©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
HOTĂRÂREA
din 19 ianuarie 2016
În Cauza Aurelian Oprea împotriva României
(Cererea nr. 12138/08)
Strasbourg
Definitivă la 19 aprilie 2016
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Aurelian Oprea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, președinte, Vincent A. De Gaetano, Boštjan M. Zupančič, Paulo Pinto de Albuquerque, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători, și Fatoș Aracı, grefier adjunct de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 decembrie 2015,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 12138/08 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Aurelian Oprea („reclamantul”), a sesizat Curtea la 29 februarie 2008, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susținut că i-a fost încălcat dreptul la libertatea de exprimare, contrar art. 10 din Convenție.
4. La 19 mai 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1943 și locuiește în București.
A. Contextul cauzei
6. La vremea respectivă, reclamantul – în calitate de conferențiar universitar – făcea parte din personalul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară (Universitatea), care este universitate de stat.
7. În perioada 2002–2005, reclamantul a adresat mai multe cereri autorităților din cadrul Universității și al Ministerului Educației pentru înființarea unui post de profesor universitar în departamentul său. Acesta a susținut că întrunea toate cerințele profesionale pentru ocuparea unui asemenea post. La 23 martie 2005, rectorul l-a informat pe reclamant că, din motive financiare și alte motive obiective, nu se putea înființa un nou post de profesor universitar.
8. Reclamantul era totodată membru al organizației non-profit Asociația Europeană a Cadrelor Didactice din România (Asociația). Scopul general al acesteia era de a pune capăt degradării standardelor din învățământ și cercetare făcând publice abuzurile, ilegalitățile și corupția din învățământ.
B. Articole de presă despre corupția la nivel universitar
9. La 8 martie 2005, jurnalistul S.A. a publicat în cotidianul România liberă articolul intitulat „Corupție la nivel universitar”. Articolul preciza că falsul intelectual și plagiatul erau bine-cunoscute la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară. Ziaristul a menționat în acest sens că O.A.A. a publicat o carte care în mare parte (80%) era copiată din altă carte. Respectiva O.A.A. avea însă titlu de lector universitar sub protecția prorectorului, profesorul N.C.I., care a fost și referentul științific al cărții.
10. La 7 iunie 2005, jurnalistul S.A. a publicat în același cotidian un alt articol, intitulat „Conferențiar ostracizat pentru că a denunțat corupția universitară”. Articolul l-a menționat pe reclamant care, observând că nu s-a luat nicio măsură după ce a semnalat plagiatul comis de O.A.A. Decanatului și Rectoratului Universității, a informat presa. În loc să beneficieze de protecția prevăzută de Legea nr. 571/2004 pentru personalul din autoritățile și instituțiile publice și din alte unități, ce semnalează încălcări ale legii, reclamantul a fost chemat la o ședință organizată de rector în data de 14 martie 2005 și întrebat de ce a informat presa. La 19 aprilie 2005 a avut loc o altă ședință, cu participarea prorectorului și a decanului facultății reclamantului. Sub pretextul redistribuirii spațiilor catedrei, s-a procedat la evacuarea laboratorului folosit de reclamant pentru cercetare și lucrări practice cu studenții.
C. Conferința de presă din 3 august 2005
11. La 3 august 2005, Asociația a ținut o conferință de presă a cărei temă principală a constituit-o corupția la nivel universitar. Au fost prezentate șapte prezumtive cazuri de corupție. Deși unii membri ai Asociației s-au referit la corupția existentă în alte universități, reclamantul – în calitatea sa de secretar general al Asociației – a ținut un discurs despre corupția din propria universitate. Acesta s-a referit la situația colegei sale O.A.A. și cea a prorectorului, N.C.I. O.A.A. a publicat o carte intitulată Chimia vinului care, potrivit reclamantului, era în mare parte (80%) copiată dintr-o altă carte, Oenologie, publicată în 1994 de altcineva. Reclamantul a mai menționat că respectiva carte a fost scrisă sub supravegherea și îndrumarea directă a lui N.C.I., care a scris o prefață elogioasă în carte.
12. Reclamantul a criticat modul în care N.C.I. a gestionat programul AGRAL în legătură cu finanțarea publică pentru stațiuni de cercetare științifică, susținând că N.C.I. a acordat fonduri numai stațiunilor de pe urma cărora putea obține câștiguri personale.
13. Reclamantul a mai declarat că N.C.I. beneficia de regim preferențial ca urmare a trecutului său de fost secretar al Partidului Comunist Român. Potrivit reclamantului, N.C.I. ocupa prea multe funcții, deci nu putea să le exercite pe toate în mod corespunzător: profesor la câteva universități; prorector la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară; președinte al Oficiului Național al Viei și Vinului; și director al programului AGRAL pentru finanțarea publică a stațiunilor de cercetare. În plus, acesta era șeful Departamentului de Viticultură și Vinificație.
14. De asemenea, reclamantul a declarat că N.C.I. era implicat în subminarea cercetării științifice și că în Departamentul de Viticultură și Vinificație condus de N.C.I. exista o „încrengătură de tip mafiot”.
15. Mare parte din acele declarații au fost reluate în articolul intitulat „Profesor de la Universitatea din Pitești acuzat de corupție” și publicat în săptămânalul Impact în Argeș din 26-30 septembrie 2005.
D. Acțiunea comună penală și civilă îndreptată împotriva reclamantului pentru calomnie
16. La 10 noiembrie 2005, N.C.I. a depus o plângere comună penală și civilă îndreptată împotriva reclamantului pentru calomnie. Acesta a susținut că ziarul Impact în Argeș a publicat un articol conținând opiniile exprimate de reclamant în cadrul conferinței de presă din 3 august 2005.
17. Reclamantul a prezentat ample probe cu înscrisuri în fața Judecătoriei Sectorului 1 București. A prezentat adeverințe de la diferite universități unde a predat N.C.I., statutul Asociației, diferite documente referitoare la programul AGRAL, inclusiv compunerea conducerii programului, precum și câteva scrisori de la stațiunea de cercetare-dezvoltare Odobești unde O.A.A. și-a desfășurat activitatea de cercetare. De asemenea, reclamantul a prezentat câteva articole de ziar conținând critici la adresa lui N.C.I. și O.A.A.
18. N.C.I. a depus mărturie înaintea instanței în data de 13 februarie 2006. Acesta a recunoscut că ocupa simultan mai multe funcții: prorector la Universitate, președinte al Oficiului Național al Viei și Vinului și director al programului AGRAL pentru finanțarea publică a stațiunilor de cercetare. Acesta a mai declarat că încă de dinaintea conferinței de presă reclamantul făcuse declarații calomnioase în privința sa în scrisorile adresate rectorului Universității, decanului Facultății de Oenologie și ministrului Educației.
19. La 13 martie 2006, instanța a ascultat un martor din partea reclamantului, și anume S.A. - unul dintre ziariștii care au scris articole despre prezumtiva corupție din Universitate (supra, pct. 9 și 10). Acesta a declarat că a fost prezent la conferința de presă din 3 august 2005. În legătură cu afirmația reclamantului că N.C.I. era răspunzător pentru modul incorect în care au fost alocate fondurile pentru cercetare științifică, ziaristul a precizat că, în baza documentelor pe care le-a văzut atunci – ca de exemplu, fluturași de salariu și rapoarte – a considerat evident tratamentul discriminatoriu care le-a fost aplicat cercetătorilor care lucrau în stațiunile de cercetare și în Universitate. Sumele de bani foarte mari încasate de anumiți salariați ai Universității l-au convins pe reclamant că doar stațiunile de cercetare care i-au acceptat pe profesorii agreați de intimat obțineau finanțare publică. Ziaristul a menționat și cumulul de funcții de profesor al reclamantului N.C.I. la diferite universități. În ultimul rând, ziaristul a afirmat că articolele sale despre Universitate sunt bazate nu doar pe materialele prezentate de Asociație, ci și pe documente din alte surse, pe care nu le poate divulga.
20. Prin hotărârea din 17 aprilie 2006, Judecătoria Sectorului 1 București a respins plângerea penală. Instanța a hotărât că, deși inculpatul nu putea dovedi veritatea afirmațiilor sale, lipsea un element al infracțiunii de calomnie, și anume intenția de a aduce atingere reputației lui N.C.I. Instanța a mai reținut că inculpatul, convins de exactitatea afirmațiilor sale, a avut doar intenția de a prezenta un caz de corupție în cadrul universității. Partea cu cea mai mare relevanță prevede următoarele:
„În prezenta cauză, pârâtul nu a făcut proba verității afirmațiilor sale, deși în data de 13 februarie 2006 instanța (luând în considerare faptul că moralitatea și legalitatea sistemului de învățământ universitar este în mod evident un subiect de interes public, iar interesul de a informa opinia publică și autoritățile este serios și legitim în conformitate cu art. 207 din Codul penal și cu jurisprudența Curții – cauza Castells împotriva Spaniei[1] și cauza Colombani împotriva Franței[2]) a încuviințat toate probele propuse de acesta.
...
De asemenea, documentele prezentate de pârât (și anume, prefața la carte semnată de partea vătămată [N.C.I.], copie după coperta cărții Chimia vinului și copie după originalul Oenologie, capitole din cărți) nu dovedesc că partea vătămată a încurajat plagiatul.
Asemănarea de formă și conținut între cele două lucrări care se poate observa citind în paralel anumite capitole nu poate duce la concluzia că partea vătămată era răspunzătoare pentru nedenunțarea plagiatului. O asemenea concluzie ar însemna că partea vătămată cunoștea foarte bine cartea publicată anterior și că a făcut o analiză comparativă a celor două lucrări, observând anumite neconcordanțe pe care le-a ignorat [...]
Însă rolul prefeței respective (și al unei prefețe în general) este de a exprima o părere despre o lucrare [...] și nu reprezintă o opinie obiectivă și critică.”
[...]
În plus, pârâtul nu a dovedit că partea vătămată a șantajat stațiunile de cercetare [...]
Documentele prezentate de pârât (copii după fluturașii de salariu pe luna martie 2005 emiși de stațiunea de cercetare Odobești, fișele de evidență a salariilor plătite de aceeași stațiune de cercetare unor colaboratori, precum și raportul de evaluare întocmit la stațiunea de cercetare de către o autoritate din cadrul Ministerului Agriculturii în data de 20 iulie 2005) nu pot duce la concluzia că partea vătămată a șantajat stațiunea de cercetare Odobești”.
[...]
„În plus, afirmațiile pârâtului că partea vătămată a obținut foloase necuvenite în urma unui cumul ilegal de funcții nu au fost dovedite ca adevărate, partea vătămată recunoscând că avea mai multe surse de venit pentru că ocupa legal mai multe funcții publice.
Referitor la afirmația pârâtului despre subminarea, de către partea vătămată, a cercetării științifice prin distrugerea unor tipuri de hibrizi și vânzarea ulterioară a serei în care pârâtul își desfășura cercetarea nu au fost dovedite de probele prezentate.
Procesul-verbal întocmit de Facultatea de Horticultură și de o societate comercială privată au dovedit că aceasta din urmă a închiriat clădirea și sera adiacentă, în care nu era cultivată nicio plantă; mai mult, procesul-verbal nu a fost semnat de partea vătămată.
În aceste circumstanțe, după examinarea tuturor probelor, nu se poate constata că pârâtul a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că aspectele declarate de el sunt adevărate.”
21. Referitor la intenția domnului Oprea de a calomnia, instanța de fond a declarat următoarele:
„Instanța reține că afirmațiile pârâtului au fost făcute în contextul unei conferințe de presă care a fost organizată de Asociația Europeană a Cadrelor Didactice (în care pârâtul este secretar general) și a avut ca temă principală corupția și ilegalitățile existente la nivel universitar, fiind bine-cunoscut faptul că obiectul principal al Asociației îl constituie supravegherea și divulgarea neregulilor din sistemul universitar.
Deși discursul pârâtului a fost șocant și exagerat, acesta trebuie considerat ca ținând de un subiect de interes public – și anume, corupția în rândul cadrelor didactice universitare – și de reforma legislativă și morală a sistemului de învățământ, obiectiv dorit de întreaga societate.
Trebuie observat că, anterior conferinței de presă din 3 august 2005, cotidianul România Liberă a publicat un articol despre plagiatul din Chimia vinului, iar Asociația a întocmit un raport despre situația învățământului în România. În raport se denunța faptul că unii profesori universitari predau simultan „cu normă întreagă” la mai multe universități și că profesorii vinovați de plagiat și fraudă științifică sunt păstrați în funcții la universitățile respective (raport care ar fi trebuit să fie cunoscut de pârât în calitatea sa de secretar general al Asociației). Aceste aspecte dovedesc că subiectul a fost anterior făcut public și dezbătut în context public.
Totodată, un alt aspect important este faptul că pârâtul a prezentat în timpul conferinței diverse documente, precum: fișe de pontaj, rapoarte, prefața scrisă de partea vătămată pentru Chimia vinului și copii după prezumtiva carte plagiată [...], documente pe care pârâtul le considera ca probe ale faptelor imputate.
Deși acele documente nu dovedeau direct faptul că partea vătămată a comis faptele de care a fost acuzată, ele constituiau baza convingerii personale a pârâtului că partea vătămată era vinovată de săvârșirea unor nereguli.
În acest context, deși este evident că onoarea și reputația părții vătămate au suferit o atingere obiectivă, instanța consideră că această situație a fost efectul discursului, nu un scop în sine, întrucât vorbitorul și-a exprimat opinia în calitatea sa de membru al Asociației, nu de persoană particulară, având intenția de a prezenta informații despre un subiect de mare interes public, cel al corupției la nivel universitar, care era deja binecunoscut de presă.
În consecință, instanța consideră că pârâtul nu a acționat cu intenția de a aduce atingere reputației părții vătămate, ci din convingerea că denunța un caz de corupție.”
22. Instanța a admis în parte plângerea civilă și l-a obligat pe reclamant să plătească o despăgubire pentru prejudiciul moral în cuantum de 3 000 lei românești (RON) [aproximativ 860 euro (EUR)]. Aceasta a reținut că, în conformitate cu dreptul civil în vigoare, reclamantul putea fi considerat răspunzător chiar și pentru cel mai mic grad de culpă. Prin urmare, reclamantul a fost obligat să îi plătească lui N.C.I. o despăgubire pentru modul în care a făcut cunoscute ziariștilor informații despre activitatea sa profesională.
Părțile relevante ale hotărârii au următorul conținut:
„Modul în care pârâtul a făcut cunoscută această informație ziariștilor, în lipsa unor probe clare, i-a convins pe aceștia că faptele prezentate sunt plauzibile (a se vedea în acest sens declarațiile martorului S.A., precum și articolele publicate în cotidianele Impact de Iași și Fortune).
În consecință, prezentarea unor informații superficiale, cu un grad ridicat de sugestionare, constituie o faptă ilegală.
[...]
Referitor la răspunderea pârâtului, trebuie subliniat faptul că această constatare a instanței cu privire la buna-credință a pârâtului are relevanță doar în legătură cu plângerea penală, având în vedere faptul că la stabilirea răspunderii civile este suficient ca instanța să constate cel mai mic grad de culpă.
Este adevărat că, potrivit jurisprudenței CEDO, persoanele care acționează ca avertizori în interes public pot dezvălui informații despre subiecte de interes public, chiar dacă sunt șocante sau tulburătoare; totuși, acestea trebuie să țină seama și de protecția reputației altora, așa cum se prevede la art. 10 § 1 din Convenție [a se vedea Fressoz și Roire împotriva Franței (MC), nr. 29183/95, pct. 32, CEDO 1999‑I].
23. Recursurile declarate de părți au fost admise. Prin decizia pronunțată la 11 noiembrie 2006, Tribunalul București a respins plângerea penală, ca o consecință directă a modificării Codului penal în sensul dezincriminării infracțiunii de calomnie. Acțiunea civilă a rămas nesoluționată.
E. Acțiunea civilă separată în despăgubire îndreptată împotriva reclamantului
24. La 13 decembrie 2006, profesorul N.C.I. a introdus, la Judecătoria București - secția civilă, o acțiune civilă separată în despăgubire îndreptată împotriva reclamantului. Domnul N.C.I. a susținut că anumite afirmații făcute de reclamant în data de 3 august 2005 dar și în alte dăți au constituit un atac asupra reputației sale.
25. Reclamantul a prezentat în instanță ample probe cu martori și cu înscrisuri pentru a dovedi exactitatea afirmațiilor sale. Acesta a prezentat copii după cărțile Chimia vinului și Oenologie, subliniind pasajele despre care susținea că au fost copiate de O.A.A. De asemenea, acesta a propus instanței să asculte mărturiile unor salariați dintr-o stațiune de cercetare pentru a dovedi că autoarea cărții Chimia vinului, o protejată a lui N.C.I., apărea înregistrată ca salariată și primea salariu de la stațiunea de cercetare Odobești, finanțată cu fonduri aprobate de N.C.I., fără să se prezinte vreodată la locul de muncă respectiv. Acesta a încercat să demonstreze că, deși în conformitate cu legislația în vigoare, un profesor nu are voie să predea la mai mult de două universități, N.C.I. era profesor la cel puțin trei universități.
26. La 2 aprilie 2007, Tribunalul București – Secția civilă a admis recursul și i-a acordat lui N.C.I. suma de 20 000 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Instanța a hotărât că reclamantul este răspunzător pentru modul în care a prezentat sus-menționatele informații despre N.C.I. ziariștilor, care au fost convinși de exactitatea informațiilor sale și le-au publicat în ziare. Tribunalul a confirmat motivarea Judecătoriei Sectorului 1 București din hotărârea din 17 aprilie 2006, preluând majoritatea paragrafelor din această hotărâre. Astfel, Tribunalul a hotărât, printre altele, că reclamantul nu a dovedit că N.C.I. a încurajat plagiatul prin faptul că a scris prefața cărții Chimia vinului deoarece rolul unei prefețe este de a exprima o opinie despre o lucrare, nu de a constitui o opinie critică. Instanța a mai reținut că reclamantul nu a dovedit că N.C.I. a obținut foloase necuvenite prin faptul că ocupa ilegal mai multe funcții.
De asemenea, reclamantul a fost obligat să plătească cheltuielile de judecată ale lui N.C.I.
27. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii respective. Acesta a susținut că a prezentat suficiente probe pentru a dovedi exactitatea afirmațiilor sale despre N.C.I. Acesta a subliniat că instanța a schimbat afirmația sa că „în Departamentul de Oenologie există o încrengătură de tip mafiot” cu afirmația că N.C.I. „este implicat într-o încrengătură de tip mafiot”. La 30 octombrie 2007, Tribunalul București a respins recursul, menținând hotărârea primei instanțe. Reclamantul a fost obligat să plătească cheltuielile de judecată ale lui N.C.I.
28. La 20 martie 2008, Universitatea a emis o decizie prin care a dispus poprirea unei treimi din salariul lunar al reclamantului până la atingerea sumei de 27 877 RON (aproximativ 7 470 EUR), reprezentând plata despăgubirii cu titlu de prejudiciu moral și a cheltuielilor de judecată acordate lui N.C.I. de instanțele interne.
F. Plângerile penale introduse de Asociație împotriva lui O.A.A. pentru plagiat
29. La o dată neprecizată, Asociația a făcut plângere penală împotriva lui O.A.A., acuzând-o de plagiat. La 20 martie 2007, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus netrimiterea în judecată a lui O.A.A., motivând că plângerea nu a fost depusă de partea vătămată. Instanța a reținut însă că o importantă parte din cele două cărți, Chimia vinului și Oenologie, era similară.
30. La 6 mai 2009, Asociația și autorul cărții Oenologie au depus o nouă plângere penală împotriva lui O.A.A. Totodată, autorii plângerii l-au acuzat pe N.C.I. că este complice la plagiatul lui O.A.A. în calitatea sa de coordonator științific al cărții. La 17 noiembrie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus încetarea urmăririi penale, motivând că a intervenit prescripția pentru urmărirea penală a infracțiunii de plagiat.
G. Procedura disciplinară îndreptată împotriva reclamantului
31. La 3 octombrie 2006, reclamantul a depus plângere împotriva deciziei Universității de a-i reduce salariul pe lunile aprilie și mai 2006 pe motivul absenței nejustificate de la locul de muncă. Acesta a susținut că măsura era ilegală deoarece fișele de pontaj pentru prezența la locul de muncă au fost introduse la Universitate abia în iunie 2006. Mai mult, reclamantul a prezentat probe că a fost prezent la locul de muncă în zilele respective. Printre altele, acesta a subliniat că motivul real al sancționării sale îl constituie conflictul său cu conducerea Universității ca urmare a faptului că a făcut public faptul că prorectorul încurajează plagiatul.
32. Prin hotărârea din 26 martie 2007, Tribunalul București – Secția Litigii de Muncă și Conflicte de Muncă a admis plângerea reclamantului și a obligat Universitatea să îi plătească sumele reținute din salariile aferente lunilor aprilie și mai 2006. Instanța a hotărât că, în temeiul art. 287 C. mun., sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, dar acesta din urmă nu a putut să prezinte niciun document juridic care să demonstreze absența nejustificată a reclamantului de la locul de muncă.
33. La 19 iunie 2006, Universitatea a emis o decizie prin care i-a aplicat reclamantului o sancțiune disciplinară constând în suspendarea, timp de 2 ani, a dreptului de a candida la un grad profesional mai mare, de a obține un grad didactic universitar sau de a ocupa o funcție de conducere. Motivarea sancțiunii era următoarea: i) absențe nejustificate de la mai multe ore și activități didactice; ii) nerespectarea programei facultății; și iii) sfidarea și nerespectarea deciziilor luate de conducerea facultății și a departamentului cu privire la eliberarea spațiului alocat pentru înființarea unui laborator de cercetare.
34. Reclamantul a atacat decizia la Tribunalul București.
35. La 25 mai 2007, tribunalul a constatat că acțiunea reclamantului a rămas fără obiect deoarece Universitatea a dispus revocarea deciziei din 19 iunie 2006.
II. Dreptul și practica interne relevante
36. Conform art. 72 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, în vigoare în perioada în litigiu, funcțiile de conducere de rector, de prorector, de decan, de prodecan, de director de departament, de director de [...] unitate de cercetare [...] nu se cumulează.
37. Legea educației naționale (nr. 1/2011) conține dispoziții similare la art. 214.
38. Dispozițiile relevante din Codul civil și Codul penal privind calomnia, precum și răspunderea civilă delictuală, în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în hotărârea Stângu și Scutelnicu împotriva României (nr. 53899/00, pct. 30-31, 31 ianuarie 2006) și Barb împotriva României (nr. 5945/03, pct. 19-20, 7 octombrie 2008).
39. Codul penal a fost modificat în mod repetat, iar în 2006 articolele privind insulta și calomnia au fost abrogate (pentru detalii, a se vedea Cuc Pascu împotriva României, nr. 36157/02, pct. 12-14, 16 septembrie 2008).
40. Cu toate acestea, în decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională eliminarea din Codul penal a articolelor privind insulta și calomnia.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenție
41. Reclamantul s-a plâns că i-a fost încălcat dreptul la libertate de exprimare, contrar art. 10 din Convenție, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. [...]
2. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecția reputației sau a drepturilor altora [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
42. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
43. Reclamantul a susținut că a făcut afirmațiile în litigiu la conferința de presă din 3 august 2005, în calitatea sa de secretar general al Asociației, nu în nume propriu. În acest sens, reclamantul a susținut că, așa cum reiese din Statutul Asociației, scopul principal al acesteia era de a informa populația și autoritățile competente despre orice încălcare a legii și a deontologiei profesionale de către personalul didactic universitar. Principalul motiv pentru organizarea conferinței de presă din 3 august 2005 l-a constituit îngrijorarea Asociației față de continua scădere a standardelor educației în universitățile din România. Principalele motive de îngrijorare erau creșterea numărului de cazuri de plagiat și faptul că numeroși profesori universitari predau simultan la mai multe universități fiind totodată implicați în activități conexe, care nu le lăsau suficient timp la dispoziție pentru pregătirea și desfășurarea corespunzătoare a activității lor didactice.
44. Reclamantul a mai susținut că presa adusese în atenția opiniei publice, încă de dinaintea datei de 8 martie 2005, cazul de plagiat al lui O.A.A. și că el personal nu a avut niciun rol în dezvăluirile respective.
45. Potrivit reclamantului, declarațiile pe care le-a făcut la conferința de presă ar trebui considerate ca o avertizare în interes public cu privire la conduita ilegală și imorală din departamentul său. În acest sens, reclamantul a contestat argumentul Guvernului potrivit căruia motivul principal care l-a determinat să facă afirmațiile în litigiu îl constituia frustrarea sa față de refuzul Universității de a înființa un post de profesor universitar pentru el.
46. Reclamantul a susținut că buna sa credință era dovedită de faptul că ar fi putut dezvălui opiniei publice aspectele respective fără să-și divulge identitatea; dar nu s-a ascuns deoarece era convins de veridicitatea afirmațiilor sale.
Mai mult, în baza Legii privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, reclamantul a susținut că beneficia de prezumția de bună-credință și că autoritățile interne nu au răsturnat această prezumție.
47. Acesta a făcut trimitere la probele aflate la baza afirmațiilor sale despre N.C.I.
În primul rând, referitor la afirmația sa că N.C.I. s-a folosit de funcția sa director al programelor AGRAL în interes personal, reclamantul a subliniat că O.A.A. – protejata lui N.C.I., a încasat, cu aprobarea lui N.C.I., sume considerabile pentru contribuția ei la program. Reclamantul a prezentat documente în susținerea afirmației sale în fața instanțelor interne.
În al doilea rând, referitor la afirmația sa că N.C.I. ocupa câteva funcții de conducere deși legea interzicea cumulul de funcții respective, reclamantul a susținut că N.C.I. a admis faptul că era șeful Departamentului de Vinificație din 1992, fiind totodată prorectorul Universității, directorul programului AGRAL și președintele Oficiului Național al Viei și Vinului.
În ultimul rând, referitor la afirmația sa că N.C.I. i-a sabotat activitatea de cercetare, reclamantul a susținut că sera pe care o folosise pentru cercetare a fost închiriată unei societăți comerciale. De asemenea, reclamantul a subliniat că anterior închirierii serei, hibrizii rezultați din activitatea sa de cercetare au fost îndepărtați și aruncați.
48. Guvernul nu a contestat faptul că decizia prin care instanța internă l-a obligat pe reclamant să plătească daune morale lui N.C.I. a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. De asemenea, Guvernul a susținut că ingerința s-a bazat pe art. 998 și art. 999 C. civ. român, așa cum erau în vigoare la momentul faptelor. Scopul legitim urmărit de autoritățile interne îl constituia protecția reputației și drepturilor altora, așa cum se prevede la art. 10 § 2 din Convenție.
49. Guvernul a mai subliniat că, deși reclamantul nu era ziarist, articolul de presă în litigiu reflecta opiniile exprimate de el în cadrul conferinței de presă.
50. În opinia Guvernului, aspectele dezvăluite de reclamant despre departamentul său din Universitate în timpul conferinței de presă nu au constituit o avertizare în interes public. Guvernul a considerat îndoielnică buna-credință a reclamantului și a afirmat că motivul real al dezvăluirii sale despre prezumtiva corupție din Universitate îl constituia frustrarea sa față de faptul că nu a fost promovat în funcția de profesor universitar, în pofida repetatelor sale cereri în acest sens.
51. De asemenea, Guvernul a susținut că victima afirmațiilor reclamantului, deși avea o oarecare faimă în calitate de prorector și profesor universitar, nu era totuși politician sau persoană publică.
52. În ultimul rând, Guvernul a susținut că instanțele interne și-au întemeiat deciziile pe motive suficiente și pertinente. Referitor la garanțiile procedurale acordate reclamantului în cursul procesului, Guvernul a subliniat că reclamantul a avut dreptul să prezinte ample probe cu înscrisuri și cu martori în susținerea afirmațiilor sale.
2. Motivarea Curții
53. Părțile nu contestă faptul că hotărârea definitivă pronunțată în cauza introdusă de N.C.I. a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 § 1 din Convenție (supra, pct. 26). În consecință, Curtea consideră că obligarea reclamantului la a-i plăti lui N.C.I. suma de 27 877 RON (20 000 RON despăgubire și 7 877 RON cheltuieli de judecată) a constituit o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 § 1 din Convenție.
a) Cu privire la chestiunea dacă ingerința era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim
54. Ingerința respectivă era „prevăzută de lege” (art. 998 și art. 999 C. civ., în vigoare la momentul faptelor) și urmărea un scop legitim, și anume protecția reputației sau a drepturilor altora, în sensul art. 10 § 2.
b) Cu privire la chestiunea dacă ingerința era necesară într-o societate democratică
55. În prezenta cauză, trebuie să se examineze dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică”.
56. Pentru a verifica dacă ingerința era o măsură „necesară într-o societate democratică”, Curtea trebuie să stabilească dacă aceasta a corespuns unei „nevoi sociale stringente”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când stabilesc dacă există o astfel de nevoie, dar aceasta trebuie corelată cu un control european în ceea ce privește atât legislația relevantă, cât și hotărârile care o aplică (a se vedea, de exemplu, markt intern Verlag GmbH și Klaus Beermann împotriva Germaniei, 20 noiembrie 1989, pct. 33, seria A nr. 165; și Sosinowska împotriva Poloniei, nr. 10247/09, pct. 70, 18 octombrie 2011). Prin urmare, Curtea este împuternicită să soluționeze prin hotărâre definitivă chestiunea dacă o „restrângere” poate fi reconciliată cu libertatea de exprimare protejată de art. 10 (a se vedea Tușalp împotriva Turciei, nr. 32131/08 și 41617/08, pct. 41, 21 februarie 2012).
57. Se acordă o atenție deosebită la stabilirea măsurii în care ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului a fost proporțională cu interesul public față de informațiile dezvăluite. În această privință, Curtea reiterează faptul că sfera de aplicare a art. 10 § 2 din Conveție este mică în cazul restrângerii dezbaterii privind probleme de interes public [a se vedea Stoll împotriva Elveției (MC), nr. 69698/01, pct. 106, CEDO 2007‑XIV; și Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 102, CEDO 2013 (fragmente)].
58. Sarcina Curții, în exercitarea funcției sale de supraveghere, nu este să înlocuiască instanțele interne competente, ci mai degrabă să examineze, în temeiul art. 10, deciziile pe care acestea le-au adoptat în temeiul puterii lor de apreciere. În special, Curtea trebuie să stabilească dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința au fost „relevante și suficiente” și dacă măsura luată a fost „proporțională cu scopurile legitime urmărite”. Procedând astfel, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autoritățile naționale, bazându-se pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante, au aplicat norme conforme principiilor prevăzute de art. 10 [a se vedea Lindon, Otchakovsky-Laurens și July împotriva Franței (MC), nr. 21279/02 și 36448/02, pct. 45, CEDO 2007‑IV; și Mengi împotriva Turciei, nr. 13471/05 și 38787/07, pct. 48, 27 noiembrie 2012].
59. În ceea ce privește aplicarea, în cazul locului de muncă, a art. 10 din Convenție, Curtea a reținut că semnalarea, de către un angajat din sectorul public, a unor fapte de încălcare a legii la locul de muncă trebuie, în anumite circumstanțe, să beneficieze de protecție. Acest lucru poate fi necesar în special în cazul în care angajatul sau funcționarul public respectiv este singura persoană, ori face parte dintr-o categorie restrânsă de persoane, care știe ce se întâmplă la locul de muncă și, astfel, este cea în măsură să acționeze în interes public, alertând angajatorul sau publicul larg [a se vedea Heinisch împotriva Germaniei, nr. 28274/08, pct. 63, CEDO 2011 (fragmente)]. Curtea ia în considerare totodată faptul că angajații au o obligație de loialitate, de comportament rezervat și discreție față de angajator (Marchenko împotriva Ucrainei, nr. 4063/04, pct. 45, 19 februarie 2009).
60. În plus, în exercitarea funcțiilor sale de supraveghere la nivel european, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile naționale au realizat un echilibru just în cadrul protejării a două valori garantate de Convenție care pot intra în conflict în astfel de cazuri, și anume, pe de o parte, libertatea de exprimare protejată de art. 10 și, pe de altă parte, dreptul persoanei atacate la protecția reputației sale, drept protejat de art. 8 din Convenție ca parte a dreptului la respectarea vieții private [Cumpǎnǎ și Mazǎre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct. 90-91, CEDO 2004‑XI].
61. Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă că tema conferinței de presă din 3 august 2005 a fost corupția din universitățile din România. În acest sens, reclamantul a făcut trimitere la neregulile depistate în propria universitate, unitate de învățământ de stat. Acesta a criticat anumite aspecte ale activității profesionale a lui N.C.I., care ocupa funcții de înaltă răspundere ca prorector al Universității și șef al Departamentului de Viticultură și Vinificație.
62. Reclamantul a susținut că, sub supravegherea și îndrumarea directă a lui N.C.I., colega sa, O.A.A., a comis un plagiat. De asemenea, reclamantul era convins că O.A.A. a fost promovată în funcția de profesor asistent în baza cărții plagiate.
63. Reclamantul a mai criticat modul în care N.C.I. a gestionat programul AGRAL și cumulul de funcții de conducere care, în opinia sa, nu era permis de lege (supra, pct. 40).
64. Curtea observă, de asemenea, că instanțele interne au plasat afirmațiile reclamantului într-un context mai larg, respectiv dezbaterea determinată de preocuparea publicului față de creșterea numărului de cazuri de corupție în universitățile din România. Instanțele au recunoscut că afirmațiile sale vizează un subiect de interes public, și anume legalitatea și moralitatea învățământului la nivel universitar (supra, pct. 20 și 21).
65. În lumina considerentelor anterioare, Curtea constată că afirmațiile reclamantului au vizat probleme importante într-o societate democratică, față de care publicul avea un interes legitim să fie informat, mai ales având în vedere funcția petentului N.C.I. în cadrul instituției respective. Prin urmare, Curtea consideră că afirmațiile reclamantului au fost în interes public.
66. Referitor la exacitatea afirmațiilor reclamantului, Curtea reamintește că libertatea de exprimare implică obligații și responsabilități și orice persoană care alege să dezvăluie informații trebuie să verifice cu atenție, în măsura permisă de circumstanțe, că acestea sunt exacte și fiabile [a se vedea Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 65, CEDO 1999‑III].
67. În cursul procesului îndreptat împotriva sa, reclamantul s-a străduit să demonstreze că afirmațiile sale erau întemeiate, prezentând ample probe cu înscrisuri.
68. Deși au considerat că reclamantul nu a făcut proba verității afirmațiilor sale, instanțele interne au reținut că acesta nu a acționat cu intenția de a aduce atingere reputației lui N.C.I., ci din convingerea că denunța un caz de corupție (supra, pct. 21).
69. Referitor la motivele aflate la baza acțiunilor sale, reclamantul a susținut că a acționat în calitate de avertizor în interes public. Curtea nu consideră că prezenta cauză este una de avertizare în interes public (a se vedea, de exemplu, Rubins împotriva Letoniei, nr. 79040/12, pct. 87, 13 ianuarie 2015). Cu toate acestea, Curtea consideră că motivele reclamantului pentru afirmațiile în litigiu, prezentate chiar de reclamant, sunt relevante pentru evaluarea proporționalității ingerinței în dreptul reclamantului la exercitarea libertății sale de exprimare.
70. În această privință, Curtea observă că, deși reclamantul a susținut că principalul său motiv pentru a face afirmațiile respective în cadrul conferinței de presă l-a constituit îngrijorarea Asociației, al cărei membru era la vremea respectivă, față de continua scădere a standardelor învățământului în universitățile din România, Guvernul a susținut că motivul real al dezvăluirilor făcute îl constituia frustrarea sa față de faptul că nu a fost promovat în funcția de profesor universitar.
71. Pe baza materialelor de care dispune și chiar presupunând că frustrarea reclamantului față de faptul că nu a fost promovat în funcția de profesor universitar a fost încă un motiv pentru acțiunile lui, Curtea nu are motive să se îndoiască de faptul că reclamantul a acționat cu bună-credință și din convingerea că era în interes public să dezvăluie prezumtivele nereguli din universitatea sa. În opinia sa, chiar dacă reclamantul și-a permis un oarecare grad de exagerare și generalizare, afirmațiile sale nu erau complet lipsite de temei faptic și nu au constituit un atac personal nejustificat la adresa lui N.C.I. și O.A.A.
Curtea observă că reclamantul i-a informat pe rectorul Universității și ministrul Educației despre neregulile pe care le-a depistat la nivelul conducerii departamentului condus de N.C.I. înainte de a le dezvălui presei. Întrucât sesizarea sa nu a fost urmată de măsuri concrete pentru remedierea situației, reclamantul a prezentat neregulile în conferința de presă din 3 august 2005.
72. În continuare, Curtea va examina prejudiciul, dacă există, suferit de N.C.I. ca urmare a dezvăluirii în litigiu și va evalua dacă acest prejudiciu este mai important decât interesul publicului de a fi dezvăluite informațiile.
73. Curtea observă că petentul N.C.I. era prorectorul Universității și șeful Departamentului de Viticultură și Vinificație din Universitate. Prin urmare, la data la care a fost organizată conferința de presă, acesta ocupa importante funcții de conducere într-o universitate de stat. Era așadar de așteptat din partea sa să tolereze un interes mai mare din partea publicului decât o persoană particulară, chiar dacă acest fapt ar fi putut avea un impact negativ asupra onoarei și reputației sale, mai ales în contextul subiectului în litigiu.
74. Critica reclamantului la adresa șefului departamentului său viza comportamentul și atitudinea acestuia în exercitarea atribuțiilor sale oficiale, nu în sfera vieții sale private. În acest sens, Curtea reamintește că înalții funcționari publici în exercitarea atribuțiilor lor sunt expuși unor limite mai largi de critică acceptabilă decât persoanele particulare [a se vedea Thoma împotriva Luxemburgului, nr. 38432/97, pct. 47, CEDO 2001‑III; Pedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 80, CEDO 2004‑XI; Mamère împotriva Franței, nr. 12697/03, pct. 27, CEDO 2006‑XIII; și Dyundin împotriva Rusiei, nr. 37406/03, pct. 26, 14 octombrie 2008].
75. Curtea consideră că instanțele interne nu au stabilit în mod convingător că ingerința i-a cauzat vreun prejudiciu lui N.C.I. personal sau că acestuia i-a fost afectată cariera în mod negativ.
76. Curtea mai reamintește că, la examinarea proporționalității ingerinței față de scopul legitim urmărit, este necesară o analiză atentă a sancțiunii impuse reclamantului și a consecințelor acesteia (a se vedea Fuentes Bobo împotriva Spaniei, nr. 39293/98, pct. 49, 29 februarie 2000).
77. Reclamantul a fost obligat să îi plătească lui N.C.I. suma de 27 877 RON (20 000 RON reprezentând daune morale și 7 877 RON reprezentând cheltuielile de judecată) (aproximativ 7 470 EUR) pentru afirmațiile pe care le-a făcut în conferința de presă din 3 august 2005.
78. Este adevărat că procesul penal îndreptat împotriva reclamantului a fost oprit. Cu toate acestea, deși reclamantul nu a precizat ce salariu lunar avea la momentul faptelor, Curtea consideră că despăgubirea civilă pe care a trebuit să o plătească părții vătămate era considerabilă (supra, pct. 26 și 28) în comparație cu veniturile și resursele profesorilor universitari din România.
c) Concluzie
79. Ținând seama de importanța dreptului la libertatea de exprimare în probleme de interes general [...] și punând în balanță celelalte interese diverse implicate în prezenta cauză – Curtea a ajuns la concluzia că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare nu a fost o măsură „necesară într-o societate democratică”.
80. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenție.
II. Cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenției
81. În ultimul rând, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, că instanțele interne i-au respins cererea pentru efectuarea unei expertize contabile și nu i-au răspuns la toate argumentele. În temeiul art. 11 din Convenție, reclamantul a susținut că a făcut declarat răspunzător pentru afirmații făcute în calitatea sa de secretar general al unei organizații non-profit, nu de persoană particulară.
82. Totuși, în lumina materialului de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție sau de protocoalele la aceasta.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
83. Art. 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
84. Reclamantul a solicitat, cu titlu de prejudiciu material, 10 000 de euro (EUR), reprezentând suma pe care a fost obligat să o plătească lui N.C.I. pentru prejudiciul moral și cheltuielile de judecată. De asemenea, reclamantul a solicitat 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
85. Guvernul a considerat aceste pretenții excesive. În opinia sa, constatarea unei încălcări constituie o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul suferit de reclamant.
86. Curtea observă că Universitatea a emis la 20 martie 2008 o decizie prin care a dispus poprirea unei treimi din salariul lunar al reclamantului până la atingerea sumei de 27 877 RON (aproximativ 7 470 EUR) (supra, pct. 28). Prin urmare, îi acordă 7 470 EUR cu titlu de prejudiciu material. În plus, îi acordă reclamantului 4 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
87. De asemenea, reclamantul a solicitat 3 000 EUR pentru cheltuielile de judecată (incluzând onorariile avocaților și cheltuielile de traducere) efectuate în fața instanțelor naționale și a Curții.
88. Guvernul a contestat acest capăt de cerere și a subliniat că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru toate cheltuielile pretinse. Guvernul a susținut că reclamantul a prezentat înscrisuri care justifică rambursarea doar a 3 035 RON (aproximativ 720 EUR).
89. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 720 EUR pentru toate cheltuielile efectuate în cadrul procedurilor în fața instanțelor interne și a Curții.
C. Dobânzi moratorii
90. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA:
1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenție și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere;
2. hotărăște, cu șase voturi la unu, că a fost încălcat art. 10 din Convenție;
3. hotărăște, cu șase voturi la unu,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
i) 7 470 EUR (șapte mii patru sute șaptezeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;
ii) 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
iii) 720 EUR (șapte sute douăzeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 19 ianuarie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
PREȘEDINTE,Grefier adjunct,
A. SAJÓFatoș Aracı
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a domnului judecător Sajó.
A.S.
F.A.
Opinia dizidentă a domnului judecător Sajó
Regret că în prezenta cauză nu pot fi de acord cu majoritatea deoarece eu nu consider că s-a demonstrat încălcarea art. 10 din Convenție.
Reclamantul a fost obligat să plătească despăgubiri pentru calomnie în cadrul unui proces civil ca urmare a patru afirmații calomnioase făcute publice cu privire la prorectorul universității sale, în sensul că exista o încrengătură de tip mafiot în departamentul condus de respectivul.
Într-o cauză care implică un conflict între drepturile prevăzute la art. 8 (respectarea vieții private) și la art. 10 din Convenție, acolo unde punerea în balanță a celor două drepturi a fost realizată de autoritățile naționale în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudența Curții, Curtea va avea nevoie de motive serioase pentru ca opinia sa să se substituie celei emise de instanțele interne [a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 și 60641/08, pct. 107, CEDO 2012].
Deși sunt de acord cu colegii mei că există motive solide pentru a trece peste analiza instanțelor interne în anumite privințe (ex: referitor la acuzația de plagiat), consider că hotărârea nu a stabilit astfel de motive cu privire la anumite acuzații grave. În special, reclamantul nu a dovedit că prorectorul a acordat fonduri doar stațiunilor de la care putea obține câștiguri personale și a fost implicat în subminarea cercetării științifice, în special în distrugerea lucrărilor reclamantului. Instanța internă a examinat într-adevăr probele prezentate pentru a confirma acuzațiile de activitate infracțională și nu există nimic nerezonabil în constatarea că acesta nu a reușit să-și demonstreze afirmațiile. Lucru și mai important, hotărârea nu denotă nici neconcordanțele, nici nerespectarea criteriilor stabilite de Curte care ar fi îndreptățit-o să substituie cu opinia sa pe cea emisă de instanțele interne.
[1] Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992, seria A nr. 236
[2] Colombani și alții împotriva Franței, nr. 51279/99, CEDO 2002-V
Full & Egal Universal Law Academy