©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA
HOTĂRÂREA
din 30 iunie 2015
În Cauza A.S. împotriva Elveţiei
(Cererea nr. 39350/13)
STRASBOURG
Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza A.S. împotriva Elveţiei,
Curtea Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită într-o cameră compusă din Işýl Karakaş, Președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Paul Lemmens,Egidijus Kűris, Jon Fridrik Kjřlbro, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 2 iunie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 39350/13 îndreptată împotriva Confederaţiei Elveţiene, prin care un resortisant sirian, domnul A.S. („reclamantul”), a sesizat Curtea, la 17 iunie 2013, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). Preşedintele Secţiei a încuviinţat cererea reclamantei să nu fie dezvăluit numele acesteia (art. 47 § 4 din Regulamentul Curţii).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul B. Wijkstrom, avocat în Geneva. Guvernul elveţian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul F. Schürmann, din cadrul Oficiului Federal al Justiţiei.
3. Reclamantul a susținut că, dacă este retrimis în Italia, ar fi supus unui tratament contrar art. 3 din Convenție și i-ar fi încălcat dreptul la viața privată și de familie prevăzut la art. 8 din Convenție. În temeiul art. 13, coroborat cu art. 3, acesta a susținut că prin respingerea cererii de suspendare, în timp ce recursul său împotriva ordinului de deportare era pendinte, autoritățile naționale i-au încălcat dreptul la o cale de atac eficientă.
4. La 5 septembrie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului, care şi-a prezentat observaţiile la 26 noiembrie 2013. Reclamantul a răspuns observaţiilor Guvernului la 24 ianuarie 2014.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul este un resortisant sirian de origine kurdă. Acesta s-a născut în 1988 şi în prezent, locuieşte în Geneva. La o dată necunoscută, acesta a intrat în Elveţia din Italia, unde ajunsese, de asemenea, la o dată necunoscută. La 18 februarie 2013, acesta a solicitat azil în Elveţia.
6. La 8 mai 2013, Oficiul Federal pentru Migraţie („OFM”) a respins cererea de azil a reclamantului, pe motiv că amprentele sale fuseseră deja înregistrate în sistemul EURODAC, în Grecia, la 16 august 2012, şi în Italia, la 21 ianuarie 2013. În plus, autorităţile italiene acceptaseră cererea din 17 aprilie 2013 a autorităţilor elveţiene de a-l reprimi pe reclamant pe teritoriul lor, în temeiul art. 10 alin. (1) din Regulamentul nr. 343/2003/CE („Regulamentul Dublin”). OFM a hotărât că cele două surori ale reclamantului, care locuiau în Elveţia din 2006, respectiv din ianuarie 2012, nu făceau parte din categoria „membri de familie”, după cum prevedea art. 2 lit. (i) din Regulamentul Dublin. Referitor la pretinsele probleme de spate ale reclamantului, s-a considerat că Italia era obligată să-i acorde acces la tratament medical şi că nu s-a indicat că respectivele probleme de sănătate au împiedicat transferul reclamantului în Italia.
7. Reclamantul a introdus apel împotriva deciziei OFM în faţa Tribunalului Administrativ Federal („TAF”). Acesta a susţinut că a fugit din ţara sa de origine, Siria, pentru că fusese persecutat, privat de libertate şi torturat. Conform certificatelor medicale, acesta fusese diagnosticat cu tulburare de stres posttraumatic, pentru care primea tratament medical. De asemenea, primea tratament medical şi pentru problemele de spate. Acesta a susţinut că decizia OFM era o încălcare a art. 10 alin. (1) din Regulamentul Dublin, deoarece Grecia a fost primul stat membru UE pe teritoriul căruia intrase, cu mai puţin de 12 luni în urmă. Astfel, autorităţile greceşti erau cele care teoretic, aveau răspunderea de a-i examina cererea de azil. Cu toate acestea, nu s-a putut deduce din faptul că acesta nu a putut fi înapoiat în Grecia, astfel cum era prevăzut în M.S.S. împotriva Belgiei şi Greciei [(MC), nr. 30696/09, CEDO 2011] că statul elveţian putea să-l retrimită înapoi în Italia. Prin urmare, cererea autorităţilor elveţiene de înapoiere a reclamantului în Italia încălca legea, întrucât acestea ştiau că autorităţile italiene nu aveau competenţă în materie, iar Italia acceptase în mod eronat, cererea. Potrivit reclamantului, decizia OFM a încălcat şi art. 15 alin. (2) din Regulamentul Dublin, care prevedea că persoanele care depind de rude care au reşedinţa într-un stat membru, nu trebuie să fie despărţite de acestea. În această privinţă, acesta a arătat că două dintre surorile sale mai mari, locuiau în mod legal, în Elveţia cu familiile lor. Acesta a susţinut că datorită prezenţei surorilor sale, a recăpătat o anumită stabilitate emoţională în viaţa sa. Prin urmare, expulzarea în Italia, unde nu are nici un membru de familie care să-l îngrijească, i-ar agrava într-atât problemele de sănătate mintală, încât ar risca o vătămare ireparabilă, contrară art. 3 şi 8 din Convenţie.
8. La 13 iunie 2013, TAF a respins recursul reclamantului. Acesta a hotărât , în conformitate cu Regulamentul Dublin, că reclamantul trebuia să se întoarcă în Italia, ale cărei autorităţi fuseseră informate de statul elveţian, înainte de a accepta cererea elveţiană de înapoiere, că reclamantul intrase pentru prima oară în „zona Dublin” în Grecia. Mai mult, TAF a considerat că, având în vedere datele sosirii în ţările respective, nu era exclus ca la plecarea din Grecia, reclamantul să fi ieşit din „zona Dublin”, înainte de a intra în Italia. În plus, a stabilit că reclamantul nu era atât de grav bolnav, încât să fie dependent de asistenţa surorilor sale. Prin urmare, nici art. 15 alin. (2) din Regulamentul Dublin, nici art. 8 din Convenţie nu erau aplicabile în cauza sa. TAF a hotărât că, în ceea ce priveşte procedura de acordare a azilului şi disponibilitatea tratamentului medical pentru solicitanţii de azil, nu s-a stabilit că în sistemul de primire italian existau deficienţe structurale şi că Italia încălcase obligaţiile internaţionale cu privire la solicitanţii de azil şi la refugiaţi. În consecinţă, nimic nu a indicat că reclamantul ar suferi un tratament contrar art. 3 din Convenţie, în eventualitatea expulzării în Italia. În fine, TAF a precizat că autorităţile elveţiene trebuiau să-i informeze pe omologii italieni cu privire la problemele de sănătate ale reclamantului, atunci când puneau în executare expulzarea.
9. Reclamantul a prezentat în faţa instanţei un raport medical din 6 iunie 2013, care stabilea că, în urma presupusei traume suferite pe durata detenţiei în Siria, acesta a avut probleme la nivelul spatelui şi a prezentat simptome grave de tulburare de stres posttraumatic. În consecinţă, reclamantul a urmat de două ori pe lună sesiuni de psihoterapie cu un medic generalist şi i s-a prescris o doză zilnică de Sertralină, un antidepresiv, precum şi somnifere (Zolpidem) şi calmante pentru problema de la nivelul spatelui (Tilur).
Raportul menţiona, de asemenea, că în lipsa unui tratament medical, starea de sănătate a reclamantului s-ar înrăutăţi rapid şi l-ar expune riscului major de a consuma alcool sau droguri, precum şi riscului de sinucidere. Riscul de sinucidere s-ar mări considerabil dacă reclamantul ar fi înapoiat în ţara de origine.
În plus, conform raportului, implicarea surorilor reclamantului a fost „absolut necesară” (absolument nécessaire), pentru ca acesta să capete o oarecare stabilitate emoţională, pentru a depăşi numeroasele traume suferite.
La recomandarea medicului, reclamantului i s-a acordat un apartament pentru solicitanţii de azil. Reclamantul a prezentat şi declaraţiile surorilor sale, conform cărora acesta îşi petrecea practic tot timpul cu familiile lor, avea mare nevoie de afecţiune, nu putea fi lăsat singur şi îşi petrecea nopţile singur în apartamentul său. Acestea au adăugat că erau dispuse şi puteau să-i ofere sprijin emoţional pentru ca acesta să-şi poată reveni după trauma suferită.
II. Dreptul intern și dreptul Uniunii Europene relevante
10. Dreptul intern relevant este prezentat în hotărârea Curţii în cauza Tarakhel împotriva Elveţiei [(MC), nr. 29217/12, pct. 22-23 şi 26-27, 4 noiembrie 2014].
11. Instrumentele relevante şi principiile dreptului Uniunii Europene sunt prezentate în aceeaşi hotărâre pct. 28-36).
12. În special, Curtea reaminteşte că Regulamentul Dublin este aplicabil în Elveţia, în conformitate cu Acordul de asociere din 26 octombrie 2004 dintre Confederaţia Elveţiană şi Comunitatea Europeană privind criteriile şi mecanismele pentru stabilirea statului responsabil cu examinarea solicitărilor de azil depuse într-un stat membru sau în Elveţia (JO L 53 din 27 februarie 2008). Regulamentul Dublin a fost recent înlocuit cu Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 („Regulamentul Dublin III”), menit să eficientizeze sistemul Dublin şi să consolideze garanţiile juridice pentru persoanele supuse procedurii Dublin.
13. Regulamentul Dublin III a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2014 şi a fost adoptat de Consiliul Federal Elveţian la 7 martie 2014.
III. Contextul italian
14. Descrierea detaliată a procedurii de azil, cadrul juridic şi organizarea sistemului de primire a solicitanţilor de azil în Italia este, de asemenea, prezentat în hotărârea din cauza Tarakhel (pct. 36-50).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție
15. Reclamantul s-a plâns că, dacă ar fi înapoiat în Italia, ar fi supus unui tratament contrar art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
16. Guvernul a contestat aceste argumente.
A. Cu privire la admisibilitate
17. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. În continuare, Curtea constată că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
a) Reclamantul
18. Reclamantul a subliniat că, în calitate de solicitant de azil, aparţine unui grup deosebit de vulnerabil care are nevoie de protecţie specială. În această privinţă, acesta a făcut trimitere la hotărârea Curţii în cauza M.S.S., în care Curtea a considerat că expunerea unui solicitant de azil la condiţii de sărăcie reprezintă o încălcare a interzicerii tratamentelor inumane şi degradante în temeiul art. 3 din Convenţie.
19. Reclamantul a susţinut că din cauza deficienţelor structurale ale sistemului italian de primire a solicitanţilor de azil, dacă ar fi înapoiat în Italia, nu ar beneficia de o locuinţă adecvată şi de tratament medical corespunzător. În sprijinul afirmaţiilor sale, a făcut trimitere la concluziile raportului Consiliului Elveţian pentru Refugiaţi (OSAR), pe care Curtea le-a analizat pe larg în hotărârea din cauza Tarakhel. Prin urmare, acesta a susţinut că înapoierea în Italia ar cauza o înrăutăţire considerabilă a stării sale de sănătate mintală şi l-ar supune unui risc semnificativ de sinucidere.
20. Acesta a subliniat că sprijinul surorilor sale, care locuiesc în Elveţia, a fost crucial în ceea ce priveşte rezultatul reuşit al terapiei sale, după cum este menţionat în raportul medical din 6 iunie 2013.
(b) Guvernul
21. Guvernul a contestat aprecierea reclamantului referitoare la existenţa unor deficienţe structurale în sistemul italian de primire a solicitanţilor de azil şi a făcut trimitere la o serie de decizii în care Curtea a considerat că astfel de acuzaţii sunt în mod vădit nefondate [Mohammed Hussein şi alţii împotriva Tărilor de Jos şi Italiei (dec.), nr. 27725/10, 2 aprilie 2013; Abubeker împotriva Austriei şi Italiei (dec.), nr. 73874/11, 18 iunie 2013; Halimi împotriva Austriei şi Italiei (dec.), nr. 53852/11, 18 iunie 2013; Miruts Hagos împotriva Tărilor de Jos şi Italiei (dec.), nr. 9053/10, 27 august 2013; Mohammed Hassan şi alţii împotriva Tărilor de Jos şi Italiei (dec.), nr. 40524/10, 27 august 2013; şi Hussein Diirshi şi alţii împotriva Tărilor de Jos şi Italiei (dec.), nr. 2314/10, 10 septembrie 2013].
22. Guvernul a subliniat că sistemul de sănătate din Italia are capacitatea de a trata numeroase afecţiuni. În plus, Italia avea obligaţia respectivă în temeiul Directivei nr. 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003, de stabilire a standardelor minime de primire a solicitanţilor de azil în statele membre („Directiva privind Condiţiile de Primire”), care prevede tratament medical adecvat pentru solicitanţii de azil, inclusiv pentru cei cu nevoi speciale (art. 15).
23. Cu privire la cauza reclamantului, Guvernul a reamintit că pe durata audierii în faţa OFM din 28 martie 2013, reclamantul nu a indicat nici un motiv specific care să demonstreze că înapoierea sa în Italia ar reprezenta o încălcare a art. 3 din Convenţie. Acesta a menţionat doar că doreşte să rămână în Elveţia deoarece unele dintre rudele sale locuiesc în Elveţia, fără a menţiona o problemă specială de sănătate, cu excepţia durerii de spate de care suferea în acea perioadă. Potrivit Guvernului, tratamentul actual al reclamantului pentru tulburare de stres posttraumatic nu a fost deosebit de dificil şi a constat în administrarea zilnică a Sertralinei, un antidepresiv, precum şi o consultaţie medicală o dată la două săptămâni. Durerea lombară era tratată cu calmante de bază.
24. În fine, Guvernul a reamintit că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii [Dragan şi alţii împotriva Germaniei (dec.) nr. 33743/03, 7 octombrie 2004], riscul de sinucidere nu obligă statul să se abţină de la aplicarea unui ordin de expulzare, cu condiţia adoptării unor măsuri concrete pentru a preveni îndeplinirea respectivelor ameninţări.
2. Motivarea Curții
a) Principii generale
25. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei consacrate a Curţii, expulzarea unui solicitant de azil de către un stat contractant, poate ridica o problemă în temeiul art. 3 angajând, astfel, răspunderea statului respectiv în temeiul Convenţiei, în cazul în care s-a demonstrat că există motive întemeiate să se creadă că persoana respectivă se confruntă într-adevăr, cu riscul de a fi supusă torturii sau unor tratamente sau pedepse inumane şi degradante în ţara de primire. În aceste condiţii, art. 3 implică obligaţia de a nu expulza persoana în cauză în ţara respectivă [a se vedea Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 90-91, seria A nr. 161; Vilvarajah şi alţii împotriva Regatului Unit, 30 octombrie 1991, pct. 103, seria A nr. 125; H.L.R. împotriva Franţei, 29 aprilie 1997, pct. 34, Rapoarte 1997-III; Jabari împotriva Turciei, nr. 40035/98, pct. 38, CEDO 2000‑VIII; Salah Sheekh împotriva Tărilor de Jos, nr. 1948/04, pct. 135, CEDO 2007‑I; Saadi împotriva Italiei (MC), nr. 37201/06, pct. 152, CEDO 2008; şi M.S.S., citată anterior, pct. 365].
26. Curtea a hotărât în numeroase rânduri că, pentru a intra sub incidenţa art. 3, răul tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui nivel minim este relativă, depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice sau psihice ale acestuia şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei [a se vedea, inter alia, Kudla împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000-XI şi M.S.S, citată anterior, pct. 219].
27. Curtea a hotărât, de asemenea, că art. 3 nu poate fi interpretat în sensul unei obligaţii a Înaltelor Părţi Contractante de a furniza persoanelor aflate sub jurisdicţia sa o locuinţă [a se vedea, Chapman împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27238/95, pct. 99, CEDO 2001-I]. De asemenea, art. 3 nu prevede obligaţia generală de a acorda asistenţă financiară refugiaţilor, pentru a le permite menţinerea unui anumit standard de viaţă (a se vedea, Müslim împotriva Turciei, nr.53566/99, pct. 85, 26 aprilie 2005 şi M.S.S., citată anterior, pct. 249).
28. În hotărârea din cauza M.S.S. (pct. 250), Curtea a considerat că problema ridicată în cauză nu putea fi interpretată în termenii respectivi. Spre deosebire de cauza Müslim (citată anterior, pct. 83 şi 84), obligaţia de a furniza cazare şi condiţii materiale decente solicitanţilor de azil sărăci, intrase în dreptul pozitiv, iar autorităţile elene erau obligate să-şi respecte propria legislaţie, prin transpunerea dreptului Uniunii Europene, şi anume Directiva privind condiţiile de primire. Reclamantul le-a reproşat autorităţilor elene că, în situaţia respectivă, din cauza acţiunilor sau omisiunilor lor deliberate, i-a fost practic, imposibil să se prevaleze de drepturile respective şi să-şi rezolve nevoile de bază.
29. În aceeaşi hotărâre (pct. 251), Curtea a acordat o importanţă considerabilă statutului de solicitant de azil al reclamantului, acela de membru al unui grup de persoane deosebit de vulnerabile şi defavorizate, care au nevoie de protecţie specială. A constatat că există un consens larg la nivel internaţional şi european cu privire la respectiva nevoie de protecţie specială, astfel cum reiese din Convenţia de la Geneva, din atribuţiile şi activităţile UNHCR şi din standardele prezentate în Directiva privind Condiţiile de Primire a Uniunii Europene.
30. Cu toate acestea, în cauza M.S.S (pct. 252 şi 253), având de stabilit dacă o situaţie de sărăcie materială extremă ar putea ridica o problemă în temeiul art. 3, Curtea a reamintit că nu a exclus „posibilitatea ca în temeiul art. 3 din Convenţie, răspunderea statului să fie angajată în ceea ce priveşte tratamentul, atunci când un reclamant care era total dependent de sprijinul statului, s-ar confrunta cu indiferenţa oficială într-o situaţie de privare gravă sau necesitate incompatibilă cu demnitatea umană” [a se vedea, Budina împotriva Rusiei (dec.), nr. 45603/05, 18 iunie 2009].
31. Cu privire la expulzarea persoanelor grav bolnave, Curtea a rezumat principiile aplicabile în hotărârea din cauza N. împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 26565/05, pct. 42-44, 4 CEDO 2008], după cum urmează.
Cetãþenii strãini care fac obiectul expulzãrii nu pot, în principiu, pretinde nici un drept de a rãmâne pe teritoriul unui stat contractant pentru a continua sã beneficieze de asistenþã ºi servicii medicale, sociale sau de altã naturã furnizate de statul respectiv. Faptul cã circumstanþele reclamantului, inclusiv speranþa de viaþã, ar fi reduse semnificativ, dacã ar fi mutat de pe teritoriul statului contractant, nu este suficient pentru a da naºtere la o încãlcare a art. 3. Decizia de a expulza un strãin care suferã de o boalã mintalã sau fizicã gravã într-o þarã în care serviciile pentru tratamentul respectivei afecþiuni sunt inferioare celor disponibile în statul contractant, poate ridica o problemã în temeiul art. 3, dar numai într-o situaþie excepþionalã, în cazul în care motivele umanitare împotriva expulzãrii sunt convingãtoare. În cauza D. împotriva Regatului Unit (2 mai 1997, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-III) situaţia excepţională a constat în faptul că reclamantul era într-o stare critică şi părea pe moarte, nu i s-a putut garanta nici o asistenţă sau îngrijire medicală în ţara sa de origine, nu avea nici o rudă dispusă să-l îngrijească sau să-i acorde hrană, adăpost şi sprijin social de bază.
Curtea nu exclude cã ar putea exista ºi alte situaþii excepþionale în care considerentele umanitare sunt la fel de convingãtoare. Cu toate acestea, consideră că ar trebui să se menţină pragul ridicat stabilit în cauza D. împotriva Regatului Unit .şi să fie aplicat în jurisprudenţa sa ulterioară, pe care, în principiu, o consideră corectă, având în vedere că în asemenea cauze, pretinsa vătămare viitoare nu ar rezulta din acţiunile deliberate sau din omisiunile autorităţilor publice sau ale organismelor care nu aparţin statului, ci dintr-o afecţiune apărută pe cale naturală şi din cauza lipsei de resurse suficiente pentru tratarea acesteia în ţara de destinaţie.
Deşi multe dintre drepturile pe care le cuprinde, au implicaţii de natură socială sau economică, Convenţia are, în esenţă, scopul de a proteja drepturile civile şi politice (a se vedea, Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 26, seria A, nr. 32). Mai mult, ceea ce este inerent Convenţiei în ansamblul său, este încercarea de a păstra un echilibru între solicitările de interes general ale comunităţii şi cerinţele privind protejarea drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, Soering, citată anterior, pct. 89). Progresele din domeniul medical, precum şi diferenţele sociale şi economice dintre ţări, presupun că tratamentele disponibile în statul contractant şi în ţara de origine pot varia considerabil. Deşi este necesar ca, având în vedere importanţa fundamentală a art. 3 în ansamblul Convenţiei, Curtea să păstreze un grad de flexibilitate pentru a preveni expulzarea în situaţii excepţionale, art. 3 nu impune statului contractant obligaţia de a atenua astfel de discordanţe prin furnizarea de servicii de îngrijire gratuite şi nelimitate tuturor cetăţenilor străini, care nu au dreptul de a rămâne în jurisdicţia sa. O constatare contrară ar pune o povară prea mare asupra statelor contractante.
32. În special, cu privire la persoanele care suferă de boli mintale grave, Curtea reaminteşte că în cauza Bensaid împotriva Regatului Unit (nr. 44599/98, CEDO, 2001-I), referitoare la mutarea unui cetăţean algerian schizofrenic din Regatul Unit , Curtea a respins în unanimitate, cererea în temeiul art. 3 şi a hotărât următoarele (pct. 36-40):
“În speţă, reclamantul suferă de schizofrenie, o boală mintală pe termen lung. În prezent, acestuia i se administrează olanzapină, care contribuie la ţinerea sub control a simptomelor sale. Dacă se întoarce în Algeria, nu va mai beneficia în mod gratuit de respectivul medicament, în tratament ambulatoriu. Acesta nu cotizează la nici un fond de asigurări sociale şi nu poate solicita rambursarea medicamentului. Cu toate acestea, medicamentul respectiv ar fi disponibil dacă ar fi spitalizat şi ar putea fi disponibil contra plată în tratament ambulatoriu. Este, de asemenea, posibil ca alte medicamente, folosite pentru tratarea bolilor mintale, să fie disponibile. Cel mai apropiat spital pentru administrarea unui tratament este în Blida, la aproximativ 75-80 de km de satul în care locuieşte familia sa.
Conform reclamantului, dificultăţile de obţinere a medicamentelor şi stresul inerent înapoierii în acea zonă a Algeriei, în care există violenţe şi activităţi teroriste, i-ar pune în pericol sănătatea în mod serios. Înrăutăţirea bolii sale mintale de care suferă, ar putea presupune reapariţia halucinaţiilor şi a tulburărilor psihotice, care includ autovătămarea şi vătămarea persoanelor din jur, precum şi restricţii în ceea ce priveşte funcţionarea socială (izolare şi lipsă de motivaţie). Curtea consideră că suferinţa asociată unei astfel de recăderi, ar putea, în principiu, să intre sub incidenţa art. 3.
Cu toate acestea, Curtea observă că reclamantul riscă o recădere şi dacă rămâne în Regatul Unit, întrucât afecţiunea sa este pe termen lung şi necesită îngrijire constantă. Mutarea ar putea mări riscul respectiv, la fel şi diferenţele între asistența personală disponibilă şi accesibilitatea tratamentului. Reclamantul a susţinut, în special, că este puţin probabil ca alte medicamente să-i îmbunătăţească starea de sănătate şi că opţiunea de spitalizare ar trebui să fie de ultimă instanţă. Totuşi, reclamantul dispune de tratament medical în Algeria. Faptul că circumstanţele din Algeria ar fi mai puţin favorabile reclamantului decât cele de care a beneficiat în Regatul Unit, nu este decisiv din perspectiva art. 3 din Convenţie.
Curtea consideră că riscul de înrăutăţire a stării de sănătate a reclamantului, dacă acesta ar fi înapoiat în Algeria şi că, dacă s-ar întâmpla acest lucru, acesta nu ar beneficia de sprijin sau îngrijiri adecvate, este în mare măsură speculativ. Argumentele cu privire la atitudinea familiei sale în calitate de musulmani devotaţi, dificultatea de a călători în Blida şi efectele acestor factori asupra stării sale de sănătate sunt, de asemenea, speculative. Informaţiile furnizate de părţi nu arată că deplasarea la spitalul respectiv este efectiv împiedicată de situaţia din regiune. Reclamantul nu este o ţintă potenţială a activităţii teroriste. Chiar dacă familia sa nu deţine o maşină, există posibilitatea stabilirii unor alte aranjamente.
Curtea acceptă că starea de sănătate a reclamantului este gravă. Cu toate acestea, având în vedere pragul ridicat prevăzut la art. 3, în special atunci când situaţia nu implică răspunderea directă a statului contractant pentru vătămarea provocată, Curtea nu consideră că există un risc real suficient pentru ca înapoierea reclamantului în aceste circumstanţe să fie contrară standardelor art. 3. Cauza nu indică situaţiile excepţionale din D. împotriva Regatului Unit (citată anterior), în care reclamantul se afla în fazele terminale ale unei boli incurabile, SIDA, iar în urma expulzării în St. Kitts, nu ar fi beneficiat de îngrijiri medicale sau de sprijinul familiei.”
33. Într-o cauză mai recentă, privind înapoierea unui cetăţean marocan din Finlanda în Maroc [S.B. împotriva Finlandei (dec.), nr. 17200/11, pct. 36, 24 iunie 2014], Curtea a hotărât că îngrijirile în materie de sănătate mintală erau disponibile în Maroc, că tratamentul pentru depresie, precum şi pentru tulburările de anxietate era în general, disponibil în regim ambulatoriu şi în urma spitalizării şi că reclamanta a avut acces la medicamentele antidepresive care îi fuseseră prescrise. Prin urmare, Curtea a considerat că reclamanta a avut acces în Maroc la tratament pentru depresia sa gravă, pentru tulburarea de stres posttraumatic şi tulburarea de anxietate generalizată şi că dacă era înapoiată în Maroc, nu risca un tratament contrar art. 3 din Convenţie.
34. În fine, în ceea ce priveşte riscul de sinucidere, Curtea reiterează că faptul că o persoană pentru care s-a dispus expulzarea, a ameninţat că se va sinucide, nu obligă statul să se abţină de la aplicarea unui ordin de expulzare, cu condiţia adoptării unor măsuri concrete pentru a preveni îndeplinirea respectivelor ameninţări [a se vedea, spre exemplu, Dragan şi alţii împotriva Germaniei (dec.), nr. 33743/03, 7 octombrie 2004, Karim împotriva Suediei (dec.), nr. 24171/05, 4 iulie 2006 şi Kochieva şi alţii împotriva Suediei (dec.) nr. 75203/12, 30 aprilie 2013]. Curtea a ajuns la aceeaşi concluzie şi în cazul reclamanţilor care avuseseră mai multe tentative de sinucidere [a se vedea Goncharova şi Alekseytsev împotriva Suediei (dec.), nr. 31246/06, 3 mai 2007 şi A.A. împotriva Suediei (dec.), nr. 8594/04, pct. 71, 2 septembrie 2008].
ii) Aplicarea principiilor menţionate anterior în prezenta cauză
35. Curtea ia act că potrivit informaţiilor medicale furnizate, reclamantul prezintă simptome grave de tulburare de stres posttraumatic, pentru care este tratat de medic şi pentru care i se administrează medicamente (supra, pct. 9). Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă înapoierea acestuia în Italia ar presupune o vătămare care ar atinge pragul ridicat prevăzut la art. 3 din Convenţie.
36. În cauza Tarakhel (pct. 115), Curtea a hotărât că structura şi situaţia generală a sistemului italian de primire a solicitanţilor de azil, nu ar putea să reprezinte în sine, o interzicere a tuturor înapoierilor solicitanţilor de azil în acea ţară, totuşi, datele şi informaţiile de care a dispus Curtea au ridicat îndoieli serioase cu privire la capacităţile sistemului respectiv. În consecinţă, în opinia Curţii, posibilitatea ca un număr semnificativ de solicitanţi de azil să rămână fără cazare sau să fie cazaţi în spaţii supraaglomerate, fără intimitate sau chiar în condiţii insalubre sau violente, nu putea fi respinsă ca nefondată. Totuşi, reclamantul nu se află, în prezent, într-o stare critică. Înrăutăţirea rapidă a stării sale de sănătate, de care ar suferi ca urmare a mutării de pe teritoriul Elveţiei şi măsura în care ar putea să obţină acces la tratament medical în Italia, trebuie că implică un anumit grad de speculaţie (a se vedea, mutatis mutandis, N. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 50). În prezent, nu există nici un indiciu că, dacă ar fi înapoiat în Italia, reclamantul nu ar beneficia de tratament psihologic adecvat [a se vedea, mutatis mutandis, Halimi împotriva Austriei şi Italiei (dec.), nr. 53852/11, 18 iunie 2013] şi nu ar avea acces la tipul de antidepresive pe care le primeşte, în prezent, în Elveţia. În această privinţă, Curtea observă că este bine cunoscut că Sertralina sau un medicament echivalent, este disponibil în Italia.
37. În opinia Curţii, nu se poate face distincţie între cauza reclamantului şi cele citate supra, la pct. 32 şi 33. Aceasta nu indică situaţii excepţionale, precum în cauza D. împotriva Regatului Unit (citată anterior), în care reclamantul se afla în fazele terminale ale unei boli incurabile, SIDA, şi ar fi beneficiat de îngrijiri medicale sau de sprijinul familiei (Bensaid, citată anterior, pct. 40).
38. În consecinţă, Curtea constată că implementarea hotărârii de înapoiere a reclamantului în Italia nu ar duce la încălcarea art. 3 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție
39. În temeiul art. 8 din Convenţie, reclamantul a susţinut că, prin ruperea relaţiei cu surorile sale care locuiesc în Elveţia, înapoierea sa în Italia ar încălca dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Art. 8 este redactat după cum urmează:
”1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
40. Curtea ia act de faptul că plângerea întemeiată pe art. 8 ridică probleme serioase în fapt şi în drept în raport cu Convenţia, clarificarea acesteia necesitând o examinare pe fond. Nu au fost identificate alte motive pentru a declara acest capăt de cerere inadmisibil. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
a) Reclamantul
41. Reclamantul a subliniat că nu are membrii de familie care locuiesc în Italia şi că este tânăr şi necăsătorit. Acesta a susţinut că relaţia sa cu cele două surori ale sale, care locuiesc în Elveţia, intră sub incidenţa protejării dreptului la respectarea vieţii de familie, din cauza stării sale grave de sănătate mintală, care ar putea fi considerată un factor suplimentar de dependenţă, altul decât legăturile emoţionale normale. În această privinţă, acesta a făcut referire la hotărârea Curţii din cauza Bousarra împotriva Franţei (nr. 25672/07, pct. 38-39, 23 septembrie 2010).
În plus, reclamantul a susţinut că înapoierea în Italia i-ar încălca dreptul la respectarea vieţii private, întrucât i-ar afecta integritatea morală şi fizică, deoarece nu ar mai beneficia de sprijinul surorilor sale, sprijin crucial în ceea ce priveşte rezultatul reuşit al terapiei sale. În sprijinul argumentului respectiv, reclamantul a făcut referire la cauza Bensaid (citată anterior, pct. 47), în care Curtea a hotărât că sănătatea mintală trebuie considerată o parte extrem de importantă din viaţa privată, asociată aspectului integrităţii morale.
În plus, reclamantul a considerat că ingerinţa în viaţa privată şi de familie în cazul înapoierii în Italia, nu ar fi „în conformitate cu legea”, după cum este prevăzut la art. 8 din Convenţie, întrucât autorităţile elveţiene nu au desfăşurat nici o procedură de azil, în temeiul art. 15 alin. (2) din Regulamentul Dublin, care avea în mod specific, scopul de a proteja persoanele aflate în situaţia sa.
b) Guvernul
42. Guvernul a considerat că reclamantul, care este adult, nu putea să pretindă ingerinţa în viaţa privată şi de familie, în cazul înapoierii în Italia.
În ceea ce priveşte viaţa de familie, Guvernul a subliniat că surorile reclamantului se stabiliseră în Elveţia cu mulţi ani înainte de sosirea reclamantului şi atunci când reclamantul era deja adult. Prin urmare, reclamantul locuise deja departe de surorile sale, cu care nu avea legături deosebit de strânse. Guvernul a reamintit, de asemenea, că acestea nu erau trecute ca „membri de familie”, în temeiul art. 2 lit. (i) din Regulamentul Dublin şi că art. 15 din acelaşi regulament privind dependenţa solicitanţilor de azil de asistenţa rudelor acestora, făcea referire doar la „boală gravă” sau „handicap grav”.
În ceea ce priveşte viaţa privată, Guvernul a făcut trimitere la observaţiile sale în temeiul art. 3 din Convenţie şi a considerat că înapoierea reclamantului în Italia, unde dispune de asistenţă medicală adecvată, nu indică o ingerinţă suficientă în integritatea sa morală, pentru a intra sub incidenţa art. 8.
43. În cazul în care Curtea ar accepta argumentul reclamantului, conform căruia înapoierea sa în Italia ar provoca o ingerinţă în viaţa sa privată şi de familie, Guvernul a subliniat că o astfel de ingerinţă ar fi în conformitate cu legea şi ar fi motivată de scopul legitim de a consolida controlul migranţilor, care serveşte intereselor generale ale bunăstării economice a ţării. În plus, întrucât reclamantul a petrecut puţin timp în Elveţia şi fiind conştient de situaţia sa precară, acesta nu le avea în Elveţia decât pe surorile sale, fără alte rude apropiate, precum o soţie, părinţi sau copii şi, în orice caz, nu se demonstrase că surorile sale nu puteau să-l urmeze în Italia, înapoierea reclamantului ar fi o măsură proporţională cu scopul legitim urmărit de autorităţile elveţiene.
2. Motivarea Curții
44. Curtea reaminteşte că dacă un stat contractant tolerează prezenţa unui străin pe teritoriul său, permiţându-i acestuia sau acesteia să aştepte hotărârea cu privire la cererea de acordare a permisului de şedere, recursul împotriva unei astfel de hotărâri sau o nouă cerere de acordare a permisului de şedere, statul contractant respectiv îi permite străinului să facă parte din societatea ţării gazdă, să formeze relaţii şi să-şi întemeieze o familie în statul respectiv. Totuşi, acest fapt nu presupune că autorităţile din statul contractant respectiv au, în consecinţă, obligaţia de a-i permite acestuia sau acesteia să se stabilească în ţara respectivă, în temeiul art. 8 din Convenţie. În aceeaşi măsură, confruntarea autorităţilor ţării gazdă cu viaţa de familie ca și fait accompli, nu presupune că respectivele autorităţi au, prin urmare, obligaţia de a-i permite reclamantului să se stabilească în ţara respectivă, în conformitate cu art. 8 din Convenţie. În general, Curtea a hotărât că persoanele aflate în situaţia respectivă nu sunt îndreptăţite la obţinerea dreptului de reşedinţă [Jeunesse împotriva Ţărilor de Jos, (MC), nr. 12738/10, pct. 103, 3 octombrie 2014].
Acelaşi lucru se aplică şi în cazul solicitanţilor de azil, a căror prezenţă pe teritoriul statului contractant este tolerată de autorităţile naţionale din oficiu sau este acceptată în conformitate cu obligaţiile lor internaţionale.
45. La fel ca în cauza Jeunesse (pct. 104), se poate face distincţie între prezenta cauză şi cauzele privind „migranţii stabiliţi”, întrucât această noţiune a fost folosită în jurisprudenţa Curţii, şi anume, în legătură cu persoanele cărora li s-a acordat în mod oficial dreptul de reşedinţă într-o ţară gazdă. O retragere ulterioară a dreptului respectiv, spre exemplu, deoarece persoana în cauză a fost condamnată pentru o infracţiune penală, va reprezenta o ingerinţă în dreptul acestuia sau acesteia la respectarea vieţii private şi de familie în sensul art. 8. În asemenea cazuri, Curtea va stabili dacă ingerinţa este justificată în temeiul paragrafului al doilea din art. 8. În această privinţă, va lua în considerare diferitele criterii pe care le-a identificat în jurisprudenţa sa, pentru a stabili dacă s-a păstrat echilibrul echitabil între motivele pe care s-a întemeiat hotărârea autorităţilor de retragere a dreptului de rezidenţă şi drepturile prevăzute la art. 8 privind persoana în cauză (ibid., pct. 104).
46. Întrucât situaţia de fapt şi de drept a unui migrant stabilit şi cea a unui străin care solicită permis de şedere, în calitate de solicitant de azil sau nu, nu sunt identice, criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii pentru a evalua dacă retragerea permisului de şedere al unui migrant stabilit este compatibilă cu art. 8, nu se pot transpune în mod automat în cazul reclamantului. Chestiunea care trebuie, mai degrabă, examinată în prezenta cauză este dacă, având în vedere circumstanţele în ansamblul lor, autorităţile elveţiene aveau obligaţia în temeiul art. 8 de a-i acorda reclamantului permis de şedere în Elveţia, în calitate de solicitant de azil sau nu, permiţându-i astfel, să-şi exercite dreptul la viaţa de familie, pe care ar fi putut să o stabilească pe teritoriul elveţian (mutatis mutandis, ibid., pct. 105). Astfel, prezenta cauză se referă nu numai la viaţa de familie, ci şi la imigraţie lato sensu. În consecinţă, trebuie să se considere că respectiva cauză implică o acuzaţie de nerespectare a unei obligaţii pozitive de către statul pârât , în temeiul art. 8 din Convenţie (mutatis mutandis, ibid., pct. 105).
47. Curtea reaminteşte că într-o cauză care priveşte viaţa de familie şi imigraţia, măsura în care obligaţiile statului de a accepta pe teritoriul său rude ale persoanelor care au reşedinţa în statul respectiv, va varia în funcţie de circumstanţele speciale ale persoanelor implicate şi în funcţie de interesul general. Factorii care trebuie luaţi în considerare în acest context sunt măsura în care viaţa de familie ar fi efectiv prejudiciată, extinderea legăturilor în statul contractant, dacă există obstacole insurmontabile în calea familiei care locuieşte în ţara de origine a străinului în cauză sau dacă există factori cu privire la controlul imigraţiei (spre exemplu, un istoric de încălcări ale legii imigraţiei ) sau considerente de ordin public ce cântăresc în favoarea excluderii (ibid., pct. 107).
48. Un alt considerent important este dacă viaţa de familie a fost întemeiată într-o perioadă în care persoanele implicate ştiau că statutul de imigrant al uneia dintre ele era de aşa natură încât continuarea vieţii de familie pe teritoriul statului gazdă, ar fi de la început precară. Potrivit jurisprudenţei consacrate a Curţii, este posibil ca numai în circumstanţe excepţionale înapoierea unui membru de familie neresortisant să reprezinte o încălcare a art. 8 (ibid., pct. 108).
49. În speţă, Curtea observă că nu există nici o dovadă a prezenţei reclamantului în Elveţia, înainte de depunerea cererii de azil la 18 februarie 2013 (supra, pct. 5), cu patru luni înainte de depunerea cererii în cauză. Pe parcursul acestei perioade scurte, prezenţa reclamantului pe teritoriul elveţian a fost acceptată de autorităţile interne doar cu scopul de a-i examina statutul de solicitant de azil şi pentru a respecta obligaţiile relevante în temeiul Regulamentului Dublin şi dreptului intern.
Curtea reaminteşte că a hotărât deja că nu există viaţă de familie, în sensul art. 8, între părinţi şi copii adulţi sau între fraţi adulţi, dacă aceştia nu pot să demonstreze elemente suplimentare de dependenţă [a se vedea, F.N. împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 3202/09, pct. 36, 17 septembrie 2013].
Presupunând că reclamantul şi surorile sale au păstrat legăturile de familie, atunci când locuiau în Siria şi presupunând că în speţă, s-au demonstrat elemente suplimentare de dependenţă, nu se poate susţine că toleranţa autorităţilor interne faţă de prezenţa reclamantului pe teritoriul elveţian pentru o perioadă îndelungată, i-au permis acestuia să întemeieze şi să dezvolte legături de familie strânse în Elveţia (a contrario, Jeunesse, citată anterior, pct. 116).
50. Având în vedere marja de apreciere acordată statelor în materie de imigraţie, Curtea consideră că s-a păstrat un echilibru echitabil între interesele concurente aflate în joc, şi anume, pe de o parte, interesele personale ale reclamantului referitoare la stabilirea unei vieţi de familie în Elveţia şi pe de altă parte, interesele de ordin public ale statului pârât, în ceea ce priveşte controlul imigraţiei (a contrario, ibid., pct. 121 şi 122)
51. În ceea ce priveşte plângerea reclamantului referitoare la faptul că înapoierea sa în Italia l-ar împiedica să continue să beneficieze de sprijinul surorilor sale în contextul terapiei sale, aceasta a fost deja examinată în temeiul art. 3. Curtea consideră că nu ridică o problemă distinctă în temeiul art. 8 din Convenţie (mutatis mutandis, F.N. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 38).
52. Având în vedere consideraţiile menţionate anterior, Curtea constată că implementarea hotărârii de înapoiere a reclamantului în Italia nu ar duce la încălcarea art. 8 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenţie
53. În temeiul art. 13, coroborat cu art. 3, reclamantul a pretins că TAF i-a respins cererea de suspendare în aşteptarea rezultatului procedurilor iniţiate în faţa sa. Astfel, recursul său a constituit o cale de atac total ineficientă, deoarece, în ciuda stării sale grave de sănătate mintală, nu a beneficiat în nici un moment de protecţie împotriva expulzării în Italia, care l-ar fi expus riscului unui tratament contrar art. 3 din Convenţie (a se vedea, Mohammed împotriva Austriei, nr. 2283/12, pct. 72, 6 iunie 2013) Art. 13 este redactat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
54. Guvernul a contestat acest argument.
55. În observaţiile din 24 ianuarie 2014, reclamantul a informat Curtea că a intenţionat să retragă acest capăt de cerere.
56. Curtea, în temeiul art. 37 din Convenþie, a hotãrât cã reclamantul nu intenþioneazã sã continue cu acest capãt de cerere, în sensul art. 37 § 1 lit. a). Curtea a hotărât, de asemenea, că nu există nici un motiv cu caracter general, care să afecteze respectarea drepturilor omului, după cum este definit în Convenţie, care să necesite continuarea examinării plângerii în cauză, în temeiul art. 37 § 1 din Convenţie in fine [a se vedea, spre exemplu, Chojak împotriva Poloniei, nr. 32220/96, decizia Comisiei din 23 aprilie 1998, nepublicată, Singh şi alţii împotriva Regatului Unit, (dec.). nr. 30024/96, 26 septembrie 2000 şi Stamatios Karagiannis împotriva Greciei, nr. 27806/02, pct. 28, 10 februarie 2005].
57. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 lit. a) din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
Curtea:
1. declară admisibile capetele de cerere întemeiate pe art. 3 și art. 8.
2. hotărăşte că nu s-ar încălca art. 3 din Convenţie în eventualitatea retrimiterii reclamantului în Italia.
3. hotărăşte că nu s-ar încălca art. 8 din Convenţie în eventualitatea retrimiterii reclamantului în Italia.
4. hotărăşte să radieze cererea de pe rol în conformitate cu art. 37 § 1 lit. a) din Convenţie, în ceea ce privește capătul de cerere a reclamantului întemeiat pe art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenţie.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 30 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Işýl KarakaşStanley Naismith
PREȘEDINTE Grefier
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a domnilor judecători Sajó, Vučinić şi Lemmens este anexată la prezenta hotărâre.
A.I.KS.H.N.
Opinia comună concordantă a judecătorilor Sajó, Vučinic şi Lemmens
1. Împreună cu colegii noştri, am votat că în eventualitatea retrimiterii reclamantului în Italia, nu s-ar încălca art. 3 și art. 8 din Convenţie.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8, motivarea noastră este oarecum diferită de cea a colegilor.
2. Majoritatea nu a adoptat o poziţie clară referitoare la faptul că reclamantul s-ar putea bucura de „viaţa de familie” alături de cele două surori ale sale. Curtea îşi întemeiază motivarea pe art. 8, presupunând că „reclamantul şi surorile sale au păstrat legăturile de familie când locuiau în Siria”şi că „în speţă, au putut fi demonstrate elemente suplimentare de dependenţă”(a se vedea, pct. 49 din hotărâre) Cerinţa privind „elementele suplimentare de dependenţă” este în conformitate cu ceea ce Curtea a hotărât în alte cauze care implicau membrii de familie adulţi [a se vedea, spre exemplu, F.N: împotriva Regatului Unit, (dec.), nr. 3202/09, pct. 36, 17 septembrie 2013 (citată la pct. 49) şi Senchishak împotriva Finlandei, nr. 5049/12, pct. 55, 18 noiembrie 2014].
Am prefera să fim mai aprobatori. În anumite circumstanţe, relaţia dintre fraţi aparţine conceptului de „viaţă de familie” (a se vedea, Vasquez împotriva Elveţiei, nr. 1785/08, pct. 48, 26 noiembrie 2013). Nu avem nici un motiv să ne îndoim de faptul că reclamantul şi cele două surori ale sale au avut o viaţă de familie în Siria, înainte de a se deplasa în Elveţia. În această privinţă, realizăm că pot exista concepţii diferite cu privire la ceea ce reprezintă o „familie” în diferite părţi ale lumii. În temeiul art. 8 din Convenţie, în opinia noastră, este suficient să existe în practică, legături strânse între membrii unei familii [a se vedea, K. şi T. împotriva Finlandei (MC). nr. 25702/94, pct. 150, CEDO 2001‑VII]. În orice caz, nu vedem de ce relaţia dintre reclamant şi surorile sale, odată reuniţi în Elveţia, nu ar trebui considerată viaţă de familie. În această privinţă, acordăm importanţă faptului că cei trei fraţi par să fie singurii membrii de familie care locuiesc în Elveţia, fapt ce, în mod normal, ar trebui să conducă la consolidarea legăturilor dintre aceştia.
În plus, reclamantul susţine că, din cauza stării sale de sănătate, depinde de sprijinul emoţional al surorilor sale (a se vedea pct. 41 din hotărâre). La rândul lor, surorile au confirmat că fratele lor îşi petrece aproape tot timpul cu ele şi cu familiile lor şi că îi oferă sprijin emoţional pentru ca acesta să-şi revină în urma traumei suferite (a se vedea pct. 9 din hotărâre). Considerăm că aceste informaţii, necontestate de Guvern, cuprind elemente suplimentare care ilustrează existenţa vieţii de familie.
3. În ceea ce priveşte examinarea respectării de către statul pârât a obligaţiei pozitive în temeiul art. 8, majoritatea lasă impresia că se referă doar la „marja de apreciere acordată statelor în materie de imigraţie”, pentru a concluziona, ulterior că „s-a păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente aflate în joc, şi anume, pe de o parte, interesele personale ale reclamantului, referitoare la stabilirea unei vieţi de familie în Elveţia şi, pe de altă parte, interesele de ordin public ale statului pârât în ceea ce priveşte controlul imigraţiei”(a se vedea pct. 50 din hotărâre).
În opinia noastră, referirea la marja de apreciere nu este suficientă pentru a ajunge la concluzia că s-a păstrat un echilibru echitabil. Am prefera să vedem o evaluare mai explicită a proporţionalităţii refuzului de a-i permite reclamantului să rămână alături de familia sa, în lumina interesului Guvernului în ceea ce priveşte controlul imigraţiei.
În această privinţă, ne-am raliat concluziei majorităţii deoarece, deşi, în prezent, legăturile dintre reclamant şi surorile sale ar putea fi relativ puternice, acestea nu pot fi considerate atât de strânse încât să necesite continuarea prezenţei reclamantului în Elveţia. Deşi majoritatea este de părere că nu a trecut suficient timp pentru „a stabili şi a dezvolta legături de familie strânse în Elveţia” (a se vedea, pct. 49 din hotărâre), am vrea să subliniem faptul că reclamantul şi surorile sale au locuit mai mulţi ani în ţări diferite, evident fără a menţine o legătură strânsă. Reclamantul nu a demonstrat că ar suferi în mod intolerabil din cauza separării de surorile sale, situaţie pe care a mai întâmpinat-o şi în trecut.
Full & Egal Universal Law Academy