©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
CAUZA ATHANASIU MARSHALL ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 21305/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 iunie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Athanasiu Marshall împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători,şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 2 iunie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 21305/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al Statelor Unite, domnul Dan Athanasiu Marshall („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 aprilie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Andreea Matei, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerile Externe.
3. La 11 octombrie 2007, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1925 şi locuieşte în Mampton Bays, Statele Unite.
5. Mama reclamantului, precum şi bunicul acestuia erau proprietarii a două apartamente (respectiv „apartamentul nr. 1” şi „apartamentul nr. 3”), şi a unui apartament („apartamentul nr. 2”), situate pe strada Ştirbei Vodă, nr. 121 (în prezent 123). La o dată neprecizată, statul a intrat în posesia acestor apartamente în temeiul Decretului nr. 92/1950 privind naţionalizarea unor imobile.
6. La 23 decembrie 1996, 11 martie 1997 şi 8 octombrie 1998, statul a vândut apartamentul nr. 2 către S.G. şi S.F., apartamentul nr. 3 către M.V. şi apartamentul nr. 1 către H.I. şi H.M. care le ocupau în calitate de chiriaşi.
7. În calitate de moştenitori ai mamei şi ai bunicului lor, reclamantul şi R.A.M., sora reclamantului, au introdus în faţa Judecătoriei Bucureşti trei acţiuni distincte în anularea contractelor de vânzare-cumpărare pentru fiecare dintre apartamente, îndreptate împotriva întreprinderii de stat R. care gestiona bunuri aparţinând statului, împotriva lui S.G. şi S.F., M.V., H.I. şi H.M., invocând nelegalitatea naţionalizării. Prin hotărârile rămase definitive din 4 octombrie şi 29 mai 2004 şi din 28 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunile, reţinând că S.G. şi S.F., M.V., H.I. şi H.M. au fost de bună-credinţă la încheierea acestor contracte. Curtea de Apel a constatat, în considerentele hotărârii sale, că naţionalizarea a fost nelegală, că statul nu a avut niciodată titlu de proprietate asupra imobilului şi că reclamantul şi R.A.M. şi-au păstrat calitatea de proprietari ai apartamentelor.
8. La 4 iulie 2001, reclamantul şi R.A.M. au adresat Primăriei Municipiului Bucureşti o notificare pentru a obţine restituirea apartamentelor în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin scrisoarea din 30 noiembrie 2007, Primăria Municipiului Bucureşti a solicitat reclamantului şi lui R.A.M. mai multe documente necesare pentru examinarea acestei notificări. În pofida faptului că reclamantul a depus documentele solicitate de către autorităţi, până în prezent acestea nu au dat curs respectivei notificări.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
9. Dispoziţiile legale relevante (inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările sale ulterioare) şi jurisprudenţa internă relevantă sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României [(GC), nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, pct. 31-33], Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, CEDO 2005-VII, pct. 19‑26), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, pct. 38‑53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, pct. 15–20, 11 decembrie 2007).
10. Din observaţiile guvernului român adresate Curţii la 8 iulie 2008 în alte două cauze aflate pe rolul Curţii (nr. 26694/06 şi 47091/06) privind bunuri imobile scoase din patrimoniul foştilor proprietari prin decrete de naţionalizare, reiese că autorităţile naţionale au adoptat recent măsuri pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului de investiţii „Proprietatea”, în special în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007. Guvernul face referire, în special, la o scrisoare a autorităţilor responsabile cu fondul respectiv, în care se subliniază că acest fond funcţionează de acum înainte sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, în calitate de organism de plasament colectiv, şi urmează să fie înregistrată la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare după evaluarea activelor aflate în patrimoniul fondului. Guvernul subliniază că persoanele care deţin acţiuni la fond au de acum înainte două opţiuni, şi anume păstrarea plasamentului în acţiuni la fond şi beneficierea de un venit sub forma unor dividende sau solicitarea schimbării acestora în numerar, sume care pot fi încasate de acum înainte. Guvernul precizează că, la 1 februarie 2008, au fost înregistrate 2440 de cereri care exprimau astfel de opţiuni, dintre care 855 au fost soluţionate, valoarea globală a despăgubirilor plătite prin acest fond ridicându-se la 72 000 000 lei noi româneşti (RON) [aproximativ 20 400 000 euro (EUR)]. În plus, începând cu 1 noiembrie 2007, fondul a început distribuirea dividendelor.
11. Practica judiciară română şi doctrina românească consideră, în egală măsură, că există situaţii în care considerentele unei hotărâri judecătoreşti dobândesc autoritate de lucru judecat.
12. Astfel, considerentele unei hotărâri pot să fie, de asemenea, învestite cu această autoritate, în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în acesta (a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Editura Naţional, 1997, p. 271, nota de subsol de la pagina nr. 941).
13. Considerentele dobândesc autoritate de lucru judecat: a) atunci când dispozitivul hotărârii nu ar putea fi înţeles în absenţa lor; b) atunci când este vorba de „considerente decisive”, şi anume acele puncte care constituie sprijinul necesar al dispozitivului, făcând parte integrantă din acesta (animus et quasi nervus sententia); c) în cazul „considerentelor decizorii”, acele puncte care se referă la o parte din fondul litigiului, fără să fie, totuşi, incluse în dispozitiv (a se vedea Ion Deleanu, „Tratat de procedură civilă”, Editura Servo-Sat, 2001, nr. 34, p. 40).
14. Această abordare a doctrinei este susţinută prin hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea, printre altele, Hotărârea nr. 3959 din 28 iunie 2005 pronunţată de Secţia Comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
15. Reclamantul pretinde o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale ca urmare a vânzării bunurilor în cauză şi a refuzului din partea instanţelor naţionale de a anula aceste vânzări, deşi acestea au recunoscut caracterul nelegal al naţionalizării. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la admisibilitate
16. Guvernul ridică o excepţie de incompatibilitate ratione materiae a acestui capăt de cerere, deoarece consideră că reclamantul nu dispunea de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care Curtea de Apel Bucureşti a recunoscut nelegalitatea naţionalizării în considerentele hotărârilor pronunţate la 4 octombrie şi 29 mai 2004 şi 28 martie 2006 şi nu în dispozitivul acestora. În dreptul român, numai dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti beneficiază de autoritatea de lucru judecat. Guvernul constată că hotărârea respectivă nu poate conferi reclamantului o speranţă legitimă cu privire la restituirea bunului. Potrivit Guvernului, situaţia reclamantului în prezenta cauză este similară cu cele ale reclamanţilor din cauza Pentia şi Pentia împotriva României (dec.) (nr. 57539/00, 23 martie 2006), care erau doar simpli solicitanţi în privinţa restituirii propriului bun.
17. Reclamantul contestă acest argument, considerând că el dispunea de un bun, întrucât hotărârile definitive menţionate au reţinut nelegalitatea naţionalizării. În opinia sa, reclamantul se află în aceeaşi situaţie cu reclamanţii din cauza Străin şi alţii, citată anterior.
18. Curtea consideră că această excepţie este strâns legată de esenţa capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel încât este necesar să fie unită cu fondul. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
19. Guvernul îşi reiterează argumentele prezentate în cauze similare anterioare (a se vedea, printre altele, Cîrstoiu împotriva României, nr. 22281/05, pct. 22, 4 martie 2008).
20. Reclamantul susţine că nu a primit nicio despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 şi că, în orice caz, Fondul „Proprietatea” nu funcţionează cu adevărat în prezent.
21. Curtea s-a pronunţat de mai multe ori în cauze ce au ridicat probleme similare celor din prezenta cauză şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea cauzele citate mai sus, în special Străin, citată anterior, pct. 39, 43 şi 59 şi Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, pct. 32-35, 16 februarie 2006).
22. Contrar Guvernului, Curtea consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Pentia şi Pentia citată anterior, în măsura în care, în această ultimă cauză, instanţele naţionale au constatat că naţionalizarea bunului era conformă legislaţiei, or nu este cazul în prezenta cauză.
23. Într-adevăr, Curtea susţine că s-a stabilit în mod definitiv de către Curtea de Apel Bucureşti nelegalitatea naţionalizării bunurilor în hotărârile sale din 4 octombrie şi 29 mai 2004 şi 28 martie 2006. Prin urmare, Curtea consideră că această constatare a nelegalităţii a avut drept efect recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor în cauză. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nu a fost nici contestat, nici infirmat până în prezent (a se vedea, printre multe altele, Străin şi alţii, citată anterior, pct. 38; Sebastian Taub împotriva României, nr. 58612/00, pct. 37, 12 octombrie 2006; Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, pct. 25-26, 8 martie 2007; Aldea împotriva României, nr. 36992/03, pct. 24, 24 ianuarie 2008). Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că argumentul Guvernului, potrivit căruia nelegalitatea naţionalizării nu a fost reţinută decât în motivele hotărârii respective, nu poate justifica o abordare distinctă în speţă [a se vedea Filipescu împotriva României, nr. 4839/03, hotărâre din 30 septembrie 2008, pct. 19 şi Moroianu şi alţii împotriva României, nr. 25008/05, hotărâre din 13 noiembrie 2008, pct. 21 şi 22 (nedefinitivă)]. Reiese că reclamantul avea un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, excepţia de incompatibilitate ratione materiae, ridicată de Guvern, nu poate fi reţinută.
24. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta speţă. Curtea reafirmă, în special, că, în contextul legislativ românesc privind acţiunile în revendicare imobiliare şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 (Vodă şi Bob împotriva României, nr. 7976/02, pct. 23, 7 februarie 2008).
25. Deşi Guvernul subliniază că reclamantul poate să obţină o despăgubire prin intermediul organismului de plasament colectiv în valori mobiliare „Proprietatea” în temeiul Legii nr. 10/2001, la valoarea bunului stabilită prin expertiză, Curtea îşi reiterează constatarea anterioară conform căreia Fondul „Proprietatea” nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea afectivă a unei despăgubiri (a se vedea, printre altele, Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006).
26. Această concluzie nu aduce atingere evoluţiei pozitive pe care ar putea să o înregistreze, pe viitor, mecanismele de finanţare prevăzute de această lege specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, precum reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de proprietari, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă. În această privinţă, Curtea constată cu satisfacţie evoluţia recentă care pare să înceapă în practică şi care înaintează în sensul bun în domeniu (supra pct. 10).
27. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, în speţă, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său, precum şi lipsa totală a despăgubirii, i-a cauzat o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată în speţă.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
28. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil ca urmare a hotărârilor pronunţate de către instanţele naţionale în cauzele având drept obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
29. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
30. Curtea consideră, ţinând seama de concluziile sale menţionate la punctele 21-28 supra, că nu se poate pronunţa cu privire la acest capăt de cerere pe fond [a se vedea, mutatis mutandis şi printre altele, Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33158/96, pct. 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, pct. 23, şi Biserica catolică din Caneea împotriva Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pct. 50].
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 14 DIN CONVENŢIE, COROBORAT CU ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
31. Citând art. 14 din Convenţie, combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantul pretinde că nerestituirea bunurilor sale a fost motivată de raţiuni discriminatorii.
32. Ţinând seama de toate elementele de care dispune, Curtea nu a subliniat în speţă nicio încălcare aparentă a drepturilor garantate prin art. 14 din Convenţie, considerat împreună cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în interpretarea Curţii de Apel Bucureşti.
33. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 46 DIN CONVENŢIE
34. Art. 46 din Convenţie prevede:
“1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei.”
35. Constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 ridică o problemă frecventă, rezultată din legislaţia defectuoasă privind restituirea imobilelor naţionalizate care au fost vândute de către stat unor terţi. Prin urmare, Curtea consideră că, în cel mai scurt termen posibil, statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparaţie (în prezent Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005), astfel încât aceasta să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă şi previzibilă (a se vedea hotărârea Viaşu împotriva României, nr. 75951/01, pct. 83, 9 decembrie 2008; hotărârea Katz împotriva României, nr. 29739/03, pct. 30-37, 20 ianuarie 2009 şi hotărârea Faimblat împotriva României, nr. 23066/02, pct. 48-54, 13 ianuarie 2009).
V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
36. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
37. Cu titlu de prejudiciu material, reclamantul solicită 350 000 euro (EUR) reprezentând valoarea de piaţă actuală a apartamentelor în litigiu a căror suprafaţă totală este de 305,20 mp. De asemenea, acesta solicită 200 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Reclamantul nu a prezentat nicio expertiză tehnică a apartamentelor, pe motiv că nu a avut acces la imobil. Cu toate acestea, a depus la dosar anunţuri imobiliare care atestau valoarea de piaţă a apartamentelor aflate în aceeaşi zonă.
38. Guvernul apreciază valoarea de piaţă a apartamentelor la 315 712 EUR şi depune raportul de evaluare redactat de un expert, stabilit în aprilie 2008, în care se menţiona că expertul nu a avut acces la imobil.
39. În ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins, Guvernul subliniază că nu există nicio legătură de cauzalitate între suma solicitată cu acest titlu şi pretinsa încălcare a Convenţiei şi că reclamantul nu a exprimat în cifre prejudiciul pretins în formularul cererii. Acesta consideră că suma respectivă este, în orice caz, excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie.
40. Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare implică pentru statul pârât obligaţia juridică, potrivit Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina efectele. Dacă dreptul intern nu permite decât înlăturarea parţială a efectelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora a fost constatată o încălcare a Convenţiei.
41. În plus, Curtea evidenţiază că din dosar reiese că reclamantul şi R.A.M. erau comoştenitori ai apartamentelor (a se vedea supra pct. 7). Ţinând seama de informaţiile prezentate de către părţi cu privire la preţurile pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază valoarea bunului privind partea reclamantului la apartamentele în litigiu la 150 000 EUR.
42. În ceea ce priveşte cererea reclamantului cu titlu de prejudiciu moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză i-au cauzat acestuia neplăceri şi incertitudini şi că suma de 2 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de procedură
43. Reclamantul solicită, de asemenea, 460 EUR cu titlu de cheltuieli de procedură şi depune la dosar o chitanţă indicând suma de 400 EUR cu titlu de onorariu al avocatului pentru procedura în faţa Curţii şi o factură în valoare de 246,33 lei noi româneşti (RON) reprezentând contravaloarea cheltuielilor de traducere a anumitor documente.
44. Guvernul evidenţiază că acea chitanţă nu este însoţită de un contract de asistenţă juridică.
45. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, având în vedere dovezile care se află în posesia sa şi criteriile sus-menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 460 EUR.
C. Dobânzi moratorii
46. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului privind inaplicabilitatea ratione materiae a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi pe art. 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie;
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, 150 000 EUR (o sută cincizeci de mii euro), la care se adăugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;
b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen, următoarele sume:
i) 2 000 EUR (două mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 460 EUR (patru sute şaizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru toate cheltuielile;
c) că sumele menţionate la punctele b) şi c) trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
d) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 23 iunie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley NaismithJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy