©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA ASOCIAŢIA „21 DECEMBRIE 1989”
ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererile nr. 33810/07 şi 18817/08)
Hotărâre
Strasbourg
24 mai 2011
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 pct. 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, judecători, Florin Streteanu, judecător ad hoc,şi de Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 3 mai 2011,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererile nr. 33810/07 şi 18817/08 îndreptate împotriva României prin care trei resortisanţi ai acestui stat, Teodor Mărieş, Nicolae Vlase şi Elena Vlase, precum şi o persoană juridică de drept român, cu sediul în Bucureşti, Asociaţia „21 Decembrie 1989” („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 3 iulie 2007 şi 9 aprilie 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul, Teodor Mărieş, şi asociaţia reclamantă sunt reprezentaţi de către Antonie Popescu, Ioana Sfîrăială şi Ionuţ Matei, avocaţi în Bucureşti. Acesta din urmă a fost şi reprezentantul soţilor Vlase până la 20 august 2009. De la această dată, au fost reprezentaţi de domnul Dan-Sergiu Oprea, avocat în Braşov. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România, Guvernul l-a desemnat pe Florin Streteanu în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
4. Cei doi reclamanţi, părinţii unei victime decedate, şi al treilea reclamant, participant la manifestaţie, pretind în special lipsa unei anchete efective în ceea ce priveşte represiunea violentă a manifestaţiilor antiguvernamentale care s-au desfăşurat în decembrie 1989.
5. La 4 noiembrie 2008, Curtea a hotărât să conexeze cererile şi să le comunice Guvernului.
6. La 2 martie şi, respectiv, 11 mai 2009, Guvernul şi soţii Vlase au solicitat ca cererea lor să fie examinată separat de cea introdusă de asociaţia reclamantă şi de domnul Teodor Mărieş, între alţii, din motive de celeritate. Aceştia din urmă au fost de acord cu cererea celorlalţi doi reclamanţi.
7. Curtea consideră totuşi necesar să nu revină asupra deciziei sale de conexare a celor două cereri, în aplicarea art. 42 § 1 din regulament, şi să le examineze împreună într-o singură hotărâre, ţinând seama şi de legătura faptică şi juridică existentă între ele [Moldovan împotriva României (nr. 2), nr. 41138/98 şi 64320/01, pct. 6, CEDO 2005‑VII (extrase)], decât în interesul unei bune administrări a justiţiei (a se vedea mutatis mutandis, Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, nr. 30767/05 şi 33800/06, pct. 108, 12 octombrie 2010).
8. În temeiul art. 29 § 1 din Convenţie, admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
9. Prima reclamantă, Asociaţia 21 Decembrie 1989 (Asociaţia 21 Decembrie 1989), este o asociaţie compusă din participanţi, din victime rănite şi din părinţii victimelor decedate în timpul represiunii manifestaţiilor antiguvernamentale care au avut loc în România în decembrie 1989, în momentul răsturnării şefului statului de atunci, Nicolae Ceauşescu, evenimente cunoscute şi sub numele de „Revoluţia”. Asociaţia, înfiinţată la 9 februarie 1990, sprijină interesele victimelor în procedura penală iniţiată în prezent de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această procedură priveşte moartea sau rănile provocate de gloanţe şi de relele tratamente şi arestările la care au fost supuse mai multe mii de persoane din mai multe oraşe din ţară.
10. Al doilea reclamant, Teodor Mărieş, s-a născut în 1962. El a participat la manifestaţiile antiguvernamentale care s-au derulat la Bucureşti în decembrie 1989 şi la manifestaţiile ulterioare până în iunie 1990. El este, în prezent, preşedintele asociaţiei reclamante.
11. Al treilea şi al patrulea reclamant, Elena Vlase şi M. Nicolae Vlase, sunt părinţii lui Nicolae N. Vlase (numit şi Nicuşor), decedat la vârsta de nouăsprezece ani în timpul represiunii manifestaţiilor care au avut loc la Braşov, în decembrie 1989.
A. Circumstanţele generale privind ancheta represiunii violente a manifestaţiilor din decembrie 1989
1. Evenimentele din decembrie 1989 şi urmările lor
12. La 16 decembrie 1989, la Timişoara au izbucnit manifestaţiile împotriva regimului totalitar. La 17 decembrie 1989, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu, Preşedintele Republicii, mai mulţi militari de rang înalt au fost trimişi la Timişoara pentru restabilirea ordinii. A urmat o represiune violentă, care a făcut numeroase victime. Începând cu 21 decembrie 1989, au izbucnit manifestaţii şi la Bucureşti, Braşov şi alte oraşe din ţară.
13. Operaţiunile militare conduse cu această ocazie au făcut numeroase victime printre civili. Dintr-o scrisoare adresată primei reclamante, la 5 iunie 2008, de către Parchetul militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reiese că „peste o mie două sute de persoane au decedat, mai mult de cinci mii au fost rănite şi mai multe mii au fost private ilegal de libertate şi supuse la rele tratamente” la Bucureşti, Timişoara, Reşiţa, Buzău, Constanţa, Craiova, Brăila, Oradea, Cluj, Braşov, Târgu Mureş, Sibiu şi alte oraşe din România. De altfel, astfel cum reiese din documentele Ministerului Apărării, declasificate prin Hotărârea Guvernului nr. 94/2010 din 10 februarie 2010, mii de militari dotaţi cu zeci de tancuri şi alte vehicule blindate au fost trimişi la Bucureşti şi în alte oraşe. În perioada 17 – 30 decembrie 1989, au făcut uz de o mare cantitate de muniţii.
14. Un număr considerabil de persoane au fost ucise sau rănite de gloanţe începând cu 17 decembrie 1989 la Timişoara şi începând cu 21 decembrie 1989 la Bucureşti. Dintr-un raport din 24 iulie 1990 al Direcţiei procuraturilor militare, reiese că, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, „48 persoane au decedat şi 150 au fost rănite la Bucureşti ca rezultat al represiunii violente a forţelor de ordine, inclusiv cu arme de foc”.
15. Numeroase victime au fost ucise sau rănite de gloanţe şi după 22 decembrie 1989, dată la care şeful statului de atunci au fost răsturnat.
16. Astfel, la Braşov, oraş în care fiul reclamanţilor domnul şi doamna Vlase a fost victima împuşcăturilor şi a decedat, alte treizeci şi opt de persoane au fost ucise de gloanţe în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 şi altele în zilele următoare. Potrivit unui document intitulat „Concluzii privind rezultatul investigaţiilor efectuate în ceea ce priveşte evenimentele ce au avut loc la Braşov în perioada 23 – 25 decembrie 1989” prezentat de Guvern şi redactat de un colectiv de şapte procurori şi şapte ofiţeri de poliţie judiciară, după anunţul oficial făcut la radio şi la televiziunea publică că dictatura a căzut, forţele militare trimise pentru a apăra regimul totalitar împotriva manifestanţilor s-au retras, mai întâi în cazărmi, şi reprezentanţii manifestanţilor au putut ocupa sediul consiliului judeţean. În urma unor informaţii cu privire la pericolul că anumite elemente contrarevoluţionare trec la atac în seara de 22 decembrie 1989, generalul F., comandantul garnizoanei din Braşov, a fost chemat pentru a coordona „acţiunile de apărare” a bunurilor dobândite de la revoluţie. Acesta a chemat 657 de soldaţi de la şase unităţi militare. Primele trageri cu arme de foc au avut loc în timpul nopţii, în jurul orei 3 dimineaţa.
17. Ulterior, în 1990, mai multe asociaţii civice, printre care şi asociaţia reclamantă şi o altă asociaţie prezidată atunci de al doilea reclamant, şi-au mobilizat membrii de mai multe ori pentru a protesta împotriva „persoanelor şi mentalităţilor percepute ca fiind apropriate comunismului” în piaţa Universităţii din Bucureşti. Principalele revendicări ale manifestanţilor erau să cunoască persoanele răspunzătoare pentru represiunea armată din decembrie 1989 şi demisia noilor conducători.
18. În cursul anului 1990, parchetele militare din Bucureşti, Timişoara, Oradea, Constanţa, Craiova, Bacău, Târgu Mureş şi Cluj au deschis anchete privind utilizarea forţei şi privările ilegale de libertate a unor persoane care au avut loc în ultimele zile din luna decembrie 1989. În unele cazuri, cu privire la evenimentele din Timişoara şi Cluj-Napoca, anchetele s-au terminat cu sesizarea instanţei şi cu o decizie de condamnare a unor înalţi responsabili militari (privind represiunea din perioada 17 – 22 decembrie 1989 de la Timişoara, şi anume cauza Şandru şi alţii împotriva României, nr. 22465/03, pct. 6-47, 8 decembrie 2009).
19. Până în prezent, principala anchetă penală privind utilizarea violenţei, în special împotriva manifestanţilor civili, atât înainte cât şi în urma răsturnării lui Nicolae Ceauşescu, este încă în curs şi face obiectul dosarului nr. 97/P/1990. Stabilirea circumstanţelor şi a persoanelor răspunzătoare pentru moartea violentă a lui Nicuşor Vlase face parte din acest dosar.
2. Iniţierea anchetei în dosarul nr. 97/P/1990. Decizia de netrimitere în judecată din 20 septembrie 1995
20. Secţia Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a deschis o anchetă privind represiunea manifestaţiilor din 21 şi 22 decembrie 1989. Iniţial, ancheta privea numai privarea de libertate a peste o mie de persoane şi a anchetelor abuzive îndreptate împotriva a zeci de persoane.
21. Prin decizia din 24 iulie 1990 a Secţiei Parchetelor militare pronunţată în dosarul nr. 76/P/1990, s-a hotărât separarea cauzei privind identificarea persoanelor care, prin utilizarea de arme cu foc şi alte mijloace violente, au cauzat moartea unui număr mare de persoane şi au făcut numeroase victime. Noua cauză a fost înregistrată sub nr. 97/P/1990.
22. Conform ordonanţei parchetului din 20 septembrie 1995, pronunţată în dosarul nr. 97/P/1990,
„În ceea ce priveşte obiectivele dosarului nr. 97/P/1990, trebuie, de asemenea, precizate limitele în perioada care au fost luate în considerare. Astfel, trebuie subliniat faptul că investigaţiile au vizat faptele comise în intervalele de timp care s-au scurs de la dispersarea adunării ordonată de N. Ceauşescu la 21 decembrie 1989 în Piaţa Palatului şi fuga dictatorului intervenită în cursul zilei de 22 decembrie 1989.”
23. Începând cu anul 1992, parchetul militar a separat ancheta în ceea ce priveşte mai multe sute de părţi vătămate care au suferit violenţe şi arestări abuzive în ziua de 21 decembrie 1989. De exemplu, deciziile din 5 iunie şi 2 iulie 1992 de separare a anchetelor privind pe Marius I. şi Sorin B. bătuţi de către militari. Ulterior, în această cauză s-au pronunţat decizii de neîncepere a urmăririi penale. Acestea se întemeiau pe Decretul-lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990 privind amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse mai mici de trei ani.
24. La 20 septembrie 1995, procurorul S. din cadrul Secţiei Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a pronunţat o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale în dosarul nr. 97/P/1990 cu privire la persoanele ucise sau rănite de gloanţe.
25. Ordonanţa citată nu cuprindea lista exhaustivă a victimelor, al căror număr îl situa la „o sută treizeci de morţi şi răniţi”; conform altor indicaţii din aceeaşi decizie, ar fi existat patruzeci şi nouă de morţi şi optzeci şi nouă de răniţi de gloanţe, bărbaţi, femei şi copii – civili neînarmaţi, din care numai patruzeci şi doi erau numiţi nominal.
26. Conform acestei ordonanţe, faptele s-au desfăşurat în felul următor: în urma manifestaţiilor contra regimului, care au început la Timişoara, ministrul apărării de atunci a dat, la 17 decembrie 1989, dispoziţie de luptă. Conform ordonanţei din 20 septembrie 1995, ordinul a fost redactat astfel: „Forţele armate trebuie să respecte modalităţile de avertizare [folosind cuvintele] stai, stai, că trag; în caz de nesupunere la avertisment, se trage foc în aer apoi, dacă avertismentul continuă să fie ignorat, se trage în direcţia picioarelor”. Ordonanţa din 20 septembrie 1995 nu precizează care erau situaţiile care reclamau intervenţia armată.
27. Ordonanţa indica apoi că a fost imposibil să se stabilească derularea exactă a faptelor, având în vedere amploarea confruntării „dintre, pe de o parte, mii sau zeci de mii de manifestanţi şi, pe de altă parte, sute sau mii de militari ai forţelor represive”. În plus, parchetul a reamintit că „după căderea regimului totalitar, s-a instalat o adevărată paralizie a instituţiilor de stat, într-o situaţie generală de haos şi confuzie”, astfel încât nu au fost începute anchete la faţa locului, nici prelevări de prove, expertize balistice sau chiar autopsii ale cadavrelor victimelor. De asemenea, s-a notat faptul că „anumite instituţii ai căror agenţi au fost implicaţi în dispersarea manifestanţilor nu au cooperat şi nu au ajutat deloc la stabilirea faptelor”.
28. În plus, deşi două sute treizeci şi cinci de persoane, din care unele au fost rănite de gloanţe, au fost arestate şi supuse la rele tratamente la Miliţia capitalei, Ministerul de Interne a refuzat să identifice ofiţerii superiori ai agenţilor care au săvârşit aceste infracţiuni.
29. Ordonanţa din 20 septembrie 1995 menţiona, de asemenea, că niciun militar sau agent al statului nu a fost victima violenţelor de atunci, astfel că deschiderea focului împotriva manifestanţilor civili neînarmaţi şi neviolenţi fusese ilegală.
30. Fiind vorba de răspunderea penală pentru morţile şi rănile cauzate de către militarii din cadrul Ministerului Apărării, Ministerului Internelor şi Securităţii, ordonanţa a concluzionat că răspunderea revenea exclusiv persoanelor care ordonaseră deschiderea focului, şi anume şefului statului de atunci, care era şi comandantul suprem al armatei, şi miniştrilor apărării şi internelor, precum şi şefului Securităţii şi „altor membri ai Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist”, ale căror nume nu erau menţionate în ordonanţă. În ceea ce-i priveşte pe ministrul internelor şi şeful Securităţii, precum şi pe „alţi membri ai Comitetului Politic Executiv”, ordonanţa preciza faptul că aceştia fuseseră deja condamnaţi pentru aceleaşi fapte, fără indicarea referinţei din dosarele sau deciziile de condamnare. În ceea ce priveşte fostul ministru al apărării, ordonanţa a dispus încetarea urmăririi penale, acesta fiind decedat.
31. Ordonanţa indica în cele din urmă că, fiind vorba de militari care, fără să fi primit vreun ordin, au tras personal în manifestanţi, numai unii au putut fi identificaţi, cum este generalul A.C. În cazurile în care au fost identificaţi, urmărirea penală împotriva lor a fost desfăşurată separat şi a făcut obiectul altor dosare; nu mai făceau parte, aşadar, din dosarul nr. 97/P/1990.
3. Cele două decizii ale parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie din 7 decembrie 2004
32. În urma unei cereri formulată de domnul Mărieş şi asociaţia reclamantă, Secţia Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a anulat, prin decizia din 7 decembrie 2004, ordonanţa din 20 septembrie 1995 pronunţată în dosarul nr. 97/P/1990, ca nelegală şi nefondată. Printre motivele de nelegalitate, parchetul a arătat că ordonanţa din 20 septembrie 1995 nu menţiona cu exactitate persoanele şi faptele care erau prevăzute în ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale şi că utiliza expresia impersonală „ceilalţi membri” ai Comitetului Executiv al Partidului Comunist. Un alt motiv de nelegalitate era faptul că decizia nu fusese comunicată persoanelor vătămate sau altor persoane anchetate.
În plus, parchetul a observat că, în ciuda probelor depuse la dosarul anchetei, ordonanţa din 20 septembrie 1995 nu examina răspunderea şefului Gărzilor Patriotice, colonelul P.C., nici pe cea a militarilor care au jucat un rol în organizarea modalităţilor de executare a ordinelor date de şeful statului sau de miniştrii săi.
Parchetul a constatat că anumite părţi vătămate nu au fost audiate în cursul anchetei, că militarii din cadrul regimentelor care fuseseră trimişi să pună capăt manifestaţiilor nu au fost audiaţi, că jurnalele ţinute de unităţile militare implicate în represiune nu au fost cerute şi, aşadar, nici verificate şi că ancheta nu s-a ocupat de eventuala implicare a altor instituţii publice cum ar fi, de exemplu, utilizarea autovehiculelor Poştei pentru transportul prizonierilor.
33. Prin decizia pronunţată în aceeaşi zi, 7 decembrie 2004, Secţia Parchetelor militare a dispus punerea sub acuzare a 102 persoane, în principal ofiţeri, inclusiv înalţi responsabili, ai armatei şi poliţiei, precum şi ai fostelor forţe de Securitate, pentru omor (art. 174-176 C. pen.), genocid (art. 357 C. pen.), tratamente inumane (art. 358 C. pen.), tentativă, complicitate, instigare la comiterea acestor infracţiuni şi participaţie lato sensu (improprie) la acestea, fapte comise „în perioada 21 - 30 decembrie 1989”. Şaisprezece civili, din care un fost preşedinte al României şi un fost şef al Serviciului Român de Informaţii, au fost, de asemenea, puşi sub acuzare.
4. Desfăşurarea anchetei după 2004: ramurile anchetei conexate la dosarul nr. 97/P/1990
34. Mai multe anchete penale privind represiunea violentă a manifestaţiilor din decembrie 1989, cu un parcurs diferit la început, au fost conexate anchetei care face obiectul dosarului nr. 97/P/1990.
35. Prin decizia din 9 ianuarie 2006, Secţia Parchetelor militare a dispus ca dosarul privind ancheta represiunii violente din Braşov în cursul căreia fiul reclamanţilor Vlase a fost ucis să fie adăugat la dosarul nr. 97/P/1990. Această decizie a fost motivată de faptul că comandanţii militari care au acţionat la Braşov în perioada 16 – 30 decembrie 1989 erau subordonaţi generalului G.V., comandant al Armatei I.
36. Astfel cum reiese din scrisoarea din 22 mai 2009 a Secţiei Parchetelor militare, 126 decizii de neîncepere a urmăririi penale pronunţate în dosarele de anchetă separate au fost infirmate, iar dosarele adăugate la dosarul nr. 97/P/1990.
37. S-au mai adăugat la dosarul nr. 97/P/1990, după anularea deciziilor de neîncepere a urmăririi penale iniţiale, anchetele cu privire la mai multe sute de victime, în total, morţi şi răniţi, în Bucureşti, în cartierul în care se afla televiziunea publică şi în strada Antiaeriană, precum şi în oraşele Brăila, Constanţa, Târgu Mureş şi Slobozia. Deciziile de neîncepere a urmăririi penale se bazau pe absenţa răspunderii penale, în special pe motivul erorii de fapt şi a pierderii temporare de discernământ a persoanelor implicate. Deciziile de infirmare susţineau că neînceperea urmăririi penale nu indica infracţiunile săvârşite, numele persoanelor acuzate şi nu menţiona victimele din perioada 22 – 30 decembrie 1989.
5. Actele de anchetă realizate după decizia din 7 decembrie 2004 în dosarul nr. 97/P/199
38. În scrisoarea adresată la 5 iunie 2008 asociaţiei reclamante, Procurorul şef adjunct al Secţiei Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în perioada 2005 – 2007, în dosarul nr. 97/P/1990, au fost audiate 6 370 persoane. În plus, s-au realizat 1 100 expertize balistice, peste 10 000 investigaţii în teren şi 1 000 anchete la faţa locului. A precizat, de asemenea, că „printre cauzele întârzierii [anchetei] trebuie menţionate şi măsurile repetitive [...] care vizează transferul dosarului de la un procuror la altul [...], faptul că procurorii nu au comunicat cu promptitudine părţilor vătămate deciziile de neîncepere a urmăririi penale [...] şi că ancheta a fost redeschisă la doar câţiva ani după depunerea plângerilor persoanelor în cauză [...]; absenţa cooperării instituţiilor implicate în represiunea din decembrie 1989 [...], complexitatea extremă a anchetei [...] din cauză că măsurile de investigaţie necesare nu au fost realizate imediat după omorurile şi relele tratamente denunţate [...]”.
Scrisoarea precizată anterior menţionează o altă cauză a întârzierii, şi anume decizia nr. 610/2007 a Curţii Constituţionale din 16 iulie 2007, care a retras procurorilor militari din cadrul Secţiei Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie competenţa de a ancheta în dosarul nr. 97/P/1990 pentru a o transfera procurorilor civili, şi anume Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În opinia şefului Secţiei Parchetelor militare exprimată în scrisoarea din 5 iunie 2008 menţionată anterior, transferul dosarului ar fi de natură să genereze noi întârzieri de procedură, având în vedere volumul mare al dosarului, complexitatea cauzei şi distanţa în timp a evenimentelor care fac obiectul anchetei.
39. Conform datelor avansate de către Guvern, de la reluarea anchetei, s-au audiat 2800 martori şi 320 părţi vătămate în 2007 şi numai 72 martori şi 38 părţi vătămate în 2005. 460 martori şi 210 părţi vătămate s-au audiat în 2008. 443 albume şi planşe fotografice au fost examinate în 2006 şi 175 în 2007.
40. Prin decizia din 15 ianuarie 2008, Secţia Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis să separe ancheta cu privire la cei 16 acuzaţi civili (dintre care un fost preşedinte al României şi un fost şef al Serviciului Român de Informaţii) de cea cu privire la militari şi să-şi transfere competenţa parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.f
41. Dintr-un comunicat din 10 februarie 2009 al Biroului de informare publică din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii reiese că preşedintele Consiliului va solicita Inspecţiei Judiciare stabilirea cauzelor nesoluţionării cu celeritate a cercetărilor penale.
B. Circumstanţele deosebite privind ancheta morţii lui Nicuşor Vlase
42. Conform certificatului de deces, Nicuşor Vlase a decedat la 23 decembrie 1989.
43. Iniţial, ancheta penală a decesului său a făcut obiectul dosarului nr. 158/P/1990 al Parchetului Militar din Braşov. Prin decizia din 9 ianuarie 2006, acest dosar a fost adăugat la dosarul nr. 97/P/1990.
1. Începutul anchetei
44. Raportul elaborat la 3 ianuarie 1990, în urma unui examen medico-legal extern, fără autopsie, practicat la Laboratorul de medicină legală din Braşov, a indicat că decesul s-a datorat unei răni făcute de o armă de foc care-i provocase o hemoragie externă. Din declaraţia dată la 27 noiembrie 2008 de ofiţerul C., pe atunci medic militar la Spitalul militar din Braşov, acesta primise ordinul de a nu realiza autopsia cadavrelor.
45. La 26 februarie 1990, acelaşi medic C. de la spitalul militar a întocmit un „raport” către şeful Inspectoratului de poliţie a judeţului Braşov la cererea căpitanului [P.]. În acest raport, a declarat că, „la 23 decembrie 1989, între orele 3 şi 5 dimineaţa, a fost adus cadavrul lui Vlase Nicolae, în vârstă de 19 ani, din Braşov, ucis la Revoluţie, în zona Consiliului Judeţean” şi că „la 26 decembrie 1989, a fost transportat la morgă pentru necropsie”.
46. Reclamanţii, care au observat urme de violenţe pe corpul fiului lor decedat şi au constatat că rana făcută de glonţ încă sângera, au bănuit că nu a decedat în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, în timpul tragerilor asupra mulţimii de manifestanţi, ci ulterior. În urma demersurilor lor şi a cererii parchetului militar din Braşov, rămăşiţele lui Nicolae Vlase au fost exhumate şi s-a făcut o autopsie; la 13 martie 1991 a fost elaborat un raport medico-legal. În ciuda cererilor reclamanţilor, autorităţile au refuzat să accepte participarea la autopsie a unor experţi străini sau a unui medic desemnat de persoanele în cauză.
47. Ulterior, în cursul anilor 1991-2008, reclamanţii au adresat memorii Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţiei, Ministerului Justiţiei şi Preşedintelui Republicii. Au cerut ca cei care i-au torturat fiul şi l-au ucis să fie identificaţi şi traşi la răspundere. În 1999, au primit primele informaţii cu privire la anchetă. Înainte de această dată, cei patru procurori însărcinaţi cu ancheta s-au limitat, după cum spune reclamanta, să-i recomande verbal să se interneze în spital pentru a fi îngrijită şi i-au reproşat că nu a avut grijă de fiul său ca să nu fie ucis.
2. Decizia de neîncepere a urmării penale din 28 decembrie 1994
48. Prin decizia din 28 decembrie 1994, necomunicată reclamanţilor, Parchetul militar din Braşov a pronunţat decizia de neîncepere a urmării penale în dosarul nr. 158/P/1990 cu privire la 39 de persoane ucise, dintre care şi fiul reclamanţilor, doamna şi domnul Vlase, şi 82 de răniţi la Braşov în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989.
Decizia a arătat că nu a fost posibil să se stabilească cu exactitate locul din centrul oraşului unde fiecare dintre aceste persoane a căzut, deoarece cadavrele au fost luate înainte de încetarea focurilor, tot în cursul nopţii, şi identificarea lor s-a făcut ulterior la morga spitalului militar, a spitalului judeţean sau la laboratorul de medicină legală unde au fost trimise.
După ce a constatat că mai multe sute de militari înarmaţi au intervenit pentru a apăra cele mai importante instituţii din oraş de un atac iminent, dar fără să le numească, parchetul militar a arătat că „focul a fost deschis din greşeală, fără să fi fost dat vreun ordin, în condiţiile specifice de atunci, adică stres, teama de presupuşii terorişti, oboseala cadrelor militare”. Civilii au fost prinşi în mijlocul tragerilor încrucişate ale militarilor care ocupau poziţii opuse. Numărul mare de victime din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 din centrul oraşului Braşov se explică şi prin faptul că militarii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale au utilizat 270 000 cartuşe, trupele de miliţie din Securitate 1 079 cartuşe şi gărzile patriotice şi civilii care au obţinut puşti 39 480 cartuşe. S-au folosit şi mitraliere şi au fost lansate peste 100 de grenade.
Parchetul militar a estimat că lipsa judecăţii de care au dat dovadă comandanţii garnizoanei din Braşov neţinând seama de starea de spirit a militarilor plasaţi sub ordinele lor şi de starea lor de oboseală şi stres nu putea angaja răspunderea penală. Parchetul militar reţine în favoarea lor lipsa de experienţă a cadrelor militare în materie de luptă în mediul urban şi faptul că nu au luat măsuri înainte de declanşarea focului pentru a stabili mijloacele de comunicare dintre unităţile amenajate în zonă.
49. În părţile sale relevante, decizia a fost astfel redactată:
„În momentul în care au început tragerile în centrul oraşului, mai multe sute de persoane erau prezente, printre care femei şi tineri care au răspuns apelului televiziunii naţionale care le-a cerut să iasă în stradă, deoarece revoluţia era în pericol.
Toţi aceşti civili au fost prinşi în mijlocul tragerilor încrucişate ale militarilor care ocupau poziţii opuse şi cei care nu aveau satisfăcut serviciul militar (femei şi tineri) nu ştiau că trebuie să se întindă pe jos. De altfel, chiar militarii în serviciu, luaţi prin surprindere, au rămas în picioare când au început tragerile.
În aceste circumstanţe, în primele minute de la declanşarea tragerilor, zeci de persoane, dintre care şi militari, au fost atinse de gloanţe.
Toţi militarii care s-au aflat în acea noapte în centrul oraşului Braşov, din care marea majoritate au fost audiaţi, au declarat că erau obosiţi deoarece cei mai mulţi erau postaţi acolo din noaptea precedentă, 21 spre 22 decembrie 1989, că erau toţi speriaţi de ceea ce aflaseră că se întâmpla la Bucureşti şi că, din propria lor iniţiativă, şi-au încărcat armele deoarece se aşteptau în orice moment să fie atacaţi.
În aceste circumstanţe, a fost suficient ca civilul I.E. să tragă primele focuri în direcţia persoanelor pe care le considera suspecte pentru ca toţi militarii care se aflau în centru să declanşeze focul la rândul lor, fără un ordin prealabil al comandanţilor lor. [...]
Toate persoanele înarmate – atât militari cât şi civili – care au făcut uz de arme de foc în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 în centrul oraşului erau de bună-credinţă şi de partea Revoluţiei, convinşi că acţionau pentru a apărarea ei. Au făcut uz de arme de foc din cauza confuziei care domina, precum şi a fricii mari şi bănuielii care puseseră stăpânire pe cei care erau în stradă.”
3. Ancheta din 1999 până în prezent
50. Prin scrisoarea din 9 iulie 1999, Procurorul şef al Parchetului militar din Braşov a informat reclamantul Nicolae Vlase că ancheta cu privire la decesul fiului său s-a încheiat cu o decizie de neîncepere a urmării penale „pentru eroarea de fapt, care înlătură răspunderea penală”. Din această scrisoare reiese că ancheta stabilise faptul că fiul reclamanţilor a decedat „în cursul evenimentelor din decembrie 1989”, fără nicio altă precizare cu privire la locul, momentul şi alte circumstanţe în care a intervenit decesul. Scrisoarea a raportat, de asemenea, constatările unui raport medico-legal elaborat la 13 martie 1991, după exhumarea rămăşitelor, conform cărora Nicolae N. Vlase a avut o moarte violentă, datorată unei hemoragii externe în urma rupturii arterei femurale stângi, provocată de proiectilul unei arme de foc. Mai mult, scrisoarea a arătat că expertiza medico-legală nu a indicat alte urme de violenţă pe corpul victimei, cu excepţia unei zgârieturi de 2 cm2 pe dosul palmei drepte.
51. Reclamanta Elena Vlase a contestat această decizie în faţa Secţiei Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
52. Prin decizia din 30 august 1999, Secţia Parchetelor militare a infirmat decizia de neîncepere a urmării penale emisă la 28 decembrie 1994 pe motiv că ancheta fusese incompletă şi că „nu au existat dovezi care să permită eliminarea răspunderii persoanelor care aveau obligaţia de a conduce şi coordona acţiunile militarilor [...] astfel încât să păstreze controlul situaţiei şi să evite pierderea de vieţi sau rănirea unor persoane nevinovate”. Prin aceeaşi decizie, Secţia Parchetelor militare a notat că nu au fost clarificate circumstanţele în care 600 puşti de „tip ZB” au fost distribuite unor civili neinstruiţi pentru utilizarea lor. Mai mult, nu au fost identificate persoanele direct răspunzătoare de moartea a 39 de persoane şi de rănile cauzate altor 82 militari şi civili.
53. La 23 martie 2001, 21 iulie şi 25 noiembrie 2003, 25 ianuarie, 18 octombrie şi 24 decembrie 2005, precum şi 3 ianuarie 2006, reclamanţii şi-au repetat plângerile penale împotriva poliţiştilor, agenţilor de Securitate şi medicilor implicaţi, în opinia lor, în moartea violentă a fiului lor.
54. Prin scrisoarea din 11 iulie 2001, Secţia Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a informat-o pe reclamanta Elena Vlase că ancheta privind decesul fiului său era în curs de desfăşurare.
55. Prin scrisoarea din 21 octombrie 2002, directorul închisorii Codlea a trimis Secţiei Parchetelor militare o declaraţie a deţinutului M.C. făcută în 1990 care se referea la uciderea fiului reclamanţilor în decembrie 1989. În opinia acestui martor, Nicolae Vlase fusese ucis de către un ofiţer de poliţie în timp ce era reţinut la secţia de poliţie a judeţului Braşov.
56. Prin scrisoarea din 18 decembrie 2003, Ministerul Justiţiei a răspuns doamnei Elena Vlase că plângerea privind întârzierea anchetei penale a decesului fiului său a fost retrimisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
57. Prin decizia din 9 ianuarie 2006, parchetul a dispus ca dosarul privind ancheta represiunii violente din Braşov să fie conexat la dosarul nr. 97/P/1990 datorită faptului că comandanţii militari care au acţionat la Braşov în perioada 16 – 30 decembrie 1989 erau subordonaţi generalului G.V., şeful primei armate.
58. Prin scrisorile din 27 ianuarie şi 5 noiembrie 2007, care se bazau pe declaraţiile martorului M.C., reclamanţii au solicitat Secţiei Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie audierea mai multor persoane, dintre care procurori militari şi un medic legist, în scopul anchetării. În plus, aceştia au cerut examinarea unei înregistrări video produsă de ei şi care arăta cadavrul fiului lor prezentând urme de tortură.
59. Dintr-o o scrisoare pe care Secţia Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a adresat-o doamnei Vlase la 4 aprilie 2008, ancheta penală privind uciderea fiului reclamanţilor se face în dosarul nr. 97/P/1990 (a se vedea supra, partea A).
60. Prin scrisorile din 16 octombrie 2008 şi 29 ianuarie 2009, Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns unei plângeri a reclamantei Elena Vlase privind absenţa eficacităţii anchetei morţii fiului său. Consiliul a arătat că a constatat că, între anii 1994–2001 şi 2002–2005, nu a fost îndeplinit niciun act în cadrul investigaţiei pentru stabilirea persoanelor răspunzătoare pentru moartea fiului său. Apoi, a arătat că nu putea fi dispusă nicio măsură, deoarece răspunderea disciplinară a procurorilor nu putea fi stabilită decât într-un an de zile de la comiterea faptei.
În cele din urmă, Consiliul a indicat că, după decembrie 2004 au fost realizate mai multe acte în cadrul anchetei investigaţie astfel că nicio răspundere nu putea fi reţinută în sarcina procurorilor însărcinaţi cu ancheta.
4. Acţiunea civilă a reclamanţilor Elena şi Nicolae Vlase
61. La o dată neprecizată, în 2004, reclamanţii au dat în judecată Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Serviciul Român de Informaţii. Au cerut să li se acorde despăgubiri din partea instituţiilor pe care le considerau răspunzătoare de decesul fiului lor şi de împiedicarea anchetei.
62. Prin decizia din 31 ianuarie 2005 a Tribunalului judeţului Braşov, acţiunea lor a fost declarată inadmisibilă pentru insuficienta timbrare a acţiunii, în ciuda faptului că instanţa a reţinut faptul că reclamanţii declaraseră că nu dispun de mijloacele financiare pentru a plăti integral taxele de timbru. Această decizie a fost menţinută de Curtea de Apel din Braşov, la 5 mai 2005. Reclamanţii au formulat recurs. La 1 martie 2006, aceştia au cerut Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să amâne decizia privind recursul până la emiterea de către parchet a deciziei cu privire la ancheta morţii fiului lor şi să solicite parchetului să comunice decizia. Recursul reclamanţilor, prin urmare, s-a perimat. La 14 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat din oficiu că a intervenit perimarea.
C. Circumstanţele deosebite cu privire la reclamantul Teodor Mărieş
1. Ziua de 21 decembrie
63. La 21 decembrie 1989 la amiază, reclamantul a fost surprins în străzile din Bucureşti de o mulţime de oameni care alerga panicată. A aflat că persoanele de la adunarea convocată de Nicolae Ceauşesc s-au dispersat. A decis să se alăture grupului care se îndrepta spre Universitate, scandând slogane anticomuniste.
64. În apropiere de Piaţa Universităţii, un cordon de soldaţi cu scuturi blocau trecerea manifestanţilor. După o altercaţie, soldaţii au început să alerge după câţiva manifestanţi, inclusiv după reclamant, care a încercat să scape.
65. Către ora 16, manifestanţii, între care era şi reclamantul, au încercat să se apropie de sediul Comitetului Central al Partidului Comunist, dar au fost blocaţi de soldaţi cu scuturi. Reclamantul a văzut un autovehicul militar blindat în strada blocată. După o oră jumătate, trei blindate au atacat manifestanţii. Reclamantul şi mulţi alţi manifestanţi au urmărit una din blindate până când o manevră bruscă a vehiculului către o stradă secundară i-a expus în faţa unui cordon de soldaţi înarmaţi, care au deschis focul asupra mulţimii. Reclamantul şi ceilalţi manifestanţi au încercat apoi să fugă şi au alergat ca să se ferească de gloanţele care erau trase din toate direcţiile asupra lor şi care uciseră deja mai multe persoane.
66. Reclamantul a reuşit să intre într-o curte, care era deja plină de manifestanţi şi acoperită de ferestre sparte. Observând că bulevardul era inaccesibil din cauza focurilor continui ale militarilor ce avansau şi că rămase blocat în curte, reclamantul a reuşit, împreună cu alte persoane, să sară peste un zid şi să fugă. S-a îndreptat spre Teatrul Naţional, unde a rămas împreună cu ceilalţi manifestanţi, înconjuraţi de miliţie şi de blindate militare, într-un aer irespirabil din cauza gazului lacrimogen şi a prafului de puşcă.
67. Rezultă din documentele dosarului de anchetă, şi anume din declaraţiile martorilor (declaraţia lui Dan D. din 13 februarie 2005, a Floricăi N. din 5 iunie 2006 şi a lui Ion A.), precum şi dintr-un raport al poliţiei că reclamantul Teodor Mărieş figura printre manifestanţii asupra cărora s-a deschis focul în Piaţa Universităţii, la 21 decembrie 1989.
68. Din jurnalele de luptă din 21 decembrie 1989 şi din alte documente ale forţelor armate, inclusiv o transcriere de telecomunicaţii speciale din 21 decembrie 1989, reiese că a fost dat şi executat ordinul de „decimare a manifestanţilor” şi de arestare a celor rămaşi în viaţă şi de încarcerare în închisoarea de la Jilava. Aceste documente indică, de asemenea, amploarea forţelor militare şi de poliţie aflate inclusiv în Piaţa Universităţii, echipate cu arme de război şi cu vehicule blindate, şi anume tancuri de luptă, precum şi cantitatea de muniţii utilizate în acea zi. Zeci de manifestanţi au fost ucişi de focurile de arme, inclusiv de rafalele de arme automate, sau zdrobiţi de vehiculele blindate, cadavrele lor fiind abandonate la vederea manifestanţilor.
69. Din declaraţiile mai multor ofiţeri militari, dintre care unii acuzaţi, şi ale altor martori civili, ce figurează în dosarul de anchetă, reiese, de asemenea, că, la 21 decembrie 1989, în Piaţa Universităţii, aproximativ 1000 persoane au fost prinse violent de miliţie, bătute brutal şi arestate (a se vedea declaraţiile ofiţerilor Florin M., din 25 ianuarie 1990, şi Laurenţiu B., din 26 noiembrie 2008, şi declaraţiile martorilor Maria V., din 23 ianuarie 1990, şi Ileana S., din 12 martie 1990).
70. După ora 23, în noaptea de 21 decembrie 1989, reclamantul s-a întors la domiciliu. Aici a aflat că fusese căutat de mai multe persoane. Ulterior, a aflat că oficialii statului urmau să pregătească mandate de arestare pentru toţi participanţii la manifestaţie şi că numai amploarea evenimentelor desfăşurate în ziua următoare împiedicase acest lucru. Din cunoştinţele lui, toata ziua manifestanţii fuseseră filmaţi şi fotografiaţi în scopul represiunii dorită de autorităţi.
2. Ziua de 22 decembrie 1989 şi urmările ei
71. În dimineaţa de 22 decembrie 1989, reclamantul s-a întors în centrul oraşului la manifestaţia din faţa sediului Comitetului Central al Partidului Comunist. Ajuns acolo, a reuşit să pătrundă în clădirea Comitetului printr-o fereastră, cu ajutorul altor manifestanţi. Înăuntru a găsit puşti şi cutii cu muniţii.
Câţiva manifestanţi, inclusiv reclamantul, au luat puşti şi au alergat la etajele superioare şi pe terasa clădirii, cu intenţia de a opri elicopterul care tocmai decola în care erau cuplul prezidenţial şi alţi membri ai Comitetului Politic Executiv. La ultimul etaj, s-au întâlnit cu două gărzi de corp ale lui Nicolae Ceauşescu cu care au fost nevoiţi să se lupte pentru a putea ajunge pe terasa de unde elicopterul tocmai decolase. Întorcându-se pe culoare, au dat peste un ofiţer care i-a chemat într-un birou unde erau alţi ofiţeri. După ce au obţinut promisiunea de a nu mai deschide focul asupra civililor, manifestanţii au lăsat, la rândul lor, armele.
72. În jurul orei 18:30, în timp ce reclamantul împreună cu alţi participanţi se aflau într-unul din birourile din clădire, au auzit focuri de arme. Reclamantul s-a dus la fereastră să vadă ce se întâmpla. Un glonţ a fost tras în direcţia sa, atingând cadrul ferestrei. Au urmat mai multe gloanţe şi cei din birou au fost nevoiţi să iasă târându-se pe jos.
73. Seara, reclamantul şi ceilalţi participanţi au fost obligaţi să stingă lumina şi să tragă perdelele pentru a evita alte focuri de armă asupra lor. Forţele speciale care au pătruns în clădire au cerut reclamantului şi celorlalte persoane prezente să evacueze etajul şase la etajele inferioare. Ajuns la parter şi găsind alimente, reclamantul a luat din ele şi s-a întors iar la etajele superioare să le ducă soldaţilor. La etajul cinci, aceiaşi soldaţi care i-au spus să coboare câteva minute mai devreme l-au somat să se oprească, ameninţându-l cu armele. Reclamantul le-a explicat motivul pentru care a urcat la ei şi unul din ei s-a apropiat de el pentru a-i lua alimentele aduse.
74. Reclamantul a ieşit din sediul Comitetului Central şi s-a întors acasă în timp ce se trăgeau focuri de arme de peste tot. A petrecut noaptea acasă, ascultând tragerile până în zori.
75. La 23 decembrie, reclamantul a decis să meargă la televiziunea naţională din cauza apelurilor lansate pentru a veni şi a-i apăra sediul. La un moment dat, s-au tras câteva gloanţe asupra maşinii cu care se deplasa reclamantul, deşi în stradă nu era nimeni, cu excepţia ambulanţelor care se îndreptau la sediul televiziunii. Reclamantul a ieşit din maşină, s-a ascuns sub un autobuz parcat şi a stat acolo aproximativ o oră.
76. La 24 decembrie, reclamantul a mers la Ministerul Apărării, în faţa căruia erau maşini arse şi corpurile câtorva persoane, arse sau mutilate. Clădirea era înconjurată de maşini blindate. La un moment dat, câţiva ofiţeri şi soldaţi i-au propus reclamantului să îi însoţească într-un apartament dintr-un imobil vecin, pretinzând că au văzut pe cineva trăgând de acolo. Ajunşi acolo, soldaţii au tras două focuri, după care au căzut de acord ca reclamantul să intre primul, urmat de un soldat înarmat cu o armă încărcată. După ce au verificat apartamentul, şi-au dat seama că nu este nimeni acolo.
77. Apoi reclamantul a participat la manifestaţiile din primele luni ale anului 1990, când una din principalele revendicări era cunoaşterea persoanelor răspunzătoare pentru numeroasele victime din decembrie 1989.
A fost interpelat, ca şi alţi manifestanţi, de forţele de ordine în timpul operaţiunilor de „curăţare” a Pieţei Universităţii care s-au desfăşurat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990 şi arestat preventiv începând cu 18 iunie 1990, sub acuzaţia de pătrundere fără autorizaţie în sediul televiziunii publice şi de tulburare a ordinii publice. A fost încarcerat la penitenciarul Bucureşti Jilava, apoi la Penitenciarul spital Bucureşti Jilava, până la 30 octombrie 1990. Ulterior, a fost achitat de acuzaţiile aduse împotriva lui prin hotărârea din 24 februarie 1992 a Curţii Supreme de Justiţie.
78. În declaraţia din 20 septembrie 2008 din dosarul nr. 97/P/1990, reclamantul arată că a participat la aceste evenimente, precizând că, începând din 26 decembrie 1989, împreună cu alţi participanţi la manifestaţiile anticomuniste, s-au angajat într-o mişcare de protest împotriva noilor structuri politice şi militare ajunse de la putere, în opinia acestuia, printr-o „contra-revoluţie sângeroasă” care a produs moartea, rănirea sau arestarea abuzivă a mii de persoane. În această privinţă, asociaţia reclamantă a formulat o plângere penală cu privire la abuzurile comise de către forţele represive în perioada 26 decembrie 1989 – 15 iunie 1990. Aceasta face obiectul unei anchete în dosarul nr. 75/P/1998.
79. În scrisoarea din 28 ianuarie 2011, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 a precizat că reiese din documente, precum şi din declaraţiile mai multor persoane, că reclamantul a participat „la confruntarea cu forţele de ordine” care a condus la căderea regimului totalitar. Aceeaşi scrisoare precizează faptul că „domnul Mărieş nu are certificat de revoluţionar deoarece, din motive personale şi de conştiinţă, a refuzat să-l ceară, asemenea multor altor participanţi la Revoluţie”. Cu toate acestea, apreciem că nimeni nu poate nega calitatea de revoluţionar dobândită pe calea directă a participării la evenimentele din decembrie 1989. Calitatea de revoluţionar putea fi, de altfel, dovedită în faţa instanţei şi recunoscută în afara oricărei proceduri administrative de acordare a unui certificat.
D. Alte circumstanţe cu privire la anchetă
1. Proiect de lege de amnistierea faptelor comise de militari
80. La 31 iulie 2008, asociaţia reclamantă a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii în privinţa a ceea ce aceasta considera a fi o tentativă de influenţare a procurorilor însărcinaţi cu anchetele referitoare la evenimentele din decembrie 1989 – iunie 1990. În memoriul înaintat, asociaţia a arătat că, în urma unei iniţiative a unei organizaţii non-guvernamentale – Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere –, Ministerul Apărării ar fi transmis parchetelor militare, în data de 18 iulie 2008, prin intermediul direcţiei sale juridice, un proiect de lege de amnistiere a faptelor comise de militari în decembrie 1989. Asociaţia reclamantă a declarat inclusiv faptul că şeful Secţiei Parchetelor militare trimisese proiectul de lege tuturor procurorilor, cerându-le acestora în mod expres părerea asupra oportunităţii acestei legi, cât şi asupra conţinutului său. Asociaţia a considerat că aceasta era o tentativă de influenţare a procurorilor şi de înăbuşire pentru totdeauna a anchetelor privind faptele ilegale: se plângea că o propunere de lege care încerca să grăbească aceste anchete şi să le facă mai efective, ce fusese depusă înainte de mai multe organizaţii neguvernamentale, printre care şi asociaţia reclamantă, nu a fost transmisă procurorilor, aşa cum s-a procedat pentru proiectul de lege privind amnistia.
Printr-un comunicat de presă din 8 septembrie 2008, Ministerul Apărării a arătat că a primit proiectul de lege privind amnistia din partea Comisiei pentru Apărare a Camerei Deputaţilor şi a precizat că nu a fost formulată nicio opinie în privinţa sa.
2. Accesul reclamanţilor la dosarul de anchetă
81. Reclamantul Teodor Mărieş a fost de două ori în greva foamei care a durat în total 152 zile, adică de la 4 august la 16 noiembrie 2009 şi de la 14 ianuarie la 30 martie 2010, pentru ca reclamanţii să poată avea accesul efectiv la dosarul de anchetă inclusiv posibilitatea de a obţine copii ale dosarului.
82. Prin scrisoarea din 30 octombrie 2009, Guvernul a informat Curtea că, în perioada 12 – 20 octombrie 2009, asociaţia reclamantă a primit câte o copie a tuturor documentelor anchetei, precum şi înregistrări audio şi video clasificate în dosarul nr. 97/P/1990, cu excepţia celor care erau secrete. În aceeaşi scrisoare Guvernul a precizat că documentele clasate ca fiind secrete urmau să fie trimise reclamanţilor după declasificare.
83. În urma hotărârilor Guvernului nr. 94 şi 184 din 10 februarie şi 9 martie 2010 pentru declasificarea anumitor informaţii secrete de stat emise de Ministerul Apărării, alte documente au fost puse la dispoziţia reclamanţilor.
84. Din scrisoarea adresată Curţii la 7 aprilie 2010 de către dl. Mărieş şi asociaţia reclamantă, anumite documente nu le-au fost furnizate, cum ar fi copia paginilor 105 şi 106 din volumul nr. 12 care cuprindeau rapoartele cadrelor Ministerului de Interne. Au obţinut, ulterior, copia documentelor lipsă. Din copia furnizată de reclamanţi şi necontestată de Guvern reiese că aceste pagini ale raportului arătau că la sediul televiziunii publice „împărţirea armelor s-a făcut la ordinul” preşedintelui României din perioada 1990 – 1996 şi 2000 – 2004.
85. Din scrisoarea reclamanţilor din 22 octombrie 2010 reiese în prezent că aproape toate documentele dosarului au fost puse la dispoziţia lor, cu excepţia deciziilor Consiliului de Miniştri.
E. Circumstanţe cu privire la supravegherea secretă
86. Asociaţia reclamantă, precum şi reclamanţii individuali pretind că au suferit ameninţări şi presiuni din partea unor persoane neidentificate pentru a renunţa la cererile lor adresate Curţii.
87. În plus, asociaţia reclamantă şi preşedintele său, al doilea reclamant, se consideră obiectul unor măsuri secrete de supraveghere, în special interceptarea convorbirilor telefonice. Acesta din urmă prezintă două fişe de informaţii personale din 28 iunie şi 6 decembrie 1990, precum şi un raport de sinteză emis de Serviciul Român de Informaţii din 24 noiembrie 1990.
88. Un raport clasificat ca secret din 28 iunie 1990, emis de Centrul Operaţional din Inspectoratul de Poliţie Bucureşti şi semnat de către şeful centrului, maiorul M., prezentat de dl. Mărieş şi a cărui autenticitate nu a fost contestată de Guvern, face o descriere detaliată a condiţiilor de trai ale reclamantului în special şi ale soţiei sale. Acesta include informaţii cu privire la viaţa lor în comun, la părinţii lor, la activităţile lor profesionale, la petrecerea timpului lor liber acasă şi la întâlnirile cu prietenii, la intenţia lor de a cumpăra o maşină, la relaţiile reclamantului cu vecinii săi, precum şi la opţiunile lor politice şi la conţinutul unui interviu pe care l-a dat la radio. În ceea ce priveşte participarea reclamantului la manifestaţiile din decembrie 1989, raportul respectiv relatează „participarea sa activă” timp de patru zile consecutiv şi prezenţa sa în clădirea care a fost sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
89. Un alt document din 24 noiembrie 1990, emis de SRI, a cărui copie conformă a fost emisă la 13 noiembrie 2006, priveşte activitatea mai multor persoane, printre care şi reclamantul, în perioada aprilie – iunie 1990, în special participarea lor la manifestaţiile antiguvernamentale din acea perioadă. În acest document se arată, printre altele, că reclamantul, dl. Mărieş, era printre persoanele cărora „Ambasada americană le-a oferit cazare pentru a se odihni”.
90. Ziarul Evenimentul zilei din 6 iunie 2002 a publicat un articol intitulat „Cei 13 monitorizaţi de SRI”, însoţit de un fax al unui document despre care se pretindea că a fost emis de SRI. Acest document cuprindea o listă cu treisprezece persoane monitorizate, printre care era şi numele soţiei reclamantului, titulară a numărului de telefon fix utilizat de acesta.
91. Prin scrisoarea din 14 aprilie 2008, asociaţia solicita SRI să-i comunice referinţele mandatelor de interceptare a convorbirilor telefonice a trei telefoane mobile şi a două numere de telefon fixe ale Asociaţiei.
92. La 16 februarie 2009, reclamantul, dl. Mărieş, a adresat din nou cererea la SRI pentru a şti dacă, din decembrie 1989 şi până în ziua cererii sale, existau autorizaţii de filaj şi de interceptare a convorbirilor sale telefonice.
93. Prin scrisoarea din 19 februarie 2009, SRI i-a răspuns că, în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională şi a Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI, era imposibil să fie confirmată sau infirmată cererea (necesitatea respectării prevederilor imperative ale legislaţiei în vigoare determină imposibilitatea confirmării ori infirmării cererii). Prin scrisorile din 9, 10 şi 17 martie 2009, alte trei organisme cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, şi anume Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului de Interne, au răspuns reclamantului că nu a făcut obiectul activităţilor instituţiei, în ceea ce priveşte SPP, sau că nu deţin date despre acest subiect, în ceea ce priveşte SIE şi direcţia de informaţii din cadrul Ministerului de Interne.
94. Scrisoarea din 23 februarie 2009 a Secţiei Parchetelor militare arată că în dosarul nr. 97/P/1990 parchetul nu a dispus şi nu a solicitat interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamanţilor şi că nu a fost emis nici un mandat de interceptare.
II. Dreptul şi practica internă şi internaţională relevante
A. Dreptul şi practica privind ancheta penală
1. Decizia nr. 610/2007 a Curţii Constituţionale
95. Decizia nr. 610/2007 a Curţii Constituţionale din 20 iunie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii tranzitorii din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. Potrivit dispoziţiilor acestei legi, competenţa de a urmări penal şi de a judeca infracţiunile săvârşite în comun de către civili şi militari revenea parchetelor şi instanţelor civile de drept comun şi nu parchetelor şi instanţelor militare, cum era stipulat în varianta anterioară modificării. Totuşi, noua lege prevedea ca pentru anchetele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la data intrării în vigoare a legii, cauzele ce privesc infracţiuni săvârşite de civili şi militari erau urmărite şi judecate de parchetele şi instanţele militare. Prin decizia nr. 610/2007, Curtea Constituţională a constatat neconstituţională această dispoziţie tranzitorie.
2. Proiectul de lege de amnistiere a faptelor imputate militarilor Forţelor armate comise în timpul evenimentelor din decembrie 1989
96. Proiectul de lege transmis la 18 iulie 2008, pentru consultare, de către Direcţia juridică a Ministerului Apărării, Secţiei Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cuprinde următoarele două articole:
Art. 1
„Sunt amnistiate şi exonerate de orice răspundere penală faptele pretinse ca fiind comise în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, care se bazează pe prevederi constituţionale şi pe jurământul şi regulamentele militare în vigoare la acea vreme, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de tribunale”
Art. 2
„Beneficiază de amnistiere şi de toate efectele sale cadrele militare şi militarii mobilizaţi care au fost judecaţi şi condamnaţi sau împotriva cărora au fost iniţiate urmăriri judiciare din cauza participării lor la evenimentele din decembrie 1989.”
3. Hotărârile Guvernului nr. 94 din 10 februarie 2010 şi nr. 184 din 9 martie 2010
97. HG nr. 94 din 10 februarie 2010 şi nr. 184 din 9 martie 2010 privind declasificarea anumitor informaţii secrete de stat emise de către Ministerul Apărării Naţionale au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 104 din 16 februarie 2010 şi, respectiv, 159 din 12 martie 2010. Ele privesc autorizarea de declasificare a informaţiilor clasificate ca „secret absolut” şi „secret” şi care sunt enumerate în anexele acestor decizii, pe motiv că dezvăluirea acestora nu mai poate prejudicia siguranţa naţională, apărarea ţării, ordinea publică sau interesele persoanelor de drept public sau privat. Printre documentele respective sunt rapoartele şi ordinile de zi ale mai multor unităţi militare privind misiunile efectuate în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi ulterior, cu informaţii, printre altele, despre ordinile primite, efectivele trimise, muniţiile puse la dispoziţia lor şi acţiunile întreprinse. Reiese că majoritatea unităţilor militare au fost în misiune de luptă din 17 decembrie 1989 până la începutul lui ianuarie 1990. Reiese, de asemenea, că, până la fuga cuplului Ceauşescu, unităţile militare erau în stare de alertă parţială, iar un raport din 22 decembrie 1989 arată că, în urma acestui eveniment, o decizie a Consiliului Frontului Apărării Naţionale a dispus ca, începând din ziua respectivă, toate statele majore şi gărzile patriotice să fie în stare de alertă şi să participe cu toate efectivele şi cu toate mijloacele la realizarea şi la apărarea achiziţiilor din timpul revoluţiei.
4. Prevederile privind participaţia lato sensu şi prescripţia specială în dreptul penal român
98. Prevederile prin care se reglementează participaţia improprie, cuprinse în art. 31 C. pen., sunt redactate astfel în partea relevantă:
„Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune..”
99. Art. 124 C. pen. prevede o formă de prescripţie specială, ce intervine indiferent de numărul de întreruperi intervenite, imediat ce termenul de prescripţie normal prevăzut de art. 122 este depăşit cu jumătate. Singurele infracţiuni imprescriptibile sunt cele împotriva păcii şi umanităţii, prevăzute la Titlul XI din Codul penal.
100. Noul Cod penal publicat în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, care nu este încă în vigoare, conţine prevederi similare cu privire la prescripţia specială la art. 155. Spre deosebire de reglementarea actuală, infracţiunile imprescriptibile sunt cele prevăzute în Titlul XII din cod, cu privire la infracţiunile de genocid, împotriva umanităţii şi crimele de război, în conformitate cu dispoziţiile Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale.
5. Hotărâri judecătoreşti care acordă despăgubiri pentru ineficienţa anchetei
101. Guvernul prezintă două hotărâri, nr. 4238 şi 4505 din 12 şi 19 iunie 2008, pronunţate de Judecătoria Sector 5 din Bucureşti care au ca obiect obligaţia statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor, de a plăti reclamanţilor, rude ale persoanelor decedate în cursul demonstraţiilor anticomuniste care au avut loc în decembrie 1989 în Bucureşti, despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit din cauza duratei excesive şi a ineficienţei anchetei deschise în urma acestor evenimente.
102. În temeiul prevederilor Constituţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la obligaţia autorităţilor naţionale de a desfăşura o anchetă efectivă şi de a încheia procedura penală într-un termen rezonabil, instanţa a considerat că ancheta, care începuse în 1990 şi care, 18 ani mai târziu, era în continuare la parchet, nu răspundea cerinţelor Convenţiei. Prin urmare, considerând că pasivitatea autorităţilor interne a constituit o greşeală care se află la originea unui prejudiciu material şi moral, în sensul prevederilor art. 998 şi art. 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, instanţa a dispus ca Ministerul Finanţelor să plătească reclamanţilor 100 000 lei româneşti (RON) şi, respectiv, 50 000 RON.
103. În urma apelului introdus de Ministerul Finanţelor împotriva hotărârii din 12 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, prin hotărârea definitivă din 27 ianuarie 2009, a redus la 50 000 RON cuantumul sumei acordate. Guvernul nu a precizat dacă hotărârea din 19 iunie 2008 a rămas definitivă. Reiese totuşi din site-ul internet oficial al instanţei româneşti că, la 21 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti ar fi admis recursul împotriva hotărârii din 19 iunie 2008 şi ar fi respins cererile reclamantului. Conform aceleaşi surse, această hotărâre de respingere a pretenţiilor reclamantului ar fi fost păstrată definitiv de către Curtea de Apel Bucureşti, prin hotărârea pronunţată la 20 ianuarie 2010.
B. Dispoziţiile normative privind recunoaşterea printr-un act administrativ a calităţii de revoluţionar şi acordarea drepturilor specifice
104. Legea nr. 42/1990 din 18 decembrie 1990 pentru cinstirea eroilor-martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor acestora, răniţilor, precum şi luptătorilor pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989, republicată, după ce a fost modificată, în Monitorul Oficial nr. 198 din 23 august 1996, a instituit o procedură administrativă ce permite recunoaşterea calităţii de luptător pentru Revoluţie sau acordarea post mortem a titlului de erou martir persoanelor care au făcut dovada că au participat la Revoluţie sau au pierdut un membru al familiei, şi le-a acordat unele drepturi şi despăgubiri.
105. Legea nr. 341/2004 din 12 iulie 2004 a recunoştinţei faţă de eroii-martiri care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr. 654 din 20 iulie 2004, astfel cum a fost modificată ultima oară prin OUG nr. 6/2008 din 15 februarie 2008, prevede noi titluri administrative pentru persoanele care au participat la Revoluţie. Legea face distincţia în special între mai multe tipuri de participaţie stabilind, la art. 3, titlurile de „luptător rănit”, „luptător reţinut”, „luptător remarcat prin fapte deosebite” sau de „participant la victoria Revoluţiei”.
106. În temeiul art. 5 din lege, noile titluri trebuiau recunoscute prin noi certificate de revoluţionari, emise conform legii, în urma cererii de reînnoire formulată la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor.
107. Aceeaşi lege a stabilit, de asemenea, o comisie parlamentară responsabilă cu controlul aplicării ei.
C. Prevederile privind măsurile de supraveghere şi textele Consiliului Europei
108. Partea esenţială a dreptului intern relevant este descrisă în hotărârile Rotaru împotriva României, (MC), nr. 28341/95, pct. 31, CEDO 2000-V şi Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 40-46, 26 aprilie 2007.
109. Rezoluţia interimară [Rez. DO(2005)57] cu privire la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României, adoptată de Comitetul de Miniştri la 5 iulie 2005, la cea de-a 933-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, a solicitat autorităţilor româneşti să adopte rapid reformele legislative necesare pentru a răspunde criticilor formulate de Curte în hotărârea cu privire la sistemul român de colectare şi arhivare a informaţiilor de către serviciile secrete. Aceasta are următorul text în părţile sale relevante:
„Comitetul de Miniştri, în temeiul art. 46 § 2 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11 (denumită în continuare „Convenţia”),
Având în vedere hotărârea definitivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată la 4 mai 2000 în cauza Rotaru şi transmisă la aceeaşi dată Comitetului de Miniştri în temeiul art. 46 din Convenţie;
[...]
Reamintind observaţia Curţii, în ceea ce priveşte art. 8 din Convenţie, că dreptul intern nu a stabilit cu suficientă precizie limitele ce trebuie respectate la colectarea, consemnarea şi arhivarea informaţiilor care afectează siguranţa naţională (pct. 57 din hotărâre), precum şi inexistenţa unei proceduri de control al activităţilor serviciilor secrete în vederea asigurării respectării valorilor unei societăţi democratice, control ce trebuia asigurat, cel puţin în ultimă instanţă, de către puterea judecătorească.
Reamintind, de asemenea, concluzia Curţii, în ceea ce priveşte art. 13 din Convenţie, că nicio prevedere de drept român nu permitea reclamantului să conteste deţinerea, de către serviciile de informaţii, de date cu privire la viaţa privată sau să nege adevărul acestor informaţii (pct. 72 din hotărâre);
[...]
Constatând totuşi cu regret că, la mai bine de cinci ani de la data hotărârii, mai multe puncte slabe indicate de Curtea europeană nu par să se fi remediat încă, în special în ceea ce priveşte procedura vizând accesul la arhivele SRI ale fostelor servicii de informaţii (altele decât Securitatea), absenţa reglementării privind vechimea informaţiilor ce pot fi consemnate de către autorităţi sau imposibilitatea de contestare a deţinerii acestor informaţii şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de Legea nr. 187/1999, veridicitatea lor;
FACE APEL la autorităţile româneşti să adopte rapid reformele legislative necesare pentru a răspunde criticilor formulate de Curte în hotărârea sa cu privire la sistemul român de colectare şi arhivare a informaţiilor de către serviciile secrete, [...]”
110. Extrasele relevante din Rezoluţia Rez (2004) 3 cu privire la hotărârile ce indică o problemă structurală de bază, adoptată la 12 mai 2004 de către Comitetul de Miniştri, şi din Recomandarea Rec (2004)6 a Comitetului de Miniştri privind îmbunătăţirea căilor de atac interne, adoptată la 12 mai 2004, precum şi anexa sa, sunt reproduse în Hotărârea Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, nr. 30767/05 şi 33800/06, pct. 81-83, 12 octombrie 2010.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie invocată de dl. şi dna Vlase
111. Reclamanţii dl. şi dna Vlase pretind că fiul lor, Nicuşor Vlase, a fost ucis la sfârşitul lunii decembrie 1989 în urma recurgerii la forţa letală de către agenţii statului. Aceştia reproşează autorităţilor competente că nu au efectuat o anchetă efectivă, imparţială şi diligentă care să poată duce la identificarea şi sancţionarea persoanelor răspunzătoare. În această privinţă, ei spun că ancheta penală cu privire la acuzaţiile lor de atingere a dreptului la viaţă este încă pendinte şi denunţă lipsa de diligenţă a autorităţilor române. De asemenea, denunţă proiectul de lege cu privire la amnistierea actelor imputate militarilor Forţelor armate, care au avut loc în timpul evenimentelor din decembrie 1989, transmis de către Direcţia juridică a Ministerului Apărării, la 18 iulie 2008, pentru consultaţie, Secţiei Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceştia invocă art. 2 din Convenţie, formulat după cum urmează:
Art. 2
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. [...]”
112. Guvernul se opune acestui argument.
A. Cu privire la admisibilitate
113. Guvernul ridică două excepţii preliminare în această privinţă. Pe de o parte, contestă competenţa ratione temporis a Curţii de a examina cererile din perspectiva aspectului procedural al art. 2 din Convenţie şi, pe de altă parte, pledează pentru neepuizarea căilor de atac interne.
1. Cu privire la excepţia de incompatibilitate ratione temporis
114. Sprijinindu-se pe concluziile la care a ajuns Curtea în cauza Blečić împotriva Croaţiei [(MC), nr. 59532/00, pct. 63-69, CEDO 2006-III], Guvernul susţine că actele prezumate că ar fi încălcat un drept garantat de Convenţie şi procedurile care se raportează la acesta sunt indisociabile şi nu pot fi aşadar examinate separat. Evenimentele, precum şi deschiderea anchetelor, fiind anterioare datei de ratificare a Convenţiei de către România, 20 iunie 1994, Guvernul consideră că, în speţă, Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 2 din Convenţie.
115. Drept răspuns, reclamanţii invocă hotărârea Şandru şi alţii menţionată anterior, în care Curtea este considerată competentă ratione temporis să judece un capăt de cerere similar vizând ineficacitatea unei anchete penale cu privire la represiunea armată a manifestaţiilor ce au avut loc la Timişoara în decembrie 1989.
116. Curtea reaminteşte principiile impuse de hotărârea Šilih împotriva Sloveniei [(MC), nr. 71463/01, pct. 159-163, 9 aprilie 2009], conform cărora obligaţia procedurală inclusă la art. 2 de a desfăşura o anchetă efectivă a devenit o obligaţie distinctă şi independentă. Deşi efectuează acţiuni care vizează aspectele materiale ale art. 2, aceasta poate consta o „ingerinţă” diferită şi independentă, în sensul hotărârii Blečić (citată anterior, pct. 88). În această măsură, ea poate fi considerată o obligaţie detaşabilă care rezultă din art. 2 şi care îi poate fi impusă statului, chiar dacă decesul a survenit înainte de data intrării în vigoare a Convenţiei faţă de stat (Šilih, citată anterior, pct. 159; Agache şi alţii împotriva României, nr. 2712/02, pct. 69, 20 octombrie 2009). Totuşi, pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să se stabilească faptul că o parte considerabilă a măsurilor procedurale au fost sau trebuiau aplicate după ratificarea Convenţiei de către statul în cauză (Šilih, citată anterior, pct. 163).
117. În speţă, Curtea observă că procedura penală cu privire la decesul lui Nicuşor Vlase, începută în 1990, a continuat şi după 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România. În acea zi, era încă la parchet. Rezultă că o parte importantă a măsurilor procedurale a fost aplicată în mod necesar după ratificarea Convenţiei.
118. Prin urmare, Curtea hotărăşte că este competentă ratione temporis să judece pretinsa încălcare a art. 2 cu privire la aspectul său procedural (Agache şi alţii, citată anterior, pct. 70-73, şi Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 59) Aceasta urmează a se limita la a stabili dacă faptele survenite după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România evidenţiază o încălcare a acestei dispoziţii.
2. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne
119. Guvernul susţine că reclamanţii nu şi-au exercitat căile de atac disponibile pentru a se ţine seama de capătul lor de cerere privind durata anchetei. Potrivit Guvernului, reclamanţii ar fi putut introduce în mod direct în faţa instanţelor civile o acţiune în răspundere civilă împotriva autorităţilor naţionale pentru întârzierea anchetei, în temeiul prevederilor art. 998 şi art. 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. În ceea ce priveşte eficacitatea acestei căi de recurs, Guvernul prezintă două hotărâri ale Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, nr. 4238 şi 4505 din 12 şi, respectiv, 19 iunie 2008, prin care s-a dispus ca Ministerul Finanţelor să plătească reclamanţilor despăgubiri pentru deficienţe în ancheta deschisă ca urmare a represiunii manifestaţiilor anticomuniste de la Bucureşti. În cele din urmă, Guvernul se declară conştient de faptul că nu mai poate aduce exemple de hotărâri judecătoreşti de acest tip, dar consideră că acest lucru se datorează inexistenţei altor citaţii în justiţie cu acest obiect.
120. În opinia reclamanţilor, cele două exemple invocate de Guvern nu autorizează concluzia că ar fi vorba de o cale de atac efectivă, deoarece instanţa nu a obligat autorităţile competente să accelereze procedurile penale respective. În plus, reclamanţii consideră că ar fi vorba de două cauze produse de Guvern pro causa, în scopul procedurii în faţa Curţii.
121. Curtea reaminteşte că obligaţia de epuizare a căilor de atac interne, prevăzută de art. 35 din Convenţie, vizează căile de atac accesibile reclamanţilor şi care pot remedia situaţia denunţată de aceştia. Acestea trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de efectivitatea şi accesibilitatea dorite; este obligaţia statului pârât să demonstreze că aceste cerinţe sunt întrunite [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 75, CEDO 1999‑V].
122. Curtea constată că Guvernul a prezentat două hotărâri pronunţate în primă instanţă care au obligat statul să plătească reclamanţilor, rudele persoanelor decedate în cursul manifestaţiilor anticomuniste de la Bucureşti despăgubiri pentru prejudiciile suferite din cauza duratei excesive a anchetei, hotărâri pronunţate după data sesizării Curţii de către reclamanţi. Din informaţiile furnizate de Guvern reiese că numai una din aceste două hotărâri a fost confirmată parţial de către instanţele superioare.
În această privinţă, Curtea estimează că o singură hotărâre definitivă nu este suficientă pentru a demonstra cu destulă certitudine existenţa căilor de recurs interne efective şi accesibile pentru capetele de cerere cum sunt cele ale reclamanţilor (Selçuk şi Asker împotriva Turciei, 24 aprilie 1998, pct. 68, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑II).
123. De altfel, Curtea notează că reclamanţii au formulat efectiv o acţiune civilă al cărei obiect era tragerea la răspundere a instituţiilor care, în opinia lor, erau răspunzătoare de moartea fiului lor şi de împiedicarea desfăşurării anchetei. Această acţiune a fost declarată inadmisibilă prin hotărârea din 31 ianuarie 2005, confirmată la 5 mai 2005, pentru insuficienta timbrare a acţiunii, în ciuda faptului că instanţa reţinuse faptul că reclamanţii declaraseră că nu dispun de mijloacele financiare pentru a plăti integral taxele de timbru. Recursul formulat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri a fost suspendat la cererea lor şi Înalta Curte de Casaţie a constatat, la 14 februarie 2008, că a intervenit perimarea.
124. Fiind vorba, în primul rând, de obstacolul apărut din cuantumul taxei de timbru în comparaţie cu mijloacele cu care reclamanţii se confruntă, Curtea a avut deja ocazia să se pronunţe asupra acestei probleme în cauza Weissman şi alţii împotriva României [nr. 63945/00, pct. 41, CEDO 2006‑VII (extrase)] în care a concluzionat existenţa unei piedici în calea dreptului de acces la un tribunal contrar art. 6 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea observă că această cale de atac nu putea avea ca rezultat o accelerare a anchetei.
125. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că obligaţiile statului în temeiul art. 2 nu ar putea fi îndeplinite prin simpla acordare de despăgubiri, în urma unei proceduri civile deschisă la iniţiativa reclamantului, şi nu a autorităţilor (a se vedea, de exemplu, hotărârea Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 74, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VI şi Dzieciak împotriva Poloniei, nr. 77766/01, pct. 80, 9 decembrie 2008). Ancheta cerută de art. 2 din Convenţie trebuie să poată duce la identificarea celor care pot fi traşi la răspundere. Curtea va cerceta aşadar, în cele ce urmează, dacă acest aspect procedural al art. 2 din Convenţie a fost respectat (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 121, CEDO 2001‑III).
126. Rezultă că excepţiile Guvernului nu pot fi reţinute. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
127. Reclamanţii subliniază faptul că, la douăzeci de ani după ce fiul lor a fost ucis, ancheta penală nu a reuşit încă să identifice persoanele răspunzătoare şi să le trimită în judecată. Aceştia denunţă durata excesivă, lungile perioade de inactivitate, de aproape doisprezece ani, lacunele sale, precum şi lipsa de imparţialitate, faptul că anumiţi acuzaţi cu înalte funcţii publice au împiedicat orice progres până în 2004 sau că anumiţi procurori şi înalţi responsabili ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au făcut parte din Forţele armate implicate în represiunea violentă a manifestaţiilor antiguvernamentale din decembrie 1989. Ei arată că, în prezent, ancheta şovăie din nou şi că termenul prescripţiei speciale a răspunderii penale pentru omor calificat se împlineşte în 2012, numai crimele încadrate drept crime împotriva umanităţii fiind imprescriptibile. Or, în opinia lor, încadrarea juridică dată faptelor din această cauză nu este crimă împotriva umanităţii.
128. Guvernul susţine că autorităţile au condus o anchetă efectivă având în vedere circumstanţele excepţionale din speţă şi subliniază că acestea au luat toate măsurile pentru identificarea şi sancţionarea persoanelor răspunzătoare, ceea ce este în conformitate cu cerinţele impuse de art. 2 din Convenţie, care nu ar impune autorităţilor o obligaţie de a ajunge la un anumit rezultat.
129. Fiind vorba de durata anchetei, Guvernul estimează că un capăt de cerere cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie nu poate fi luat în considerare de către Curte începând cu 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României.
130. Guvernul consideră că ancheta efectuată nu este o anchetă obişnuită, circumstanţele morţii fiului reclamanţilor înscriindu-se într-un context special, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei şi miza politică şi socială considerabilă, vizând un eveniment istoric marcant pentru România. Acesta arată ca atare că ancheta vizează să stabilească nu numai circumstanţele morţii fiului reclamanţilor, dar şi cele ale morţii şi vătămării unui număr mare de persoane implicate în evenimente.
131. Guvernul enumără, de asemenea, demersurile realizate în scopul anchetei de către autorităţile de urmărire penală, adică luarea mărturiilor, realizarea cercetărilor la locul faptei, a expertizelor medico-legale, audierea reclamanţilor. Subliniază faptul că autorităţile au luat şi declaraţia lui C.D., unul din martorii indicaţii de către reclamanţi, şi au procedat la exhumarea cadavrului fiului reclamanţilor şi la realizarea unei autopsii pentru stabilirea cauzelor decesului său şi pentru clarificarea unor discrepanţe rezultate în timpul anchetei.
132. Pentru a concluziona, Guvernul consideră că nu este vorba de rea-credinţă sau lipsă de diligenţă a autorităţilor statului în ceea ce priveşte modul în care ancheta penală a fost realizată în dosarele vizând evenimentele din decembrie 1989, având în vedere faptul că alte dosare au fost finalizate prin hotărâri judecătoreşti.
2. Motivarea Curţii
133. Curtea va examina eficacitatea anchetei cu privire la decesul violent al fiului reclamanţilor, dl. şi dna Vlase, în lumina principiilor bine stabilite în materie şi rezumate în hotărârile Güleç împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 77-78, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV, Issaïeva şi alţii împotriva Rusiei, nr. 57947/00, 57948/00 şi 57949/00, pct. 208-213, 24 februarie 2005 şi Carabulea împotriva României, nr. 45661/99, pct. 127-131, 13 iulie 2010.
Obligaţia procedurală ce decurge din art. 2 cere realizarea unei anchete efective atunci când recurgerea la forţă, în special de către agenţii statului, a dus la uciderea unei persoane. Este vorba de o examinare imediată, completă, imparţială şi profundă a circumstanţelor în care au fost comise crimele, pentru a putea realiza identificarea şi sancţionarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligaţie nu de rezultat, ci de mijloace. Autorităţile trebuie să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor cu privire la faptele respective. În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită. De asemenea, persoanele însărcinate cu ancheta şi cele care efectuează investigaţiile trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente, excluzând orice legătură ierarhică sau instituţională şi solicitând o independenţă practică (Issaïeva şi alţii, citată anterior, pct. 210-211).
134. De asemenea, Curtea reaminteşte că, în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică evoluţia unei anchete într-o situaţie deosebită, înseamnă că reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru păstrarea încrederii publicului şi adeziunea la statul de drept. Orice carenţă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a circumstanţelor speţei sau de identificare a persoanelor răspunzătoare riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficienţă necesar (Šilih, citată anterior, pct. 195).
135. Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient ancheta sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât şi în teorie. Gradul impus de control public poate varia de la o situaţie la alta. Totuşi, în toate cazurile, persoanele apropiate victimei trebuie asociate procedurii în măsura în care acest lucru este necesar pentru protecţia intereselor lor legitime (Güleç, citată anterior, pct. 115).
136. În speţă, Curtea reţine faptul că, la scurt timp după evenimentele din 1989, a fost iniţiată o anchetă din oficiu. Începută în 1990, procedura penală privind decesul lui Nicuşor Vlase este încă pendinte, de mai bine de douăzeci de ani. Curtea reaminteşte că, în speţă, competenţa sa ratione temporis nu îi permite să ia în considerare decât perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în România.
137. Curtea reţine, mai întâi, că, în 1994, cauza era la Parchetul militar din Braşov. În acest sens, Curtea notează, aşa cum a făcut-o şi în cauza Şandru şi alţii, (citată anterior, pct. 74), că ancheta a fost încredinţată procurorilor militari care erau, precum majoritatea acuzaţilor, printre care înalţi responsabili ai armatei aflaţi încă în funcţie, militari supuşi principiului subordonării ierarhice.
138. Ulterior, Curtea observă că, astfel cum reiese din elementele dosarului, confirmate de două scrisori din 16 octombrie 2008 şi 29 ianuarie 2009, emise de Consiliul Superior al Magistraturii (a se vedea supra, pct. 60), în perioadele 1994 – 2001 şi 2002 – 2005 – adică timp de zece ani, în total – nu s-a realizat nicio investigaţie care să încerce să identifice persoanele răspunzătoare pentru moartea lui Nicolae Vlase. Curtea consideră că, chiar dacă imediat după căderea fostului regim, ancheta începută s-ar fi putut confrunta cu unele dificultăţi obiective, ulterior, inactivitatea autorităţilor o perioadă atât de lungă nu mai este justificată (Agache şi alţii, citată anterior, pct. 80)
139. Mai mult, lacunele anchetei au fost în repetate rânduri constatate chiar de autorităţile naţionale. Astfel, din cauza acestor carenţe, hotărârea din 30 august 1999 a Secţiei Parchetelor militare a infirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată la 28 decembrie 1994 (a se vedea supra, pct. 52). Cu toate acestea, ancheta ulterioară nu a reuşit să remedieze aceste carenţe.
Secţia Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut şi a identificat anumite cauze ale întârzierii anchetei, inclusiv în scrisoarea sa din 5 iunie 2008, printre care faptul că actele de cercetare penală necesare nu au fost realizate imediat după comiterea crimelor şi relelor tratamente denunţate, măsurile repetitive vizând transferul dosarului de la un procuror la altul, necomunicare imediată părţilor vătămate a deciziilor de neîncepere a urmării penale, precum şi „lipsa de cooperare” a instituţiilor implicate în represiunea din decembrie 1989. În această privinţă, Curtea reaminteşte că ascunderea cu intenţie a probelor generează îndoiala cu privire la capacitatea reală a anchetelor de stabilire a faptelor (McKerr, citată anterior, pct. 137). De asemenea, clasificarea ca „secret absolut” şi „secret” a informaţiilor esenţiale pentru anchetă – din care rapoartele şi jurnalele de luptă ale mai multor unităţi militare ce descriu misiunile lor în timpul evenimentelor din decembrie 1989 – este de natură să compromită sarcina organelor judiciare însărcinate cu ancheta. Accesul la aceste arhive nu poate fi refuzat anchetatorilor decât din motive de siguranţă naţională, în aceste circumstanţe excepţionale şi sub un control judiciar independent. Or, în speţă, Guvernul nu a adus nicio justificare de această natură, care să poată împiedica ancheta o perioadă atât de lungă de timp.
140. Cât despre obligaţia de asociere la procedură a rudelor victimei (Güleç, citată anterior, pct. 82 şi 82 şi Issaïeva şi alţii, citată anterior, pct. 213), Curtea observă că nicio justificare nu a fost înaintată cu privire la absenţa totală de informaţii despre anchetă cu care reclamaţii s-au confruntat până la 9 iulie 1999, în ciuda numeroaselor lor cereri de informaţii în această privinţă. În mod special, nici decizia de neîncepere a urmăririi penale din 28 decembrie 1994, nici motivele lor nu le-au fost comunicate. Chiar şi după această dată, comunicările care le-au fost făcute se reduc la o scurtă informare la 18 decembrie 2003 şi la răspunsurile Consiliului Superior al Magistraturii cu conţinut repetitiv, din 16 octombrie 2008 şi 29 ianuarie 2009.
141. Abia la 10 februarie şi la 9 martie 2010, aproape la douăzeci de ani după evenimente, aceste informaţii esenţiale pentru anchetă, clasificate anterior ca „secret absolut” şi „secret” au fost accesibile, prin hotărâri de guvern, atât reclamanţilor cât şi oricărei părţi vătămate. Or, înainte de această dată, Curtea nu este convinsă că interesele reclamanţilor de a participa la anchetă, precum şi interesul publicului de a avea un control suficient asupra anchetei au fost apărate suficient de mult [Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24746/94, pct. 134, CEDO 2001‑III (extrase)].
142. Curtea nu subestimează complexitatea incontestabilă a cauzei, care vizează, de la decizia de conexare din 9 ianuarie 2006, identificarea persoanelor răspunzătoare de întreaga represiune armată care s-a derulat în ultimele zile din decembrie 1989, în mai multe oraşe din România, cu excepţia Timişoarei, Cluj şi Sibiu care făceau obiectul unor anchete separate dintre care primele două au fost terminate, de altfel, cu condamnarea celor vinovaţi. Curtea consideră, cu toate acestea, că miza politică şi socială invocată de către Guvern nu ar putea justifica singură nici durata anchetei, nici modul în care aceasta a fost condusă o perioadă prea lungă de timp, fără ca cei interesaţi şi publicul să fie informaţi de progresele făcute. Dimpotrivă, importanţa sa pentru societatea românească, care consta în dreptul numeroaselor victime de a şti ce s-a întâmplat, ceea ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă şi eventual drept la reparaţie, ar fi trebuit să incite autorităţile naţionale să se ocupe de dosar imediat şi fără întârzieri inutile pentru a preveni orice aspect cum că anumite acte se bucură de impunitate (a se vedea, de asemenea, Şandru şi alţii, citată anterior, pct. 79)
143. Spre deosebire de cauza Şandru şi alţii citată anterior, în care procedura s-a terminat în final cu o hotărâre judecătorească definitivă, Curtea observă în speţă că, chiar şi după realizarea a numeroase măsuri de investigaţie între 2005 şi 2008, în decembrie 2010 cauza era tot la parchet fără să fi fost vreodată prezentată în faţa vreunei instanţe. Or, obligaţia procedurală ce decurge din art. 2 din Convenţie poate cu greu fi considerată îndeplinită atunci când familiile victimelor sau moştenitorii lor nu au putut avea acces la o procedură în faţa unei instanţe independente chemate să cunoască faptele.
144. Curtea a subliniat deja mai sus importanţa dreptului victimelor şi a celor în drept de a cunoaşte adevărul cu privire la circumstanţele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viaţă, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă şi eventualul drept la reparaţie. Din acest motiv, în cazul utilizării masive a forţei letale împotriva populaţiei civile în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale precedând tranziţia de la un regim comunist la un regim democrat, cum este cazul de faţă, Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi autorităţile au rămas inactive. De altfel, astfel cum Curtea a arătat deja, amnistia este în general incompatibilă cu obligaţia statelor de a ancheta actele de tortură [Ould Dah împotriva Franţei (dec.), nr. 13113/03, din 17 martie 2009] şi de a lupta împotriva nepedepsirii crimelor internaţionale. La fel şi în ceea ce priveşte graţierea (Abdülsamet Yaman împotriva Turciei, nr. 32446/96, pct. 55, 2 noiembrie 2004).
145. Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au acţionat cu diligenţa impusă în conformitate cu art. 2 din Convenţie. Prin urmare, aceasta stabileşte că această dispoziţie a fost încălcată sub aspect procedural.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie invocată de dl. Mărieş
146. Reclamantul Teodor Mărieş se plânge că autorităţile competente nu au efectuat o anchetă efectivă privind relele tratamente la care a fost supus în timpul participării sale, în decembrie 1989, la manifestaţiile antiguvernamentale reprimate de forţele armate. Spune că, asemenea celorlalţi reclamanţi, ancheta penală în această privinţă este încă în derulare şi denunţă lipsa de diligenţă a autorităţilor române, inclusiv proiectul de lege cu privire la amnistierea actelor imputate militarilor forţelor armate, care au avut loc în timpul evenimentelor din decembrie 1989. El invocă în această privinţă art. 3, formulat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Argumentele părţilor
1. Argumentele Guvernului
147. Guvernul invocă lipsa calităţii de reclamant a victimei. În esenţă, contestă aplicabilitatea art. 3 la situaţia denunţată de reclamant şi afirmă că acesta din urmă a participat din proprie iniţiativă la manifestaţiile antiguvernamentale ce au început la 21 decembrie 1989 şi că nu a fost rănit atunci.
Din această cauză, Guvernul estimează că reclamantul nu a prezentat în faţa autorităţilor naţionale o pretenţie întemeiată cu privire la existenţa unui tratament interzis de art. 3. De altfel, Guvernul observă că reclamantului nu i-a fost acordat un certificat administrativ de „revoluţionar”.
148. În subsidiar, Guvernul subliniază faptul că reclamantul şi-a precizat intenţia de a participa, în calitate de parte civilă, la dosarul nr. 97/P/1990 numai la 20 septembrie 2008 şi că numai începând cu această dată statului i-ar reveni obligaţia de a efectua o anchetă cu privire la acuzaţiile sale. Prin urmare, Guvernul notează că ancheta, în privinţa acestuia, a durat numai cinci luni până la momentul trimiterii observaţiilor, ceea ce nu este mult ţinând cont de contextul general al dosarului.
149. În observaţiile sale suplimentare, Guvernul arată că, deşi anterior datei de 20 septembrie 2008 reclamantul avusese diverse întâlniri cu reprezentanţii Secţiei Parchetelor militare, nu şi-a arătat intenţia de a formula pretenţii sau o plângere în calitate de parte vătămată. Prin urmare, Guvernul estimează că înainte de această dată demersul reclamantului prezenta caracterul unei actio popularis.
2. Argumentele reclamantului
150. Reclamantul arată că are calitatea de victimă în ceea ce priveşte absenţa unei anchete efective asupra utilizării forţei letale împotriva unui grup de manifestanţi în care el se afla în timp ce numeroşii manifestanţi erau ucişi în jurul lui. În această privinţă, spune că el însuşi a trebuit să facă faţă acestei violenţe letale, viaţa şi integritatea sa fizică şi psihică fiind puse în pericol deoarece numeroase focuri de armă au fost trase în direcţia lui de către forţele militare ce executau o misiune de luptă. Forţele militare trimise în număr mare au făcut uz nu numai de gaz lacrimogen, dar şi de armament şi de muniţii de război, precum şi de autovehicule blindate şi tancuri de luptă, cu care au lovit mulţimea în care se afla reclamantul, răspândind panică. Astfel, el spune că a trăit un sentiment profund de nelinişte, în urma căruia a rămas şi astăzi cu sechele, şi anume stări depresive şi de anxietate, precum şi insomnii şi coşmaruri.
Prezintă în sprijinul acestor afirmaţii documente de la dosarul de anchetă, şi anume declaraţiile martorilor şi un raport al poliţiei care atestă prezenţa sa printre manifestanţii asupra cărora a fost deschis focul. Prezintă, de asemenea, copii ale jurnalelor de luptă din 21 decembrie 1989 şi ale altor documente ale forţelor armate, inclusiv o transcriere de telecomunicaţii speciale din 21 decembrie 1989, de unde reiese ordinul de „decimare a manifestanţilor” şi de arestare şi încarcerare a celor rămaşi în viaţă.
Reclamantul arată, de altfel, faptul că refuzul de a primi un certificat de „revoluţionar” din partea Guvernului este un act care dovedeşte revolta sa împotriva carenţelor anchetei respective.
151. În cele din urmă, reclamantul arată că, chiar înainte să dea declaraţia la parchet în 2008, a formulat, în calitate de preşedinte al asociaţiei reclamante, numeroase plângeri la parchet, din care unele au condus la avansarea anchetei, după 2004.
B. Motivarea Curţii
1. Principiile ce decurg din jurisprudenţa relevantă
152. Curtea reaminteşte că obligaţia procedurală dedusă din art. 3 din Convenţie se impune atunci când pretenţia referitoare la existenţa tratamentului interzis este „întemeiată” [Chiriţă împotriva României (dec.), nr. 37147/02, 6 septembrie 2007].
153. În această privinţă, Curtea reaminteşte că relele tratament trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin esenţă; ea depinde de ansamblul de date ale cauzei, în special de durata tratamentului, a efectelor sale fizice şi mintale precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDOH 2000‑IV, Erdoğan Yağız împotriva Turciei, nr. 27473/02, pct. 35, CEDO 2007‑III (extrase)].
În orice caz, acuzaţiile de rele tratamente trebuie sprijinite de aceste elemente de probă adecvate [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 88, CEDO 1999-V şi Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 92, CEDO 2010‑...].
154. Curtea reaminteşte, în cele din urmă, că riscul unei acţiuni interzise de art. 3 se poate lovi de acest text dacă este suficient de real şi imediat. Astfel, ameninţarea unei persoane cu tortura ar putea constitui, în circumstanţele date, cel puţin un tratament inuman (Campbell şi Cosans împotriva Regatului Unit, 25 februarie 1982, pct. 26, seria A nr. 48, Gäfgen, citată anterior, pct. 108). La fel şi în cazul absenţei protecţiei unei persoane expusă riscului de tratament contrar art. 3 (Alexandru Marius Radu împotriva României, nr. 34022/05, pct. 49, 21 iulie 2009, şi Rodić şi alţii împotriva Bosniei‑Herţegovinei, nr. 22893/05, pct. 73, 27 mai 2008).
În plus, unele acţiuni care nu îi ating fizic pe reclamanţi, cum ar fi distrugerea caselor lor, comise chiar fără intenţia de a pedepsi, au fost considerate, de asemenea, rele tratamente (Selçuk şi Asker, citată anterior, pct. 78-79, şi, de asemenea, Bilgin împotriva Turciei, nr. 23819/94, pct. 103, 16 noiembrie 2000, Dulaş împotriva Turciei, nr. 25801/94, pct. 55, 30 ianuarie 2001). Mai mult, Curtea a considerat că sentimentul unei persoane de profundă nelinişte, asociat unui dispreţ evident împotriva sa de către autorităţi, a atins pragul gravităţii cerute pentru a intra sub incidenţa art. 3 (Mubilanzila Mayeka şi Kaniki Mitunga împotriva Belgiei, nr. 13178/03, pct. 70, CEDO 2006‑XI).
2. Aplicarea acestor principii
155. În speţă, Curtea arată că reclamantul nu susţine că ar fi fost rănit în timpul participării sale la manifestaţiile din 21 decembrie 1989 şi în zilele următoare. El pretinde că a fost expus unui risc serios pentru viaţa şi integritatea sa fizică şi psihică şi, din această cauză, a trăit un sentiment profund de nelinişte, care i-ar fi lăsat sechele psihologice. Mai precis, actele denunţate de reclamant în faţa autorităţilor naţionale erau, în principal, ameninţarea vieţii şi sănătăţii sale în urma focurilor de armă trase de armată asupra manifestanţilor printre care se afla şi expunerea la substanţele toxice utilizate de armată, cum este gazul lacrimogen şi praful de puşcă.
156. Curtea notează că, din actele dosarului reiese că, la 21 decembrie 1989, importante efective de militari ai forţelor armate dotate cu tancuri de lupă şi cu alte autovehicule blindate au fost trimise la Bucureşti, în zona centrală a capitalei, şi că aceştia au deschis focul asupra manifestanţilor civili neînarmaţi printre care se afla şi reclamantul. Un număr foarte important de gloanţe au fost trase cu această ocazie având ca consecinţă zeci de morţi şi pete o sută de răniţi în interval de câteva ore (a se vedea supra, pct. 13-14).
În această privinţă, Curtea reaminteşte că, în cauza Şandru, citată anterior (pct. 51-54), a notat deja utilizarea masivă a forţei letale împotriva populaţiei civile, în decembrie 1989, de către agenţii de stat de la Timişoara pentru reprimarea manifestaţiilor anticomuniste.
157. Date fiind aceste circumstanţe, Curtea poate accepta faptul că reclamantul a putut simţi un profund sentiment de nelinişte în momentul faptelor, în faţa unei violenţe oarbe şi de o asemenea intensitate încât nu putea şti dacă va scăpa cu viaţă.
158. Cu toate acestea, Curtea notează că reclamantul nu a furnizat un certificat medical care să atente sechele psihice (a se vedea mutatis mutandis Melinte împotriva României, nr. 43247/02, pct. 33-36, 9 noiembrie 2006 şi Erdoğan Yağız, citată anterior, pct. 43-44). În cele din urmă, Curtea notează că reclamantul nu a dovedit că ar fi sesizat autorităţile înainte de 2004 arătându-şi în mod detaliat propriile suferinţe (a se vedea supra, pct. 32 şi 78).
159. Date fiind circumstanţele acestei cauze, în special absenţa dovezii care să ateste efectele fizice şi mintale asupra persoanei reclamantului ce decurg din actele denunţate, combinată cu faptul că s-a plâns prea târziu în faţa autorităţilor naţionale, Curtea estimează că acestea din urmă nu au încălcat obligaţia procedurală decurgând din art. 3 din Convenţie în privinţa sa.
160. Având în vedere consideraţiile precedente, este necesar ca acest capăt de cerere să fie declarat ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
161. Invocând art. 8 şi art. 34 din Convenţie, al doilea reclamant, dl. Teodor Mărieş, se consideră obiectul unor măsuri secrete de supraveghere, în special al interceptărilor convorbirilor telefonice. În opinia lui, aceste măsuri constituie un mijloc de presiune al autorităţilor în raport cu activitatea sa de preşedinte al unei asociaţii ce militează pentru o anchetă efectivă pentru marele număr de victime ucise şi rănite în decembrie 1989.
162. Curtea reaminteşte mai întâi că un capăt de cerere se caracterizează prin faptele denunţate (a se vedea Eugenia Lazăr împotriva României, nr. 32146/05, pct. 60, 16 februarie 2010) şi, în virtutea principiului jura novit curia, consideră că problema primordială a acestei părţi a cererii priveşte respectarea vieţii private şi a corespondenţei reclamantului. Prin urmare, Curtea va examina acest capăt de cerere în temeiul art. 8, formulat în felul următor:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
163. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
164. Guvernul estimează că reclamantul nu a prezentat o pretenţie întemeiată conform art. 8 din Convenţie şi consideră că nu a furnizat nicio dovadă în sprijinul acuzaţiilor sale cu privire la interceptarea convorbirilor telefonice. Estimează că cererea nu conţine suficiente elemente, astfel cum cere art. 47 din Regulamentul Curţii, care să permită să se stabilească dacă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate enunţate la art. 35 § 1 din Convenţie, şi anume epuizarea căilor de recurs interne şi respectarea termenului de şase luni. Guvernul invocă în această privinţă cauza Syssoyeva şi alţii împotriva Letoniei [((MC), nr. 60654/00, pct. 125, CEDO 2007‑II].
165. Guvernul susţine, de asemenea, astfel cum reiese din scrisoarea din 23 februarie 2009 a Secţiei Parchetelor militare, că ,în dosarul nr. 97/P/1990, înainte de modificarea Codului de procedură penală, parchetul nu a dispus niciodată interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului şi că nu făcut acest lucru nici după schimbarea legislativă. În acest dosar nu s-a emis nici un mandat de ascultare.
166. Reclamantul afirmă că capătul său de cerere priveşte un domeniu sensibil, în care este dificil să faci dovada ingerinţelor. El se consideră victima, inclusiv în calitatea sa de preşedinte al asociaţiei reclamante, unor măsuri de supraveghere încă din 1990 şi până în prezent, din cauza informaţiilor despre el deţinute de serviciile de informaţii. Printre cele trei documente pe care le prezintă în această privinţă, unul, emis de SRI, a cărui copie conformă a fost emisă la 13 noiembrie 2006, priveşte activitatea mai multor persoane, printre care şi reclamantul, în perioada aprilie – iunie 1990, în special participarea lor la manifestaţiile antiguvernamentale din acea perioadă. În acest document se arată, printre altele, că reclamantul, dl. Mărieş, era printre persoanele cărora „Ambasada americană le-a oferit cazare pentru a se odihni”.
Reclamantul arată apoi incoerenţa dintre răspunsurile diverselor organisme publice cu privire la existenţa unor măsuri de supraveghere în privinţa sa. Susţine că SRI a refuzat să confirme sau să infirme că el ar făcea obiectul unor măsuri de supraveghere secretă, în vreme ce alte instituţii au negat acest lucru.
În cele din urmă, reclamantul face referire la articolele apărute în presă care descriau practici ilegale de supraveghere secretă, în special de interceptări ale convorbirilor telefonice, din partea serviciilor de informaţii. În acest sens, el afirmă că ziarul Evenimentul zilei din 6 iunie 2002 a publicat un articol intitulat „Cei 13 supravegheaţi de către SRI”, însoţit de un fax al unui document pretins ca fiind emis de SRI şi care conţine o listă cu treisprezece persoane supravegheate, printre care se afla şi numele soţiei reclamantului, titulara postului telefonic fix utilizat de acesta din urmă.
2. Motivarea Curţii
a) Principii ce decurg din jurisprudenţa relevantă
167. Curtea reaminteşte, mai întâi, că convorbirile telefonice sunt cuprinse în noţiunile de „viaţă privată” şi de „corespondenţă” în sensul art. 8 [a se vedea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 61, 26 aprilie 2007 şi hotărârile citate].
În această privinţă, Curtea a considerat că ar putea constitui o ingerinţă în drepturile sale teama de supraveghere secretă ce decurge din existenţa chiar a unei legislaţii care prevede măsuri de supraveghere neînsoţite de suficiente garanţii împotriva ingerinţelor arbitrare în viaţa privată şi în corespondenţa persoanelor care ar putea intra sub incidenţa sa (Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, nr. 25198/02, pct. 34, 10 februarie 2009). Astfel, Curtea a acceptat şi faptul că un individ poate, în anumite condiţii, să se pretindă victimă a unei încălcări antrenată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii care îi autorizează, fără să fie nevoie să înainteze că le-au fost aplicate în realitate. Altfel, atunci când statul stabileşte o supraveghere secretă a căror existenţă este ignorată de persoanele controlate şi care rămâne, prin urmare, inatacabilă, art. 8 ar putea fi anihilat într-o mare măsură, deoarece, într-o asemenea situaţie, este posibil ca un individ să fie tratat în mod contrar art. 8, chiar privat de dreptul garantat de acest articol, fără să ştie şi fără să fie în stare să formuleze un recurs la nivel naţional sau în faţa organelor Convenţiei (Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 34-35, seria A nr. 28).
168. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că înregistrarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind „viaţa privată” a unei persoane intră în sfera de aplicare a art. 8 § 1. De asemenea, datele de natură publică se pot referi la viaţa privată atunci când sunt, în mod sistematic, adunate şi înregistrate în fişiere păstrate de autorităţile publice (Rotaru, citată anterior, pct. 43).
b) Aplicarea acestor principii
169. În speţă, Curtea notează că reclamantul s-a plâns, mai întâi, că îi este teamă că este obiectul unor măsuri de supraveghere, în special al interceptărilor telefonice, din 1990 până în prezent. În această privinţă, el a prezentat demersurile pe care le-a făcut la serviciile de informaţii. Aceste demersuri nu au ajuns totuşi să clarifice acest subiect, deoarece SRI a răspuns reclamantului în scrisoarea din 19 februarie 2009 că, în temeiul legilor nr. 51/1991 privind siguranţa naţională şi nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI, îi era imposibil să confirme sau să infirme dacă a făcut obiectul unei supravegheri secrete în perioada respectivă.
170. Cu toate acestea, reclamantul a prezentat două fişe stabilite în privinţa sa în 1990, care conţin date cu caracter personal, şi un al treilea document de sinteză a cărui copie a fost emisă la 13 noiembrie 2006, tot în privinţa lui. Aceste trei documente erau clasificate ca „secrete” şi păstrate de autorităţile statului responsabile în domeniul informaţiilor.
Curtea observă că conţinutul acestor fişe, a căror autenticitate nu a fost contestată de către Guvern, denotă că reclamantul a făcut în mod efectiv obiectul unor măsuri de supraveghere în 1990. Mai mult, aceste date privind, pe de o parte, participarea reclamantului la manifestaţiile antiguvernamentale derulate în aprilie – iunie 1990 şi, conform spuselor sale, în privat, cu această ocazie, şi, pe de altă parte, privind stilul său de viaţă şi relaţiile personale, erau întotdeauna păstrate de serviciile de informaţii, cel puţin în 2006, când au fost emise copiile acestor documente.
171. în această privinţă, Curtea notează că legislaţia română aplicabilă în materie de măsuri de supraveghere secretă privind siguranţa naţională a fost examinată pentru prima oară în cauza Rotaru citată anterior. Curtea a concluzionat că legislaţia privind strângerea şi arhivarea datelor nu cuprindea garanţiile necesare protejării dreptului persoanelor la viaţa privată. Aceasta nu indica cu destulă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul în cauză (Rotaru, citată anterior, pct. 61).
172. De altfel, Rezoluţia interimară [Rez. DO(2005)57] cu privire la hotărârea adoptată de Comitetul de Miniştri la 5 iulie 2005, la cea de-a 933-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, a solicitat autorităţilor române să adopte rapid reformele legislative necesare pentru a răspunde criticilor formulate de Curte în hotărârea cu privire la sistemul român de colectare şi arhivare a informaţiilor de către serviciile secrete. Comitetul de Miniştri a constatat cu părere de rău că, la mai bine de cinci ani de la data hotărârii, tot nu este remediat la multe eşecuri arătate de Curtea europeană, în special în ceea ce priveşte absenţa reglementării cu privire la vechimea informaţiilor ce pot fi consemnate de autorităţi, sau imposibilitatea de contestare a deţinerii acestor informaţii. Astăzi, executarea acestei hotărâri este încă pendinte în faţa Comitetului de Miniştri.
173. În plus, Curtea a constatat, în hotărârea Dumitru Popescu (nr. 2), că, în ciuda amendamentelor aduse Codului de procedură penală prin legile nr. 281/2003 şi 356/2006, unele măsuri de supraveghere în cazurile de presupusă atingere a siguranţei naţionale par să poată fi dispuse şi astăzi conform procedurii prevăzută de art. 13 din Legea nr. 51/1991, care nu a fost abrogată nici în prezent [Dumitru Popescu (nr. 2), citată anterior, pct. 83 – 84].
174. Ţinând cont de cele ce preced, Curtea constată că absenţa unor garanţii în legislaţia naţională care să poată garanta că informaţiile obţinute datorită unei supravegheri secrete sunt distruse imediat ce nu mai este nevoie de ele pentru atingerea scopului cercetat (Klass, citată anterior, pct. 52) a permis ca informaţiile adunate de serviciile de informaţii cu privire la reclamant, în 1990, să fie încă păstrate de acestea în 2006, adică şaisprezece ani după ce au fost colectate. De altfel, conţinutul celei de-a doua fişe nu lasă să se reflecte un scop de cercetare specifică, altul decât supravegherea exploratorie generală (a se vedea, a contrario, Klass, citată anterior, pct. 51).
175. În plus, Curtea estimează că, în lipsa unor garanţii în legislaţia naţională relevantă, reclamantul este expus unui risc serios de interceptare a convorbirilor telefonice (Iordachi şi alţii, citată anterior, pct. 53, şi Rotaru, citată anterior, pct. 59-63).
176. Prin urmare, Curtea consideră că, în speţă, s-a încălcat art. 8 din Convenţie.
177. În ceea ce priveşte partea din capătul de cerere privind corespondenţa asociaţiei reclamante, Curtea notează că, chiar dacă în cererea iniţială asociaţia reclamantă s-a plâns de acest lucru, ulterior ea nu a mai formulat observaţii în această privinţă. Curtea deduce că aceasta nu doreşte să menţină respectivul capăt de cerere, în sensul art. 37 § 1 lit. a) din Convenţie.
IV. Cu privire la încălcarea pretinsă de persoanele reclamante a art. 6, art. 13, art. 34 şi art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie,
178. Cele trei persoane reclamante denunţă, de asemenea, o încălcare a dreptului lor la un proces într-un termen rezonabil, pe motiv că ancheta penală cu privire la violenţele din decembrie 1989 este încă pendinte. Aceştia invocă, în acest sens, art. 6 şi art. 13 din Convenţie.
179. Reclamanţii Elena şi Nicolae Vlase se plâng de faptul că ancheta penală cu privire la moartea fiului lor, Nicolae N. Vlase, în decembrie 1989, este încă pendinte. De asemenea, ei invocă în acest sens art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie pentru discriminare cu privire la victimele crimelor comise în alte circumstanţe decât cele din decembrie 1989.
180. Reclamantul Teodor Mărieş şi asociaţia reclamantă se plâng de o încălcare a art. 34 din Convenţie din cauza dificultăţilor semnificative pe care le-au avut pentru a avea acces la dosarul anchetei penale criticată pentru ineficacitate, inclusiv pentru pregătirea observaţiilor lor ca răspuns la cele ale Guvernului. Ei denunţă intenţia autorităţilor de a le ascunde documente esenţiale pentru aprecierea faptelor, cum sunt paginile 105 şi 106 din volumul nr. 12 care cuprind rapoartele cadrelor Ministerului de Interne (a se vedea supra, pct. 84).
181. Având în vedere constatarea sa cu privire la aspectul procedural al art. 2 şi art. 3 (a se vedea supra, pct. 145-57), Curtea consideră că nu mai este necesar să se examineze dacă au fost încălcate, în speţă, aceste dispoziţii (a se vedea, între altele, Şandru, citată anterior, pct. 83).
V. Cu privire la celelalte încălcări pretinse de asociaţia reclamantă
182. Invocând art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 13 din Convenţie, asociaţia reclamantă se plânge, asemenea persoanelor reclamante, de durata anchetei penale cu privire la evenimentele violente din decembrie 1989. Aceasta denunţă lipsa de diligenţă a autorităţilor româneşti şi se teme că ar fi existat o dorinţă de a ascunde totul pentru ca persoanele răspunzătoare de sute de morţi şi de răniţi din timpul incidentelor violente din decembrie 1989 să nu fie niciodată găsiţi vinovaţi.
183. Curtea reaminteşte că noţiunea de „victimă” menţionată la art. 34 din Convenţie trebuie interpretată în mod autonom şi independent de noţiunile interne precum cele privind interesul sau calitatea de a acţiona. Pentru ca un reclamant să se poată pretinde victima încălcării unuia din drepturile şi libertăţile recunoscute de Convenţie, trebuie să existe o legătură suficient de directă între reclamant şi prejudiciul pe care estimează că l-a suferit din cauza pretinsei încălcări.
O asociaţie nu s-ar putea pretinde victima unor măsuri care ar fi adus atingere drepturilor pe care Convenţia le recunoaşte membrilor săi [(Association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus şi alţii împotriva Franţei (dec.), nr. 45053/98, pct. 18, din 29 februarie 2000].
184. În speţă, asociaţia reclamantă nu se poate pretinde victima încălcării drepturilor procedurale cu privire la o anchetă efectivă. Aceste drepturi aparţin victimelor violenţelor sau părinţilor victimelor decedate [a se vedea, mutatis mutandis, Conka şi alţii, precum şi la Ligue des droits de l’homme împotriva Belgiei (dec.), nr. 51564/99, din 13 martie 2001, şi Asociación de víctimas del terrorismo împotriva Spaniei, (dec.), nr. 54102/00, CEDO, din 29 martie 2001]. De altfel, nimic nu împiedică o asociaţie să reprezinte un anumit număr de persoane, cu condiţia ca aceştia să fie identificaţi şi asociaţia să justifice un mandat specific dat de fiecare din ei.
185. Rezultă că capetele de cerere prezentate de asociaţia reclamantă în temeiul art. 2, art. 3 şi art. 6 din Convenţie sunt incompatibile ratione personae cu prevederile Convenţiei, în sensul art. 35 § 3, şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 § 4.
186. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că, în cazul în care Convenţia asigură existenţa în dreptul intern a unui recurs care permite exercitarea drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie, această prevedere se aplică numai pretenţiilor „întemeiate” în temeiul Convenţiei amintite (a se vedea Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, 27 aprilie 1988, pct. 52, seria A nr. 131).
187. Având în vedere concluziile privind celelalte pretenţii ridicate de reclamanţi, Curtea estimează că această condiţie nu este îndeplinită în speţă. Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
VI. Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
188. Art. 46 din Convenţie prevede:
„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei. [...] ”
189. Curtea notează că, în speţă, constatarea încălcării art. 2 din Convenţie sub aspectul său procedural relevă o problemă pe scară largă, dat fiind faptul că sute de persoane sunt implicate ca părţi vătămate în procedura penală criticată. În plus, peste o sută de cereri similare în această cauză sunt pendinte în faţa Curţii. Acestea ar putea genera, în viitor, noi hotărâri în care să se constate încălcarea Convenţiei.
190. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 46, înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi, iar Comitetul de Miniştri este responsabil pentru supravegherea executării acestor hotărâri. Rezultă că, în cazul în care Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia legală nu numai de a plăti persoanelor în cauză sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă prevăzută de art. 41, ci, de asemenea, de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a elimina, pe cât posibil, consecinţele acestei încălcări. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, să-şi aleagă mijloacele pentru îndeplinirea obligaţiei sale legale în conformitate cu art. 46 din Convenţie [Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 249, CEDO 2000-VIII], cu respectarea principiului subsidiarităţii, astfel încât Curtea să nu fie obligată să-şi reitereze constatarea de încălcare într-o serie lungă de cauze identice.
191. În plus, rezultă din Convenţie, în special din art. 1, că prin ratificarea Convenţiei statele contractante se angajează să ia măsuri pentru ca dreptul lor intern să fie compatibil cu aceasta [Maestri împotriva Italiei (MC), nr. 39748/98, § 47, CEDO 2004-I].
192. În ceea ce priveşte măsurile destinate să asigure caracterul efectiv al mecanismului stabilit de Convenţie, Curtea atrage atenţia asupra rezoluţiei [Res(2004)3], precum şi asupra Recomandării [Rec(2004)6] Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, adoptate la 12 mai 2004.
193. Deşi, în principiu, nu este de competenţa sa să definească măsurile de redresare corespunzătoare pentru ca statul pârât să-şi îndeplinească obligaţiile în conformitate cu art. 46 din Convenţie, având în vedere situaţia cu caracter structural constatată, Curtea observă că se impun, fără îndoială, măsuri generale la nivel naţional în contextul punerii în aplicare a prezentei hotărâri.
194. Prin urmare, Curtea consideră că statul pârât trebuie să oprească situaţia constatată în speţă, pe care o consideră contrară Convenţiei, ce reiese din dreptul numeroaselor persoane atinse, cum sunt persoanele reclamante, la o anchetă efectivă, care nu se termină cu efectul prescripţiei răspunderii penale, ţinând cont şi de importanţa pentru societatea românească de a cunoaşte adevărul cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Statul pârât trebuie, aşadar, să ofere o redresare adecvată pentru respectarea cerinţelor art. 46 din Convenţie, ţinând cont de principiile enunţate de jurisprudenţa Curţii în materie enunţate în această hotărâre (a se vedea mutatis mutandis Rumpf împotriva Germaniei, nr. 46344/06, pct. 73, 2 septembrie 2010).
195. În aceste circumstanţe, Curtea nu consideră necesară amânarea examinării cauzelor similare pendinte pe rolul său, aşteptând ca statul pârât să ia măsuri. Curtea consideră mai degrabă că continuarea examinării cauzelor similare ar fi de natură să-i reamintească în mod regulat statului pârât de obligaţia ce reiese din această hotărâre (Rumpf, citată anterior, pct. 75).
VII. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
196. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
197. Pretenţiile celorlalţi reclamanţi, precum şi observaţiile Guvernului, sunt prezentate în continuare.
1. Cererea de reparaţie echitabilă a dnei şi dlui Vlase
198. Reclamanţii solicită Curţii să oblige statul român să ia măsurile necesare pentru accelerarea investigaţilor privind uciderea fiului lor pentru a se lua o decizie în funcţie de cerinţele Convenţiei.
199. În acelaşi document cu privire la cererea lor de reparaţie echitabilă, aceştia revendică împreună 60 000 000 EUR, pe de o parte, şi 200 000 EUR, pe de altă parte, ca prejudiciu moral suferit din cauza duratei excesive a anchetei uciderii fiului lor imputabilă direct agenţilor statului, în opinia lor.
200. Guvernul consideră că această cerere de reparaţie echitabilă este confuză. De asemenea, o consideră ca fiind excesivă şi nejustificată şi solicită Curţii să o respingă.
201. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa consacrată conform căreia o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, în temeiul Convenţiei, de a opri încălcarea şi a elimina consecinţele astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situaţia anterioară acesteia. Statele contractante părţi la o cauză sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri ce constată o încălcare. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, este de datoria statului pârât să o realizeze. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau permite într-un mod imperfect să se elimine consecinţele încălcării, art. 41 abilitează Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, reparaţia care i se pare potrivită (Sfrijan împotriva României, nr. 20366/04, pct. 44, 22 noiembrie 2007).
Astfel, de exemplu, în cazul nerespectării art. 6 din Convenţie, aplicarea principiului restitutio in integrum implică plasarea reclamanţilor, cel mai posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar afla dacă nu ar fi existat încălcarea cerinţelor acestei prevederi (Sfrijan, citată anterior, pct. 45-48).
202. În prezenta cauză, Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea procedurală a art. 2 din Convenţie din cauza absenţei unei anchete efective a decesului fiului reclamanţilor şi, în special, din cauza absenţei asociaţiei reclamanţilor la procedurile judiciare din faţa instanţei. Prin urmare, statul pârât trebuie să ia măsurile necesare pentru a accelera investigaţiile cu privire la uciderea lui Nicolae Vlase pentru a lua o decizie conformă cerinţelor Convenţiei.
203. De asemenea, Curtea consideră că este necesar să se acorde o reparaţie echitabilă din cauza faptului că autorităţile naţionale nu au tratat dosarul cu privire la decesul fiului reclamanţilor în urma unor focuri de armă cu diligenţa impusă de art. 2 din Convenţie.
În baza elementelor de care dispune, în special a faptului că ancheta este încă pendinte, Curtea consideră că încălcarea art. 2 sub aspect procedural le-a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral, punându-i într-o situaţie de suferinţă şi frustrare. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă fiecărui reclamant 15 000 EUR cu acest titlu.
2. Cererea de reparaţie echitabilă a dlui Mărieş
204. Iniţial, reclamantul a solicitat 200 000 EUR ca prejudiciu suferit din cauza duratei excesive a anchetei privind absenţa unei anchete efective a represiunii manifestaţiilor anticomuniste. Prejudiciul moral a fost reevaluat de către reclamant în urma grevelor foamei pe care le-a făcut pentru a li se comunica reclamanţilor copia documentelor din dosarul de anchetă, conform indicaţiilor Curţii. Prejudiciul moral astfel reevaluat la 7 aprilie 2010 se ridică la 230 000 EUR.
205. Guvernul consideră că aceste cereri de reparaţie echitabilă nu au legătură cu încălcările reclamate. De asemenea, le consideră ca fiind excesive şi nejustificate şi solicită Curţii să le respingă.
206. Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Ţinând seama de încălcarea constatată a art. 8 şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, este necesar să i se acorde reclamantului suma de 6 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
207. De asemenea, toţi reclamanţii cer câte 603 400 RON, adică 150 850 EUR, cheltuieli de judecată, intitulat prejudiciu material, reprezentând cheltuielile asociaţiei pentru dosarul prezentat autorităţilor naţionale şi Curţii. Aceştia prezintă facturi de telefon, de corespondenţă, precum şi documente justificative ale cheltuielilor de deplasare la Strasbourg şi de organizare a manifestaţiilor, inclusiv cheltuielile de recuperare medicală a reclamantului Teodor Mărieş în urma grevelor foamei pe care le-a făcut.
208. De asemenea, solicită 49 400 EUR reprezentând onorariile avocaţilor şi 14 400 EUR reprezentând salariile plătite de asociaţie celor doi angajaţi care au lucrat exclusiv pentru dosar.
209. Guvernul consideră că cheltuielile făcute de asociaţie nu au nicio legătură cu această cauză şi că cheltuielile de deplasare la Strasbourg nu erau necesare, având în vedere faptul că procedura din această cauză s-a derulat în scris şi Curtea nu a invitat reclamanţii să se prezinte în faţa ei.
210. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând seama de documentele aflate în posesia, de jurisprudenţa şi de natura şi complexitatea problemelor ridicate, Curtea consideră rezonabilă suma de 20 000 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamanţilor. Aceasta va fi plătită direct şi în solidar lui Antonie Popescu, Ioana Sfîrăială şi Ionuţ Matei.
C. Dobânzi moratorii
211. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererile admisibile în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 2 şi art. 8 privind persoanele reclamante şi inadmisibile pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural, în privinţa reclamanţilor Nicolae Vlase şi Elena Vlase;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în privinţa reclamantului Teodor Mărieş;
4. Hotărăşte că nu este necesar să examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 6, art. 13, art. 34 şi art. 14 coroborat cu art. 6 din Convenţie, în ceea ce priveşte reclamanţii individuali;
5. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, precum şi orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, ca prejudiciu moral;
i. pentru cererea nr. 18817/08, câte 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro) reclamanţilor Nicolae Vlase şi Elena Vlase;
ii. pentru cererea nr. 33810/07, 6 000 EUR (şase mii de euro) reclamantului Teodor Mărieş;
b) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 § 2 din Convenţie, 20 000 EUR (douăzeci de mii de euro) lui Antonie Popescu, Ioana Sfîrăială şi Ionuţ Matei, pentru cheltuieli de judecată;
c) că sumele indicate la punctele precedente vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii;
d) că, de la expirarea termenului menţionat până la efectuarea plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 24 mai 2011, în aplicarea art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy