©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
Hotărârea
din 16 septembrie 2014
În cauza Atudorei împotriva României
(Cererea nr. 50131/08)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Atudorei împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Fatoş Aracý, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 august 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 50131/08, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Dana Ruxanda Atudorei („reclamanta”), a sesizat Curtea la 10 octombrie 2008, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul A. Solomon, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, şi, ulterior, de coagentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta a invocat, în special, o încălcare a drepturilor sale garantate de art. 3, art. 5, art. 8, art. 9, art. 12 şi art. 14 din Convenţie, considerate separat sau coroborat.
4. La 15 iunie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta, doamna Dana Ruxanda Atudorei, este resortisant român, s-a născut în 1984 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Cu privire la fond
6. În scrisoarea sa iniţială transmisă Curţii, reclamanta a precizat că, încă de la o vârstă fragedă, a fost supusă abuzului fizic şi psihologic repetat, de către familie. Părinţii ei, mai ales mama, a fost agresivă faţă de ea, atât verbal cât şi fizic, a refuzat să-i permită să meargă nesupravegheată şi a dus-o la un psiholog pentru că nu a luat cele mai mari note posibile atunci când se afla în clasa a doua. În plus, abuzul părinţilor a continuat după ce au descoperit că participa la cursuri de yoga săptămânale organizate de Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut – „MISA”.
7. Potrivit unor rapoarte, inclusiv un raport al Amnesty International din 27 mai 1997 (AI Index EUR 39/03/97), din 1995 au existat mai multe relatări ale unor presupuse abuzuri ale poliţiei împotriva persoanelor care practicau yoga şi care erau membre MISA. Rapoartele menţionau că autorităţile păreau să accepte intoleranţă publică faţă de MISA, întrucât îl percepeau pe liderul organizaţiei ca pe un individ care le cerea simpatizanţilor să-şi părăsească modul în care trăiau pentru a duce o viaţă în comunitate şi pentru a practica perversiuni sexuale.
8. În martie 2004, o campanie de presă negativă la scară largă şi operaţiuni de poliţie au vizat MISA. Împotriva liderului şi a unor membri ai organizaţiei a fost începută urmărirea penală pentru infracţiunea de corupţie sexuală a minorilor. Liderul MISA a părăsit ţara pentru a se refugia în Suedia. În 2005, autorităţile suedeze au refuzat cererea de extrădare formulată de autorităţile române.
B. Prima internare a reclamantei într-o instituţie de sănătate mintală
9. La 30 iulie 2003, reclamanta, care era majoră, a fost internată la Spitalul de Psihiatrie Socola. Potrivit afirmaţiilor acesteia, a fost dusă de către părinţi la spitalul menţionat, împotriva voinţei sale, după ce au descoperit că participa la cursuri de yoga.
10. Rapoartele medicale transmise de spitalul menţionat menţionau că aceasta a fost prima dată când pacienta era internată la Spitalul Socola şi că a fost internată la cererea mamei sale, din cauza comportamentului său anxios şi negativ, iritabilităţii, tendinţei de a plânge uşor şi depresiei, reacţii la o traumă psihologică, în special ca urmare a unui conflict cu părinţii. Reclamanta a fost diagnosticată cu depresie reactivă şi anxietate. Starea reclamantei s-a îmbunătăţit după ce a urmat psihoterapie de grup. I s-a recomandat tratament medical, psihoterapie şi a fost sfătuită să evite situaţiile psihotraumatice.
11. Spitalizarea s-a încheiat la 8 august 2003.
C. Pretinsa lipsire de libertate a reclamantei şi plasarea sa ulterioară într-o instituţie de sănătate mintală
12. La 19 ianuarie 2005, reclamanta a mers în oraşul natal, Bârlad, însoţită de M.A., logodnicul său, pentru a obţine o copie a certificatului de naştere, de care avea nevoie, printre altele, pentru a se căsători cu M.A.
13. În timp ce se afla în clădirea care găzduia Oficiul de Stare Civilă, familia ei a sosit la faţa locului şi a înconjurat-o.
14. Potrivit reclamantei, mama a convins-o să meargă afara şi să discute cu ei înainte de a solicita certificatul de naştere. Odată ajunşi în afara clădirii, familia a devenit agresivă. După ce l-au trântit pe M.A. la pământ, au forţat-o pe reclamantă să intre într-un vehicul şi au dus-o la casa bunicii ei. Odată ajunşi, familia i-a luat hainele obişnuite şi le-a înlocuit cu haine vechi şi papuci. De asemenea, i-au luat banii şi actele de identitate. În plus, era ţinută permanent în casă, supravegheată, ameninţată şi supusă la presiuni psihologice de către aceştia.
15. La 21 ianuarie 2005, medicul F., medic de familie, a recomandat internarea reclamantei într-un spital de psihiatrie, dându-i diagnosticul tulburare de comportament de tip schizoparanoidă. Nu există nicio probă la dosar că medicul F. ar fi examinat-o pe reclamantă înainte de a întocmi recomandarea de internare sau cu privire la modul în care a fost stabilit diagnosticul.
16. La 3 februarie 2005, părinţii reclamantei au dus-o la Spitalul de Psihiatrie Săpoca - Secţia Nifon. Potrivit paginii publice de web a spitalului, secţia este plasată într-o pădure aflată la 25 de km de oraşul Buzău şi se poate ajunge doar cu maşina personală sau cu un microbuz.
17. La aceeaşi dată, mama reclamantei a semnat în numele reclamantei un formular de consimţământ informat, pus la dispoziţie de spital, recunoscând că a citit, înţeles şi a avut timp să ia în considerare toate informaţiile conţinute de prospectul intitulat Informaţii despre Clozapin pentru pacienţi şi familii, că a primit un răspuns adecvat la toate întrebările şi a lămurit orice cuvinte necunoscute cu medicul sau cu un membru al echipei medicale şi că este dispusă să accepte riscurile tratamentului.
18. Mama reclamantei a fost internată în spital împreună cu reclamanta şi a rămas acolo în primele cinci săptămâni de spitalizare ale reclamantei.
19. Potrivit foii de observaţie clinică a reclamantei, transmisă de Spitalul de Psihiatrie Săpoca, aceasta a fost internată în baza recomandării şi diagnosticului pus de medicul F. Diagnosticul dat în ziua internării a fost borderline în evoluţie. Diagnosticul a rămas neschimbat din momentul spitalizării până în ziua externării. În timpul spitalizării, reclamantei i s-a administrat un tratament pe bază de medicamente psihotrope, între care Leponex. Starea de sănătate şi evoluţia acesteia au fost monitorizate regulat. Pacienta a suferit, în mod repetat, printre altele, de constipaţie, incapacitate de a discerne, incapacitate de a comunica şi somnolenţă. De asemenea, prezenta un risc de hipertensiune arterială ortostatică, care a fost monitorizat. În plus, la 4 martie 2005, reclamanta aminteşte despre externare.
20. La 11 martie 2005, Inspectoratul de Poliţie Vaslui l-a informat pe M.A., printre altele, că reclamanta a fost internată într-o clinică medicală specializată pentru tratament şi că medicii i-au interzis orice contact cu aceasta pe parcursul tratamentului.
21. La 16 martie 2005, reclamanta a semnat o declaraţie scrisă care atesta că refuză să permită divulgarea informaţiilor din foaia de observaţie.
22. Reclamanta a fost externată din spital la 1 aprilie 2005.
23. La 24 august 2005, în urma unei examinări efectuate de medicul F., medicul I. a fost de acord ca reclamantei să i se permită să se înscrie la universitate.
24. La 16 octombrie 2010, conducerea Spitalului de Psihiatrie Săpoca a informat Guvernul că, potrivit medicului I., spitalizarea reclamantei a fost una voluntară. Având în vedere starea clinică a reclamantei, formularul de consimţământ informat a fost semnat de mama reclamantei, în numele acesteia. Reclamanta putea părăsi spitalul în orice moment. Spitalul se afla în mijlocul unei păduri, dar nu avea garduri sau paznici. Reclamanta a avut acces la două telefoane mobile şi la două posturi telefonice fixe. Nu a fost păzită în niciun moment al internării, deoarece Secţia Nifon a Spitalului de Psihiatrie Săpoca nu era destinată internării forţate şi era folosită doar pentru internare voluntară. Formularul de consimţământ informat semnat de mama reclamantei a reprezentat atât un acord pentru internare, cât şi pentru tratament, deoarece, la acel moment, respectiv la 3 februarie 2005, nu era necesar un formular standard de consimţământ informat. Spitalul a aplicat procedura completă pentru internare nevoluntară conform normelor de aplicare la în Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice, norme conţinute într-un ordin al ministrului sănătăţii din 2006.
D. Plângerile penale formulate de logodnicul reclamantei, M.A., în ceea ce priveşte lipsirea de libertate a reclamantei
25. La 19 ianuarie 2005, M.A. a formulat plângere penală împotriva părinţilor şi fratelui reclamantei, pe motiv de lipsire ilegală de libertate a reclamantei.
26. Ancheta penală preliminară a fost atribuită agentului de poliţie G.C.
27. La 20 ianuarie 2005, tatăl reclamantei a dat o declaraţie în faţa agentului de poliţie. A menţionat faptul că reclamanta a refuzat să li se alăture pentru a se întoarce acasă. Cu toate acestea, neţinând seama de refuzul ei, au dus-o acasă la bunica sa şi, apoi, au internat-o în spital. Au luat aceste măsuri deoarece au considerat că este de datoria lor să-şi ajute fiica, având în vedere relatările negative pe care le auziseră despre MISA.
28. La 16 martie 2005, agentul de poliţie G.C. a recomandat, pe baza probelor disponibile, ca Parchetul Bârlad să nu înceapă urmărirea penală. Ofiţerul de poliţie a stabilit că, în 2003, reclamanta a părăsit casa părinţilor şi a început să participe la cursuri de yoga organizate de MISA. Ulterior, a abandonat studiile şi a încetat să mai comunice cu familia, cu excepţia câtorva convorbiri telefonice şi a unei discuţii în contradictoriu, care a fost televizată. Potrivit părinţilor, familia are un istoric în ceea ce priveşte boli psihice care afectează consimţământul. În acest context, după ce au aflat despre vizita reclamantei în oraşul natal, au încercat să discute cu ea în afara biroului de stare civilă, dar M.A. s-a opus. După o încăierare, mama reclamantei a luat-o în maşina familiei, pentru a continua discuţia. M.A. a încercat să oprească maşina ţi a căzut ulterior la pământ. Potrivit membrilor personalului de la biroul de stare civilă, părinţii reclamantei nu au acţionat împotriva voinţei acesteia. În perioada 19 ianuarie – 3 februarie 2005, reclamanta a locuit cu bunicii ei materni şi a fost apoi internată la Spitalul de Psihiatrie Săpoca. S-a făcut o încercare de a fi chestionată reclamanta în timp ce se afla în acel loc, dar nu a fost posibil, întrucât îi fuseseră administrate medicamente psihotrope.
29. Prin rezoluţia din 13 aprilie 2005, Parchetul Bârlad, prin procurorul N.C., bazându-se pe faptele stabilite de ofiţerul de poliţie G.C., a decis neînceperea urmăririi penale împotriva părinţilor şi fratelui reclamantei, pe motiv că nu a fost comisă nicio infracţiune.
30. Logodnicul reclamantei a contestat această decizie în faţa procurorului ierarhic superior. El a susţinut că ancheta a fost superficială, deoarece, printre altele, autorităţile nu au luat o declaraţie de la reclamantă, nu au stabilit tipul de tratament medical care i-a fost administrat şi nu au verificat dacă a fost luată de părinţi împotriva voinţei sale.
31. Prin rezoluţia din 23 mai 2005, Parchetul Bârlad, prin procurorul-şef R.F., a respins plângerea lui M.A. ca nefondată. S-a reţinut că nu fost posibil să se ia o declaraţie din partea reclamantei, întrucât acestea se afla într-o situaţie şi stare care o împiedicau să se angajeze într-o conversaţie, ca urmare a medicaţiei psihotrope care îi era administrată, cu efect negativ psihopatologic. În plus, ar fi fost imoral să considere că părinţii reclamantei au lipsit-o în mod ilegal de libertate, dat fiind faptul că aceasta nu putea să-şi exprime în mod liber propria voinţă, fiind însoţită în mod constant de membri ai MISA şi nepermiţându-i-se să participe singură la audieri. M.A. era cu 16 ani mai în vârstă decât reclamanta şi nu a putut proba faptul că este logodnicul ei. M.A. i-a spus iniţial unui angajat al Primăriei că este prietenul reclamantei şi a susţinut că este logodnicul ei numai după o convorbire telefonică cu o parte terţă, şi numai pentru a-şi justifica propriile interese în privinţa reclamantei. Era normal ca părinţii reclamantei să încerce să-şi aducă fiica înapoi acasă prin orice mijloace necesare şi să încerce să asigure recuperarea sa fizică şi emoţională, dat fiind faptul că văzuseră campania de presă cu privire la ceea ce li s-a întâmplat tinerelor femei la sediul MISA. Potrivit părinţilor, aceştia au făcut eforturi considerabile pentru a o recupera pe reclamantă din punct de vedere fizic, în măsura în care, din punct de vedere psihologic, este clar că nu se putea exprima de una singură, în condiţiile în care membrii MISA o însoţeau peste tot, inclusiv la întâlnirile cu familia. În ceea ce priveşte tratamentul medical care i-a fost administrat reclamantei, părţile trebuie să solicite informaţii medicului care a tratat-o. Logodnicul reclamantei a atacat rezoluţia parchetului în faţa instanţelor naţionale.
32. Prin hotărârea din 21 octombrie 2005, Judecătoria Bârlad a respins acţiunea. S-a reţinut că acesta a refuzat să-şi susţină acţiunea în faţa instanţei. În plus, nu a existat nicio probă la dosar că părinţii reclamantei ar fi lipsit-o în mod ilegal de libertate.
33. Nu există nici o probă la dosar că logodnicul reclamantei ar fi formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
E. Perioada care a urmat după externarea reclamantei de la Secţia de Psihiatrie Nifon
34. La 1 aprilie 2005, reclamanta a fost externată din spital şi dusă de părinţi la casa bunicii. Potrivit reclamantei, în timpul şederii sale în acel loc a fost ţinută sub supraveghere şi izolată de lumea exterioară.
35. La 23 mai 2005, reclamanta a formulat o plângere penală împotriva părinţilor ei, susţinând, printre altele, că au reţinut-o cu forţa şi că nu a putut să iasă din casă. Ea a solicitat autorităţilor să facă tot ce este necesar pentru a o ajuta să plece, având în vedere că era majoră şi dorea să-şi trăiască propria viaţă.
36. Prin rezoluţia din 27 septembrie 2005, Parchetul Bârlad a decis neînceperea urmăririi penale pe motiv că acţiunile părinţilor nu au demonstrat niciun element al unei infracţiuni. S-a considerat că părinţii reclamantei erau îngrijoraţi de faptul că aceasta era membră MISA, şi asta a fost motivul pentru care au dus-o la casa bunicii sale şi apoi la un spital de psihiatrie. Potrivit declaraţiei reclamantei care a urmat interogatoriului, nu ar fi fost reţinută cu forţa de părinţi, dar au ajutat-o să se interneze într-un spital de psihiatrie. Nu există nicio probă la dosar că reclamanta ar fi contestat decizia sus-menţionată în faţa instanţelor interne.
37. Potrivit reclamantei, la 10 octombrie 2005, ajutată de prieteni şi de logodnic, a reuşit să părăsească casa bunicii. Ulterior, s-a stabilit în Bucureşti şi, la 5 noiembrie 2005, s-a căsătorit cu M.A.
F. Procedurile disciplinare împotriva medicului I.
38. La 3 august 2005, reclamanta a formulat o acţiune disciplinară în faţa Comisiei de disciplină a colegiului Medicilor din Buzău împotriva medicului I., în ceea ce priveşte internarea sa forţată la Spitalul de Psihiatrie Săpoca - Secţia Nifon şi tratamentul medical pe care l-a primit acolo.
39. La 13 decembrie 2005 şi la 3 octombrie 2007, medicul P., psihiatrul privat al reclamantei, a emis două certificate medicale care atestau că aceasta este sănătoasă din punct de vedere psihic. Certificatele notau faptul că reclamanta a fost monitorizată de medicul P. începând cu data de 15 octombrie 2005 şi că, în acea perioadă, nu a primit niciun tratament şi nu a prezentat niciun semn de afecţiuni psihice.
40. La 1 martie 2006, Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor Buzău a respins plângerea reclamantei. Reclamanta a contestat decizia în faţa Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România.
41. La 20 aprilie 2007, Comisia Superioară de Disciplină a anulat decizia Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor Buzău din 1 martie 2006, hotărând că medicul I. a acţionat cu încălcarea normelor de bună practică medicală şi l-a dat sancţionat cu avertisment. Comisia a considerat că, potrivit probelor disponibile, reclamanta şi părinţii ei se aflau într-o stare de conflict şi pacienta s-a opus internării. Prin urmare, medicul avea obligaţia să analizeze situaţia clinică a pacientei şi circumstanţele cu care se confrunta. Indiferent de decizia sa, medicul trebuia o să protejeze pe pacientă. Dacă evaluarea stării clinice a pacientei ar fi dus la concluzia existenţei unui risc iminent pentru ea sau pentru ceilalţi, sau dacă internarea i-ar fi agravat starea, internarea nevoluntară s-ar fi impus chiar dacă pacienta ar fi obiectat împotriva internării. Cu toate acestea, nu a existat nicio probă că o astfel de procedură ar fi fost iniţiată.
42. În acelaşi timp, doar motivele medicale pot justifica o decizie de spitalizare. Cu toate acestea, foaia de observaţie transmisă de spital menţionată ca fiind unul dintre motivele spitalizării – niciunul dintre ele de intensitate psihotică care să sugereze o evoluţie psihotică a borderline – că pacienta a agregat în grupuri informale disculturale. Mai mult decât atât, foaia de observaţie nu conţinea o evaluare psihologică completă. Prin urmare, tratamentul cu Leponex nu se justifica.
43. În plus, argumentele Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor Buzău potrivit cărora internarea nu s-a făcut forţat, pentru că pacienta putea părăsi spitalul, şi că medicul I. a avut sarcina profesională de a examina pacienta şi de a prescrie un tratament adecvat, nu au putut fi luate în considerare. Comportamentul medicului trebuia să fie conform legii, care prevede că tratamentul trebuie discutat cu pacientul şi că trebuie obţinut consimţământul acestuia înainte de a prescrie tratamentul. Condiţiile sus-menţionate ar deveni mai puţin importante doar în circumstanţele internării forţate. Cu toate acestea, nu reiese că ar fi fost iniţiată, în cazul reclamantei, o procedură de internare forţată.
44. Tratamentul cu Leponex se utilizează exclusiv în stadiile avansate ale schizofreniei sau în cazuri de tulburări severe de personalitate de tip borderline, care implică recăderi frecvente şi autovătămare, în situaţia în care niciun alt medicament nu s-a dovedit a oferi o ameliorare satisfăcătoare a stării pacientului. Utilizarea acestui medicament în cazul reclamantei, încă din primele etape ale tratamentului, reprezintă un fapt neobişnuit. În unele cazuri, medicaţia ar putea provoca agranulacitoză (scăderea numărului de celule albe din sânge, care favorizează apariţia de febră şi infecţii). Prin urmare, medicii care au prescris tratamentul erau obligaţi să respecte cu stricteţe măsurile de siguranţă necesare. Cu toate acestea, în cazul reclamantei, nu a existat nicio probă că testele de sânge săptămânale impuse ar fi fost efectuate.
45. În plus, testele care se impun pentru a se stabili dacă suferă de o tulburare de personalitate de tip borderline nici nu au fost efectuate.
G. Plângerile penale formulate de reclamantă împotriva membrilor familiei sale, împotriva agentului de poliţie G.C., şi împotriva medicului I.
46. La 14 decembrie 2005, reclamanta a formulat o plângere penală împotriva familiei sale, agentului de poliţie G.C. şi împotriva medicului I. invocând lipsirea ilegală de libertate între 19 ianuarie şi 10 octombrie 2005, vătămare corporală gravă şi asociere în vederea săvârşirii unei infracţiuni. Ea a susţinut că pârâţii au colaborat lipsind-o de libertate în mod ilegal, spitalizând-o împotriva propriei sale voinţe şi afectându-i sănătatea, ca urmare a tratamentului medical primit în spital.
1. Ancheta efectuată de Parchetul Bacău
47. La 1 iunie 2006, Parchetul Bacău a audiat-o pe reclamantă. Ea a declarat, printre altele, că, la sosirea în spital, a informat-o pe asistenta care i-a comunicat că este internată că ea s-a opus măsurii. Ulterior, a fost condusă în biroul medicului I., unde a avut o scurtă conversaţie cu acesta şi l-a informat în mod expres că nu doreşte să rămână în spital. Medicul i-a comunicat că medicul ei de familie a trimis-o la spital şi a forţat-o să ia medicamente care i-au dat stare de somnolenţă şi amorţeală. După aceea, a fost scoasă din cabinetul medicului şi una dintre asistente i-a cerut să semneze un document pe care nu l-a putut citi din cauza stării sale. Asistenta nu a informat-o cu privire la conţinutul documentului. Deşi reclamanta a semnat documentul în mod automat, abia mai târziu i s-a spus că a semnat actele de internare în spital.
48. Reclamanta a mai afirmat că, în timpul spitalizării, a fost supravegheată în mod constant de mama ei. În plus, a primit medicaţie inadecvată şi s-a simţit permanent rău. În special, a suferit de greţuri, cefalee, somnolenţă, constipaţie, incontinenţă urinară, salivaţie în exces, imunitate scăzută, pierderea controlului motor şi incapacitatea de a comunica. De asemenea, s-a îngrăşat 15 kilograme şi a dezvoltat o anemie ca efect al hemoragiilor pe care le-a suferit.
49. Reclamanta a mai declarat că, în timpul internării, l-a informat pe agentul de poliţie G.C. că este ţinută împotriva propriei sale voinţei şi, pentru că acesta a refuzat să dea curs acestor informaţii, a refuzat să-i acorde accesul la dosarul său medical. În iulie 2005, acelaşi agent de poliţie a vizitat-o la casa bunicii pentru a-i adresa întrebări după ce logodnicul său a introdus acţiune penală împotriva unora dintre membrii familiei sale. Cu această ocazie, agentul de poliţie i-a dictat conţinutul declaraţiei şi-a omis unele dintre faptele pe care ea le-a prezentat.
50. La 21 iunie 2006, reclamanta a informat Parchetul Bacău că s-a constituit parte civilă.
51. Prin rezoluţia din 28 noiembrie 2006, Parchetul Bacău a decis neînceperea urmăririi penale împotriva lui G.C., pe motiv că nu a fost comisă nicio infracţiune, a dispus ca ancheta să fie continuată în ceea îi ce priveşte pe membrii familiei reclamantei şi a trimis cauza către Parchetul Moineşti. S-a reţinut că ofiţerul de poliţie G.C. a vizitat-o pe reclamantă la spital pentru a-i lua o declaraţie. Deşi iniţial medicul I. i-a refuzat lui G.C. să o vadă pe reclamantă, din cauza stării sale de sănătate, în zilele următoare a fost de acord să-i permită să vorbească cu ea. Parchetul a menţionat, de asemenea, că, potrivit lui G.C., reclamanta a refuzat să dea declaraţie sau să-i permită să copieze fişele de observaţie medicală şi nu l-a informat că a fost internată împotriva propriei voinţe. În cele din urmă, Parchetul a declarat că nu există nicio probă care să sugereze că agentul de poliţie G.C. ar fi fost informat că reclamanta a fost lipsită de libertate, atunci când a interogat-o la domiciliul bunicii acesteia, în iulie 2005. Reclamanta a contestat rezoluţia în faţa procurorului ierarhic superior.
52. Prin rezoluţia din 5 februarie 2007, procurorul-şef de la Parchetul Bacău a admis plângerea reclamantei, a anulat rezoluţia din 28 noiembrie 2006 şi a dispus ca ancheta să fie redeschisă. Procurorul-şef a decis că reclamanta şi martorii indicaţi de aceasta trebuie audiaţi. În plus, actele medicale privind starea de sănătate a reclamantei, motivele spitalizării şi recuperarea medicală urmau să fie ataşate la dosarul anchetei.
53. La 8 mai 2007, Parchetul Bacău a decis neînceperea urmăririi penale faţă de agentul de poliţie G.C., membrii familiei reclamantei sau faţă de medicul I., pe motiv că nu a fost comisă nicio infracţiune. Parchetul a reţinut că, potrivit raportului medical din 21 martie 2005, emis de Centrul de Psihiatrie al Secţiei Nifon, reclamanta suferea de o tulburare comportamentală schizo-paranoidă care a impus spitalizarea într-o unitate medicală specializată, pentru tratament şi supraveghere medicală. Acţiunile familiei sale au fost cauzate de aderarea reclamantei la MISA, iar aceştia nu au încercat altceva decât să-i ofere posibilitatea de a-şi continua tratamentul. Reclamanta a contestat această decizie în faţa procurorului ierarhic superior.
54. Prin rezoluţia din 13 iunie 2007, procurorul-şef al Parchetului Bacău a respins plângerea reclamantei şi a menţinut decizia din 8 mai 2007. Reclamanta a contestat această decizie în faţa instanţelor interne. Ea a susţinut că, după ce ancheta asupra cazului a fost redeschisă, la 5 februarie 2007, autorităţile nu au reuşit să adune probe suplimentare, în special prin audierea martorilor, pentru a determina circumstanţele izolării sale şi pentru a examina tratamentul medical administrat, care i-a afectat sănătatea.
55. Prin hotărârea din 16 noiembrie 2007, Tribunalul Bacău a respins recursul reclamantei şi a confirmat decizia Parchetului. Acesta a considerat că nu a fost constituită o asociere în scopul săvârşirii unei infracţiuni, având în vedere că nu s-a putut concluziona că presupuşii făptuitori s-ar fi întâlnit unul cu altul altfel decât din întâmplare, sau că ar fi făcut planuri detaliate pentru a săvârşi o infracţiune. În plus, probele disponibile nu au confirmat existenţa unei infracţiuni de vătămare corporală gravă. Nu au existat rapoarte medicale care să susţină acuzaţiile de traumatisme, iar raportul medical din 21 martie 2005 emis de Centrul de Psihiatrie al Secţiei Nifon a stabilit că reclamanta suferea de o tulburare comportamentală schizo-paranoidă care a impus spitalizarea într-o instituţie medicală specializată, pentru tratament şi supraveghere medicală. În cele din urmă, probele disponibile nu au confirmat nici existenţa infracţiunii de lipsire ilegală de libertate. Pe baza declaraţiilor martorilor, nu s-a putut concluziona că, la 19 ianuarie 2005, familia reclamantei a acţionat împotriva voinţei reclamantei. De asemenea, reclamanta nu l-a informat pe agentul de poliţie G.C. că familia a lipsit-o de libertate, fie la spital, fie la domiciliul bunicii sale. În consecinţă, în absenţa unor probe clare şi concrete ale unei vinovăţii, dreptul presupuşilor făptuitori la prezumţia de nevinovăţie nu a putut fi infirmat.
56. Instanţa a respins în continuare argumentul reclamantei potrivit căruia, după redeschiderea anchetei penale, nu au fost adăugate la dosar noi probe, pe motiv că a fost audiată de procurori şi nu a solicitat audierea martorilor sau probe suplimentare. Argumentul reclamantei potrivit căruia autorităţile nu au examinat condiţiile internării sale şi tratamentul medical primit a fost, de asemenea, respins, pe motiv că actele medicale ataşate la dosar au confirmat diagnosticul şi recomandarea medicului privind internarea, tratamentul şi supravegherea medicală.
57. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
58. Prin hotărârea definitivă din 14 februarie 2008, Curtea de Apel Bacău a respins recursul reclamantei, cu motivarea că probele disponibile nu au confirmat în mod clar şi neechivoc vinovăţia presupuşilor făptuitori. Hotărârea a fost redactată la 20 februarie 2008 şi a fost adusă la cunoştinţa reclamantei la 18 iunie 2008.
2. Ancheta penală efectuată de Parchetul Moineşti
59. La 27 februarie 2007, în urma cererii de strămutare din partea Parchetului Bacău la 28 noiembrie 2006 (a se vedea supra, pct. 51), Parchetul Moineşti a decis neînceperea urmăririi penale faţă de membrii familiei reclamantei, medicul I. şi faţă de agentul de poliţie G.C., pe motiv că nu a fost comisă nicio infracţiune. Parchetul a reţinut, între altele, că reclamanta a fost internată în spital cu diagnosticul tulburare de comportament paranoidă. În plus, starea ei a impus acordarea de atenţie medicală ambulatorie continuă, o perioadă nedeterminată de timp. Reclamanta a contestat decizia în faţa procurorului ierarhic superior.
60. La 7 iunie 2007, procurorul-şef al Parchetului Moineşti şi-a declinat competenţa de a examina plângerea reclamantei, pe motiv că procurorul care a emis rezoluţia din 27 februarie 2007 era soţia sa, şi a retrimis cauza la Parchetul Bacău.
61. Prin rezoluţia din 15 iunie 2007, Parchetul Bacău a respins contestaţia reclamantei, pe motiv că a examinat deja aspectele ridicate de aceasta în rezoluţia din 8 mai 2007. Reclamanta a introdus o acţiune împotriva acestei decizii în faţa instanţelor interne. A susţinut că autorităţile care au investigat cauza nu au adunat toate probele disponibile, nici nu au audiat toate părţile la proces, şi că decizia Parchetului Bacău se referă la o persoană diferită şi la infracţiuni diferite.
62. Prin hotărârea din 22 noiembrie 2007, Judecătoria Moineşti a admis cererea reclamantei, a anulat rezoluţia, a dispus Parchetului Moineşti să continue ancheta în cauză, să adune probele solicitate de părţi şi să interogheze părţile, personalul spitalului şi vecinii bunicii în a cărei casă a fost ţinută reclamanta. Instanţa a considerat că deciziile anterioare ale parchetelor au avut în vedere plângerile reclamantei în ceea ce priveşte doar o parte din părţile interesate. În plus, raportul medical din 21 martie 2005 a fost contrazis de concluziile deciziei Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor. Mai mult, potrivit psihiatrului reclamantei, începând din data de 15 octombrie 2005, reclamanta nu a mai primit niciun tratament şi nu a prezentat niciun simptom de boală.
63. Parchetul Moineşti şi inculpaţii au formulat recurs. Procurorul a susţinut că declaraţiile care au fost luate de Parchetul Bacău au fost relevante, date fiind relaţiile ierarhice dintre cele două parchete şi, prin urmare, nu mai era necesară reaudierea reclamantei şi a inculpaţilor. În plus, reclamanta nu a reuşit să-i identifice pe martorii care dorea să fie audiaţi. Audierea întregului personal medical nu avea niciun temei legal şi instanţa nu a identificat care dintre vecinii bunicii reclamantei ar fi putut să fie audiat sau scopul unei astfel de audieri. În plus, reclamanta nu a reuşit să probeze că ar fi fost comise infracţiuni, nu a prezentat niciun raport medical care să ateste vătămări corporale şi a recunoscut ea însăşi că a semnat în mod automat actele de internare şi că, în timpul şederii sale la bunicii, a avut acces la vorbitor şi putea astfel să comunice cu ceilalţi. În plus, potrivit Comisiei Superioare de Disciplină, internarea unui pacient este posibilă împotriva voinţei sale. Acelaşi organism a ajuns la concluzia că internarea reclamantei a fost una voluntară. În cele din urmă, medicul psihiatru a fost sancţionat disciplinat pentru tratamentul necorespunzător administrat reclamantei, nu pentru că reclamanta nu suferea de o tulburare comportamentală. Pârâţii au susţinut că circumstanţele cauzei au fost deja examinate în timpul seturilor de proceduri care s-au încheiat prin rezoluţia din 23 mai 2005 şi prin hotărârea definitivă din 14 februarie 2008.
64. Prin hotărârea definitivă din 11 aprilie 2008, Tribunalul Bacău a declarat inadmisibil recursul Parchetului din motive de procedură, a admis recursul inculpaţilor, a casat hotărârea judecătoriei şi a respins plângerea reclamantei împotriva rezoluţiei din 15 iunie 2007. Tribunalul a reţinut că circumstanţele cauzei au fost deja examinate în timpul seturilor de proceduri care s-au încheiat prin rezoluţia din 23 mai 2005 şi prin hotărârea definitivă din 14 februarie 2008, iar reclamanta nu a prezentat nicio informaţie nouă sau probe noi care să justifice deschiderea unui proces penal cu privire la aceleaşi fapte şi persoane.
H. Plângerile penale formulate de reclamantă împotriva procurorilor R.F. şi N.C.
65. La 30 ianuarie 2006, reclamanta a formulat o plângere penală pentru abuz în serviciu şi favorizarea infractorului împotriva procurorilor R.F. şi N.C. Reclamanta s-a plâns de calitatea anchetelor procurorilor.
66. Prin rezoluţia din 14 mai 2008, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, pe baza probelor aflate la dosar, neînceperea urmăririi penale împotriva celor doi procurori, pe motiv că nu a fost comisă nicio infracţiune. Acesta a considerat că, deşi insuficient motivată, examinarea pe fond a cauzei de către Parchetul Bârlad a fost corectă. În plus, a decis că evenimentele care au avut loc după 19 ianuarie 2005 nu erau cunoscute la momentul respectiv şi, prin urmare, nu au fost supuse anchetei. Prin urmare, a remis cauza către Parchetul Bârlad, pentru a-i ancheta pe părinţii reclamantei asupra prezumtivei lipsiri de libertate a reclamantei, în perioada cuprinsă între 19 ianuarie şi 10 octombrie 2005. Reclamanta a contestat soluţia în faţa procurorului ierarhic superior.
67. Prin rezoluţia din 25 iunie 2008, procurorul-şef de la Parchetul de pe lângă ICCJ a respins plângerea reclamantei ca nefondată. Reclamanta a formulat o acţiune împotriva acestei soluţii în faţa instanţelor interne.
68. Prin rezoluţia din 11 noiembrie 2008, Parchetul Bârlad a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acuzaţia de lipsire de libertate de către părinţii reclamantei, în perioada cuprinsă între 19 ianuarie şi 10 octombrie 2005. Parchetul a considerat că plângerea reclamantei a fost deja respinsă prin hotărârile definitive din 14 februarie şi 11 aprilie 2008, în conformitate cu normele de procedură penală, şi, în absenţa oricăror noi informaţii relevante, plângerile penale nu putut fi redeschise sau reluate. Nu există nicio probă la dosar că reclamanta ar fi formulat plângere împotriva acestei soluţii în faţa instanţelor interne.
69. Prin hotărârea din 21 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins acţiunea reclamantei împotriva soluţiei din 25 iunie 2008. S-a reţinut că nu există probe care să sugereze că procurorii au comis o infracţiune sau că rezoluţiile acestora au fost luate cu încălcarea legii. Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
70. Prin hotărârea definitivă din 6 iulie 2009, ICCJ a respins recursul ca tardiv.
I. Alte informaţii relevante
71. Reclamanta a prezentat Curţii un număr important de articole de presă, fotografii şi transcrieri de talk-show-uri de televiziune privind comportamentul liderului MISA, urmărirea penală efectuată împotriva sa, conflictul reclamantei cu părinţii, precum şi măsurile şi eforturile întreprinse de părinţi de a relua legătura cu ea.
72. Prin decizia din 13 aprilie 2006, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a respins plângerea reclamantei potrivit căreia acţiunile părinţilor săi şi ale medicului I. au constituit discriminare pe baza convingerilor. Acesta a considerat că faptele din cauza reclamantei nu indică existenţa unei discriminări. Nu există nicio probă la dosar că reclamanta a contestat această decizie în faţa instanţelor interne.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice
73. Internarea din motive de sănătate mintală este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 487/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 589 din 8 august 2002, modificată de Legea nr. 600/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1228 din 21 decembrie 2004. Legea nr. 487/2002 face o distincţie între internarea voluntară şi internarea silită într-o instituţie de sănătate mintală.
74. Art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 487/2002 prevăd că evaluarea sănătăţii mintale a unei persoane în vederea stabilirii diagnosticului sau a stabilirii discernământului unei persoane impune evaluarea directă efectuată de un medic psihiatru, la cererea persoanei respective, în cazul admiterii voluntare, sau la solicitarea unei autorităţi competente sau persoane autorizate, în cazul internării silite. În evaluarea sa, medicul psihiatrul trebuie să se bazeze numai pe cauze clinice. Spitalizările sau îngrijirile primite în trecut nu pot justifica un diagnostic prezent sau viitor de tulburare psihică (art. 14). Persoana care a fost evaluată sau reprezentantul său legal are dreptul să conteste rezultatele evaluării şi să obţină repetarea acesteia (art. 16).
75. În conformitate cu art. 29 din Legea nr. 487/2002, psihiatrul este obligat să obţină consimţământul persoanei pentru tratamentul şi să respecte dreptul persoanei de a fi asistat în acordarea consimţământului. Psihiatrul poate institui un tratament fără consimţământul pacientului în cazul în care comportamentul pacientului reprezintă un pericol iminent de vătămare pentru el sau pentru alţii sau în cazul în care pacientul nu are capacitatea psihică de a înţelege starea de boală şi necesitatea instituirii tratamentului. În situaţiile sus-menţionate, în cazul în care medicul psihiatru nu poate obţine consimţământul pacientului sau al reprezentantului legal sau personal, poate acţiona pe propria răspundere; cu toate acestea, o astfel de acţiune trebuie analizată de o comisie de revizie a procedurii. Consimţământul poate fi retras în orice moment de către pacient sau de reprezentantul său (art. 30). În situaţia în care psihiatrul suspectează existenţa unui conflict de interese între pacient şi reprezentantul său personal, trebuie să sesizeze parchetul pentru ca procedura de desemnare a unui reprezentant legal să fie iniţiată (art. 31). Orice pacient sau fost pacient are dreptul de a înainta plângeri (art. 34).
76. Pacientul admis într-o instituţie de sănătate mintală trebuie să fie informat asupra drepturilor sale de îndată ce este posibil şi trebuie să i se acorde explicaţii pe care să le poate înţelege cu privire la modul în care aceste drepturi pot fi exercitate. Dacă persoana nu este capabilă să înţeleagă informaţiile, acestea trebuie să fie comunicat reprezentantului său legal sau personal. Pacientul care are capacitatea psihică păstrată are dreptul să desemneze persoana care va fi informată în numele său, precum şi persoana care va fi însărcinată să îi reprezinte interesele (art. 38). Internarea se face numai din considerente medicale (art. 40).
77. Orice pacient internat voluntar într-un serviciu de sănătate mintală are dreptul de a se externa la cerere, în orice moment, cu excepţia cazului în care sunt întrunite condiţiile care justifică menţinerea internării împotriva voinţei pacientului (art. 43). Procedura de internare nevoluntară se aplică numai după ce toate încercările de internare voluntară au fost epuizate (art. 44). O persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăşte că persoana suferă de o tulburare psihică şi consideră că din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane sau în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă şi a cărei judecată este afectată, neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat (art. 45). Solicitarea internării nevoluntare se poate face de către familie sau de către medicul de familie al persoanei în cauză, de către reprezentanţii administraţiei publice locale, sau de către poliţie, parchet sau pompieri. Persoanele care solicită internarea nevoluntară trebuie să certifice sub semnătură motivele solicitării, cu specificarea datele proprii de identitate, o descriere a circumstanţelor care au condus la solicitarea de internare nevoluntară, precum şi datele de identitate ale persoanei în cauză şi antecedentele medicale cunoscute (art. 47). Transportul persoanei în cauză la spitalul de psihiatrie se face, în general, de către serviciul de ambulanţă. În cazul în care comportamentul persoanei este vădit periculos pentru sine sau pentru alte persoane, transferul se realizează cu sprijinul poliţiei, jandarmeriei pompierilor, cu respectarea integrităţii fizice şi demnităţii persoanei (art. 48). Medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei în cauză şi a oportunităţii internării nevoluntare, are obligaţia de a informa imediat pacientul sau reprezentantul său personal sau legal cu privire la hotărârea de a o supune unui tratament psihiatric (art. 49). Dacă medicul psihiatru consideră că nu există motive pentru internare nevoluntară, nu va reţine persoana şi va preciza motivele acestei hotărâri în documentaţia medicală (art. 51).
78. În conformitate cu art. 52, medicul psihiatru trebuie să notifice hotărârea privind internarea nevoluntară unei comisii medicale numite de directorul spitalului, alcătuită din doi medici psihiatri, alţii decât cel care a hotărât internarea, şi un medic de altă specialitate sau un membru al societăţii civile. Comisia trebuie să confirme sau să anuleze decizia de internare nevoluntară în termen de 72 de ore. Decizia este notificată în cel mult 24 de ore şi este supusă revizuirii parchetului de pe lângă instanţa judecătorească competentă (art. 53). Persoana în cauză sau reprezentantul său personal sau legal poate depune o plângere împotriva deciziei în faţa instanţei competente, care pronunţă o decizie după audierea pacientului, în cazul în care este posibil, sau după ce a vizitat spitalul de psihiatrie. Procedura descrisă mai sus cu privire la internarea nevoluntară se aplicabilă şi în cazul în care o persoană care a consimţit iniţial să fie admis la internare îşi retrage ulterior consimţământul (art. 55). Nerespectarea de către profesioniştii din domeniul sănătăţii mintale a normelor privind confidenţialitatea datelor şi a principiilor şi procedurilor referitoare la obţinerea consimţământului, instituirea şi menţinerea tratamentului, a procedurilor de internare nevoluntară şi a drepturilor pacientului atrage răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală (art. 60).
1. Ordinul ministrului sănătăţii nr. 372 din 10 aprilie 2006 privind normele de aplicare ale Legii nr. 487/2002
79. Normele de aplicare au intrat în vigoare la 2 mai 2006. Art. 29 prevede că solicitarea internării voluntare se formulează la sosirea pacientului la spital, de una dintre persoanele sau autorităţile menţionate la art. 47 din Legea nr. 487/2002. Solicitarea trebuie făcută în scris şi semnată de persoana care o depune, care trebuie să indice motivele care o justifică.
80. Art. 28 prevede că, în cazul în care medicul psihiatru consideră că sunt întrunite condiţiile internării nevoluntare, va fi obligat să informeze persoana în cauză cu privire la dreptul său de a contesta decizia, explicând procedura care trebuie urmată în acest sens.
81. Art. 33 impune instituţiilor de sănătate mintală să constituie un registru care să conţină informaţii despre persoanele care au fost internate împotriva voinţei lor, inclusiv toate deciziile luate în legătură cu acestea.
2. Modificări aduse Legii nr. 487/2002
82. Legea nr. 487/1995 a fost modificată prin Legea nr. 129/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 487 din 17 iulie 2012.
83. A fost adăugat un nou articol, art. 381, potrivit căruia persoana cu capacitate deplină de exerciţiu şi cu capacitatea psihică păstrată şi care urmează să fie supusă unui tratament psihiatric are dreptul de a desemna un reprezentant convenţional, cu titlu gratuit, pentru a o asista sau reprezenta pe toată durata tratamentului. Instituţia de sănătate mintală trebuie să informeze pacientul asupra acestui drept şi să îi pună la dispoziţie un formular standardizat pentru desemnarea unui astfel de reprezentant.
84. În cazul în care pacientul nu are un reprezentant legal şi nu a avut putut desemna un reprezentant convenţional din cauza lipsei capacităţii psihice, spitalul este obligat să informeze de îndată autoritatea tutelară din unitatea administrativ-teritorială în care pacientul îşi are domiciliul sau, în cazul în care locul de reşedinţă al pacientului nu este cunoscut, autoritatea tutelară a municipiului în care se află spitalul, astfel încât să se poată lua măsuri pentru protecţia legală a pacientului.
3. Rapoarte ale organizaţiilor neguvernamentale cu privire la aplicarea Legii nr. 487/2002
85. Un raport privind respectarea drepturilor internate în instituţiile de sănătate mintală, publicat în octombrie 2009 de către o organizaţie neguvernamentală, Centrul de Resurse Juridice, nota faptul că autorităţile nu desemnaseră încă spitalele autorizate să admită pacienţii internaţi nevoluntar, ceea ce – alături de puţinele cunoştinţe în rândul personalului medical privind procedurile descrise mai sus – însemna că Legea nr. 487/2002 era dificil de aplicat în mod adecvat şi consecvent [a se vedea B. împotriva României (nr. 2), nr. 1285/03, pct. 58, 19 februarie 2013].
86. În replică la un memorandum Amnesty International, publicat la 4 mai 2004, care susţinea că România a încălcat standardele internaţionale în ceea ce priveşte accesul la şi condiţiile din instituţiile de sănătate mintală, Guvernul român a emis un comunicat de presă, în aceeaşi zi, contestând afirmaţia că Legea nr. 487/2002 nu a putut fi aplicată până nu au fost adoptate norme de aplicare a acesteia. Potrivit Guvernului, o serie de proceduri prin care persoanele contestau ordinele de internare nevoluntară într-o instituţie de sănătate mintală erau pendinte în faţa instanţelor interne la momentul respectiv.
87. Acelaşi memorandum menţiona că, în luna noiembrie 2003, în timpul unei vizite făcute unui bărbat la o secţie de psihiatrie de la Spitalul Obregia din Bucureşti, unui reprezentant al Amnesty International i s-a spus că multe persoane care au fost aduse la spital au refuzat iniţial internarea, dar au fost apoi „convinse” că este în interesul superior al acestora, înainte de a semna un formular de consimţământ pentru tratament. Astfel, douăzeci de bărbaţi ţinuţi într-o secţie încuiată erau priviţi ca pacienţi „voluntari”. Unii dintre ei s-au plâns că ar dori să părăsească spitalul, dar nu li s-a permis.
B. Alte dispoziţii legale relevante
88. Fragmentele relevante ale art. 278 şi art. 2781 din vechiul Cod de procedură penală român privind plângerile contra actelor procurorului sunt prevăzute în hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1) (nr. 49234/99, pct. 43-45, 26 aprilie 2007).
89. Art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) şi art. 1003 din vechiul Cod civil român prevăd că orice persoană care a suferit un prejudiciu poate solicita despăgubiri introducând o acţiune civilă împotriva persoanei care l-a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa. Comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta servitorilor şi prepuşilor lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. În cazul în care mai multe persoane sunt responsabile pentru prejudiciul cauzat, ele sunt răspunzătoare în solidar pentru despăgubire.
C. Practica internă
90. Guvernul a prezentat două hotărâri definitive, pronunţate la 3 martie şi la 9 iunie 2005 de Curtea de Apel Cluj, respectiv de Tribunalul Neamţ, care acordau despăgubiri victimelor unei vătămări corporale din culpă şi unui omor din culpă, în cadrul unor procese penale cu constituire de părţi civile iniţiate de victime împotriva personalului medical şi spitalelor, după ce instanţele au reţinut că vinovăţia aparţinea personalului medical. Guvernul a prezentat, de asemenea, o hotărâre definitivă şi alte două hotărâri în aparenţă definitive, pronunţate între 16 februarie 2007 şi 9 decembrie 2009 de Judecătoria şi Tribunalul Cluj, respectiv de Curtea de Apel Bucureşti, care acordau despăgubiri victimelor neglijenţei medicale, în cadrul unor acţiuni în răspundere civilă delictuală deschise de victime împotriva personalului medical şi spitalelor.
91. Guvernul a prezentat în continuare hotărârea definitivă din 23 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin care a fost respinsă cererea reclamantului ca diagnosticele anterioare de tulburări de sănătate mintală să fie reexaminate printr-un raport de expertiză psihiatrică, în lipsa internării voluntare într-un spital de psihiatrie.
92. Guvernul a prezentat, de asemenea, hotărârea definitivă din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, de respingere a unei cereri formulate de personalul medical pentru modificarea sancţiunilor pecuniare aplicate acestora de către spitale, pe motiv că ar fi abuzat fizic de pacienţii cu probleme de sănătate mintală. Instanţele interne s-au bazat în motivările lor, printre altele, pe dispoziţiile Legii nr. 487/2002, care stabilesc drepturile unor astfel de pacienţi şi obligaţiile personalului medical în astfel de situaţii.
93. La 28, 29 şi 30 septembrie şi la 1 octombrie 2010, Tribunalul Giurgiu, Teleorman, Ialomiţa şi, respectiv, Sălaj au informat Guvernul că, deşi nu au putut furniza o jurisprudenţă relevantă, în opinia lor, reclamanta ar fi putut iniţia o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva medicului şi a spitalului, în baza art. 998–1003 din vechiul Cod civil român, şi ar fi putut depune plângere împotriva unei decizii de internare nevoluntară, în baza art. 54 din Legea nr. 487/2002. Tribunalul Giurgiu a mai precizat că decizia procurorului de a nu da curs plângerii penale formulată de un reclamant nu împiedică întotdeauna victima de a iniţia o acţiune în despăgubiri în temeiul dreptului civil împotriva medicului în cauză. În cazul în care medicul ar fi fost sancţionat de Comisia de Disciplină de grad superior, acest fapt ar fi reprezentat un motiv suficient pentru a iniţia acţiunea menţionată.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsele încălcări ale art. 5, art. 8, art. 9, art. 12 şi art. 14 din Convenţie
A. Cu privire la admisibilitate
1. Neepuizarea căilor de atac interne
(a) Argumentele părţilor
94. Guvernul a susţinut, fără a face referire la un anumit articol din Convenţie, că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne disponibile. În special, Legea nr. 487/2002 îi oferea reclamantei căile legale necesare pentru a contesta internarea sa într-un spital psihiatric. Ea ar fi putut să conteste rezultatul evaluării, să solicite o reexaminare medicală şi să depună plângere, conform legii. În măsura în care a considerat că internarea sa a fost nevoluntară, ar fi putut formula o acţiune în faţa instanţelor interne, în temeiul art. 54 din Legea nr. 487/2002. Întemeindu-se pe doctrina instanţelor interne, Guvernul a susţinut, de asemenea, că, deşi procedura prevăzută de Legea nr. 487/2002 îi punea la dispoziţie o cale de atac accesibilă, clară şi eficientă, reclamanta nu s-a folosit de vreuna din căile legale care îi erau disponibile în temeiul legii menţionate.
95. În plus, Guvernul a susţinut că reclamanta nu a contestat soluţiile parchetelor în baza art. 278 şi art. 2781 din vechiul Cod de procedură penală român. În special, nu a recurat hotărârea din 21 octombrie 2005 şi nu a contestat rezoluţiile din 27 septembrie 2005 şi 11 noiembrie 2008. Faptul că a depus mai multe plângeri în faţa parchetelor şi a contestat unele dintre soluţiile acestora nu înseamnă că a fost scutită de obligaţia de a contesta toate deciziile. În aşteptarea unei decizii favorabile, nu îi era permis să depună mai multe plângeri cu privire la aceleaşi fapte.
96. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamanta ar fi putut depune o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva medicului şi a spitalului , în baza art. 998-999 din vechiul Cod civil român. A mai susţinut că, potrivit jurisprudenţei interne existente şi doctrinei instanţelor interne, reclamanta ar putut utiliza această cale de atac cu succes fie în cadrul unui proces penal, fie în cadrul unei acţiuni separate. Faptul că reclamanta nu s-a folosit de calea de atac în cauză o împiedica să solicite acordarea de despăgubiri direct în faţa Curţii.
97. Reclamanta a susţinut că a avut posibilitatea de a epuiza căile de atac adecvate şi eficiente numai după data de 10 octombrie 2005, când a fost externată din spital şi a scăpat de familia sa. În acest sens, a susţinut că a depus mai multe plângeri penale împotriva membrilor familiei, medicului psihiatru I. şi agentului de poliţie G.C. pentru lipsire ilegală de libertate, vătămare corporală şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. În plus, ea s-a constituit ca parte civilă în procesul penal. Prin urmare, a oferit autorităţilor posibilitatea de a-i examina cauza şi pretenţiile. Autorităţile ar fi putut evalua dacă spitalizarea, diagnosticul pus şi tratamentul au fost efectuate în conformitate cu normele stabilite de Legea nr. 487/2002. În plus, legea menţionată prevede că răspunderea penală a medicului poate fi angajată în cazul în care a încălcat principiile protejate de aceasta.
98. Toate plângerile sale penale au fost respinse. Prin urmare, acţiunea generală în răspundere civilă delictuală, în baza art. 998-999 din vechiul Codul civil român nu poate fi considerată o cale de atac eficientă. În absenţa unei anchete penale şi/sau condamnări a persoanelor răspunzătoare pentru lipsirea sa de libertate, reclamanta nu era în măsură să probeze legătura cerută pentru a genera răspunderea civilă delictuală şi, prin urmare, calea de atac reprezentată de deschiderea unei acţiuni civilă ar fi fost iluzorie şi teoretică.
b) Motivarea Curţii
99. Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor de atac interne de la art. 35 § 1 din Convenţie cere reclamanţilor în primul rând să utilizeze căile de atac prevăzute de sistemul juridic naţional, dispensând astfel, statele de obligaţia de a răspunde în faţa Curţii pentru actele lor înainte de a fi avut o oportunitate de a soluţiona problemele chiar prin intermediul propriului lor sistem legal. Sarcina probei îi aparţine Guvernului care susţine neepuizarea căilor de atac, pentru a convinge Curtea că o cale de atac efectivă a fost disponibilă atât în teorie, cât şi în practică la momentul respectiv, şi anume, că respectiva cale de atac a fost accesibilă, de natură a oferi o reparaţie cu privire la pretenţiile reclamantei şi asigura perspective rezonabile de reuşită [a se vedea McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31333/06, pct. 107, 10 septembrie 2010, şi T. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24724/94, 16 decembrie 1999, pct. 55]. Este necesar ca art. 35 să fie aplicabil pentru a reflecta realităţile practice ale poziţiei reclamantei, pentru a asigura protecţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie [Hilal împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45276/99, 8 februarie 2000].
100. Curtea a susţinut constant că simplele îndoieli cu privire la perspectivele de reuşită ale căilor de atac interne nu îl exonerează pe un reclamant de la obligaţia de a epuiza respectivele căi de atac [a se vedea, printre altele, Pellegrini împotriva Italiei (dec.), nr. 77363/01, 26 mai 2005; MPP Golub împotriva Ucrainei (dec.), nr. 6778/05, 18 octombrie 2005, şi Milosevic împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 77631/01, 19 martie 2002].
101. Cu toate acestea, Curtea observă în continuare că un reclamant nu poate adresa continuu cereri către acelaşi organism, atunci când cererile anterioare au fost respinse (a se vedea N.A. împotriva Regatului Unit, nr. 25904/07, pct. 91, 17 iulie 2008).
102. Curtea observă, cu titlu preliminar, că Guvernul nu a identificat la care din capetele de cerere comunicate de reclamantă se referă excepţia ridicată de către acesta. Deşi argumentele Guvernului par să se refere în primul rând la capetele de cerere ale reclamantei în temeiul art. 5 din Convenţie, Curtea consideră că obiecţia Guvernului se referă la toate capetele de cerere comunicate, invocate de reclamantă în temeiul art. 5, art. 8, art. 9, art. 12 şi art. 14.
103. Curtea reţine, în ceea ce priveşte prezenta cauză, că, în decembrie 2005, reclamanta a formulat o plângere penală, precum şi pretenţii civile faţă de membrii familiei sale, ofiţerul de poliţie G.C., şi medicul I. în ceea ce priveşte, printre altele, lipsirea ilegală de libertate şi vătămare corporală gravă. În plângerea sa, a susţinut că a fost lipsită de libertate, a fost internată împotriva propriei sale voinţei şi că i s-a administrat un tratament medical nepotrivit pentru starea ei, care i-a provocat suferinţă şi umilire. În plus, reclamanta a contestat soluţiile procurorului de neîncepere a urmării penale în faţa instanţelor interne (a se vedea, a contrario, Parascineti împotriva României, nr. 32060/05, pct. 60, 13 martie 2012). Prin hotărârea definitivă pronunţată în februarie 2008, instanţele interne au respins plângerile formulate împotriva rezoluţiile procurorului, bazându-se pe fondul cauzei. În acest context şi în lipsa unei decizii res judicata a Curţii de Apel Bacău, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanta avea obligaţia de a contesta toate rezoluţiile procurorului şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte seturi de proceduri în faţa autorităţile interne, pentru a putea pretinde în faţa Curţii că a epuizat toate căile de atac interne disponibile.
104. În consecinţă, Curtea consideră că, fără a ţine seama de decizia Comisiei Superioare de Disciplină, reclamanta a oferit autorităţilor interne posibilităţi suficiente şi adecvate pentru a examina şi remedia în mod corespunzător acuzaţiile sale privind lipsirea ilegală de libertate, spitalizarea forţată şi consecinţele unui tratament medical necorespunzător (a se vedea Cristian Teodorescu împotriva României, nr. 22883/05, pct. 46, 19 iunie 2012). În plus, în ciuda acuzaţiilor clare ale reclamantei, autorităţile interne nu au examinat dacă acţiunile presupuşilor făptuitori au respectat cerinţele Legii nr. 487/2002. Mai mult, nu există nicio probă la dosar că decizia de internare forţată i-ar fi fost comunicată reclamantei în timpul internării sau la o dată ulterioară, pentru ca ea să o poată contesta în faţa unei instanţe, în temeiul art. 54 din Legea nr. 487/2002.
105. În continuare, Curtea observă că, până la momentul în care plângerea penală cu constituire de parte civilă formulată de reclamantă în decembrie 2005 a fost soluţionată în februarie 2008, Parchetul cunoştea, sau ar fi trebuit să cunoască decizia Comisiei Superioare de Disciplină din aprilie 2007 care îl declara pe medicul I. răspunzător pentru încălcarea regulilor de bună practică medicală.
106. În acest context, pare a fi cert că plângerea penală cu pretenţii civile ar fi putut, în principiu, dacă ar fi fost soluţionată cu succes, conduce la stabilirea răspunderii presupuşilor făptuitori şi, eventual, la acordarea de despăgubiri adecvate şi/sau publicarea acestei decizii (a se vedea Jasinskis împotriva Letonia, nr. 45744/08, pct. 52, 21 decembrie 2010). Guvernul nu a demonstrat că remediul oferit de procedura civilă i-ar fi permis reclamantei să urmărească obiective diferite de cele urmărite prin utilizarea căii de atac sus-menţionate (a se vedea Jasinskis, citată anterior, pct. 53).
107. Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanţele din speţă, nu a existat niciun motiv pentru ca reclamanta să antameze proceduri suplimentare, în plus faţă de plângerea penală cu pretenţii civile pe care deja o formulase.
108. În consecinţă, reclamanta a epuizat căile de atac interne, iar obiecţia Guvernului trebuie respinsă.
2. Termen de şase luni
(a) Argumentele părţilor
109. Guvernul a susţinut, fără a face referire la un anumit articol din Convenţie, că reclamanta nu a respectat termenul de şase luni, în ceea ce priveşte plângerea penală. Guvernul observă că plângerea penală formulată de logodnicul reclamantei împotriva părinţilor acesteia a fost soluţionată prin hotărârea din 21 octombrie 2005 pronunţată de Judecătoria Bârlad, iar plângerea penală formulată la 23 mai 2005 de reclamantă împotriva părinţilor a fost soluţionată la 27 septembrie 2005, prin rezoluţia emisă de Parchetul Bârlad. Prin urmare, termenul de şase luni a fost depăşit, deoarece, în absenţa unor elemente noi relevante pentru cauză, reclamanta nu putea folosi aceleaşi mijloace legale cu privire la aceleaşi presupuse infracţiuni, în condiţiile în care faptele şi deciziile emise de autorităţi erau similare şi existau noi elemente, relevante pentru caz.
110. Reclamanta a respins acest argument.
b) Motivarea Curţii
111. Curtea observă, cu titlu preliminar, că Guvernul nu a identificat la care din capetele de cerere comunicate de reclamantă se referă excepţia ridicată de către acesta. În consecinţă, Curtea consideră că obiecţia Guvernului se referă la toate capetele de cerere comunicate, invocate de reclamantă în temeiul art. 5, art. 8, art. 9, art. 12 şi art. 14.
112. Curtea reţine că a decis deja că, fără a ţine seama de alte proceduri iniţiate de reclamantă, acţiunea penală cu pretenţii civile din decembrie 2005, soluţionată prin hotărârea definitivă din 14 februarie 2008, a constituit o cale de atac efectivă în sensul cererii prezentate de reclamantă în faţa Curţii. De asemenea, Curtea observă că Guvernul nu a contestat faptul că, potrivit probelor de la dosar, hotărârea sus-menţionată a fost comunicată reclamantei abia în iunie 2008.
113. În aceste condiţii, fără a ţine seama de argumentele Guvernului, Curtea consideră că reclamanta a depus cererea în termenul-limită de şase luni şi, prin urmare, obiecţia Guvernului trebuie să fie respinsă.
114. În cele din urmă, Curtea observă că capetele de cerere formulate în temeiul art. 5, art. 8, art. 9, art. 12 şi art. 14, comunicate Guvernului, nu par a fi vădit nefondate, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie, şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
115. Reclamanta s-a plâns că internarea sa forţată în Secţia Nifon a Spitalului de Psihiatrie Săpoca în perioada 3 februarie – 1 aprilie 2005 a dus la lipsirea sa de libertate, contrar art. 5 § 1 din Convenţiei, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
[...]
(e) detenţia legală [...] a unui alienat [...]”
(a) Argumentele părţilor
116. Reclamanta a susţinut că, potrivit probelor aflate la dosar, între care decizia Comisiei Superioare de Disciplină şi certificatul medical eliberat de medicul P., nu suferea de o tulburare mintală atestată printr-o expertiză medicală obiectivă. În plus, motivele internării nu au fost de natură sau de o gravitate care să justifice spitalizarea. Mai mult, a fost internată nevoluntar, în lipsa unor garanţii procedurale oferite de legislaţia internă.
117. Reclamanta a susţinut că Guvernul a transmis Curţii două copii ale foii de observaţie clinică emise de Spitalul de Psihiatrie Săpoca, referitoare la reclamantă. Una dintre copii a fost anexată la dosarul reclamantei, examinat de Comisia Superioară de Disciplină, iar al doilea exemplar a fost emis direct de spitalul de psihiatrie. Deşi ambele exemplare erau semnate de acelaşi medic psihiatru şi erau ştampilate ca fiind copii certificate ale dosarului medical ale reclamantei, acestea par să fie fundamental diferite. În special, au fost în mod evident scrise de o persoană diferită şi, în unele locuri, informaţiile înregistrate sunt diferite. Prin urmare, ridică îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea comportamentului medicului psihiatru.
118. Reclamanta a mai declarat că argumentele Guvernului în susţinerea observaţiilor sale sunt pline de contradicţii şi ignoră probele obiective disponibile privind internarea ei forţată şi tratamentul care i-a fost administrat de medicul psihiatru. În plus, contrar susţinerilor Guvernului că ea nu a consimţit să rămână în spital, în ambele copii ale foii de observaţie clinică a reclamantei puse la dispoziţia Curţii este menţionat că, la 4 martie 2005, reclamanta, de fapt, „aminteşte despre externare”.
119. Reclamanta a susţinut că mama ei a fost internată împreună cu ea pentru a o monitoriza şi nu a existat nicio probă că a acţionat în calitate de reprezentant legal sau însoţitor. În plus, argumentul că medicul I. nu avea cunoştinţă despre conflictul reclamantei cu părinţii este lipsit de credibilitate, în condiţiile în care cazul său fusese expus în mod public înainte de momentul internării.
120. Guvernul consideră că internarea reclamantei în spitalul de psihiatrie s-a făcut în conformitate cu cerinţele art. 5 § 1 lit. e) din Convenţie. Având în vedere antecedentele medicale şi spitalizările anterioare, s-a demonstrat în mod credibil că reclamanta suferă de o tulburare mintală. În plus, internarea acesteia în Secţia Nifon s-a făcut pe baza diagnosticului dat de un medic de familie. Mai mult decât atât, starea sa de sănătate, riscul de hipotensiune arterială ortostatică şi tratamentul administrat au fost monitorizate în perioada internării. Certificatele medicale din 13 decembrie 2005 şi din 3 octombrie 2007 invocate de reclamantă nu pot fi considerate probe ale stării ei mintale în momentul internării.
121. Guvernul a susţinut că medicul I. a confirmat că reclamanta suferea de o tulburare mintală şi că starea ei a persistat în timpul internării şi în momentul externării. Deşi Comisia Superioară de Disciplină a considerat că tratamentul medical care i-a fost administrat a fost necorespunzător, nu a ajuns la concluzia că nu ar fi avut o tulburare mintală în momentul internării. Mai mult, reclamanta nu a solicitat o reexaminare a stării ei şi, prin urmare, Comisia Superioară de Disciplină nu a fost în măsură să-i evalueze starea de sănătate mintală şi să-i anuleze diagnosticul. Deşi nu a contestat decizia Comisiei Superioare de Disciplină, Guvernul a subliniat că, în copia foii de observaţie clinică a reclamantei, emisă direct de spitalul de psihiatrie, afirmaţia că reclamanta a agregat în grupuri informale disculturale nu a fost oferită ca motiv al internării.
122. Guvernul susţine că medicul I. a solicitat în mod legal consimţământul mamei reclamantei pentru tratament, întrucât, potrivit foii de observaţie clinică a reclamantei întocmită de spital, ea nu avea discernământ, respectiv nu avea capacitatea de a-şi recunoaşte propria tulburare mintală şi nevoia de tratament.
123. Guvernul a subliniat că medicul psihiatru nu putea cunoaşte conflictul preexistent între reclamantă şi părinţi. În plus, nu a existat nicio probă la dosar care să ateste că reclamanta a încercat să-i comunice agentului de poliţie G.C. că a fost internată cu forţa. Mai mult, a refuzat ca agentul de poliţie să aibă acces la dosarul ei medical.
124. Guvernul a mai susţinut că, potrivit probelor disponibile, inclusiv concluziile Comisiei Superioare de Disciplină, internarea reclamantei a fost legală şi voluntară. Faptul că, ulterior, reclamanta a contestat condiţiile internării nu este relevant, întrucât nu a probat că s-ar fi fost obţinut în mod ilegal consimţământul de a fi internată sau că a fost lipsită de libertate împotriva voinţei sale.
125. Guvernul a subliniat că reclamanta nu a fost ţinută la izolare şi ar fi putut oricând cere să fie externată. Medicul I. nu a luat nicio măsură coercitivă împotriva sa şi a avut acces la servicii poştale şi telefonice. Internarea mamei împreună cu reclamanta în perioada 3 februarie – 10 martie 2005 a fost, de asemenea, justificată de diagnosticul dat medicul de familie şi de starea de sănătate a reclamantei.
b) Motivarea Curţii
(i) Cu privire la lipsirea de libertate a reclamantei
126. Curtea observă, cu titlu preliminar, că părţile nu sunt de acord dacă internarea reclamantei în Secţia Nifon a Spitalului de Psihiatrie Săpoca a fost voluntară sau nu şi dacă posibilitatea ei de a părăsi spitalul a fost restricţionată. În consecinţă, Curtea trebuie să examineze dacă situaţia reclamantei a constituit o „lipsire de libertate” în sensul art. 5 din Convenţie.
127. Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă s-a produs o lipsire de libertate, punctul de plecare trebuie să fie situaţia concretă a persoanei în cauză. Trebuie să se ţină seama de o serie întreagă de factori care apar într-un anumit caz, precum tipul, durata, efectele şi modul de punere în aplicare a măsurii în cauză (a se vedea Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92, seria A, nr. 39, şi Ashingdane împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 41, seria A, nr. 93.
128. Curtea reaminteşte, în continuare, că noţiunea de lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1 nu acoperă doar elementul obiectiv al izolării unei persoane într-un anumit spaţiu limitat pentru o perioadă semnificativă de timp. Se poate considerată că o persoană a fost lipsită de libertate doar în cazul în care, ca un element subiectiv suplimentar, nu a consimţit în mod valabil la izolarea în discuţie (a se vedea, mutatis mutandis, H.M. împotriva Elveţiei, nr. 39187/98, pct. 46, CEDO 2002-II).
129. În speţă, Curtea observă că situaţia reală a reclamantei în timp ce se afla în Secţia Nifon a Spitalului de Psihiatrie Săpoca a fost contestată. Indiferent care ar fi aceasta, întrebarea dacă a fost blocată fizic în instituţia amintită nu este determinantă în cauză. În acest sens, Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa potrivit căreia o persoană poate fi considerată a fi fost „reţinută” în sensul art. 5 § 1, chiar în cursul unei perioade în care a fost lăsată să facă anumite plimbări sau s-a aflat într-un spaţiu deschis, cu acces neînsoţit regulat în zonele neprotejate ale spitalului şi având posibilitatea de a ieşi neînsoţită în exteriorul spitalului [a se vedea Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 128, 17 ianuarie 2012, şi H.L. împotriva Regatului Unit, nr. 45508/99, pct. 92, CEDO 2004-IX]. În ceea ce priveşte circumstanţele din speţă, Curtea consideră că factorul-cheie pentru a stabili dacă reclamanta a fost lipsită de libertate îl constitui faptul că personalul medical din Secţia Nifon a Spitalului de Psihiatrie Săpoca a exercitat un control complet şi efectiv prin intermediul medicamentelor şi al supravegherii în ceea ce priveşte evaluarea, tratamentul, îngrijirea, şederea şi mişcările reclamantei, începând din 3 februarie 2005, când a fost internată în această instituţie, până la 1 aprilie 2005, când a părăsit spitalul. Din observaţiile Guvernului pare să reiasă că ar fi putut oricând solicita să fie externată. Prin urmare, se pare că reclamanta nu ar fi putut părăsi instituţia fără permisiunea echipei medicale. Deşi nu există nicio probă la dosar că reclamanta ar fi făcut vreo încercare de a părăsi instituţia fără a informa personalul medical, din foaia de observaţie clinică redactată de spital la 4 martie 2005 se pare că, totuşi, reclamanta „aminteşte despre externare” (a se vedea supra, pct. 19). Deşi Curtea admite că autenticitatea copiei foii de observaţie clinică a reclamantei este discutabilă, niciuna dintre părţi nu a contestat declaraţia menţionată mai sus. În plus, Curtea ia notă de faptul că spitalul se afla într-o zonă izolată şi nu se putea ajunge acolo decât cu maşina, ceea ce ar fi făcut mai dificil, dacă nu chiar periculos, ca reclamanta să plece pe cont propriu (a se vedea supra, pct. 16).
130. Mai mult, se pare că personalul medical a avut control deplin în ceea ce îi priveşte pe cei pe care reclamanta îi putea vedea sau cu care putea discuta. În această privinţă, Curtea observă că, potrivit probelor disponibile, personalul medical nu i-a permis agentului de poliţie G.C. să o vadă sau să discute cu reclamanta atunci când a vizitat-o prima dată, pe motiv că se află sub tratament. Abia după câteva zile i s-a dat acces agentului de poliţie pentru a o vizita (a se vedea supra, pct. 51). În acest context, Curtea consideră nerelevant, chiar dacă ar fi adevărat, faptul că reclamanta ar fi avut acces nelimitat la telefoane şi servicii poştale.
131. În consecinţă, având în vedere situaţia specifică în prezenta cauză, Curtea consideră că reclamanta s-a aflat sub supraveghere şi control continuu şi nu a fost liberă să plece (a se vedea Storck împotriva Germaniei, nr. 61603/00, pct. 73, CEDO 2005-V).
132. Curtea observă că durata măsurii luate împotriva reclamantei a fost de aproape opt săptămâni. Curtea consideră că o astfel de perioadă este suficient de îndelungată pentru ca reclamanta să fi simţit pe deplin efectele negative ale restricţiile impuse (a se compara cu Cristian Teodorescu, citată anterior, pct. 56).
133. De asemenea, Curtea observă că, în cauza H.M. (citată anterior), a apreciat că plasarea unui reclamant în vârstă într-un centru de plasament, pentru a-i asigura îngrijirea medicală necesară, precum şi condiţii de viaţă şi de igienă satisfăcătoare, nu a constituit lipsire de libertate în sensul art. 5 din Convenţie. Cu toate acestea, fiecare cauză trebuie examinată ţinând cont de o anumită „serie de factori” şi, deşi ar putea exista asemănări între prezenta cauză şi H.M., există şi caracteristici distinctive. În special, chiar dacă, la fel ca în cauza de faţă, nu s-a demonstrat că H.M. era incapabilă legal să-şi exprime un punct asupra stării sale, ea a declarat în mai multe rânduri că dorea să fie primită la azil, şi în săptămânile pe care le-a petrecut acolo a fost de acord cu şederea sa, ceea ce este în contrast clar cu situaţia reclamantei din cauza de faţă. Mai mult, a fost aplicată o serie de garanţii – inclusiv controlul judiciar – pentru a se asigura că plasarea în azil era justificată în temeiul dreptului intern şi internaţional.
134. Curtea reaminteşte, în continuare, că, în Nielsen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1988, pct. 67, seria A, nr. 144, reclamanta era minoră, internată in spital pentru o perioadă strict limitată, de doar cinci luni şi jumătate, la cererea mamei sale şi în scopuri terapeutice. Reclamanta din speţă este o persoană adultă pe deplin funcţională. În plus, spre deosebire de cauza de faţă, terapia în Nielsen a constat în discuţii regulate şi terapie de mediu şi nu a implicat medicaţie. În cele din urmă, Curtea a hotărât, în Nielsen, că asistenţa acordată de autorităţi în momentul internării reclamantei a avut „un caracter limitat şi subsidiar”, în timp ce, în speţă, autorităţile par să fi contribuit substanţial la internarea reclamantei la spital şi prelungirea internării.
135. În ceea ce priveşte aspectul subiectiv al măsurii, Curtea observă că, în momentul internării, reclamanta era de vârstă adultă şi că există nicio probă la dosar că nu avea capacitatea juridică de a lua decizii pentru sine. Cu toate acestea, potrivit informaţiilor primite de Guvern la 16 octombrie 2010 din partea conducerii Spitalului de Psihiatrie Săpoca, şi fără a ţine seama de declaraţia reclamantei potrivit căreia personalul medical i-a comunicat că a semnat actele de internare, medicul I. obţinuse consimţământul informat pentru internare şi tratament de la mama reclamantei, motivându-se starea clinică a reclamantei (a se vedea supra, pct. 24). În acest context, Curtea consideră că este rezonabil să se presupună că reclamanta nu a consimţit în mod direct pentru internare şi tratament.
136. În plus, Curtea observă că nu există nicio probă la dosar că mama reclamantei a fost numită pentru a acţiona în calitate de reprezentant legal al acesteia. Mai mult decât atât, având în vedere conflictele permanente dintre reclamantă şi părinţi şi în lipsa oricăror garanţii procedurale expres prevăzute de Legea nr. 487/2002, în vigoare la momentul respectiv, în ceea ce priveşte numirea reprezentanţilor personali, sau a oricărei alte probe explicite că reclamanta a numit-o pe mama sa ca reprezentant personal în momentul internării, Curtea nu este convinsă că mama reclamantei a acţionat în calitate de reprezentant personal al reclamantei. Prin urmare, Curtea nu poate accepta faptul că reclamanta a consimţit în mod valabil, direct sau indirect, pentru spitalizare sau tratament. Rezoluţia procurorului din 27 septembrie 2005 nu este suficientă pentru a convinge Curtea asupra contrarului.
137. În plus, potrivit probelor medicale aflate la dosar, în timpul internării reclamanta nu avea discernământ şi, prin urmare, nu avea capacitatea de a înţelege necesitatea internării şi urmării unui tratament (a se vedea supra, pct. 19). Prin urmare, fără a ţine seama de argumentele contrare ale părţilor şi de faptul că reclamanta nu pare să fi depus plângeri sau să încerce să fugă din instituţie, nu reiese că reclamanta ar fi considerat vreodată internarea ei în instituţia de sănătate mintală sau tratamentul ei ca fiind consensuale.
138. În consecinţă, având în vedere circumstanţele specifice ale prezentei cauze, Curtea consideră că reclamanta nu a fost niciodată de acord cu internarea şi tratamentul în cadrul Unităţii Nifon a Spitalului de Psihiatrie Săpoca.
139. În cele din urmă, Curtea constată că, deşi internarea reclamantei a fost solicitată de mama sa, persoană fizică, internarea a fost efectuată, cu toate acestea, de o instituţie de stat. Prin urmare, răspunderea autorităţilor pentru situaţia reclamată a fost angajată (a se vedea Shtukaturov împotriva Rusiei, nr. 44009/05, pct. 110, 27 martie 2008).
140. În lumina consideraţiilor precedente, Curtea consideră că reclamanta a fost „lipsită de libertate” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie, în perioada 3 februarie – 1 aprilie 2005.
(ii) Cu privire la compatibilitatea internării într-un spital de psihiatrie cu art. 5 § 1
141. Curtea reaminteşte că, pentru a respecta cerinţele art. 5 § 1, detenţia în discuţie trebuie să fie, mai întâi de toate, „legală”, în sensul că trebuie să respecte o procedură prevăzută de lege; în acest sens, Convenţia face trimitere, în esenţă, mai întâi la legislaţia naţională şi prevede obligaţia de a fi respectate normele de fond şi de procedură. Cu toate acestea, în plus, este necesar ca orice măsură privativă de libertate să respecte scopul fixat de art. 5, şi anume de a proteja persoanele împotriva arbitrarului (a se vedea Herczegfalvy împotriva Austriei, 24 septembrie 1992, pct. 63, seria A, nr. 244). Mai mult decât atât, detenţia unei persoane reprezintă o măsură atât de gravă încât se justifică numai în cazul în care alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi s-a constatat a fi insuficiente pentru a proteja persoana sau interesul public, ceea ce impune ca persoana în cauză să fie reţinută. Acest lucru înseamnă că nu este suficient ca lipsirea de libertate să respecte legislaţia naţională; trebuie să fie, de asemenea, necesară în circumstanţele date (a se vedea Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, pct. 78, CEDO 2000-III).
142. În plus, art. 5 § 1 lit. a)-f) conţine o listă exhaustivă de motive admise pentru care persoanele pot fi lipsite de libertate; o astfel de măsură nu va fi legală decât dacă se bazează pe unul dintre aceste motive [ibidem, pct. 49; a se vedea, de asemenea, în special, Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 43, CEDO 2008, şi Jendrowiak împotriva Germaniei, nr. 30060/04, pct. 31, 14 aprilie 2011].
143. În ceea ce priveşte lipsirea de libertate a persoanelor care suferă de o tulburare mintală, o persoană nu poate fi lipsită de libertate ca fiind „alienat mintal” decât în cazul în care sunt îndeplinite următoarele trei condiţii minime: în primul rând, trebuie să se fi dovedit într-un mod credibil că persoana este alienată mintal; în al doilea rând, tulburarea mintală trebuie să fie de aşa natură sau nivel încât să justifice internarea obligatorie; în al treilea rând, legalitatea continuării internării depinde de persistenţa tulburării (a se vedea Winterwerp împotriva Ţărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 39, seria A, nr. 33; Shtukaturov, citată anterior, pct. 114, şi Varbanov împotriva Bulgariei, nr. 31365/956, pct. 45, 5 octombrie 2000).
144. Pentru a examina dacă plasarea reclamantei într-o instituţie psihiatrică a fost legală în sensul art. 5 § 1, Curtea trebuie să stabilească dacă măsura în cauză a respectat legislaţia internă, adică fie intra în sfera de aplicare a uneia dintre excepţiile de la regula libertăţii personale prevăzute de art. 5 § 1 lit. a)-f), fie, în cele din urmă, se justifica pe baza uneia dintre aceste excepţii (a se vedea Stanev, citată anterior, pct. 148).
145. În speţa de faţă, Curtea observă că, în lipsa consimţământului legal al reclamantei pentru internare şi tratament, normele privind internarea voluntară a persoanelor cu probleme mintale prevăzute de Legea nr. 487/2002 nu se aplicau.
146. În plus, Curtea observă că, potrivit dovezilor disponibile şi fişelor medicale ale reclamantei, reclamanta a fost internată în baza biletului de trimitere şi a diagnosticului pus de medicul său de familie (a se vedea supra, pct. 19). Legea nr. 487/2002 recunoaşte medicul său de familie ca fiind una dintre persoanele care putea solicita internarea nevoluntară a reclamantei. Cu toate acestea, aceeaşi lege, cu condiţia ca persoanele care solicită internarea nevoluntară a unei persoane să certifice, printre altele, sub semnătură motivele acestei solicitări, să adauge o descriere a circumstanţelor care au dus la solicitare, precum şi o copie a fişelor medicale ale persoanei în cauză (a se vedea supra, pct. 77). Curtea observă că, deşi trimiterea medicului de familie a fost semnat de aceasta şi diagnosticul a fost indicat în mod clar pe trimitere, nu există nicio probă la dosar că trimiterea a fost însoţită de o descriere a împrejurărilor care au dus la cererea sau motivele care să o justifice.
147. În plus, deşi Legea nr. 487/2002 prevedea ca o decizie de internare trebuia să fie confirmată de o comisie medicală din care medicul care a luat decizia de spitalizare nu putea face parte, şi că, ulterior, o astfel de decizie trebuia să fie transmisă parchetului, reclamantei sau reprezentanţilor săi, nu există nicio probă la dosar că procedura în cauză ar fi fost urmată efectiv în speţă. Constatarea Curţii este întărită de concluzia Comisiei Superioare de Disciplină potrivit căreia nu a fost iniţiată nici o procedură nevoluntară în cazul reclamantei (a se vedea supra, pct. 43). În consecinţă, Curtea consideră că neiniţierea de către autorităţi a procedurii de internare nevoluntară în cazul reclamantei subliniază incertitudinea şi ambiguitatea lipsirii de libertate a reclamantei, situaţie care a fost exacerbată de deficienţele legislaţiei în vigoare la momentul respectiv.
148. În această privinţă, Curtea reaminteşte că primul paragraf al art. 5 § 1 trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre obligaţii pozitive de a proteja libertatea persoanelor aflate sub jurisdicţia lor şi că expresiile „prevăzut de lege” şi „potrivit căilor legale” se referă şi la calitatea legii care oferă temeiul legal pentru măsuri de lipsire de libertate (a se vedea Varbanov, citată anterior, pct. 51).
149. În această privinţă, Curtea observă că deja s-a pronunţat asupra faptului că, anterior anului 2006, Legea nr. 487/2002 prezenta deficienţe în ceea ce priveşte procedura internării forţate şi astfel exista un risc real ca o persoană cu privire la care a fost luată o decizie de internare nevoluntară să fie împiedicată să se folosească de calea de atac prevăzută de Legea nr. 487/2002, cum ar fi o cale de atac în temeiul art. 54 (a se vedea Cristian Teodorescu, citată anterior, pct. 65). Curtea observă, în continuare, că, deşi unele dintre deficienţele sus-menţionate ar fi putut fi remediate prin normele de aplicare a Legii nr. 487/2002, aceste norme au intrat în vigoare abia la data de 2 mai 2006, la mai mult de un an de la externarea reclamantei din spital.
150. Considerentele anterioare sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că lipsirea de libertate a reclamantei nu s-a produs potrivit legii.
151. Curtea reaminteşte totodată că, deşi este adevărat că art. 5 § 1 lit. e) autorizează detenţia unei persoane care suferă de o tulburare mintală, o astfel de măsură trebuie să fie justificată în mod corespunzător de gravitatea stării persoanei, pentru a asigura protecţia acesteia sau a celorlalţi. În plus, se poate accepta, în cazuri urgente sau în cazul în care o persoană este arestată din cauza comportamentului violent, ca un astfel de aviz să fie obţinut imediat după reţinere, dar în toate celelalte cazuri este necesară o consultare prealabilă. În situaţia în care nu există altă posibilitate, de exemplu, ca urmare a refuzului persoanei în cauză de a se prezenta la o examinare, trebuie solicitată cel puţin o evaluare din partea unui medic expert, pe baza dosarului, în caz contrar nemaiputându-se susţine că s-a probat în mod credibil că persoana este alienată mintal (a se vedea Varbanov, citată anterior, pct. 47; Cristian Teodorescu, citată anterior, pct. 67; şi Stanev, citată anterior, pct. 157).
152. Cu toate acestea, în speţă nu a fost stabilit faptul că lipsirea reclamantei de libertate a fost necesară, având în vedere circumstanţele stării sale de sănătate, sau că alte măsuri, mai puţin restrictive, nu ar fi fost suficiente pentru a-i proteja interesele sau interesele generale ale publicului.
153. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit Comisiei Superioare de Disciplină, foile de observaţie clinică ale reclamantei nu includeau o evaluare psihologică completă, şi că nu au fost deloc efectuate testele necesare pentru a se stabili dacă suferă de tulburare de personalitate de tip borderline (a se vedea supra, pct. 42 şi 45). Având în vedere dezacordul părţilor în această privinţă, Curtea este pregătită să accepte că internarea reclamantei s-a bazat exclusiv pe motive medicale; cu toate acestea, deşi reclamanta fusese anterior internată într-o instituţie de sănătate mintală, anterior, nu există nicio probă la dosar că reclamanta a încercat vreodată să-şi facă sieşi sau altora rău. În plus, faptul că ea a fost externată cu acelaşi diagnostic ca la internare ridică îndoieli serioase cu privire la necesitatea măsurii contestate, în sensul art. 5 § 1 lit. e). În cele din urmă, Guvernul nu a prezentat niciun argument convingător de ce suferinţa reclamantei nu se putea trata şi monitoriza fără a o lipsi de libertate.
154. Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că lipsirea reclamantei de libertate nu a fost justificată în temeiul art. 5 § 1 lit. e). Mai mult decât atât, Guvernul nu a indicat niciun alt motiv din cele enumerate la lit. a)-f) care ar fi putut justifica lipsirea de libertate în discuţie în prezenta cauză.
155. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie.
2. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
156. Bazându-se în mod expres pe art. 3, iar pe fond pe art. 8 din Convenţie, reclamanta s-a plâns că tratamentul medical care i-a fost administrat în Secţia Nifon a Spitalului de Psihiatrie Săpoca a reprezentat o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii private.
157. Curtea reaminteşte că, întrucât este competentă de a încadra în drept faptele unei cauze, nu se consideră obligată de încadrarea făcută de reclamanţi (a se vedea Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I). De aceea, reţine că, având în vedere natura capătului de cerere formulat de reclamantă, trebuie să-l examineze în temeiul art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele.
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
(a) Argumentele părţilor
158. Reclamanta a susţinut că tratamentul care i-a fost administrat în timpul internării a constituit o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii private. Tratamentul a izolat-o de prieteni şi de mediul social cu care era obişnuită, precum şi de logodnicul ei. Ingerinţa a fost arbitrară şi contrară voinţei sale.
159. Guvernul a susţinut că medicul psihiatru a tratat reclamanta cu acordul reprezentantului acesteia. În consecinţă, consideră că tratamentul nu a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private. În orice caz, tratamentul a fost legal şi a urmărit un scop legitim.
b) Motivarea Curţii
160. Curtea reaminteşte că trupul unei persoane reprezintă aspectul cel mai intim al vieţii private (a se vedea Y.F. împotriva Turciei, nr. 24209/94, pct. 33, CEDO 2003‑IX, cu trimiterile ulterioare). Astfel, tratamentul medical administrat forţat, chiar dacă are o importanţă minoră, constituie o ingerinţă faţă de acest drept [a se vedea X împotriva Austriei, nr. 8278/78, decizia Comisiei din 13 decembrie 1979, Decizii şi Rapoarte (DR) 18, şi Acmanne şi alţii împotriva Belgiei, nr. 10435/83, decizia Comisiei din 10 decembrie 1984, DR 40].
161. Curtea observă că a decis deja că reclamantei i-a fost administrat un tratament în lipsa consimţământului său legal direct sau indirect, în condiţiile în care un spital de psihiatrie administrat de stat a exercitat un control complet şi efectiv asupra acesteia.
162. În consecinţă, Curtea consideră că a existat o ingerinţă din partea unei autorităţi publice în ceea ce priveşte dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private (a se vedea Y.F. împotriva Turciei, nr. 24209/94, citată anterior, pct. 35).
163. O astfel de ingerinţă va încălca art. 8 din Convenţie cu excepţia cazului în care este „prevăzut de lege”, urmăreşte unul dintre scopurile legitime menţionate la al doilea paragraf al acestui articol şi poate fi considerată „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestuia (a se vedea Dankevich împotriva Ucrainei, nr. 40679/98, pct. 151, 29 aprilie 2003, şi Silver şi alţii împotriva Regatului Unit, 25 martie 1983, pct. 84, seria A, nr. 61).
164. În această privinţă, Curtea observă că, potrivit Legii nr. 487/2002, medicul psihiatru o putea trata pe reclamantă numai după obţinerea consimţământului său legal privind tratamentul. Acesta ar fi putut proceda la administrarea tratamentului, chiar şi în lipsa consimţământului legal, numai dacă absenţa tratamentului ar fi condus la un pericol iminent de vătămare pentru reclamantă sau pentru alţii, sau dacă nu avea capacitatea psihică de a înţelege starea de boală şi necesitatea instituirii tratamentului. În aceste condiţii ar fi fost însă obligat să prezinte acţiunea sa unei comisii de revizie a procedurii, spre analiză (a se vedea supra, pct. 76-78).
165. Curtea observă că medicul psihiatru a acţionat în lipsa consimţământului legal al reclamantei. În plus, nu există nicio probă la dosar, iar Guvernul nu a reuşit să demonstreze că medicul psihiatrul a transmis decizia sa cu privire la tratament pentru ca procedura să fie analizată.
166. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că ingerinţa în cauză nu a fost „prevăzută de lege”.
167. Această constatare este suficientă pentru Curte ca să constate că a fost încălcat art. 8 din Convenţie. Nu este aşadar necesar să examineze dacă ingerinţa în cauză avea un „scop legitim” sau era „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestuia (a se vedea M.M. împotriva Ţărilor de Jos, nr. 39339/98, pct. 46, 8 aprilie 2003).
3. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenţie, considerat separat sau coroborat cu art. 14 din Convenţie
168. Reclamanta s-a plâns în continuare că neexaminarea de către autorităţi a legalităţii detenţiei sale şi neefectuarea unei anchete efective în ceea ce priveşte lipsirea sa de libertate arbitrară, ca urmare a faptului că era adeptă MISA, i-a încălcat drepturile care îi sunt garantate de art. 5 § 4, considerate separat sau coroborate cu art. 14 din Convenţie. Aceste prevederi se citesc după cum urmează:
Art. 5 § 4
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
Art. 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [prezenta] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
169. Având în vedere concluzia de mai sus în cadrul art. 5 § 1, precum şi concluzia cu privire la obiecţia preliminară a Guvernului legată de neepuizarea căilor de atac interne, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat dacă, în speţă, a fost, de asemenea, încălcat art. 5 § 4, considerat separat sau coroborat cu art. 14 din Convenţie (a se vedea David împotriva Moldovei, nr. 41578/05, pct. 43, 27 noiembrie 2007).
4. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 9 şi art. 12 din Convenţie
170. Reclamanta s-a plâns că măsurile luate împotriva sa cu complicitatea autorităţilor, din cauză că era adeptă MISA, au împiedicat-o să-şi exercite convingerile, cu încălcarea drepturilor sale garantate de art. 9 şi art. 12 din Convenţie, care prevăd următoarele:
Art. 9
„1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa naţională, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
Art. 12
„Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.”
171. Curtea a stabilit deja că măsurile luate împotriva reclamantei au fost, în circumstanţele din speţă, ilegale şi au încălcat art. 5 şi art. 8 din Convenţie. În lumina acestor constatări, în temeiul articolelor sus-menţionate, Curtea consideră că nu este necesară o examinare separată în temeiul art. 9 şi art. 12 din Convenţie.
II. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie
172. Reclamanta s-a plâns că tratamentul medical care i-a fost administrat în Secţia Nifon a Spitalului de Psihiatrie Săpoca a fost inadecvat şi a constituit un tratament inuman şi degradant, cu încălcarea art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
173. Guvernul a reiterat argumentele cu privire la neepuizarea căilor de atac interne şi depunerea cu întârziere a cererii reclamantei în faţa Curţii (a se vedea supra, pct. 94–96 şi 109). În plus, a susţinut că reclamanta nu a prezentat suficiente probe cu privire la tratamentul care i-a fost administrat şi nu a prezentat nicio probă medicală care să demonstreze pretinsele efecte ale tratamentului asupra stării sale fizice sau psihice.
174. Guvernul a pretins că reclamanta nu şi-a susţinut afirmaţiile prin orice alte documente medicale, singura probă relevantă prezentată în cauză fiind foaia de observaţie clinică, care conţinea diagnosticul şi detalii cu privire la evoluţia stării sale şi reacţia la tratament. Actul sus-menţionat prevedea că singurele ei probleme sunt refuzul de a comunica, agresivitate verbală, constipaţie, somnolenţă în timpul zilei, instabilitate emoţională, lipsă de discernământ, dismenoree, iritabilitate şi agresivitate. Nu au existat documente medicale care să indice că reclamanta a suferit în realitate efectele secundare menţionate de aceasta.
175. Reclamanta a reiterat, de asemenea, argumentele sale împotriva pretenţiilor Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne şi depunerea cu întârziere a cererii sale în faţa Curţii (a se vedea supra, pct. 97-98 şi 110). Totodată, a mai susţinut că, potrivit documentelor medicale disponibile, tratamentul medical cu Leponex care i-a fost administrat în timpul internării în Secţia Nifon a Spitalului de Psihiatrie Săpoca nu a fost adecvat pentru starea ei. Mai mult decât atât, deşi tratamentul cu medicamentul menţionat implica un risc major cardiac şi trebuia monitorizat cu atenţie, nu a existat nicio probă în foile de observaţie clinică ale reclamantei că tratamentul a fost monitorizat. Mai mult decât atât, tratamentul i-ar fi fost administrat în asociere cu alte medicamente neuroleptice, practică interzisă de experţii medicali din domeniu. În plus, tratamentul a continuat să-i fie administrat cu forţa reclamantei de către familie, după externarea din spital.
176. Reclamanta a susţinut că s-a plâns, în repetate rânduri, în plângerile sale formulate în faţa autorităţilor interne, de efectele secundare ale medicaţiei, inclusiv de deficit imunitar, precum şi de incapacitatea de a procrea timp de un an.
2. Motivarea Curţii
177. Curtea constată că nu este necesar să reexamineze dacă reclamanta a epuizat căile de atac interne disponibile sau dacă a depus cererea în faţa Curţii în termenul legal, deoarece, chiar presupunând că a făcut acest lucru, capătul de cerere este în orice caz inadmisibil pentru următoarele motive.
178. Curtea reaminteşte că, pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Evaluarea acestui minim este, prin natura lucrurilor, relativă; aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei, precum natura şi contextul tratamentului, modul şi metoda de aplicare a acestuia, durata lui, efectele lui fizice sau mentale şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate victimei [Kud³a împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000-XI, şi Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 67, CEDO 2001-III].
179. Curtea notează că, deşi Guvernul nu a contestat faptul că reclamanta a fost tratată cu Leponex şi alte medicamente neuroleptice în timpul internării, se pare că a contestat faptul că a experimentat toate efectele secundare pe care ea le-a descris.
180. Curtea observă că, potrivit probelor medicale aflate la dosar, nu reiese că reclamanta ar suferit vreunul dintre cele mai grave efecte secundare menţionate de ea, în special, agranulacitoză, deficit imunitar sau incapacitatea de a procrea pentru un an (a se vedea supra, pct. 19). În plus, din probele medicale disponibile nu reiese că tratamentul ar fi avut efecte psihologice sau fizice de lungă durată asupra reclamantei, după externarea din spital.
181. Deşi este de necontestat că reclamantei i s-a administrat tratament în mod regulat în timpul internării, că a suferit de anumite efecte secundare şi că, după cum s-a pronunţat deja Curtea, nu a consimţit să i se administreze medicaţia, Curtea nu este convinsă, date fiind circumstanţele specifice speţei, că tratamentul în cauză a atins gradul de gravitate cerut de art. 3 din Convenţie.
182. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la alte capete de cerere
183. Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 3 şi art. 6 din Convenţie, de faptul că anchetele penale efectuate în urma plângerilor sale nu au fost efective. În plus, reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 5 din Convenţie, că a fost lipsită de libertate în mod ilegal în timp ce locuia în casa bunicii ei, de către familie. În cele din urmă, s-a plâns, în temeiul art. 9 şi art. 14, coroborate cu art. 6 din Convenţie, că a fost lipsită de libertate în mod ilegal şi nu a beneficiat de o anchetă efectivă cu privire la această problemă deoarece era adeptă MISA.
184. Curtea a examinat aceste capete de cerere, astfel cum au fost depuse de reclamantă. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care acestea intră sub incidenţa jurisdicţiei sale, Curtea nu constată nicio aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie sau în Protocoalele la aceasta. Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondate în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
185. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
186. Reclamanta a solicitat 92 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
187. Guvernul a susţinut că suma este excesivă şi nejustificată şi că o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă pentru reclamantă.
188. Curtea consideră că, drept urmare a încălcărilor constatate, reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare unei încălcări.
189. În consecinţă, pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 15 600 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciu moral.
B. Dobânzi moratorii
190. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA
în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5, art. 8, art. 9, art. 12 şi art. 14, considerate separat sau coroborat, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
4. 4. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 4, art. 9, art. 12 şi art. 14 din Convenţie, considerate separat sau coroborat;
5. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 15 600 EUR (cincisprezece mii şase sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 16 septembrie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
Fatoş AracıJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy