©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA AURELIA POPA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 1690/05)
Hotărâre
Strasbourg
26 ianuarie 2010
Definitivă
26/04/2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Aurelia Popa împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 5 ianuarie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 1690/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Aurelia Popa („reclamanta”), a sesizat Curtea la 17 decembrie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 3 septembrie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în 1959 şi locuieşte în Făgăraş.
5. Printr-un contract de vânzare încheiat la 21 martie 2003, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS, anterior FPS) a vândut societăţii F., cu sediul principal în Statele Unite ale Americii, acţiuni ale societăţii N. cu capital majoritar de stat, unde reclamanta era angajată, reprezentând aproximativ 79 % din capitalul social al societăţii menţionate. La o dată neprecizată în 2003, cu acordul APAPS, societatea F. a cedat poziţia sa de dobânditor în contractul menţionat anterior societăţii S.T., cu sediul principal în SUA. Modificarea menţionată anterior în capitalul social al societăţii N. a fost consemnată în Registrul Comerţului în ianuarie 2004.
6. Ca urmare a unui program de restructurare aprobat de APAPS în iunie 2003, au fost concediaţi 500 de angajaţi ai societăţii N., inclusiv reclamanta.
7. La 9 februarie 2004, reclamanta a sesizat Tribunalul Braşov cu o acţiune împotriva societăţii N., acţiune prin care persoana în cauză reclama o plată compensatorie pentru concediere în valoare egală cu salariul pe 12 luni, conform contractului colectiv de muncă. Societatea N. a susţinut în apărarea sa că se prevedea o derogare pentru cazul în care o societate cu capital majoritar de stat făcuse obiectul unui contract de vânzare încheiat de APAPS în vederea privatizării acesteia.
8. Prin hotărârea din 31 martie 2004, tribunalul a admis acţiunea reclamantei şi a obligat societatea N. la plata, cu titlu de plată compensatorie pentru concediere, a unei sume totale de 73 969 200 lei româneşti (ROL), actualizată la data plăţii efective conform ratei dobânzii Băncii Naţionale a României. În opinia tribunalului, contractul de vânzare din 21 martie 2003 fusese încheiat cu o condiţie suspensivă şi pârâta nu a demonstrat în nici un mod că respectiva condiţie fusese aplicată pentru contractul intrat în vigoare, consecinţa fiind transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor deţinute de APAPS şi inaplicabilitatea obligaţiei de plată compensatorie pentru concediere. Instanţa a constatat totodată că societatea pârâtă încă făcea obiectul procedurii de administrare specială prevăzută de Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Redactată la 28 aprilie 2004, hotărârea a rămas definitivă prin nerecurarea sa de către părţi.
9. La 14 iunie 2004, reclamanta s-a adresat unui executor judecătoresc pentru executarea silită a hotărârii din 31 martie 2004. La cererea executorului judecătoresc, instanţa competentă a autorizat la 17 iunie 2004 învestirea cu formulă executorie a hotărârii menţionate anterior; la 22 iunie 2004, banca C. a procedat la poprirea unei părţi din suma datorată de societatea N. reclamantei, plata acestei sume neputând surveni decât ulterior unui termen de 15 zile (art. 458 C. proc. civ.).
10. Între timp, prin hotărârea din 11 iunie 2004, Tribunalul Braşov a admis cererea societăţii N. şi a deschis în privinţa acesteia procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare (Legea nr. 64/1995) şi apoi a informat executorul judecătoresc în acest sens. În temeiul art. 35 din legea menţionată anterior, administratorul desemnat de tribunal a solicitat la 23 septembrie 2004 executorului judecătoresc şi băncii C. să suspende toate procedurile referitoare la bunurile societăţii N., inclusiv poprirea în cauză. Reclamanta şi-a înscris creanţa rezultată în urma hotărârii definitive din 31 martie 2004 în tabelul de creanţe, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995.
11. La vremea respectivă, procedura de lichidare judiciară a societăţii N. era încă pendinte, reclamanta reuşind să recupereze până în prezent o sumă de 40 487 600 ROL din creanţa datorată de societatea menţionată anterior.
II. Dreptul şi practica interne relevante
Dispoziţii legale şi alte decizii adoptate de autorităţi cu privire la societatea N.
12. La 3 februarie 2004, Monitorul Oficial a publicat un proiect de împărţire a societăţii N. în şapte societăţi comerciale, incluzând societatea N. care păstra atât denumirea iniţială, cât şi „creanţele şi datoriile fostei societăţi N.”. Proiectul menţiona contractul de vânzare din 21 martie 2003, în urma căruia societatea S.T. dobândise participaţia de circa 79 % a APAPS din capitalul societăţii.
13. În scrisoarea din 28 iunie 2004, adresată Guvernului de preşedintele AVAS (noua denumire a APAPS după 2004) cu privire la stadiul progresului privatizării societăţii N., se menţionează că respectivul contract de privatizare din 21 martie 2003 fusese încheiat cu o condiţie suspensivă cu societatea F. (şi ulterior societatea S.T.), prevăzând mai multe obligaţii în sarcina dobânditorului (majorarea capitalului social, investiţii în domeniul protecţiei mediului, conversia creanţelor societăţilor de stat furnizoare de utilităţi în acţiuni ale societăţii N. etc.). Ulterior plăţii preţului de achiziţie, societatea S.T. a încheiat la 29 octombrie 2003 un acord cu APAPS pentru a transforma respectiva condiţie suspensivă într-o condiţie rezolutorie cu un termen prelungit succesiv până la 31 mai 2004. Preşedintele AVAS a informat Guvernul că la vremea respectivă procedura conversiei creanţelor menţionate în acţiuni ale societăţii N., în vederea vânzării lor convenite între părţi, era încă pendinte.
14. Într-un comunicat de presă din 31 octombrie 2005 referitor la situaţia societăţilor din grupul N., AVAS (anterior APAPS) a precizat că, ulterior transferului din 14 octombrie 2003 către societatea S.T. a dreptului de proprietate asupra acţiunilor deţinute de APAPS după plata preţului acţiunilor respective, au apărut probleme între părţi pe motiv că societatea S.T. nu a respectat unele dintre obligaţiile sale contractuale, în special majorarea capitalului şi investiţiile în domeniul mediului. Prin urmare, la 15 februarie 2005 AVAS a avizat dobânditorul despre încetarea de drept a contractului de privatizare şi de reînscrierea sa, în temeiul Legii nr. 137/2002, ca acţionar al societăţilor rezultate în urma împărţirii societăţii N.
15. Mai multe hotărâri emise de autorităţi în cursul perioadei relevante menţionează societatea N. ca societate făcând parte din portofoliul APAPS. Astfel, în Hotărârea Guvernului nr. 1249 din 24 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial din 5 noiembrie 2003, societatea N. apărea în lista societăţilor comerciale din portofoliul APAPS care beneficiază de prevederile din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi cu capital majoritar de stat. Între altele, creanţele societăţilor de stat furnizoare de utilităţi către societăţile debitoare, printre care societatea N., se converteau în acţiuni. În Hotărârea nr. 1945 din 10 noiembrie 2004, societatea N. a fost înlocuită în lista sus-menţionată, după ce probabil fusese retrasă la o dată anterioară neprecizată. Prin Ordinul nr. 4450 din 23 februarie 2005, AVAS a deschis procedura de „administrare specială” şi de supraveghere financiară, prevăzute de Legea nr. 137/2002, pentru „accelerarea procesului de privatizare a societăţii N.” Ordinul a fost abrogat la 9 martie 2005, AVAS constatând că societatea făcea obiectul unei proceduri de reorganizare şi lichidare judiciară.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1
16. Reclamanta consideră că neexecutarea, de către autorităţile naţionale, a hotărârii definitive din 31 martie 2004 a adus atingere dreptului său de acces la o instanţă şi dreptului său la respectarea bunurilor sale. Aceasta invocă în fond art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, redactate astfel în părţile relevante pentru cazul de faţă:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
17. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
18. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
19. Reclamanta reiterează argumentele sale, considerând în fond că autorităţile sunt răspunzătoare pentru neexecutarea hotărârii definitive care obliga societatea N. la plăţi compensatorii pentru concediere.
20. În baza informaţiilor oferite de AVAS şi a unui extras din Registrul Comerţului (supra, pct. 5), Guvernul susţine că la data pronunţării hotărârii definitive în litigiu acţionarul majoritar al societăţii N. era societatea de drept privat S.T., astfel încât prezenta cauză priveşte executarea unei hotărâri împotriva unui debitor privat, societatea debitoare neaflându‑se sub răspunderea statului. Considerând că, din acest motiv, prezenta cauză ar fi diferită de cauza Moldoveanu (nr. 13386/02, 29 iulie 2008), Guvernul susţine că autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive punând la dispoziţia reclamantei un sistem judiciar efectiv (executorul judecătoresc şi apoi procedura de lichidare judiciară) pentru executarea hotărârii în cauză. Guvernul adaugă că persoana interesată a obţinut totuşi, până la această dată, plata unei părţi din creanţa sa.
21. Curtea consideră că trebuie examinat în primul rând argumentul principal al Guvernului, care susţine că în prezenta speţă este vorba despre executarea unei hotărâri pronunţate împotriva unei persoane private. Aceasta observă că, deşi s-ar putea reţine mai multe elemente în acest sens, în special extrasul din Registrul Comerţului care, în 2004, menţiona societatea S.T. ca acţionar majoritar al societăţii N. după vânzarea de către APAPS a pachetului majoritar de acţiuni al societăţii respective, se impune totuşi o analiză profundă pentru a soluţiona problema regimului juridic al societăţii N. în perioada relevantă.
22. Curtea observă în special că, în procedura finalizată prin hotărârea definitivă din 31 martie 2004, deşi se ţine seama de contractul de vânzare din 21 martie 2003, instanţa a constatat lipsa de dovezi privind îndeplinirea condiţiei suspensive din contractul respectiv şi, în consecinţă, privind transferul efectiv al dreptului de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni între APAPS, reprezentanta autorităţilor, şi societatea S.T. Concluzia din hotărâre se bazează de altfel pe mai multe elemente, în special scrisoarea din 28 iunie 2004 adresată Guvernului de preşedintele AVAS cu privire la stadiul progresului privatizării societăţii N. (supra, pct. 13). În plus, Curtea evidenţiază că, ulterior contractului de vânzare din 21 martie 2003 pe care se întemeiază Guvernul, mai multe decizii ale autorităţilor, adoptate anterior şi ulterior hotărârii definitive în litigiu, denotă că societatea N. se afla încă în portofoliul APAPS, chiar şi anterior rezilierii contractului de vânzare sus-menţionat în februarie 2005 (supra, pct. 14 şi 15).
23. Competenţa Curţii nu este de a soluţiona problema raporturilor dintre autorităţi şi societatea S.T. în procesul de privatizare a societăţii N., ci doar de a examina, în lumina elementelor de care dispune – în special a hotărârii definitive din 31 martie 2004 – şi în vederea prezentei cauze, dacă executarea hotărârii menţionate privea în fond raporturi între persoane private sau, din contră, aparţinea răspunderii directe a autorităţilor, în sensul jurisprudenţei Curţii. Având în vedere considerentele precedente, Curtea nu poate să accepte argumentul Guvernului şi să nu ţină seama de concluzia la care au ajuns autorităţile, inclusiv în hotărârea a cărei neexecutare face obiectul prezentei cereri. Deşi constată că societatea N. era, la vremea faptelor, o persoană juridică diferită şi că aceasta făcea obiectul unei proceduri de privatizare în desfăşurare, Curtea consideră că Guvernul nu a demonstrat că aceasta beneficia de o independenţă instituţională şi operaţională suficientă faţă de autorităţi pentru ca statul să poată fi exonerat, potrivit convenţiei, de răspunderea sa pentru acţiunile şi omisiunile sale (a se vedea, mutatis mutandis, Moldoveanu, citată anterior, pct. 34; Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei împotriva Moldovei, nr. 39745/02, pct. 19, 3 aprilie 2007, Grigoriev şi Kakaurova împotriva Rusiei, nr. 13820/04, pct. 35, 12 aprilie 2007 şi Vostokmash Avanta împotriva Ucrainei, nr. 8878/03, pct. 23, 20 septembrie 2007; a contrario, Samoylenko şi Polonska împotriva Ucrainei, nr. 6566/05, pct. 25, 18 decembrie 2008, în care societatea debitoare fusese deja privatizată la momentul pronunţării hotărârii de executat). În plus, ca şi în cauza Moldoveanu, citată anterior, Curtea consideră că se menţine valabilitatea concluziei de mai sus şi în ceea ce priveşte perioada ulterioară pronunţării hotărârii definitive în cauză, în cursul căreia s-a deschis o procedură de reorganizare şi lichidare judiciară împotriva societăţii N., procedură care este încă pendinte la această dată.
24. Curtea reaminteşte că a hotărât deja că, presupunând că derularea unei proceduri de faliment pendinte ar putea justifica o oarecare întârziere în plata unei creanţe, o astfel de procedură aplicată unei societăţi faţă de care statul era responsabil nu ar putea justifica, potrivit Convenţiei, neefectuarea de către autorităţi a plăţii unei creanţe decurgând dintr-o hotărâre definitivă. În acest sens, trebuie reiterat faptul că autorităţile nu pot pretexta lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe hotărâre judecătorească (Moldoveanu, citată anterior, pct. 35; Grigoriev şi Kakaurova, citată anterior, pct. 16 şi 37, Shlepkin împotriva Rusiei, nr. 3046/03, pct. 25, 1 februarie 2007 şi, mutatis mutandis, Kletsova împotriva Rusiei, nr. 24842/04, pct. 30, 12 aprilie 2007 şi Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 35, CEDO 2002-III). Ca şi în cauza Moldoveanu, citată anterior, Curtea constată că reclamanta se află în prezent de peste cinci ani în imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii definitive din 31 martie 2004 şi plata integrală a sumei acordate în hotărârea respectivă cu titlu de plată compensatorie pentru concediere, precum şi că argumentele Guvernului nu pot constitui o justificare valabilă în această privinţă.
25. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că neexecutarea hotărârii definitive în cauză a privat-o pe reclamantă de efectul util al dreptului de acces la o instanţă şi a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
26. În conformitate cu art. 41 din convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
27. Reclamanta solicită 1 500 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi pentru cheltuielile de judecată, această sumă reprezentând în fond suma neplătită din creanţa rezultată în urma hotărârii definitive din 31 martie 2004, actualizată pentru perioada 2005-2009. Aceasta mai solicită 3 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.
28. Guvernul reiterează argumentele sale, considerând că nu are sarcina de a executa obligaţiile pronunţate împotriva unor persoane private, şi consideră că se impune respingerea cererii reclamantei cu privire la prejudiciul material. Cât despre pretinsul prejudiciu moral, Guvernul consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui o reparaţie suficientă în acest sens. În subsidiar, Guvernul face trimitere la sumele acordate în alte cazuri de neexecutare a unei hotărâri definitive.
29. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări presupune pentru statul pârât obligaţia juridică, în temeiul convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina efectele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acestei încălcări [Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, pct. 35, 27 mai 2004, şi Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI]. Curtea reiterează constatarea unei încălcări a art. 6 § 1 din convenţie şi a art.1 din Protocolul nr. 1 din cauza imposibilităţii reclamantei de a obţine executarea hotărârii definitive din 31 martie 2004 şi plata compensatorie pentru concediere. Prin urmare, este necesar să se respingă argumentele Guvernului şi să se concluzioneze că reclamanta a suferit atât un prejudiciu material ca urmare a privării sale, timp de mai mulţi ani, de cel puţin o parte din suma acordată prin hotărârea citată anterior, cât şi un prejudiciu moral ca urmare a frustrării provocate de neplata sumei.
30. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 4 500 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecată
31. Fără să prezinte documente justificative în termele stabilite, reclamanta solicită o sumă nedeterminată, pe care o include de altfel în cererea sa pentru prejudiciu material (supra, pct. 27), pentru cheltuielile efectuate în cadrul procedurii interne de executare precum şi în faţa Curţii.
32. Guvernul consideră că se impune respingerea unei cereri neînsoţite de documente justificative, conform practicii Curţii.
33. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de elementele de care dispune şi de criteriile menţionate anterior, Curtea respinge cererea reclamantei în acest sens.
C. Dobânzi moratorii
34. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, pentru toate prejudiciile, suma de 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 26 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy