©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
MAREA CAMERĂ
CAUZA AUSTIN ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA REGATULUI UNIT
(Cererile nr. 39692/09, 40713/09 şi 41008/09)
Hotărâre
Strasbourg
15 martie 2012
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Austin şi alţii împotriva Regatului Unit,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Marea Cameră), reunită în Marea Cameră compusă din: Françoise Tulkens, preşedinte, Nicolas Bratza, Jean-Paul Costa, Josep Casadevall,Nina Vajić, Dean Spielmann, Lech Garlicki, Ineta Ziemele, Päivi Hirvelä, Giorgio Malinverni, Luis López Guerra, Ledi Bianku, Kristina Pardalos, Ganna Yudkivska, Vincent A. de Gaetano, Angelika Nußberger, Erik Møse, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 14 septembrie 2011 şi la 15 februarie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află trei cereri îndreptate împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord cu care a fost sesizată Curtea în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”): prima (nr. 39692/09), introdusă la 17 iulie 2009 de o resortisant[ britanică, doamna Lois Amelia Austin („prima reclamantă”), a doua (nr. 40713/09), introdusă la 27 iulie 2009 de către domnul George Black („al doilea reclamant”), care are cetăţenie greacă şi britanică, şi a treia (nr. 41008/09), introdusă la 27 iulie 2009 de către doamna Browyn Lowenthal („a treia reclamantă”), care are cetăţenie britanică şi australiană, şi de către un cetăţean britanic, domnul Peter O’Shea („al patrulea reclamant”).
2. Prima reclamantă a fost reprezentată de doamnele Louise Christian, Katharine Craig, Heather Williams QC şi Philippa Kaufmann. Al doilea reclamant a fost reprezentant de domnul James Welch. Al treilea şi al patrulea reclamant au fost reprezentaţi de domnii Ben Emmerson QC, Michael Fordham QC, Alex Bailin şi John Halford. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul John Grainger, din cadrul Ministerul Afacerilor Externe şi al Commonwealth.
3. Reclamanţii au denunţat izolarea, în timpul unei manifestaţii în centrul Londrei, în interiorul unui cordon de poliţişti (o măsură desemnată de termenul de „kettling” – „încercuire”), timp de aproape şapte ore; ceea ce ei considerau o lipsire de libertate contrară art. 5 § 1 din Convenţie.
4. Cererea a fost atribuită secţiei a patra a Curţii (art. 52 alin. 1 din Regulamentul Curţii). La 21 septembrie 2010, aceasta a hotărât să conexeze cererile şi să le comunice Guvernului. A decis, de asemenea, să examineze împreună admisibilitatea şi fondul cererilor (art. 29 § 1 din Convenţie). La 12 aprilie 2011, camera a decis să se desesizeze în favoarea Marii Camere.
5. Compunerea Marii Camere a fost adoptată în conformitate cu art. 27 § 2 şi 3 din Convenţie şi art. 24 din regulament.
6. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul cererilor.
7. La 14 septembrie 2011, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 alin.3 din Regulament).
S-au înfăţişat:
– pentru Guvern
domnii J. Grainger, agent,
D. Pannick QC,
J. Segan, avocaţi,
C. Papaleontiou,
doamna M. Purdasy,consilieri;
– pentru reclamanţi
domnul B. Emmerson QC,
doamnele P. Kaufmann QC,
A. Macdonald,
domnul I. Steele, avocaţi, doamna K. Craig,
domnii J. Halford,
J. Welch,consilieri,doamna
L.A. Austin,
domnul G. Black,
doamna B. Lowenthal,reclamanţi.
Curtea a ascultat declaraţiile domnului Pannick, doamnei Kaufmann şi domnului Emmerson.
În fapt
8. Prima reclamantă s-a născut în 1969 şi locuieşte la Basildon; al doilea reclamant s-a născut în 1949 şi locuieşte la Melbourne; a treia reclamantă s-a născut în 1972 şi locuieşte la Londra; al patrulea reclamant s-a născut în 1963 şi locuieşte la Wembley.
9. Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează.
I. Circumstanţele cauzei
A. Declaraţiile reclamanţilor cu privire la cele petrece la 1 mai 2001
10. La 1 mai 2001, în timpul unei manifestaţii în centrul Londrei, reclamanţii au fost reţinuţi în interiorul unui cordon de poliţişti la Oxford Circus (la intersecţia Regent Street cu Oxford Street).
11. Prima reclamantă, doamna Lois Austin, este membră a partidului socialist. Participase înainte la numeroase manifestaţii, în special cu ocazia zilelor muncii anterioare. La 1 mai 2001, aceasta şi-a lăsat fiica de 11 ani la căminul de copii, intenţionând să meargă să o ia la ora 16:30, şi a plecat la Essex, în centrul Londrei, împreună cu partenerul său. Amândoi au participat la un protest anti-globalizare în faţa Băncii Mondiale, înainte de a merge împreună cu alţi manifestanţi la Oxford Circus, unde au ajuns în jurul orei 14. În jurul orei 15:45, doamna Austin a vrut să plece de la manifestaţie ca s-o ia pe fiica ei de la cămin. A explicat situaţia la doi poliţişti ce formau cordonul, dar i s-a răspuns că nu poate pleca şi că este imposibil de prevăzut cât timp trebuie să mai stea. Doamna Austin a aranjat ca o prietenă să meargă să-i ia copilul de la cămin. I s-a permis în cele din urmă să plece la ora 21:30.
12. În aceeaşi zi de 1 mai 2001, între orele 14 şi 14:30, al doilea reclamant a încercat să traverseze Oxford Circus pentru a merge la o librărie situată pe Oxford Street. Un poliţist l-a avertizat că nu poate merge pe Oxford Street, blocată de o mulţime de manifestanţi care se apropiau, şi l-a sfătuit să meargă pe Margaret Street, o stradă paralelă din nord. Reclamantul i-a urmat sfatul dar, între Margaret Street şi Regent Street, a dat peste un zid de poliţişti echipaţi cu scuturi şi căşti care se îndreptau spre sud. Reclamantul a fost constrâns să treacă pe la Oxford Circus în jurul orelor 14:30. A cerut imediat permisiunea să plece din cordon şi i s-a spus că cei care nu sunt manifestanţi pot pleca de-a lungul Oxford Circus care ducea în Bond Street dar, când a ajuns acolo, a fost informat că nu există nicio cale de ieşire. Nu a putut pleca din cordon decât la ora 21:20.
13. A treia reclamantă nu avea nicio legătură cu manifestaţia. Ea lucra nu departe de Oxford Circus şi îşi lua pauza de masă când, în jurul orei 14:10, un rând de poliţişti ce blocau strada nu au lăsat-o să se întoarcă la locul de muncă. S-a întors şi a încercat să meargă prin altă parte dar şi-a dat seama că şi aceasta era blocată de poliţişti, care au început să înainteze în direcţia ei. Reclamanta a fost reţinută în interiorul cordonului la Oxford Circus până la ora 21:35. Asemenea altor persoane, a cerut de mai multe ori permisiunea să plece, dar poliţiştii cărora s-a adresat i-au explicat că aveau ordin să nu lase pe nimeni să treacă.
14. Al patrulea reclamant lucra şi el lângă Oxford Circus şi a fost şi el prins în cordon în vreme ce traversa intersecţia în pauza de masă. A putut pleca în jurul orei 20.
B. Procedurile interne
1. High Court
15. În urma evenimentelor din 1 mai 2001, în jur de 150 persoane care au fost reţinute la Oxford Circus au luat legătura cu mai multe cabinete de solicitors cu intenţia de a iniţia proceduri în instanţă. Diverşii potenţiali reclamanţi, reprezentanţii lor legali şi reprezentanţii poliţiei metropolitane au luat legătura unii cu alţii pentru a găsi un mijloc de a se ocupa de cereri în mod eficient. S-a hotărât ca prima reclamantă şi domnul Geoffrey Saxby, un trecător prins în cordon, să fie reclamanţi „piloţi”. Ambii au sesizat High Court cu acţiune în daune-interese pentru lipsire de libertate în mod ilegal şi, în temeiul legislaţiei drepturilor omului, pentru încălcarea dreptului la libertate garantat la art. 5 din Convenţie. Iniţial, prima reclamantă a evocat de asemenea o atingere a drepturilor sale la libertatea de exprimare şi de întrunire rezultate din art. 10 şi 11 din Convenţie, dar nu a continuat în cele din urmă aceste capete de cerere. Poliţia metropolitană s-a angajat faţă de reprezentanţii legali ai celorlalţi reclamanţi (inclusiv al doilea, al treilea şi al patrulea reclamant) să nu invoce decăderea din drepturi dacă aceştia decid să intenteze acţiuni în faţa instanţelor interne după pronunţarea deciziei cu privire la cauza pilot.
a) Faptele stabilite de judecătorul Tugendhat
16. Procesul în faţa High Court, prezidat de judecătorul Tugendhat, a durat trei săptămâni, din care şase zile au fost consacrate audierii martorilor. Judecătorul a audiat optsprezece martori şi doi experţi, a examinat declaraţiile a 138 alţi martori precum şi mii de pagini de documente şi a vizionat filme video înregistrate cu camere video şi de supraveghere sau din elicopterele poliţiei. În hotărârea din 23 martie 2005 [(2005) EWHC 480 (QB)], a consacrat 500 de puncte examinării probelor şi constatărilor de fapt. Acestea se pot rezuma în felul următor.
17. La 18 iunie şi la 30 noiembrie 1999, precum şi la 1 mai 2000, Londra a fost scena unor grave perturbări ale ordinii publice care, în opinia poliţiei, se puteau reproduce la 1 mai 2001. Manifestaţiile organizate la aceste trei date aveau ca temă contestarea sistemului capitalist şi a globalizării. Organizatorii evenimentului din 18 iunie 1999 au refuzat să coopereze cu poliţia şi au difuzat documente similare celor distribuite de către organizatorii manifestaţiei din 1 mai 2001. În după-amiaza zilei de 18 iunie 1999, o mulţime de 3 000 – 5 000 persoane, care purtau măşti, au cauzat daune materiale în valoare de două milioane de lire sterline (GPB) şi vătămări corporale persoanelor şi poliţiştilor, dintre care unsprezece au fost spitalizate. Tot atunci, manifestaţii pe aceleaşi teme au generat de asemenea grave atingeri ordinii publice în alte ţări, în special la Seattle la 30 noiembrie 1999 (la o reuniune a Organizaţiei Mondiale a Comerţului), la Washington DC la 16 aprilie 2000 (cu ocazia unei reuniuni a Fondului Monetar Internaţional), la Melbourne la 11 – 13 septembrie 2000 (la un summit Asia-Pacific al Forumului Economic Mondial), la Praga la 26 septembrie 2000 (cu ocazia unei alte reuniuni a Fondului Monetar Internaţional) şi la Quebec la 22 aprilie 2001 (la o reuniune a Summitului Americilor). La momentul planificării operaţiunilor pentru 1 mai 2001, s-a ţinut seama de informaţiile adunate din aceste manifestaţii şi din alte manifestaţii anterioare, organizate în special la Londra, şi de recomandările care au fost formulate în urma acestor evenimente diferite.
18. Pentru 1 mai 2001, poliţia a fost avertizată că două evenimente, adică o defilare organizată de sindicate pentru ziua muncii şi o manifestaţie a tinerilor studenţi socialişti, urmau să se deruleze în mai multe locuri din Londra. De asemenea, informaţiile de care poliţia dispunea indicau că activiştii proveniţi dintr-o mare coaliţie de grupări ecologiste, anarhiste şi de extremă stânga aveau intenţia să organizeze diverse manifestaţii în douăzeci şi patru de locuri din Londra corespunzătoare pătrăţelelor din jocul Monopoly. ZiuZiua trebuia să se termine cu un miting la Oxford Circus la ora 16. Organizatorii acestui „Monopoly pentru Ziua Muncii” (May Day Monopoly) nu au luat legătura cu poliţia şi nici nu au cerut autorizaţie pentru manifestaţii, făcând tot posibilul ca să păstreze secretul cu privire la locurile şi natura diverselor evenimente. Participanţii au fost încurajaţi direct şi indirect să poartă măşti şi să participe la jafuri şi violenţă (hotărârea judecătorului Tugendhat, pct. 206-225). Din informaţiile de care dispunea Secţia Specială a Poliţiei (Police Special Branch), ne puteam aştepta la „un nucleu dur de 500 până la 1 000 de manifestanţi hotărâţi să caute confruntarea şi violenţa şi să tulbure ordinea publică”. În opinia secţiei speciale de poliţie, această manifestaţie reprezenta una din cele mai rele ameninţări pentru ordinea publică pe care Londra le-a cunoscut vreodată şi exista un risc real de vătămări corporale grave, chiar mortale, şi de daune materiale dacă poliţia nu reuşea să controleze în mod eficient mulţimea. Pericolul privea atât populaţia obişnuită cât şi pe poliţişti şi manifestanţi. La 24 aprilie 2001, primarul Londrei a publicat în ziarul principal londonez de seară un articol în care a denunţat ambiţiile distrugătoare ale organizatorilor acestei manifestaţii şi a rugat toţi londonezii să nu se implice. Avertismente similare au apărut în mai multe alte ziare în martie şi aprilie 2001.
19. Planul poliţiei pentru ziua Z prevedea, pe lângă intervenţia poliţiei, desfăşurarea a aproximativ 6 000 de poliţişti purtând veste de semnalizare. Era practic cel mai mare număr de poliţişti desfăşuraţi vreodată la Londra. Funcţionarii de poliţie mobilizaţi să menţină ordinea în acea zi erau cei mai experimentaţi din Anglia. Dat fiind că ziua urma să se termine cu un miting la ora 16 la Oxford Circus, un sistem de difuzoare fusese instalat. Operaţiunea poliţiei avea ca obiective strategice declarate liniştirea publicului şi garantarea securităţii, permiterea şi controlarea oricărei contestaţii legitime, prevenirea tulburărilor ordinii publice şi protejarea clădirilor cheie cum ar fi Buckingham Palace şi Parlamentul, prevenirea infracţiunilor şi luarea tuturor măsurilor rezonabile pentru prinderea potenţialilor infractori şi, în general, limitarea perturbărilor în măsura posibilului. Totuşi, poliţia nu ştia la ce să se aştepte, nici cum să reacţioneze eventualelor agitaţii.
20. În dimineaţa zilei de 1 mai 2001, mai multe manifestaţii de talie redusă au avut loc în Londra. În jurul orei 13, câţiva manifestanţi au început să se adune în faţa birourilor Băncii Mondiale din strada Haymarket. S-au îndreptat spre Piccadilly Circus, apoi au urcat pe Regent Street înspre Oxford Circus. În jurul orei 14, conform estimărilor, mai mult de 1 500 de persoane s-au adunat la Oxford Circus şi mulţimea creştea în mod regulat. Un număr de persoane din Regent Street purtau măşti. După serviciile de informaţii ale poliţiei mitingul de la Oxford Circus trebuia să aibă loc la ora 16, iar amploarea mulţimii deja prezentă cu două ore înainte i-au luat pe nepregătite pe poliţişti, care erau în număr insuficient în sector pentru a opri fluxul manifestanţilor.
21. În jurul orei 14, poliţia a decis să facă un cordon care să cuprindă mulţimea. Decizia a fost luată în baza informaţiilor disponibile, conform cărora 500 până la 1 000 de indivizi posibil violenţi trebuiau să participe la manifestaţiile din 1 mai, şi din experienţa manifestaţiilor anterioare similare, şi nu la vederea comportamentului mulţimii. Decizia a rezultat din exercitarea deliberată a puterilor de common law acordate poliţiei pentru prevenirea tulburărilor ordinii publice. O dată decizia luată, le-a trebuit aproximativ 10 minute pentru crearea unui cordon liber şi, după sosirea întăririlor, 20 – 25 de minute pentru crearea unui cordon integral. Era suficient spaţiu în interiorul cordonului pentru ca persoanele să se poată deplasa şi nu au fost înghesuieli. Totuşi, pe măsură ce după-amiaza se apropia, condiţiile deveniseră incomode. Era o zi rece şi umedă. Persoanele încercuite nu aveau nici apă nici hrană, nu aveau acces la toalete şi nu se puteau adăposti în altă parte.
22. Nici un anunţ nu a însoţit crearea cordonului, poliţiştii se temeau că acesta nu era destul de solid pentru a rezista unui efort al mulţimii pentru forţarea trecerii. Abia la ora 16 persoanelor din interiorul cordonului li s-a explicat că izolarea lor avea ca scop evitarea tulburărilor ordinii publice. Comandantul forţelor de poliţie a recunoscut apoi, când a dat declaraţia în faţa instanţelor interne, că acest anunţ ar fi putut avea loc mai devreme, poate în jurul orelor 15:15 sau 15:30.
23. La ora 14:25, la cinci minute după crearea cordonului integral, Chief Superintendent (comisarul diviziei) care comanda operaţiunile s-a gândit să înceapă la nord de Regent Street o evacuare controlată a persoanelor din interiorul cordonului. Totuşi, dispersarea a trebuit raportată atunci când unii manifestanţi din interiorul şi exteriorul cordonului au început să lanseze proiectile şi să fie violenţi faţă de poliţişti şi când mulţimea a încercat să forţeze cordonul până la Regent Street. La ora 14:55, o dispersare către nord a fost din nou programată, apoi suspendată din cauza violenţelor manifestanţilor de fiecare parte a cordonului. În acel moment, alte persoane au început să se îndrepte spre Oxford Circus pentru a lua parte la evenimentul programat la ora 16. Un raport al situaţiei întocmit de poliţie în jurul orei 15:40 indica că poliţiştii erau prinşi în sandviş între mai multe mitinguri şi trebuiau să facă faţă înghesuielilor şi aruncărilor de sticle. La 16:30, o mulţime de 400 – 500 persoane care urma un grup de samba a trecut pe lângă cordon, făcând astfel dificilă dispersarea către Oxford Street. Situaţia a fost reexaminată la ora 16:55, dar s-a exclus eliberarea colectivă din cauza riscului de violenţe şi agitaţii. La ora 17:15, Oxford Street a fost scena unor perturbări grave cauzate de un nucleu de 25 manifestanţi mascaţi care au atras o mulţime de mai multe sute de persoane. La ora 17:20, persoanele din interiorul cordonului erau calme, dar poliţia a ezitat să lanseze o operaţiune de evacuare colectivă din cauza prezenţei în vecinătate a altor grupuri importante şi turbulente.
24. La ora 17:55, poliţia a decis să evacueze persoanele din interiorul cordonului. Totuşi, violenţele au reînceput în mulţime şi, la 18:15, ordinul de evacuarea a fost anulat. La ora 19 a început operaţiunea de dispersare şi mici grupuri şi câteva persoane au fost conduşi sub escortă departe de cordon. Totuşi, la ora 19:20, procesul a fost oprit din cauza unor dificultăţi de controlare a persoanelor adunate în afara cordonului, dintre care unele aruncau cu pietre mari şi proiectile incendiare în poliţişti, şi din cauză că manifestanţii care au ieşit din cordon au rămas în apropiere. La 19:30, procesul de evacuare colectivă a reînceput după sosirea întăririlor pentru însoţirea persoanelor evacuate din cordon. Totuşi, dispersarea a fost din nou oprită atunci când s-a dovedit că persoanele care au fost eliberate s-au adunat într-un alt miting important, care anterior se dovedise violent, înspre nord, pe Great Portland Street. La ora 20, Portland Place era goală şi dispersarea colectivă a mulţimii reţinute la Oxford Circus a fost reluată, pe grupuri de zece persoane. La 21:45, operaţiunea era practic terminată. Peste o sută de persoane au fost oprite la sfârşitul tulburărilor din Oxford Circus şi în apropiere. În cadrul procedurii de eliberare colectivă, persoanele eliberate, sau cel puţin câteva dintre ele, au fost cercetate şi fotografiate, fiindu-le înregistrate numele şi adresele.
25. Din estimările poliţiei, au fost cel mult 2 000 persoane în interiorul cordonului, şi 1 000 în mitingurile din exteriorul acestuia. A reieşit din documentele şi filmele video prezentate la audiere că aproximativ 392 de persoane au fost eliberate individual în cursul după-amiezii de 1 mai 2001. S-a admis că această cifră nu era probabil exactă, dar, după spusele judecătorului Tugenhat, numărul eliberărilor individuale era într-adevăr „mai apropiat de 400 decât de 200”. Majoritatea acestor eliberări s-au efectuat la nord şi sud de Oxford Circus, foarte puţine persoane fiind evacuate la est şi vest. Majoritatea eliberărilor înregistrate au avut loc înainte de ora 16; 12 s-au produs între orele 16 şi 17, 89 între orele 17 şi 18, 59 între orele 18 şi 19 şi 12 după ora 19. Poliţiştilor le-a fost greu să distingă indivizii care nu reprezentau nicio ameninţare de violenţă şi pe care îi puteau elibera individual. Din rapoartele poliţiei, unii dintre ei erau simpli trecători prinşi în manifestaţie. Alţii au fost descrişi ca fiind persoane cu afecţiuni fizice, femei însărcinate, persoane vârstnice sau copii.
b) Concluziile judecătorului Tugendhat
26. Judecătorul a concluzionat că, având în vedere violenţele care au presărat manifestaţiile precedente, informaţiile disponibile, lipsa cooperării între organizatori şi comportamentul unor manifestanţi, poliţia a avut motive rezonabile să creadă în existenţa unui risc real că au existat pagube materiale şi că unele persoane au fost grav rănite sau chiar ucise. Pericolele principale erau călcatul în picioare sau înghesuiala, dar exista şi riscul aruncării de proiectile. Având în vedere situaţia de la Oxford Circus, poliţia, pentru a preveni violenţele şi vătămările corporale, nu a avut altă soluţie la ora 14 decât să facă un cordon integral, şi această alegere a constituit prin urmare o reacţie potrivită a poliţiei faţă de prezenţa mulţimii. Măsura încercuirii a vizat în principal asigurarea securităţii persoanelor – inclusiv a celor care se aflau în interiorul cordonului -, protejarea bunurilor din Oxford Street şi apărarea altor drepturi ale terţilor. De asemenea, poliţia a avut intenţia să izoleze anumite persoane, după caz supunându-le unui interogatoriu sau unei percheziţii.
27. Începând cu ora 14:20, nimeni din interiorul cordonului nu a mai avut posibilitatea să plece fără autorizaţie. Măsura în cauză a constat astfel într-o încercuire strictă, cu o libertate de mişcare minimală în intersecţia Oxford Circus, iar consecinţele au fost grave, dificultatea situaţiei crescând în timp, dar poliţia nu şi-a imaginat vreodată că măsura poate dura atât de mult şi a evaluat în permanenţă posibilitatea de eliberare a mulţimii în siguranţă.
28. Poliţia nu a avut în practică nicio posibilitate de a proceda la o dispersare colectivă mai repede decât a făcut-o. În anumite momente, căile de evacuare au fost blocate de alte grupuri care încercau să ajungă la Oxford Circus. Nu ar fi fost rezonabil sau sigur să li se permită acestor grupuri să se adune fără niciun control. De asemenea, au existat lungi perioade în care poliţia nu a dispus de efectivele necesare pentru a asigura dispersarea mulţimii în siguranţă şi nimic nu lăsa să se creadă că comisarul de la Poliţia Metropolitană din Londra ar fi putut sau trebuit să aducă mai mulţi poliţişti în stradă în acea zi. Unul din motivele care explică insuficienţa efectivelor a fost refuzul a unei părţi semnificative a mulţimii de a coopera cu poliţiştii ce formau cordonul. În orice moment, aproximativ 40% dintre manifestanţi s-au arătat ostili în mod făţis, provocând înghesuieli, aruncând proiectile sau refuzând într-un mod sau altul să coopereze. Persoanele care s-au abţinut de la asemenea acte nu s-au separat de această minoritate activă. Cordonul a trebuit astfel menţinut de un număr suficient de poliţişti pentru a putea rezista unei presiuni concertate a acestor persoane pentru a forţa trecerea. O mulţime cooperativă ar fi putut fi încercuită de mai puţini poliţişti, ceea ce ar fi permis să consacre o parte din efective încadrării dispersării. Al doilea motiv ce explică insuficienţa efectivelor a ţinut de respingerea autorităţii sau a indicaţiilor poliţiei de către alte grupuri de persoane din exteriorul cordonului. Poliţiştii au făcut tot posibilul în circumstanţe extrem de dificile. Efectivele care erau indispensabile pentru a proceda la evacuarea mulţimii la Oxford Circus au fost desfăşurate în altă parte din necesitate şi în mod adecvat. Nu a rezultat că poliţiştii ar fi trebuit să lase mulţimea izolată la Oxford Circus să se disperseze fără nici un control. Un asemenea demers ar fi echivalat, pentru poliţie, cu negarea obligaţiei de a preveni tulburările ordinii publice, datoria de diligenţă, precum şi obligaţia pozitivă de a proteja manifestanţii şi terţii – inclusiv poliţiştii – împotriva riscului unor vătămări grave, şi de a păstra bunurile semenilor.
29. Având în vedere condiţiile din Oxford Circus, în special dificultăţile poliţiei de a distinge indivizii paşnici de cei violenţi sau posibil violenţi din interiorul cordonului, orice politică de evacuare alta decât cea care a fost urmată s-ar fi dovedit irealizabilă. O dată cordonul creat, orice proces de dispersare controlată nu putea decât să dureze mult timp înainte de evacuarea completă a mulţimii. Era imposibil de precizat cât timp ar fi durat operaţiunea fără cercetări sau strângerea dovezilor, dar în orice caz nu era o chestiune de douăzeci de minute. Imediat ce s-a considerat necesară însoţirea procesului de evacuare cu percheziţii şi strângeri de probe, era normal ca operaţiunea să se fi întins asupra duratei ce fusese necesară începând cu reluarea sa de la ora 19:30, adică cel puţin o oră sau două.
30. Cât despre acuzaţia de lipsire de libertate în mod ilegal, judecătorul Tugendhat a estimat că poliţia a putut invoca pe bună dreptate scuza necesităţii.
31. În ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5, judecătorul a concluzionat că încercuirea în interiorul cordonului se analiza într-o lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1. Estimând că intenţia nu a fost niciodată de a aduce în faţa unui magistrat toate persoanele încercuite în interiorul cordonului de la Oxford Circus, acesta a judecat că măsura a avut ca scop controlul mulţimii astfel încât poliţia să poată aresta şi aduce în faţa justiţiei toate persoanele despre care se putea considera în mod rezonabil că ar fi comis infracţiuni şi cele a căror arestare s-a dovedit necesară pentru a le împiedica să comită infracţiuni; în acest sens, este de ajuns să se îndeplinească cerinţele art. 5 § 1 lit. c).
32. Mai mult, judecătorul Tugendhat a estimat că, având în vedere circumstanţele neobişnuite ale cauzei, nu a existat nicio atingere adusă drepturilor la libertatea exprimare şi de întrunire. Acesta a constatat că nici un martor nu a putut explica care era scopul defilării înspre Oxford Circus sau ce ar fi trebuit să se întâmple acolo, sau în altă parte, dacă cordonul de poliţişti nu ar fi fost creat. Judecătorul a considerat că documentele difuzate dinainte de către organizatori au vizat încurajarea cel puţin a unei minorităţi importante din persoanele prezente pentru a isca într-un mod sau altul agitaţii şi activităţi condamnabile, dintre care probabil infracţiuni la ordinea publică cum ar fi provocări de violenţe, daune materiale şi furturi. Acesta a concluzionat că fără cordon oricărei persoane i-ar fi fost practic imposibil, în acest context perturbat, să manifeste în mod legal. Judecătorul a considerat, de asemenea, că nimic nu demonstra că au fost persoane la Oxford Circus care ar fi avut intenţia să-şi exercite dreptul la libertatea de exprimare şi s-ar fi lovit de imposibilitatea de a o face în realitate. Judecătorul Tugendhat a concluzionat aşadar că respectiva cauză nu privea dreptul la libertatea de exprimare sau de întrunire, ci ordinea publică şi dreptul la libertate, şi a respins toate capetele de cerere ale reclamanţilor.
c) Curtea de apel
33. Judecătorul Tugendhat a autorizat-o pe doamna Austin şi pe domnul Saxby să formuleze apel împotriva concluziilor sale cu privire la acuzaţia de lipsire de libertate în mod ilegal şi a capătului de cerere întemeiat pe art. 5 § 1. Printr-o hotărâre pe care a pronunţat-o la 15 octombrie 2007 [(2007) EWCA Civ. 989], Curtea de apel le-a respins apelul.
34. În ceea ce priveşte acuzaţia de lipsire de libertate în mod ilegal, Curtea de Apel a estimat că pentru prevenirea unui risc de tulburări ale ordinii publice de către semeni, poliţia putea lua pe bună dreptate măsuri care să le împiedice sau limiteze exercitarea legală a drepturilor lor de către terţi nevinovaţi, sub rezerva că ar fi recurs mai întâi la toate celelalte mijloace posibile pentru evitarea tulburărilor ordinii publice şi pentru apărarea drepturilor semenilor, şi că măsurile luate au fot în mod rezonabil necesare şi potrivite. Aplicând acest criteriu în speţă, a considerat că, în circumstanţele manifestaţiei de la Oxford Circus, încercuirea doamnei Austin a fost legitimă întrucât era necesară pentru prevenirea unei tulburări iminente a ordinii publice de către semeni.
35. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5, curtea de apel a concluzionat că arestarea în cauză nu se analiza ca o lipsire de libertate. Master of the Rolls, Sir Anthony Clarke, care a pronunţat hotărârea curţii de apel, a formulat următoarele consideraţii:
„ 102. (...) Trebuie mai întâi stabilit dacă apelanţii au fost lipsiţi de libertate chiar de la bun început. Pentru noi, este evident că nu. Situaţia în acel moment nu se distingea radical, în privinţa arestării, de mai multe alte situaţii de izolare sau închisoare evocate de judecătorul din primă instanţă care ar fi considerate lipsiri de libertate în sensul art. 5 § 1. Un meci de fotbal a furnizat probabil un bun exemplu. Într-adevăr, este comun faptul că spectatorii au fost reţinuţi un interval de timp care se poate prelungi, în parte pentru propria lor protecţie, în parte (în anumite cazuri) pentru evitarea actelor de violenţă, de exemplu a ciocnirilor între suporterii echipelor adverse (...) Putem cita şi alte exemple (...), în special situaţii în care unii posesori de automobile se află în imposibilitatea, uneori pentru mai multe ore, de a părăsi o autostradă din cauza unei intervenţii a poliţiei în urma unui accident de circulaţie. Într-un asemenea caz, poate fi necesar ca poliţia să oblige persoanele să rămână în anumite locuri pentru o perioadă mai lungă de timp, ceea ce a fost prevăzut de la bun început.
103. În opinia noastră, era vorba clar în speţă de o situaţie de acest gen. Din constatările faptice ale judecătorului de primă instanţă, poliţia nu avea de ales decât să creeze cordonul, ceea ce a şi făcut. Poliţia prevăzuse o dispersare organizată în două sau trei ore pentru evitarea violenţelor. Judecătorul a prezentat diversele obiective ale măsurii, care cuprindeau securitatea şi prevenirea unor infracţiuni comise de unii manifestanţi, dintre care mulţi nu au putut fi identificaţi. În aceste condiţii, estimăm că nu se poate considera în mod rezonabil crearea iniţială a cordonului ca fiind o deţinere arbitrară pe care autorităţile din Strasbourg ar califica-o ca fiind o lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1. Din aceste motive, estimăm că judecătorul a comis o eroare de principiu când a concluzionat că apelanţii au fost deţinuţi în mod neregulat începând cu ora 14:20.
104. Acestea fiind spuse, este de datoria noastră să examinăm din nou problema care rămâne de rezolvat: aceea de a şti dacă persoanele în cauză au fost deţinute în mod neregulat după aceea. Pentru noi, răspunsul la această întrebare este „nu”. Astfel, de exemplu, (...) de mai multe ori după-amiază, poliţia a dat ordinul de a se începe o evacuare controlată, pentru a estima apoi că procesul nu putea fi dus la capăt. (...) De trei ori, decizia de disperare a mulţimii înspre nord a trebuit reexaminată sau amânată din cauza comportamentului unor manifestanţi din interiorul sau exteriorul zonei de reţinere, ceea ce explică că faza finală a evacuării nu a putut începe decât la ora 20:02 (...) În toată această perioadă, violenţele au fost nenumărate, chiar dacă, trebuie subliniat, apelanţii nu aveau nicio legătură (...) Astfel cum a concluzionat judecătorul din primă instanţă (...), nu era vorba numai de o mulţime statică de manifestanţi la Oxford Circus încadrată de poliţie şi reţinută pe loc timp de şapte ore. Era o situaţie dinamică, haotică şi confuză, care implica şi în jurul cordonului un număr mare de alţi protestatari care aduceau ameninţări grave ordinii publice şi reprezentau un risc pentru poliţiştii ce formau cordonul şi cei aflaţi în interiorul lui.
105. În aceste condiţii, nu putem considera în mod rezonabil că o situaţie care, la origine, nu avea caracteristicile unei lipsiri de libertate s-a transformat la un anumit punct în lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. Cu toate acestea, contrar judecătorului din primă instanţă, concluzionăm că, ţinând seama de toate circumstanţele relevante, nu a exista lipsire de libertate arbitrară în sensul Convenţiei.”
d) Camera Lorzilor
36. Doamna Austin, asemenea domnului Saxby, a fost autorizată să sesizeze Camera Lorzilor cu privire la chestiunile prevăzute la art. 5 § 1 din Convenţie. Înalta instanţă a examinat cauza la 24 şi 25 noiembrie 2008. La 28 ianuarie 2009, a pronunţat o hotărâre unanimă prin care a respins recursul pe motiv că, prima reclamantă nefiind lipsită de libertate, nu se aplica art. 5 § 1 [(2009)] UKHL 5].
37. Lordul Hope of Craighead, cu care toţi ceilalţi Lorzi au fost de acord, a precizat în felul următor interpretarea noţiunii de „lipsire de libertate”:
„23. Aplicarea art. 5 § 1 măsurilor de control al mulţimilor este o chestiune cu privire la care, pare-se, Curtea din Strasbourg nu a fost niciodată sesizată să se pronunţe. De asemenea, nu există linii directoare precizate pentru a determina dacă art. 5 § 1 este adus în discuţie atunci când poliţia restrânge deplasările unor indivizi cu scopul unic de a evita vătămările persoanelor sau daunele materiale. Necesitatea adoptării unor astfel de măsuri în interes general nu este totuşi nouă. Asemenea măsuri se arată, de exemplu, adesea indispensabile la meciurile de fotbal pentru a garanta că suporterii celor două echipe nu sunt în situaţii de confruntări care să ducă la violenţă. Restricţii la libertatea de mişcare pot fi de asemenea impuse de poliţie posesorilor de automobile în scopul siguranţei rutiere după un accident pe o autostradă sau pentru împiedicarea locuitorilor din zonă de a se apropria prea mult de un incendiu sau de scena unui act terorist. Vom remarca că până în prezent nimeni nu a pretins că asemenea restricţii, când sunt proporţionale şi lipsite de arbitrar, sunt contrare art. 5 § 1.
24. Putem estima că în comparaţie cu exemplele pe care tocmai le-am menţionat, restricţiile rezultate din cordonul de poliţişti impus în speţă erau de un grad şi o intensitate superioară. Dar Lordul Pannick QC a susţinut în apărare că nu putem ignora în mod rezonabil scopul măsurii restrictive sau circumstanţele în care a fost luată. În opinia lui, chiar ideea de deţinere nu a atins pe nimeni şi nu s-a vorbit niciodată de lipsire de libertate dacă cordonul nu a fost ţinut decât douăzeci de minute. Faptul că acest cordon a fost menţinut un interval mult mai lung de timp nu ar trebui să facă în acest sens nicio diferenţă, imposibilitatea eliberării mai devreme a persoanelor din cordon depinzând de circumstanţele independente ale voinţei poliţiei. Pentru a stabili dacă în speţă măsura luată cădea sub incidenţa art. 5 § 1, ar trebui să se înceapă un exerciţiu de echilibru între drepturile individului şi interesele societăţii. Ar trebui aşadar să se ţină seama de faptul că art. 5 consacră un drept fundamental de importanţă crucială, dar imposibilitatea de a justifica o atingere a acestui drept în afara cazurilor enumerate la literele a – f nu ar face decât să sublinieze necesitatea definirii cu atenţie a limitelor din câmpul său de aplicare.
25. Doamna Williams QC a susţinut, dimpotrivă, în numele apelantei, că scopul măsurii este fără relevanţă. În opinia ei, caracterul necesar şi potrivit al răspunsului este cu siguranţă o condiţie prealabilă pentru stabilirea legalităţii măsurii în sensul paragrafelor a) – f) din art. 5 § 1, dar nu va merge prea departe. Nu ar fi nicio echilibrare de făcut fiind vorba de examinarea chestiunii iniţiale a aplicabilităţii art. 5 § 1 măsurilor adoptate de poliţie. Scopul măsurii şi exerciţiul de echilibrare ar fi chestiuni de adăugat la examinare cazurilor enumerate la literele a) – f).
Scopul trebuie luat în considerare?
26. Desigur, în fiecare caz decizia privind întrebarea dacă a existat lipsire de libertate depinde în mare măsură de faptele cauzei. Deciziile privind aplicarea art. 5 dictate în întregime de fapte nu sunt de mare folos. În schimb, cele care pot să ilustrează chestiuni de principiu prezintă un interes. În speţă, putem strânge informaţii din câteva din aceste decizii pentru a stabili în ce măsură se cuvine să se ia în considerare scopul sau obiectivul măsurii respective atunci când examinăm dacă aceasta cade sau nu sub incidenţa art. 5 § 1.
27. Dacă scopul este un element de luat în considerare este pentru a se permite echilibrarea a ceea ce măsura caută să atingă şi a intereselor persoanei respective. Ideea ca o punere în balanţă ar trebui să intervină în stadiul iniţial, atunci când aplicabilitatea art. 5 § 1 este examinată, nu reiese în niciun fel din cauzele Engel împotriva Ţărilor de Jos (nr. 1) [(1976) 1 RCEDO 647] sau Guzzardi împotriva Italiei (1980) 3 RCEDO 333] şi nu se poate întemeiat deloc pe modul de redactare a dispoziţiei. Dar, eu cred că există pe alocuri în jurisprudenţa Curţii suficiente elemente care indică că problema echilibrării este inerentă noţiunilor consacrate de Convenţie şi că aceste elemente au un rol de jucat atunci când vine vorba de examinarea domeniului de aplicare a celor mai importante drepturi fundamentale care protejează siguranţa fizică a individului.”
Lordul Hope a trecut apoi în revistă un număr de hotărâri şi decizii ale Curţii şi Comisiei, în special X împotriva Republicii Federale Germania, nr. 8819/79, Decizia Comisiei din 19 martie 1981, Decizii şi rapoarte (DR) 24, p. 158 ; Guenat împotriva Elveţiei, nr. 24722/94, Decizia Comisiei din 10 aprilie 1995, DR 81-B, p. 13 ; H.M. împotriva Elveţiei, nr. 39187/98, CEDO 2002-II ; Nielsen împotriva Danemarcei, 28 noiembrie 1988, seria A nr. 144 ; Soering împotriva Regatului-Unit, 7 iulie 1989, seria A nr. 161 ; O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 15809/02 şi 25624/02, CEDO 2007-III ; şi N. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26565/05, CEDO 2008. A formulat următoarele concluzii:
„34. Consider că există loc, chiar în cazul drepturilor fundamentale pentru aplicarea cărora nicio restricţie sau limitare nu este autorizată de Convenţie, pentru o abordare pragmatică care ia pe deplin în considerare toate circumstanţele. Art. 5 nu menţionează interesele siguranţei publice sau păstrarea ordinii publice în situaţiile ce justifică eventualele lipsiri de libertate. Acest lucru contrastează cu art. 10 § 2 care prevede în mod expres că aceste motive pot veni să nuanţeze dreptul la libertatea de exprimare. Dar importanţa care trebuie acordată, în contextul art. 5, măsurilor luate în interesele siguranţei publice reiese din art. 2 din Convenţie, deoarece viaţa persoanelor cuprinse în înghesuiala unei mulţimi ar putea fi ameninţată dacă poliţia s-ar afla în imposibilitatea de a adopta măsuri de control. Aceasta este o situaţie în care căutarea unui just echilibru este necesară pentru ca aceste drepturi fundamentale concurente să se poată concilia. Domeniul de aplicare conferit art. 5 cu privire la măsurile de control al mulţimilor trebuie, desigur, să ia în considerare atât drepturile individului cât şi interesele comunităţii. Astfel, orice măsură trebuie luată cu bună-credinţă şi adaptată situaţiei care a făcut-o necesară. Acest lucru este esenţial pentru păstrarea principiului fundamental care doreşte ca orice acţiunea ce afectează dreptul la libertatea unei persoane să fie lipsită de arbitrar. Acestea fiind spuse, dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, putem concluziona corect că măsurile de control al mulţimilor luate în interesul comunităţii nu încalcă drepturile recunoscute la art. 5 persoanelor care formează mulţimea a cărei libertate de mişcare este restrânsă de aceste măsuri.”
Lordul Neuberger of Abbotsbury a considerat, de asemenea, că nu a existat lipsire de libertate. El s-a exprimat după cum urmează:
„58. Poliţia are obligaţia de a menţine ordinea în cazul riscului de revolte şi de a lua măsuri rezonabile pentru prevenirea tulburărilor grave aduse ordinii publice, în specială dacă există riscuri de violenţă asupra persoanelor sau bunurilor. În anumite circumstanţe, o persoană sensibilă care trăieşte într-o democraţie modernă trebuie să se aştepte în mod rezonabil să fie reţinută sau cel puţin să admită că este legitim ca poliţia să o reţină într-un spaţiu limitat. Astfel, dacă o persoană deranjată sau în stare de ebrietate cutreieră, cu un revolver în mână, într-un imobil, este legitim şi chiar de dorit ca poliţia să ia măsuri pentru ca persoanele din apropiere să rămână pe loc, eventual pentru mai multe ore, chiar dacă trebuie să stea mai multe persoane într-o încăpere mică. La fel, în faţa unor grupuri de suporteri din echipe adverse la un meci de fotbal, poliţia veghează în general şi, desigur, corect la a menţine separate cele două grupuri pentru a evita violenţele şi agitaţiile. Acest lucru implică adesea închiderea unui grup sau a amândurora într-un spaţiu relativ strâmt pentru o perioadă destul de lungă. De asemenea, în cazul unui accident pe o autostradă, este obişnuit, şi chiar normal, ca poliţia să oblige conducătorii autor şi pasagerii să rămână în maşini, staţionate, adesea mai mult de o oră sau două. În toate aceste situaţii, măsurile de izolare luate de poliţie vizează să asigure protecţia indivizilor şi să prevină atacurile asupra persoanelor sau daunele materiale.
59. Consider că şi în cazul unei manifestaţii, în special dacă există motive să credem că va da naştere la tulburări şi violenţe, ne putem aştepta din partea poliţiei şi chiar uneori îi putem cere să ia măsurile necesare pentru a asigura evitarea acestor tulburări sau violenţe sau, cel puţin, reducerea lor. Asemenea măsuri pot implica adesea restricţii la libertatea de mişcare a manifestanţilor şi uneori a trecătorilor care se văd cuprinşi din întâmplare în centrul manifestaţiei. În anumite cazuri, persoanele pot fi constrânse să rămână izolate un timp într-un spaţiu relativ strâmt.
60. În asemenea circumstanţe, mi se pare nerealist să se pretindă că art. 5 poate intra în joc, cu condiţia – şi este una importantă – ca acţiunile poliţiei să fie adecvate şi rezonabile, iar nivelul de disconfort şi durata măsurii de izolare să fie limitate la minimul necesar în raport cu obiectul ce trebuie atins, şi anume prevenirea violenţelor şi tulburărilor grave aduse ordinii publice.
61. Avocatul apelantei a apărat ideea că, cel puţin pentru unele exemple din cele menţionate anterior, se poate bănui consimţământul persoanelor respective la măsura izolării. Nu sunt sigur că această analiză este satisfăcătoare, chiar pentru că nu se poate aplica cazurilor persoanelor care ar informa poliţia că refuză să fie izolate, doar dacă nu trebuie considerat consimţământul ca fiind involuntar sau căzând sub incidenţa unei prezumţii absolute. Totuşi, dacă prezumţia de consimţământ constituie o bază adecvată pentru justificarea unei măsuri de izolare în temeiul art. 5, atunci mi se pare că am putea justifica măsura luată în speţă spunând că oricine iese în stradă, în special dacă este vorba de o manifestaţie ce implică un risc cunoscut de grave violenţe, trebuie considerat ca dându-şi consimţământul cu privire la posibilitatea de a fi reţinut de poliţie, dacă măsura reţinerii este un mijloc rezonabil şi potrivit de prevenire a tulburărilor serioase aduse ordinii publice şi a violenţelor grave.
62. Astfel, în acord cu curtea de apel, aş spune că, în lumina constatărilor judecătorului din primă instanţă astfel cum au fost rezumate supra la pct. [57], acţiunile poliţiei în speţă nu au dat naştere niciunei încălcări a drepturilor garantate apelantei la art. 5. Caracteristica acestei speţe care poate genera probleme speciale, este durata perioadei de reţinere, adică aproape şapte ore. Totuşi, dat fiind că am concluzionat că o măsură de izolare rezonabilă şi potrivită, necesară pentru prevenirea gravelor violenţe şi tulburărilor ordinii publice, nu încalcă art. 5, mi se pare dificil să admit că simplul fapt că perioada de reţinere a fost anormal de lungă poate, în sine, să transforme o situaţie care altfel nu ar reieşi din art. 5 într-o situaţie care cade sub incidenţa acestei dispoziţii. Cred că acest punct de vedere găseşte un anumit sprijin în cauzele în care s-a considerat că o deţinere în închisoare nu scapă sensului art. 5 numai că a fost de scurtă durată (a se vedea, de exemplu, Novotka împotriva Slovaciei – cererea nr. 47244/99, 4 noiembrie 2003).
63. Astfel cum este indicat anterior, mi se pare că intenţia poliţiei trebuie luată în considerare, în special în cauzele atipice, cum ar fi cele examinate, şi dacă această intenţie reiese în mod vădit din circumstanţele externe. Dacă, de exemplu, poliţia pare să fi menţinut cordonul, peste perioada de timp necesară pentru stăpânirea mulţimii, pentru sancţionarea manifestanţilor din interiorul cordonului sau pentru „a le da o lecţie”, ar da naştere, în opinia mea, la considerente foarte diferite. Ar exista aşadar, în opinia mea, o bază solidă pentru analizarea menţinerii cordonului ca o deţinere în sensul art. 5. Totuşi, astfel cum reiese din constatările clare şi minuţioase ale judecătorului din primă instanţă, care, în mod corect, nu au fost contestate în apel, nu putem afirma aşa ceva în speţă.
64. În plus, se cuvine să ţinem minte că – cel puţin în opinia mea – dacă ar trebui să vedem în măsura luată în speţă o deţinere în sensul art. 5, poliţia nu ar putea, având în vedere raţionamentul Curţii Europene în cauza Lawless împotriva Irlandei (nr. 3) (1961 1 RCEDO 15), să justifice această deţinere invocând excepţiile prevăzute la literele b) şi c) ale art. 5 § 1. Faptul că respectiva măsură de izolare nu s-ar putea justifica în privinţa niciunei excepţii din cele prevăzute la literele a) - f) nu face decât să întărească ideea că această măsură nu se poate analiza pur şi simplu ca o deţinere în sensul art. 5. Mi s-ar părea ciudat faptul că poliţia nu a are posibilitatea de a acţiona astfel cum a făcut-o în circumstanţele speţei fără să încalce drepturile garantate la art. 5 pentru cei afectaţi de măsură.”
Lordul Carswell a aprobat observaţiile Lordului Hope, Lordul Scott of Foscote a subscris la cele ale Lordului Hope şi Lordului Neuberger, subliniind că „scopul măsurii de izolare sau de restricţie de circulaţie şi intenţiile persoanelor responsabile de impunerea ei apar într-un loc foarte bun în circumstanţele ce trebuie luate în considerare pentru a ajunge la decizia” privind problema stabilirii faptului dacă a existat sau nu lipsire de libertate.
Lordul Walker of Gestinghope subscrie la avizul Lordului Hope, dar a adăugat într-o „notă” următoarele consideraţii:
„43. La pct. 26 şi următoarele din avizul său, Lordul Hope a adresat întrebarea: „Scopul trebuie luat în considerare?”. Concluzia sa este formulată cu mare precauţie: el explică (la pct. 34) că există loc, chiar în cazul drepturilor fundamentale, pentru o abordare pragmatică luând pe deplin în considerare ansamblul circumstanţelor. Consider că are dreptate să fie cumpătat în acest punct. Curtea din Strasbourg a precizat adesea că toate circumstanţele pot fi relevante pentru problema aflării dacă a existat sau nu lipsire de libertate (a se vedea, de exemplu, cauza H.M. împotriva Elveţiei (2004 38 RCEDO 314, pct. 42): (...). Este interesant de notat că elementele enumerate în pasajul menţionat anterior al cauzei H.M., oricât de mari ar fi, nu conţin scopul măsurii.
44. Scopul unei măsuri de izolare care se poate analiza, în mod discutabil, într-o lipsire de libertate este, în general un element relevant, nu pentru a determina dacă pragul a fost atins, ci pentru a aprecia dacă izolarea se poate justifica în privinţa literelor a) – f) din art. 5 § 1 (a se vedea, de exemplu, în ceea ce priveşte art. 5 § 1 e), următoarele cauze: Nielsen împotriva Danemarcei [(1988) 11 RCEDO 175] ; Litwa împotriva Poloniei [(2001) 33 RCEDO 1267] ; Wall împotriva Suediei, (10 decembrie 2002) decizie cu privire la admisibilitate, nr. 41403/98 ; H.M. împotriva Elveţiei (citată anterior) ; H.L. împotriva Regatului Unit [(2005) 40 RCEDO 32] ; Enhorn împotriva Suediei [(2005) 41 RCEDO 633]; şi Storck împotriva Germaniei [(2006) 43 RCEDO 96]. În cazul unei măsuri de izolare echivalentă cu lipsirea de libertate şi punerea în pericol a siguranţei persoanei, bunele intenţii nu ar compensa lipsa justificării măsurii în privinţa vreunei excepţii din cele enumerate la art. 5 § 1 lit. a) - f), care trebuie strict interpretate.
45. Multe din aceste cauze care aduc în joc art. 5 § 1 lit. e) ridică în acelaşi timp întrebări cu privire la consimţământul expres sau implicit (la internarea într-un spital de psihiatrie sau cămin de bătrâni). Se pare că am putea contesta astăzi unele decizii vechi, în măsura în care evidenţiază „drepturile părinteşti” (în special hotărârea Nielsen, în care Curtea a concluzionat cu nouă voturi contra şapte că internarea într-un spital de psihiatrie a unui băiat de 12 ani nu constituie o lipsire de libertate, din cauza „drepturilor părinteşti” ale mamei sale). Hotărârea Storck a trimis, cred, un mesaj clar în favoarea unei abordări diferite a autonomiei personale a tinerilor (chiar dacă nefericita reclamantă din prezenta cauză avea 18 ani în momentul administrării forţate de medicamente într-o unitate închisă dintr-o clinică din Brême, măsură care a însemnat acordarea unei sume neobişnuit de mari pentru prejudiciu moral.
46. De asemenea, resimt un oarecare disconfort în faţa deciziei cu privire la admisibilitatea cauzei X împotriva Germaniei pronunţată la 19 martie 1981 (cererea nr. 8119/79): comisariatele de poliţie pot fi locuri de intimidare pentru oricine, în special pentru copii, şi nu ar fi sincer să spunem că
„(...) în speţă [acţiunea poliţiei] nu urmărea să încarcereze copiii, ci pur şi simplu să se informeze asupra modului în care şi-au însuşit obiectele găsite în posesia lor şi asupra furturilor survenite anterior în şcoală.”
47. Astfel, concluzionez totuşi că întrebarea esenţială care trebuie adresată în speţă este următoarea: ce făceau poliţiştii la Oxford Circus la 1 mai 2001? Despre ce era vorba? Răspunsul este, astfel cum Lordul Hope l-a explicat în rezumatul său exhaustiv al concluziilor necontestate ale judecătorului din primă instanţă, că poliţia s-a angajat într-un exerciţiu neobişnuit de dificil de control asupra unei mulţimi, pentru a evita atacurile asupra persoanelor şi daunele materiale. Poliţiştii cu experienţă care conduceau operaţiunile erau hotărâţi să evite o catastrofă similară celei care s-a produs la Red Lion Square la 15 iunie 1974. Scopul lor era să răspândească mulţimea şi faptul că le-a trebuit mult timp decât au crezut pentru realizarea acestui scop a depins de unele circumstanţe independente de voinţa lor. »
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
38. Reclamanţii se plâng că au fost lipsiţi de libertate cu încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”
39. Guvernul susţine că nu a existat lipsire de libertate şi că, prin urmare art. 5 § 1 nu se aplică. Cu titlu secundar, acesta afirmă că dacă a existat lipsire de libertate a fost conformă literelor b) şi/sau c) din această dispoziţie.
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
40. Guvernul consideră că poliţia nu a lipsit reclamanţii de libertate în sensul art. 5 § 1. Acesta subliniază că unul din principiile fundamentale inerente Convenţiei dispune administrarea unui just echilibru între apărarea intereselor comunităţii şi protecţia drepturilor indivizilor. Necesitatea a de căuta un asemenea echilibru s-ar regăsi în întreaga jurisprudenţă a Curţii şi ar trebui luată şi ea în considerare pentru stabilirea unei lipsiri de libertate. Art. 5 § 1 din Convenţie, contrar art. 8 – 11, nu ar fi nuanţat de o dispoziţie care să prevadă motive generale de justificare; în consecinţă, este important să nu extindă prea mult noţiunea de „lipsire de libertate”.
41. Principiile aplicabile pentru a determina dacă a existat lipsire de libertate ar fi fost extrase de Curte pentru prima dată în cauza Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (8 iunie 1976, pct. 58-59, seria A nr. 22), apoi reluate în cauza Guzzardi împotriva Italiei (6 noiembrie 1980, pct. 92-93, seria A nr. 39) şi în multe alte cauze ulterioare. Ar reieşi clar din această jurisprudenţă că problema aflării dacă a existat sau nu lipsire de libertate trebuie rezolvată în funcţie de faptele particulare ale cazului. Durata măsurii ar fi un factor de luat în considerare, însă faptul că ar fi fost impusă într-o perioadă de timp semnificativă nu ar fi de-ajuns pentru o lipsire de libertate, astfel cum ar reieşi din cauzele privind impunerea interdicţiilor de a umbla pe străzi (Raimondo împotriva Italiei, 22 februarie 1994, seria A nr. 281‑A, şi Trijonis împotriva Lituaniei, nr. 2333/02, 15 decembrie 2005). Scopul urmărit de o măsură ar constitui un factor de luat în considerare şi ar putea împiedica Curtea să concluzioneze o lipsire de liberate, chiar în cazul unei izolări fizice într-un loc special pentru o lungă perioadă de timp; cauza Engel, în care Curtea ar fi considerat (pct. 59) că trebuia luat în considerare contextul disciplinei militare, ar ilustra acest punct. De asemenea, în cauzele Nielsen împotriva Danemarcei şi H.M. împotriva Elveţiei, ambele citate anterior, Curtea, pentru a concluziona că art. 5 nu se aplică, ar fi luat în considerare scopul umanitar al măsurii de izolare. Acest demers ar fi corect în principiu, întrucât obiectivul de bază al art. 5 § 1 din Convenţie ar fi împiedicarea lipsirilor de libertate arbitrare sau nejustificate.
42. Curtea nu ar fi trebuit niciodată până acum să ia în considerare circumstanţele asemănătoare celor din speţă, în care poliţia ar fi fost constrânsă să ia măsuri, proporţionate, pentru a izola anumite persoane pentru o perioadă de timp limitată în vederea evitării tulburărilor grave ale ordinii publice ce implică un risc substanţial de atacuri asupra vieţii sau integrităţii fizice. Dacă trebuia concluzionat că respectiva creare a unui cordon la Oxford Circus la 1 mai 2001 era contrară art. 5, poliţiile tuturor statele contractante ar fi constrânse să recurgă la alte metode pentru controlarea manifestaţiilor violente, de exemplu utilizarea gazului lacrimogen sau a bilelor de cauciuc, care nu ar ridica nicio problemă în ceea ce priveşte art. 5, dar care ar fi mult mai periculoase pentru toate persoanele implicate.
43. Concluzia Camerei Lorzilor şi a curţii de apel ar fi temeinică, conformă principiilor întemeiate pe jurisprudenţa Curţii, că nu a existat lipsire de libertate în timpul cât cordonul a fost creat iniţial. O restricţie temporară a libertăţii de circulaţie pe un drum public, chiar dacă ar fi absolută, nu ar echivala cu o lipsire de libertate, astfel cum ar reieşi clar din exemplele privind mulţimile de suporteri la meciurile de fotbal sau închiderea traficului pe drumuri, citate de instanţele interne. În acest caz, s-ar pune problema de a stabili dacă durata menţinerii cordonului a transformat această măsură într-o lipsire de libertate. Răspunsul ar depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei, în special de intenţia poliţiei, care ar fi fost să apere persoanele din interiorul şi exteriorul cordonului, şi de necesitatea măsurii întrucât poliţia nu ar fi putut lua alte măsuri care să poată preveni tulburările grave aduse ordinii publice.
44. În secundar, Guvernul susţine că dacă a existat lipsire de libertate aceasta se justifica în privinţa art. 5 § 1 b) pentru a garanta executarea unei obligaţii prevăzute de lege, şi anume obligaţia de a ajuta agenţii de poliţie să facă faţă unei tulburări a ordinii publice. În subsidiar, acesta pledează ca lipsirea de libertate, presupunând-o stabilită, reieşea şi din excepţia prevăzută la art. 5 § 1 c), în care izolarea fiecărui reclamant era necesară pentru a permite poliţiei să prevină tulburările ordinii publice de care se temea.
2. Reclamanţii
45. Reclamanţii susţin că pentru a se stabili dacă o persoană a fost lipsită de libertate, trebuie apreciată situaţia acesteia concretă în mod obiectiv, examinând în special dacă a existat „[izolare] într-un anumit caz restrâns pentru o perioadă semnificativă de timp” şi dacă persoana respectivă „şi-a dat sau nu consimţământul valabil” pentru măsura luată (Storck împotriva Germaniei, nr. 61603/00, pct. 74, CEDO 2005‑V). Reclamanţii adaugă că dacă măsura utilizată nu implică o deţinere în sensul clasic al încarcerării trebuie apreciată cu privire la natura şi gradul izolării, la modalităţile realizării sale, la durata şi efectele avute asupra individului respectiv. De exemplu, cu cât gradul măsurilor de izolare şi de constrângere impuse de autorităţi este mai important cu atât durata necesară pentru a constata un caz de lipsire de libertate este mai scurtă.
46. Observaţiile Guvernului s-ar baza pe ipoteza nouă şi controversată că o măsură de izolare necesară realizării unui scop legitim sau de interes general nu s-ar analiza într-o lipsire de liberate, cel puţin în afara situaţiei clasice a încarcerării. Acest argument ar fi neîntemeiat: întrucât ar fi recurs la o măsură în circumstanţele care altfel ar caracteriza o lipsire de libertate, intenţia sau scopul subiacente care stau la baza măsurii nu ar fi luate în considerare pentru a se aprecia dacă a existat sau nu lipsire de libertate. Scopul iniţial al unei măsuri nu ar fi relevant decât pentru a răspunde întrebării dacă, în cazul unei lipsiri de libertate stabilită, măsura era justificată în privinţa unuia sau altuia din cele şase scopuri precizate la literele a) – f) ale art. 5 § 1, care s-ar cuveni, în orice caz, să fie strict interpretate. Ar fi imposibil de interpretat noţiunea lipsirii de libertate în mod diferit după cum măsura este impusă pentru motive de ordin public sau pentru orice alt scop legitim sau interes general.
47. Guvernul ar greşi dacă ar invoca în sprijinul raţionamentului său căutarea unui just echilibru între imperativele interesului general şi necesitatea de a apăra drepturile indivizilor. Acest just echilibru ar fi deja integrat în însăţi formularea diverselor drepturi protejate de Convenţie. Curtea nu ar avea libertatea de a realiza o cântărire a considerentelor de interes general concurente care ar reuşi să reducă sfera de aplicare a protecţiei oferită de Convenţie. Orice exerciţiu de echilibrare întreprins de aceasta ar fi condiţionat de structura articolului vizat şi nu s-ar putea face decât în spaţiile lăsate de această structură, de exemplu pentru delimitarea sferei de aplicare a obligaţiilor pozitive ce decurg din unele dispoziţii. Dacă afirmaţia centrală a Guvernului ar trebui considerată corectă, statele ar fi în măsură să contureze garanţiile oferite la art. 5 şi, pur şi simplu prin demonstrarea necesităţii măsurii, ar putea justifica detenţia unor persoane printr-o gamă largă de motive altele decât cele menţionate la literele a) – f) ale art. 5 § 1, fără ca respectivii indivizi să beneficieze de garanţiile procedurale şi materiale oferite la art. 5.
48. Reclamanţii nu susţin că a existat lipsire de libertate de la crearea cordonului. Având în vedere totuşi natura măsurii, modul coercitiv în care a fost impusă, durata şi efectele avute asupra lor, reclamanţii consideră că izolarea lor în interiorul cordonului de poliţie a constituit în mod vădit pentru ei o lipsire de libertate. Circumstanţa că instanţele interne ar fi hotărât că era vorba de o măsură necesară de ordin public ar fi irelevantă în această privinţă.
49. Reclamanţii consideră că lipsirea de libertate nu se justifică în privinţa niciunei litere din art. 5 § 1. În special, nu ar fi fost deţinuţi pentru a „în vederea garantării unei obligaţii prevăzute de lege”, în sensul art. 5 § 1 b), această formă de justificare neputând fi admisă, în opinia lor, decât în cazurile în care o obligaţie specială şi concretă incumbă asupra individului şi în care lipsirea de libertate este legată de respectarea acestei obligaţii. „Obligaţia” respectivă nu ar putea constitui chiar supunerea la lipsirea de libertate. În plus, detenţia unei persoane în temeiul art. 5 § 1 c) „când există motive verosimile de a se bănui că (....) există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune” ar impune în acelaşi timp şi ca lipsirea să vizeze împiedicarea individului respectiv să comită o anumită infracţiune şi autorităţile să aibă intenţia, la momentul lipsirii de libertate, să aducă persoana respectivă în faţa autorităţii judiciare competente în cadrul unei proceduri penale. Or, niciuna din aceste condiţii nu ar fi îndeplinită în speţă.
B. Motivarea Curţii
1. Admisibilitatea
50. Curtea consideră că întrebarea dacă reclamanţii au fost lipsiţi de libertate şi dacă art. 5 § 1 este aplicabil este strâns legată de fondul capetelor lor de cerere. Aceasta decide în consecinţă să unească această întrebare preliminară cu fondul.
51. Curtea constată de altfel că această cauză nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, o declară admisibilă.
2. Fondul
a) Principii generale
52. După cum părţile subliniază, este pentru prima oară când Curtea este chemată să examineze aplicarea art. 5 § 1 din Convenţie cu privire la tehnica de „kettling”, care constă în reţinerea de către poliţie a unor persoane pentru motive de ordin public. Pentru interpretarea art. 5 § 1 în asemenea circumstanţe, în special pentru a se stabili dacă a existat lipsire de libertate, Curtea se va baza pe principiile generale prezentate în continuare.
53. Mai întâi, astfel cum Curtea a reamintit de nenumărate ori, Convenţia este un instrument necesar interpretării în lumina condiţiilor de viaţă actuale şi a concepţiilor predominante în zilele noastre în statele democratice [a se vedea, între altele, Tyrer împotriva Regatului Unit, 25 aprilie 1978, pct. 31, seria A nr. 26, Kress împotriva Franţei (MC), nr. 39594/98, pct. 70, CEDO 2001‑VI; Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 75, CEDO 2002‑VI; şi, foarte recent, Bayatyan împotriva Armeniei (MC), nr. 23459/03, pct. 102, 7 iulie 2011]. Curtea nu ar şti totuşi, pentru a răspunde necesităţilor, condiţiilor, opiniilor şi normelor actuale, să identifice drepturi care nu au fost introduse la început (Johnston şi alţii împotriva Irlandei, 18 decembrie 1986, pct. 51-54, seria A nr. 112), să redimensioneze drepturile existente sau să creeze „excepţii” sau „justificări” nerecunoscute în mod expres în Convenţie (a se vedea, de exemplu, Engel şi alţii, citată anterior, pct. 57, şi Ciulla împotriva Italiei, 22 februarie 1989, pct. 41, seria A nr. 148).
54. Apoi, Convenţia trebuie de asemenea citită ca un întreg şi interpretată astfel încât să-şi promoveze coerenţa internă şi armonia între diversele dispoziţii [Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.) (MC), nr. 65731/01 şi 65900/01, pct. 48, CEDO 2005‑X].
55. Având în vedere contextul în care a fost luată măsura de izolare discutată aici, Curtea, având grijă să fie completă, consideră oportun să reamintească că art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie garantează dreptul la libertatea de circulaţie. Desigur, reclamanţii nu au invocat această dispoziţie, Regatul Unit neratificând Protocolul nr. 4 şi nefiind aşadar obligat prin acest instrument. Curtea consideră totuşi util, având în vedere importanţa şi semnificaţia dispoziţiilor diferite ale art. 5 pe de o parte şi ale art. 2 din Protocolul nr. 4 pe de altă parte, să formuleze următoarele observaţii. Mai întâi, art. 5 din Convenţie nu ar putea fi interpretat astfel încât să cuprindă cerinţele acestei dispoziţii şi să le facă astfel aplicabile statelor care, asemenea Regatului Unit, nu au ratificat acest protocol. De altfel, art. 2 § 3 din Protocolul nr. 4 autorizează restricţii privind libertatea de circulaţie dacă constituie măsuri necesare, în special, pentru menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor sau protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. În contextul art. 11, Curtea a declarat că atacurile asupra libertăţii de întrunire sunt în principiu justificate atunci când este vorba de asigurarea ordinii, prevenirea infracţiunilor sau protecţia drepturilor şi libertăţilor semenilor dacă manifestanţii se angajează în acte de violenţă [Giuliani şi Gaggio împotriva Italiei (MC), nr. 23458/02, pct. 251, 24 martie 2011]. De asemenea, a concluzionat că, în anumite circumstanţe bine definite, art. 2 şi 3 pot impune autorităţilor obligaţia pozitivă de a lua preventiv unele măsuri de ordin practic pentru apărarea unui individ a cărui viaţă este ameninţată de actele criminale ale altora [Giuliani şi Gaggio, citată anterior, pct. 244; P.F. şi E.F. împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 28326/09, pct. 36, 23 noiembrie 2010]. În cauzele în care a trebuit să examineze dacă autorităţile s-au conformat unor asemenea obligaţii pozitive, Curtea a considerat că trebuia să aibă în vedere dificultatea misiunii poliţiei în societăţile contemporane, imprevizibilitatea comportamentului uman şi inevitabilitatea alegerilor operaţionale în termeni de priorităţi şi de resurse (Giuliani şi Gaggio, citată anterior, pct. 245; P.F. şi E.F. împotriva Regatului Unit, decizie citată anterior, pct. 40).
56. Astfel cum a declarat Curtea anterior, poliţia trebuie să se bucure de o anumită marjă de apreciere în adoptarea unor decizii operaţionale. Asemenea decizii sunt aproape întotdeauna complicate, iar poliţia, care are acces la informaţii şi date neaccesibile publicului, este în general cel mai bine plasată pentru a le lua (P.F. şi E.F. împotriva Regatului Unit, decizia citată anterior, pct. 41). În plus, deja în 2001, progresele în materie de tehnologii de comunicare permiteau mobilizarea protestatarilor repede, în secret şi pe o scară fără precedent. Forţele de poliţie din statele contractante fac faţă noilor provocări pe care nimeni nu le prevăzuse probabil în vremea în care a fost redactată Convenţia şi se dezvoltă pentru a răspunde noilor tehnici de menţinere a ordinii, printre care se înscrie în special tehnica de „kettling”. Art. 5 nu ar putea fi interpretat astfel încât să împiedice poliţia să-şi îndeplinească sarcinile de menţinere a ordinii şi de protecţie a publicului, cu condiţia respectării principiului care stă la baza art. 5, şi anume protecţia individului împotriva arbitrarului [Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 67-74, CEDO 2008].
57. După cum a declarat Curtea anterior, art. 5 § 1 nu priveşte simplele restricţii privind libertatea de circulaţie, care respectă art. 2 din Protocolul nr. 4. Pentru a determina dacă un individ este „lipsit de libertate” în sensul art. 5, trebuie să se pornească de la situaţia sa concretă şi să se ia în considerare un ansamblu de criterii cum ar fi tipul, durata, efectele şi modalităţile de executare a măsurii respective. Între lipsirea şi restricţia de libertatea nu este decât o diferenţă de grad sau de intensitate, nu de natură sau de esenţă [Engel şi alţii, pct. 59; Guzzardi, pct. 92-93; Storck, pct. 71, toate citate anterior; şi, mai recent, Medvedyev şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 3394/03, pct. 73, CEDO 2010].
58. După cum Lordul Walker subliniază (supra, pct. 37), scopul măsurii nu este menţionat în hotărârile citate anterior ca un element de luat în considerare pentru aprecierea chestiunii de a stabili dacă a existat sau nu lipsire de libertate. În realitate, reiese clar din jurisprudenţa Curţii că un motiv subiacent de interes general, de exemplu protecţia societăţii împotriva unui individ perceput ca prezentând o ameninţare pentru aceasta, nu are nicio incidenţă asupra chestiunii de a stabili dacă această persoană a fost lipsită de libertate, chiar dacă motivul măsurii poate fi relevant pentru etapa ulterioară, care constă în a examina dacă lipsirea de libertate se justifica în privinţa unuia din literele art. 5 § 1 [a se vedea, printre multe altele, A. şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3455/05, pct. 166, CEDO 2009; Enhorn împotriva Suediei, nr. 56529/00, pct. 33, CEDO 2005‑I; M. împotriva Germaniei, nr. 19359/04, CEDO 2009]. Acest lucru se aplică şi în cazul în care este vorba de asigurarea protecţiei, tratarea sau preluarea în orice mod a unei persoane internate, cu excepţia cazului în care aceasta şi-a dat consimţământul valabil pentru ceea ce altfel s-ar analiza într-o lipsire de libertate [Storck, citată anterior, pct. 74-78, şi cauzele menţionate în aceasta şi, foarte recent, Stanev împotriva Bulgariei (GC), nr. 36760/06, pct. 117, 17 ianuarie 2012; a se vedea de asemenea, cu privire la valabilitatea consimţământului, Amuur împotriva Franţei, 25 iunie 1996, pct. 48, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑III].
59. Totuşi, Curtea consideră că respectiva cerinţă de a lua în considerare „tipul” şi „modalităţile de executare” a măsurii respective (Engel şi alţii, pct. 59, şi Guzzardi, pct. 92, ambele citate anterior) îi permite să aibă în vedere contextul şi circumstanţele specifice restricţiilor cu privire la libertate care se îndepărtează de situaţia standard de încarcerare în celulă (a se vedea, de exemplu, Engel şi alţii, citată anterior, pct. 59; Amuur, citată anterior, pct. 43). Într-adevăr, contextul în care se introduce măsura reprezintă un factor important deoarece, în societăţile moderne, survin de obicei situaţii în care publicul poate fi chemat să sprijine restricţii cu privire la libertatea de circulaţie sau la libertatea personală în interesul binelui comun. Astfel cum au observat judecătorii curţii de apel şi ai Camerei Lorzilor, publicul este în general pregătit să accepte aducerea unor restricţii temporare la libertatea de mişcare, în anumite contexte, de exemplu în transportul public, la deplasările pe autostradă sau cu ocazia unui meci de fotbal (supra, pct. 35 – 37). Curtea consideră că, dacă sunt rezultatul inevitabil al unor circumstanţe ce scapă de sub controlul autorităţilor, dacă sunt necesare pentru prevenirea unui risc real de atacuri grave asupra persoanelor sau de daune materiale şi dacă sunt limitate la minimul cerut în acest sens, restricţiile cu privire la libertate atât de comune nu pot fi considerate pe bună dreptate „lipsiri de libertate” în sensul art. 5 § 1.
60. Art. 5 consacră un drept fundamental al omului, şi anume protejarea individului împotriva amestecurilor arbitrare ale statului cu privire la dreptul său la libertate. Literele a) - f) ale art. 5 § 1 enumără limitat motivele ce autorizează lipsirea de libertate. O asemenea măsură nu este conformă cu art. 5 § 1 dacă nu rezultă din unul din aceste motive [a se vedea, printre multe altele, Al-Jedda împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27021/08, pct. 99, 7 iulie 2011]. Nu putem exclude faptul că recurgerea la tehnici de imobilizare şi de control al mulţimii poate, în anumite circumstanţe, să dea naştere unei lipsiri de libertate contrară 5 § 1. În fiecare caz în parte, art. 5 § 1 trebuie interpretat într-un mod care să ţină seama de contextul specific în care tehnicile respective sunt utilizate şi de obligaţia de a asigura menţinerea ordinii publice şi protecţia publicului pe care atât dreptul naţional cât şi dreptul o conferă poliţiei.
b) Aplicarea acestor principii faptelor cauzei
61. Întrebarea dacă, într-un anumit caz, a existat lipsire de libertate se pune în funcţie de faptele particulare ale cauzei. În această privinţă, Curtea reaminteşte că în cadrul sistemului Convenţiei este chemată să joace un rol subsidiar în comparaţie cu sistemele naţionale de apărare a drepturilor omului (A. şi alţii împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 154). Provenind dintr-o lectură combinată a art. 1 şi 19 din Convenţie, subsidiaritatea este unul din pilonii Convenţiei. Curtea trebuie să evite să joace rolul unui judecător al faptelor hotărând în primă instanţă, cu excepţia cazului în care acest lucru este inevitabil din cauza circumstanţelor unei anumite cauze. În principiu, acolo unde au fost efectuate proceduri interne, Curtea nu trebuie să-şi înlocuiască propria apreciere a faptelor cu cea a instanţelor naţionale, care au sarcina de a le stabili în baza probelor adunate. Dacă Curtea nu este obligată să respecte constatările acestora din urmă, dar este liberă să facă propria evaluare în lumina tuturor elementelor de care dispune, nu se va abate în mod normal de la constatările de fapt ale instanţelor naţionale decât dacă se află în posesia unor date convingătoare în acest sens (Giuliani şi Gaggio, citată anterior, pct. 180). Având în vedere totuşi faptul că în temeiul art. 19 şi 32 din Convenţie, este de datoria sa să o interpreteze şi să o aplice ca o ultimă soluţie, Curtea, dacă trebuie să ia în considerare constatările de fapt ale instanţelor interne, nu este limitată de concluziile lor juridice decât în punctul aflării dacă reclamantul a fost sau nu lipsit de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Storck, citată anterior, pct. 72).
62. Judecătorul Tugendhat, hotărând în primă instanţă, îşi pronunţă hotărârea după un proces de trei săptămâni, în timpul căruia a examinat un număr considerabil de elemente de probă cu privire la evenimentele care s-au derulat la Oxford Circus la 1 mai 2001, în special la dispoziţiile orale, documente, filme video şi fotografii (supra, pct. 16). El stabileşte în special următoarele fapte. Din informaţiile adunate în prealabil de către poliţie, manifestaţia trebuia să atragă un „nucleu dur” de 500 - 1 000 de manifestanţi violenţi şi exista un risc real de vătămări corporale grave, chiar de deces, şi daune materiale dacă poliţia nu reuşea să controleze mulţimea în mod eficient. Pregătiţi pentru ideea că un miting va avea loc la Oxford Circus la ora 16, poliţiştii au fost luaţi pe nepregătite când au constatat că mai mult de 1500 de persoane se grăbeau într-acolo cu două ore înainte. Luând în considerare informaţiile de care dispunea şi comportamentul pe care l-au avut mulţimile la manifestaţiile anterioare cu teme similare, poliţia a decis la ora 14 că pentru a preveni violenţele şi riscul atacurilor asupra persoanelor şi a daunelor materiale trebuia făcut un cordon. Începând cu ora 14:20, când acest cordon a fost creat integral, nimeni din interiorul lui nu a mai avut posibilitatea să plece fără autorizaţie. Era suficient spaţiu înăuntrul cordonului pentru ca persoanele să se poată deplasa şi nu erau înghesuieli, dar condiţiile nu erau confortabile deoarece persoane închise nu se puteau adăposti nicăieri, nu aveau apă sau hrană şi nici acces la toalete. După-amiaza şi seara, poliţia a încercat de mai multe ori să înceapă procesul de eliberare colectivă, dar comportamentul violent şi puţin cooperant al unei minorităţi importante din interiorul cordonului precum şi din împrejur au făcut-o să amâne operaţiunea de fiecare dată. În consecinţă, procesul de dispersare nu a fost complet terminat decât la ora 21:30. Totuşi, aproximativ 400 de persoane care, în mod vizibil, nu aveau nimic de-a face cu manifestaţia sau erau supuse consecinţelor grave ale izolării lor au fost autorizate să plece (supra, pct. 17 – 25). Aceste constatări nu au fost contestate de către părţile prezente în procedură, iar Curtea nu vede nici un motiv pentru a se abate de la ele. Primii trei reclamanţi au fost reţinuţi în interiorul cordonului de poliţie timp de şapte ore şi al patrulea reclamant timp de cinci ore jumătate.
63. Curtea trebuie să analizeze situaţia concretă a reclamanţilor în lumina criteriilor degajate în cauza Engel şi alţii şi în jurisprudenţa ulterioară (supra, pct. 57). Curtea arată în această privinţă diferenţe între cei în cauză – prima reclamantă a mers la Oxford Circus cu intenţia de a manifesta, iar ceilalţi reclamanţi erau simpli trecători – dar consideră că aceste diferenţe sunt fără incidenţă asupra întrebării dacă a existat sau nu lipsire de libertate.
64. Având în vedere criteriile enunţate în cauza Engel şi alţii, Curtea consideră că natura coercitivă a măsurii respective de izolare, durata şi efectele sale asupra reclamanţilor, în special disconfortul fizic pe care l-a cauzat şi imposibilitatea în care i-a pus de părăsi Oxford Circus sunt elemente în favoarea unei constatări de lipsire de libertate.
65. Totuşi, trebuie să ia în considerare şi „tipul” şi „modalităţile de executare” a măsurii respective. Astfel cum a declarat anterior, contextul în care aceasta se introduce îşi are importanţa sa.
66. Se cuvine aşadar să se noteze că măsura a fost impusă cu scopul de izolare şi încercuire a unei mulţimi numeroase, în condiţii instabile şi periculoase. După cum subliniază Guvernul (supra, pct. 42), poliţia a decis să recurgă, pentru a controla mulţimea, mai degrabă la o măsură de izolare decât la metode mai radicale care ar fi putut da naştere unui risc superior de atacuri asupra persoanelor. Judecătorul în primă instanţă a concluzionat că, având în vedere situaţia de la Oxford Circus, poliţia nu avea de ales, pentru a înlătura un risc real de vătămări corporale şi daune materiale grave, decât să impună un cordon absolut (supra, pct. 26). Curtea nu observă nici un motiv pentru a se delimita de concluzia instanţei interne conform căreia crearea unui cordon integral era mijlocul cel mai puţin intruziv şi cel mai eficace de utilizat în acele circumstanţe. În plus, reclamanţii nu pretind că crearea cordonului a avut ca efect imediat lipsirea de libertate a persoanelor prinse în interior (supra, pct. 48).
67. De altfel, din nou, în baza faptelor stabilite de judecătorul de primă instanţă, Curtea nu poate identifica un moment precis în care măsura unei restricţii cu privire la libertatea de mişcare pe care o constituia s-ar fi transformat într-o lipsire de libertate. Este frapant să se constate că, la cinci minute după crearea cordonului integral, poliţia se gândea deja să înceapă o operaţiune de dispersare controlată înspre nord. Treizeci de minute mai târziu, o a doua tentativă a fost iniţiată, apoi suspendată din cauza comportamentului violent al persoanelor din interiorul şi exteriorul cordonului. Între orele 15 şi 18, poliţiştii au examinat din nou situaţia la intervale regulate dar, văzând sosirea unui nou grup de manifestanţi şi a condiţiilor periculoase din mijlocul diverselor manifestaţii, au considerat că nu puteau elibera în siguranţă persoanele aflata în interiorul cordonului. Procesul de eliberare controlată a fost reluat la ora 17:55, apoi oprit la ora 18:15, din nou reluat la ora 19, apoi suspendat la ora 19:20, reluat încă o dată la 19:30, apoi din nou abandonat, şi în cele din urmă desfăşurat în mod continuu, pe grupe de câte 10 persoane, până la dispersarea totală a mulţimii la ora 21:45 (supra, pct. 24). Judecătorul de primă instanţă a considerat în consecinţă că înseşi condiţiile care au constrâns poliţia să reţină mulţimea la ora 14 au persistat până în jurul orei 20, când procesul de eliberare colectivă a putut fi derulat în cele din urmă fără întrerupere (supra, pct. 24). Prin urmare, considerând că poliţia a urmărit foarte îndeaproape evoluţia situaţiei, dar că, în esenţă, aceleaşi condiţii periculoase care au necesitatat crearea cordonului la ora 14 au persistat toată după-amiaza şi până la venirea serii, Curtea consideră că persoanele din interiorul cordonului nu pot fi considerate ca lipsite de libertate în sensul art. 5 § 1. În consecinţă, instanţa a judecat inutil să examineze dacă măsura se justifica în privinţa literelor b) şi c) din art. 5 § 1.
68. Curtea subliniază că concluzia anterioară conform căreia nu a existat lipsire de libertate se bazează pe faptele specifice şi excepţionale ale cauzei. Curtea observă, de asemenea, că reclamanţii nu au formulat nici un capăt de cerere în temeiul art. 10 sau 11 din Convenţie şi ia notă de concluzia judecătorului de primă instanţă conform căreia nu au fost încălcate drepturile la libertatea de exprimare şi libertatea de întrunire a persoanelor reţinute în interiorul cordonului (supra, pct. 32). Curtea ţine să precizeze de asemenea că, având în vedere importanţa fundamentală a libertăţii de exprimare şi libertăţii de întrunire în orice societate democratică, autorităţile naţionale trebuie să se ferească să recurgă la măsuri de control al mulţimilor pentru a înăbuşi sau descuraja, direct sau indirect, protestele. Dacă crearea şi menţinerea cordonului de către poliţie nu au fost necesare pentru prevenirea atacurilor grave asupra persoanelor sau daunelor materiale, măsura ar fi fost de alt „gen”, iar natura sa coercitivă şi restrictivă ar fi putut fi suficientă pentru a o face să intre sub incidenţa art. 5.
69. În concluzie, art. 5 neaplicându-se, nu a fost încălcat în speţă.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Declară, în unanimitate, cererile admisibile;
2. Declară, cu paisprezece voturi contra trei, că nu a fost încălcat art. 5 din Convenţie;
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 15 martie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
Michael O’BoyleFrançoise Tulkens
GrefierPreşedinte
La prezenta sentinţă se află anexat, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei separate comune a judecătorilor Tulkens, Spielmann şi Garlicki.
F.T.
M.O.B.
OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR TULKENS, SPIELMANN ŞI GARLICKI
1. Nu împărtăşim constatarea majorităţii conform că nu ar fi existat lipsire de liberate, ceea ce duce la concluzionarea că, art. 5 din Convenţie neaplicându-se, nu a fost încălcat în speţă.
2. Hotărârea explică poziţia sa prin „circumstanţele excepţionare şi specifice ale acestei cauze”, dar subliniază de asemenea că „dacă crearea şi menţinerea cordonului de către poliţie nu au fost necesare pentru prevenirea atacurilor grave asupra persoanelor sau daunelor materiale, măsura ar fi fost de alt „gen”, iar natura sa coercitivă şi restrictivă ar fi putut fi suficientă pentru a o face să intre sub incidenţa art. 5” (pct. 58).
3. La nivelul principiilor ce guvernează aplicarea art. 5 din Convenţie, o dispoziţie care este prezentă în toate instrumentele universale şi regionale de protecţie a drepturilor omului şi care rezultă din ordinea publică europeană, poziţia majorităţii poate fi interpretată în sensul că este necesar să se impună o măsură coercitivă şi restrictivă într-un scop legitim de interes general, această măsură neechivalând cu o lipsire de libertate. Este vorba aici de o propunere nouă, eminamente discutabilă şi criticabilă pentru un dublu motiv.
4. Mai întâi, Curtea a declarat întotdeauna că obiectivul sau intenţia unei măsuri nu poate fi luată în considerare pentru a se aprecia dacă a existat sau nu lipsire de libertate. Aceste elemente nu sunt relevante decât pentru a se aprecia dacă aceasta se justifică în privinţa scopurilor enumerate la literele a) – f) ale art. 5 § 1. Cu alte cuvinte, art. 5 realizează, în modul său de redactare, justul echilibru inerent Convenţiei între interesul public şi dreptul individului la libertate, limitând în mod expres scopurile pe care o lipsire de libertate le poate urmări în mod legitim.
5. Apoi, având în vedere structura şi modul de redactare al art. 5 § 1 din Convenţie, nu poate exista o distincţie de principiu între măsurile de ordin public şi măsurile impuse pentru orice alt scop de interes general/legitim. Cu alte cuvinte, nu există niciun motiv să tratăm lipsirile de libertate rezultate din motivele de ordin public diferit faţă de alte lipsiri de libertate pentru care este invocată această dispoziţie. Dacă nu ar fi aşa, statele ar putea „ocoli” garanţiile stabilite la art. 5 şi deţine persoane pentru o varietate de motive care merg dincolo de dispoziţiile prevăzute la art. 5 § 1 a) - f), cu condiţia să demonstreze necesitatea măsurii.
6. Pe această abordare se bazează analiza Curţii în hotărârea A. şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC) nr. 3455/05, CEDO 2009] din 19 februarie 2009, care priveşte o situaţie fără îndoială şi mai gravă, şi anume un risc de ameninţare la securitatea naţională: „Curtea nu subscrie la argumentul Guvernului conform căruia art. 5 § 1 trebuie să interpretat că autorizează căutarea unui just echilibru între dreptul la libertatea individuală şi interesul statului de a-şi proteja populaţia împotriva ameninţărilor teroriste. Acest argument contrazice nu numai jurisprudenţa Curţii cu privire la litera f) din art. 5 § 1, ci şi principiul că literele a) – f) ale acestei dispoziţii conţin lista exhaustivă a excepţiilor de la dreptul de libertate şi că numai o strictă interpretate a acestora este comptabilă cu scopurile urmărite de acest articol. Dacă o detenţie iese din limitele acestor litere stabilite de jurisprudenţa Curţii, nu o putem readuce în discuţie invocând necesitatea de echilibrare a intereselor statului şi pe cele ale deţinuţilor” (pct. 171).
7. În această privinţă, propunerea majorităţii care este menţionată, din păcate, în partea consacrată principiilor generale ni se pare problematică. „Nu putem exclude faptul că recurgerea la tehnici de imobilizare şi de control al mulţimilor poate, în anumite circumstanţe, să dea naştere unei lipsiri de libertate contrară art. 5 § 1. În fiecare caz în parte, art. 5 § 1 trebuie interpretat într-un mod care să ţină seama de contextul specific în care tehnicile respective sunt utilizate şi de obligaţia de a asigura menţinerea ordinii publice şi protecţia publicului pe care atât dreptul naţional cât şi dreptul Convenţional o conferă poliţiei” (pct. 60 din hotărâre). Sub această formă, considerăm acest text a fi periculos deoarece acordă mână liberă şi transmite un mesaj greşit poliţiei.
8. Majoritatea reamintesc că „în anumite circumstanţe bine definite, art. 2 şi 3 pot impune autorităţilor obligaţia pozitivă de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja un individ a cărui viaţă este ameninţată” (pct. 55 din hotărâre). Adevărat, dar nu s-a stabilit în speţă că a existat vreun pericol iminent pentru viaţa sau integritatea fizică a persoanelor. Totuşi, nu este vorba în realitate de o nouă problemă. Interacţiunea dintre protecţia oferită la art. 5 § 1 din Convenţie şi obligaţiile pozitive în temeiul art. 2 şi 3 a fost examinată de mai multe ori de Curte şi aceasta a repetat în mod constant că asemenea obligaţii pozitive trebuie să respecte pe deplin garanţiile consacrate la art. 5. Chiar foarte recent, în hotărârea Jendrowiak împotriva Germaniei (nr. 30060/04, 14 aprilie 2011), Curtea a reamintit că „autorităţile statului nu se puteau, în speţă, baza pe obligaţiile lor pozitive în virtutea Convenţiei pentru a justifica lipsirea de libertate a reclamantului, care, astfel cum s-a demonstrat anterior, (...) nu reiese din niciuna din justificările enumerate în mod exhaustiv la literele a) - f) ale art. 5 § 1. Această dispoziţie poate fi aşadar considerată că expune toate motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate în interes general, în special în interesul protejării publicului de infracţiuni” (pct. 38).
9. În prezenta cauză, paradoxul constă în faptul corect constatat de Lordul Hope şi Lordul Neuberger că, dacă există lipsire de libertate, ar fi fost imposibil pentru poliţie să o justifice în temeiul excepţiilor prevăzute la art. 5 § 1, literele b) şi c).
10. Suntem conştienţi că menţinerea ordinii este o misiune dificilă chiar dacă, în speţă, nu s-a contestat că cei 6 000 poliţişti erau cei mai experimentaţi din Anglia. După cum reiese din analiza efectuată de instanţele interne, se pare că forţele de ordine au dat, în speţă, prioritate eficienţei intervenţiei lor şi au optat pentru soluţia cea mai practică pentru a gestiona situaţia ţinând pe toată lumea în interiorul cordonului. Această măsură a fost astfel aplicată fără discernământ şi a fost impusă şi persoanelor care nu participau în nici un fel la manifestaţie. În această privinţă, ne puteam aştepta ca poliţia să recurgă la mijloace mai puţin intruzive. De fapt, se pare că toate persoanele care au trecut în acea zi pe la Oxford Circus în jurul orei 14 au fost tratate ca nişte obiecte şi obligate să rămână în locul în care se aflau până ce poliţia reuşeşte să rezolve problemele din oraş.
11. Majoritatea rezultă din diferenţele situaţiei reclamanţilor: prima a mers la Oxford Circus cu intenţia de a manifesta, iar ceilalţi trei reclamanţi erau simpli trecători. Aceasta consideră totuşi că aceste diferenţe sunt fără incidenţă asupra întrebării dacă a existat sau nu lipsire de libertate (pct. 63 din hotărâre). Cu tot respectul pe care-l datorăm, nu putem subscrie la acest punct de vedere. Desigur, putem accepta că un participant activ la o manifestaţie care nu este în întregime paşnică trebuie să prevadă că libertatea sa de mişcare ar putea fi restrânsă pentru necesitatea măsurilor poliţieneşti, deşi, în speţă, nu este cazul. Într-adevăr, curtea de apel a infirmat concluzia judecătorului Tugendhat conform căreia poliţia avea motive rezonabile să presupună că prima reclamantă era pe punctul de a se face vinovată de tulburarea ordinii publice; dimpotrivă, aceasta a considerat că, reţinând-o pe prima reclamantă, poliţia exercita o putere excepţională de common law constând în reţinerea unui nevinovat cu scopul de a preveni tulburarea ordinii publice de către alte persoane. Oricum, situaţia este total diferită în privinţa celorlalţi trei reclamanţi care se aflau acolo din întâmplare, fără nicio intenţie de a manifesta. Se puteau aştepta în mod rezonabil la nesupunerea unor măsuri destinate să controleze o mulţime de manifestanţi ostili dacă urmau instrucţiunile poliţiei.
12. Curtea consideră că nu poate identifica un moment precis în care măsura de restricţie privind libertatea de mişcare s-ar fi transformat într-o lipsire de libertate (pct. 67 din hotărâre). Sensul acestei constatări nu este clar. Poate însemna acest lucru că nu a existat lipsire de libertate înaintea orei 21:30 sau că situaţia a devenit o lipsire de libertate între orele 14 şi 21:30, dar fără să se poată indica momentul precis? Dacă acesta este cazul, majoritatea nu poate concluziona atât de categoric că persoanele din interiorul cordonului nu au fost lipsite de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. Într-o situaţie de incertitudine, prezumţia acţionează în mod normal pentru respectarea drepturilor individuale.
13. În cele din urmă, Marea Cameră nu se referă în niciun fel la hotărârea Gillan şi Quinton împotriva Regatului Unit din 12 ianuarie 2010 (nr. 4158/05, CEDO 2010). Desigur, punctul central în această cauză este art. 8 din Convenţie, dar art. 5 este la fel de implicat, exact în contextul unei manifestaţii. De fapt, interpretarea dată acestei dispoziţii în hotărârea Gillan şi Quinton este mult mai largă decât aici deoarece Curtea consideră că o restricţie coercitivă a libertăţii de a circula constituie o lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1. Într-adevăr, „Curtea constată că, deşi durata interpelării şi percheziţionării lor nu a depăşit nici pentru unul nici pentru altul treizeci de minute, reclamanţii au fost întru-totul lipsiţi de orice libertate de circulaţie. Au fost obligaţi să rămână în locul în care se aflau şi să se supună unei percheziţii, iar un refuz i-ar fi expus unei reţineri şi urmăriri penale. Acest element coercitiv arată că a existat lipsire de libertate în sensul art. 5 § 1 (a se vedea, de exemplu, Foka împotriva Turciei, nr. 28940/95, pct. 74-79, 24 iunie 2008)” (Gillan şi Quinton, pct. 57 – caractere cursive adăugate de noi). Or, gradul de coerciţie din prezenta cauză este mult mai important decât cauza Gillan şi Quinton.
14. În speţă, persoanele în cauză au fost izolate în interiorul unei zone relativ mici, în acelaşi timp cu alte 3 000 persoane, cu o libertate de mişcare foarte redusă; nu puteau decât să stea în picioare sau să se aşeze pe jos; nu aveau acces la toatele, nici hrană sau apă. Cordonul a fost menţinut prin prezenţa a sute de poliţişti, iar reclamanţii depindeau în întregime de decizia poliţiştilor cu privire la momentul în care puteau pleca. În plus, aceşti poliţişti puteau face uz de forţă pentru a menţine cordonul, iar refuzul de a se conforma instrucţiunilor şi restricţiilor impuse constituia o infracţiune pasibilă cu închisoare şi putea duce la arestare. Toţi reclamanţii au fost aşadar închişi timp de şase – şapte ore.
15. În concluzie, considerăm că a existat lipsire de libertate în sensul art. 5 din Convenţie şi că această dispoziţie a fost încălcată în speţă.
Full & Egal Universal Law Academy