©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
HOTĂRÂREA
din 23 mai 2016
În Cauza Avotiņš împotriva Letoniei
Cererea nr. 17502/07
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Avotiņš împotriva Letoniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din András Sajó, președinte, Ișıl Karakaș, Josep Casadevall, Elisabeth Steiner, Ján Šikuta, Nona Tsotsoria, Ganna Yudkivska, André Potocki, Paul Lemmens, Aleš Pejchal, Faris Vehabović, Ksenija Turković, Egidijus Kūris, Robert Spano, Iulia Antoanella Motoc, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, Jautrīte Briede, judecător ad hoc și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 8 aprilie 2015 și 23 martie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 17502/07 îndreptată împotriva Republicii Cipru și a Republicii Letonia, prin care un resortisant leton, domnul Pēteris Avotiņš („ februarie 2007 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).
2. Reclamantul a fost reprezentat inițial de J. Eglītis, avocat în Riga. În fața Marii Camere, a fost reprezentat de L. Liepa, de asemenea avocat în Riga. Guvernul leton (Guvernul pârât) a fost reprezentat de fostul său agent, doamna I. Reine, și ulterior de actualul agent, doamna K. Līce.
3. Cererea a fost îndreptată împotriva Ciprului inițial și împotriva Letoniei. Reclamantul s-a plâns, în special, de faptul că o instanță cipriotă l-a obligat la plata unei datorii contractuale fără să îl fi citat în mod corespunzător și fără să îi fi permis să-și exercite dreptul la apărare, precum și de faptul că instanțele letone au dispus executarea, în Letonia, a hotărârii judecătorești pronunțate în Cipru. Acesta s-a considerat victima încălcării dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
4. Cererea a fost repartizată inițial Secției a treia a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). Prin decizia parțială din 30 martie 2010, o cameră din cadrul secției respective a declarat cererea inadmisibilă în privința Ciprului, pe motiv de tardivitate (nerespectarea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție). Aceasta a mai decis, cu privire la capetele de cerere îndreptate împotriva Letoniei, să comunice Guvernului leton capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție și să declare inadmisibile celelalte capete de cerere.
5. La 1 februarie 2007, compunerea secțiilor Curții s-a modificat. Cererea a fost astfel repartizată Secției a patra (art. 25 § 1 și art. 52 § 1 din Regulament).
6. La 25 februarie 2014, o cameră a secției menționate, compusă din Päivi Hirvelä, președinte, Ineta Ziemele, George Nicolaou, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Vincent A. De Gaetano, Krzysztof Wojtyczek, judecători, și Françoise Elens-Passos, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre prin care a decis cu vot majoritar că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție, hotărâre la care s-a anexat opinia dizidentă comună a judecătorilor Ziemele, Bianku și De Gaetano.
7. La 23 mai 2014, reclamantul a solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenție și art. 73 din Regulament. La 8 septembrie 2014, Colegiul Marii Camere a admis cererea.
8. Compunerea Marii Camere a fost stabilită ulterior, în conformitate cu art. 26 § 4 și § 5 din Convenție și art. 24 din Regulament. În urma plecării de la Curte a doamnei Ineta Ziemele, judecător ales să reprezinte Letonia (art. 28 din Regulamentul Curții), președintele Curții a desemnat-o pe doamna Jautrīte Briede în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).
9. Guvernul pârât a depus observații scrise cu privire la fondul cauzei. Reclamantul a făcut trimitere la argumentele formulate în cererea sa pentru retrimiterea cauzei în fața Marii Camere. De asemenea, s-au primit observații de la Guvernul eston, Comisia Europeană și, Advice on Individual Rights in Europe Centre (AIRE Centre – 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulament). Comisia Europeană a fost autorizată, de asemenea, să ia parte la ședință.
10. De asemenea, în interesul bunei administrări a justiției, președintele Curții a decis să invite Guvernul cipriot să intervină în prezenta cauză și să prezinte explicații și observații cu privire la legislația cipriotă relevantă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulament). Guvernul cipriot a acceptat invitația și a comunicat observațiile sale la 4 februarie 2015.
11. La 8 aprilie 2015, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).
S-au înfățișat:
–pentru reclamant
L. Liepa, consilier,
dnii M. Šķiņķis,
M. Pētersons,consilieri,
P. Avotiņš, reclamant;
–pentru Guvernul pârât
dneleK. Līce, agent,
S. Kauliņa, consilier,
A. Zikmane,
D. Palčevska,consilieri;
–pentru Comisia Europeană
dlH. Krämer,consilier.
Curtea a ascultat declarațiile prezentate de L. Liepa, K. Līce și H. Krämer, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.
12. Ulterior, judecătorii Elisabeth Steiner, Nona Tsotsoria și Paul Lemmens, judecători supleanți, i-au înlocuit pe președintele Dean Spielmann și judecătorii Mark Villiger și Isabelle Berro, care au plecat de la Curte ca urmare a expirării mandatelor și nu mai puteau continua examinarea cauzei (art. 24 § 3 și § 4 din Regulament). Judecătorul András Sajó, vice-președintele Curții, a preluat astfel președinția Marii Camere în prezenta cauză (art. 10 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
13. Reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește în Garkalne (district din Riga). În momentul faptelor aflate la originea prezentei cereri, acesta avea profesia de consultant în investiții.
A. Procesul desfășurat în fața Tribunalului districtual Limassol
14. La 4 mai 1999, reclamantul și F.H. Ltd, o societate comercială de drept cipriot, au semnat o declarație notarială cu privire la recunoașterea datoriei (acknowledgment of debt deed). Prin actul respectiv, reclamantul a declarat că împrumută suma de 100 000 dolari americani (USD) de la F.H. Ltd și se angajează să ramburseze această sumă, cu dobândă, până la data de 30 iunie același an. Declarația mai conținea clauze privind legea aplicabilă și legea forului, conform cărora declarația era supusă „ G. din Riga. Mențiunea avea următoarea formă:
(original în limba engleză)
“rd floor, Riga, Latvia, [postcode] LV-..., (
(traducere)
„
15. În 2003, F.H. Ltd l-a acționat în justiție pe reclamant în fața Tribunalului districtual Limassol (Επαρχιακό Δικαστήριο Λεμεσού, Cipru), declarând că acesta nu a rambursat datoria sus-menționată și solicitând obligarea sa la plata principalului și a dobânzilor. În fața Curții, reclamantul susține că, în fapt, achitase deja datoria respectivă anterior sesizării instanței cipriote, însă nu prin plata către F.H. Ltd a sumei de bani respective, ci prin alt mijloc legat de capitalul societății-mamă a acesteia. Acesta recunoaște însă că plata nu este atestată de niciun document. Guvernul pârât contestă argumentul reclamantului.
16. Prin ordonanța din 27 iunie 2003, tribunalul districtual a încuviințat „sealing and filing of the writ of summons). La 24 iulie 2003, s-a emis o citație cu detalii despre faptele cauzei (specially endorsed writ). Citația menționa ca adresă a reclamantului pe cea indicată în declarația cu privire la recunoașterea datoriei: str. G. din Riga.
17. Întrucât reclamantul nu avea reședința în Cipru, F.H. Ltd a depus la același tribunal districtual, la 11 septembrie 2003, o cerere unilaterală prin care îi solicita să pronunțe o nouă ordonanță pentru a-l putea acționa în justiție pe reclamant în afara Ciprului și pentru a stabili înfățișarea în termen de 30 de zile de la emiterea citației. Avocatul societății reclamante a prezentat un affidavit (declarație scrisă sub jurământ) care atesta faptul că reședința obișnuită a pârâtului se afla pe str. G. din Riga și că acesta putea efectiv să primească acolo documente judiciare. La rândul său, reclamantul afirmă că nu avea posibilitatea concretă de a primi citația la adresa respectivă deoarece aceea era pur și simplu adresa unde a semnat contractul de împrumut și declarația cu privire la recunoașterea datoriei sale în 1999, deci nu era domiciliul ori sediul său.
18. La 7 octombrie 2003, Tribunalul districtual Limassol a dispus ca reclamantului să i se comunice procedura la adresa indicată de societatea reclamantă. Reclamantul era citat să se prezinte ori să ia măsuri în termen de 30 de zile de la primirea citației, în caz contrar tribunalul nu va mai încerca să îl contacteze și nu va face decât să comunice toate măsurile referitoare la cauză prin afișare la sediul instanței.
19. Dintr-un affidavit prezentat de o angajată a cabinetului de avocatură care reprezenta societatea F.H. Ltd reiese că, în conformitate cu ordonanța tribunalului, citația a fost trimisă la 16 noiembrie 2003 la adresa din str. G din Riga, prin scrisoare recomandată. Cu toate acestea, în copia citației comunicată de Guvernul leton se precizează că aceasta a fost întocmită în data de 17 noiembrie 2003. Borderoul emis de poșta cipriotă arată că citația a fost expediată la 18 noiembrie 2003 la adresa din str. G și înmânată, sub semnătură, la 27 noiembrie 2003; însă semnătura din borderou nu pare să corespundă numelui reclamantului. Acesta afirmă că nu a primit niciodată citația.
20. Întrucât reclamantul nu s-a prezentat la ședința din 24 mai 1999, Tribunalul districtual Limassol a judecat cauza în lipsă. Instanța l-a obligat să plătească societății reclamante 100 000 USD sau o sumă echivalentă în lire cipriote (CYP), plus dobânda de 10 % la suma sus-menționată pentru fiecare an scurs în intervalul 30 iunie 1999 și data achitării datoriei. Reclamantul a mai fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, respectiv 699,50 CYP brut cu o dobândă anuală de 8 %. Conform hotărârii, a cărei versiune definitivă a fost întocmită la 3 iunie 2004, acesta a fost informat conform legii despre desfășurarea ședinței dar nu s-a înfățișat. În hotărâre nu se preciza dacă era vorba de o hotărâre definitivă și nici care erau căile de atac împotriva acesteia.
B. Acțiunea în recunoaștere și în executare introdusă în fața instanțelor letone
21. La 22 februarie 2005, societatea F.H. Ltd a depus la Judecătoria Latgale din Riga (Rīgas pilsētas Latgales priekšpilsētas tiesa, Letonia) o cerere pentru recunoașterea și punerea în executare a hotărârii din 24 mai 2004. În cerere, societatea solicita totodată aplicarea unei măsuri asiguratorii. Societatea a precizat că reclamantul era proprietarul unor bunuri imobile situate în Garkalne (district din Riga) și că, potrivit registrului funciar, aceste bunuri erau deja grevate de ipotecă în favoarea unei bănci; în consecință, de teamă că reclamantul va încerca să se sustragă executării hotărârii, societatea a solicitat instanței să aplice bunurilor respective o ipotecă asiguratorie și să o înscrie în registrul funciar. În cele din urmă, societatea a mai solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Societatea a menționat în cerere ca loc de reședință al reclamantului o adresă din Riga, strada Č., care diferă de cea care fusese comunicată anterior instanței cipriote.
22. La 28 aprilie 2005, Judecătoria Latgale a suspendat examinarea cererii societății F.H. Ltd informând-o că respectiva cerere prezenta deficiențe pe care trebuia să le corecteze în termen de o lună. În special, F.H. Ltd nu a explicat de ce adresa pe care o atribuia reclamantului apărea ca strada Č., deși domiciliul acestuia era considerat a se afla pe strada G.
23. La 26 mai 2005, F.H. Ltd a depus un act rectificativ în care a explicat, printre altele, că potrivit informațiilor din registrul de evidență a populației (Iedzīvotāju reģistrs), domiciliul oficial declarat al reclamantului se afla la adresa situată în str. Č. Referitor la cealaltă adresă, situată în str. G., reprezentanții societății pârâte au presupus că era vorba de reședința în fapt a reclamantului. În acest sens, Guvernul leton a transmis Curții copia unei scrisori din partea Serviciului de evidență a populației în care se atestă faptul că, anterior datei de 19 iunie 2016, adresa oficială a reclamantului era în strada Č.
24. Prin ordonanța din 31 mai 2005, Judecătoria Latgale a declarat actul rectificativ depus de societatea F.H. Ltd ca fiind insuficient pentru a corecta toate deficiențele din cererea sa, a respins astfel examinarea cererii și a trimis-o la F.H. Ltd. Societatea a declarat apel la Curtea Regională Riga (Rīgas apgabaltiesa), care, la 23 ianuarie 2006, a anulat ordonanța din 31 mai 2005 și a retrimis cauza la judecătorie pentru ca aceasta să examineze cererea de recunoaștere și executare, cu rectificările făcute prin actul din 26 mai 2005.
25. Prin ordonanța din 27 februarie 2006, pronunțată în absența părților, Judecătoria Latgale a admis în tot cererea societății F.H. Ltd. Instanța a dispus recunoașterea și executarea hotărârii Tribunalului districtual Limassol din 24 mai 2004, precum și înscrierea în registrul funciar al comunei Garkalne a unei ipoteci asiguratorii asupra bunurilor reclamantului situate în comuna respectivă. În plus, instanța l-a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
26. Reclamantul susține că abia în data de 15 iunie 2006 a aflat, de la executorul judecătoresc însărcinat cu executarea hotărârii cipriote, despre existența acestei hotărâri, precum și a ordonanței Judecătoriei Latgale de punere în executare. A doua zi (16 iunie 2006), reclamantul s-a prezentat la judecătorie, unde a luat cunoștință de textul hotârârii și cel al ordonanței. Guvernul pârât nu contestă aceste fapte.
27. Reclamantul nu a încercat să atace hotărârea pronunțată în Cipru în fața instanțelor cipriote. În schimb, a introdus la Curtea Regională Riga un recurs incident (blakus sūdzība) împotriva ordonanței din 27 februarie 2006 și totodată a solicitat Judecătoriei Latgale prelungirea termenului acestei căi de atac. Susținând că niciun act aflat la dosar nu confirmă faptul că a fost informat despre ședința din 27 februarie 2006 sau că i s-a comunicat ordonanța pronunțată la terminarea acestei ședințe, reclamantul a afirmat că termenul de 30 de zile prevăzut de Legea privind procedura civilă trebuia să înceapă să curgă la 16 iunie 2006, dată la care a luat cunoștință de ordonanță.
28. Prin ordonanța din 13 iulie 2006, Judecătoria Latgale a admis cererea reclamantului și a prelungit termenul de recurs. Instanța a reținut, printre altele, următoarele:
„ 641 alin. 2 din Legea privind procedura civilă.
Instanța consideră întemeiate argumentele invocate de reclamantul, P. Avotiņš, și anume faptul că a primit ordonanța [...] din 27 februarie 2006 abia la 16 iunie 2006, acest element fiind atestat de mențiunea din lista consultărilor [depusă la dosar], precum și de faptul că ordonanța, comunicată [reclamantului] de instanță, a fost returnată la 10 aprilie 2006 [...]. Reiese, din înscrisurile anexate în recurs, că reclamantul nu mai locuiește la adresa declarată în strada [Č.] de la 1 mai 2004; acest fapt confirmă [...] explicațiile date în ședință de reprezentantul său, care a precizat că reclamantul nu mai locuiește la adresa sus-menționată.
Prin urmare, trebuie constatat că termenul de 30 de zile [...] curge de la data la care reclamantul a primit ordonanța respectivă [...].
De asemenea, instanța nu este de acord cu opinia reprezentantei [F.H. Ltd], conform căreia însuși reclamantul ar fi răspunzător pentru faptul că nu a primit corespondența întrucât nu a declarat în timp util schimbarea de domiciliu, astfel încât nu era necesară prelungirea termenului [de recurs]. Astfel, faptul că reclamantul nu a făcut demersurile legale pentru înregistrarea domiciliului care erau în sarcina sa nu este suficient pentru a justifica refuzul instanței de a-i lăsa posibilitatea de a-și exercita drepturile fundamentale garantate de stat în materie de acces la justiție și de protecție judiciară, inclusiv dreptul de a ataca o hotărâre, cu consecințele care pot decurge de aici. [...] ”
29. În memoriul cu motivele de recurs adresat Curții Regionale Riga, reclamantul a susținut că recunoașterea și executarea hotărârii instanței cipriote în Letonia încalcă Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială („ I
30. În primul rând, acesta a susținut că, în conformitate cu art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I (care corespunde în esență art. 637 alin. 2 pct. 3 din Legea privind procedura civilă din Letonia), o hotărâre pronunțată într-un alt stat membru nu poate fi recunoscută dacă actul de sesizare a instanței nu a fost comunicat sau notificat pârâtului în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea. Acesta a susținut că nu a fost informat conform legii despre procesul din Cipru, afirmând că totuși avocații ciprioți care reprezentaseră societatea reclamantă în fața Tribunalului districtual Limassol, ca și avocații letoni care au reprezentat-o în fața instanțelor letone, știau prea bine care este domiciliul său profesional din Riga. În susținerea acestei afirmații, reclamantul a declarat că a avut contacte profesionale cu avocații ciprioți și că aceștia l-au contactat telefonic și i-au trimis faxuri la biroul său, precum și că s-a întâlnit personal cu avocații letoni. Acesta considera așadar că nici unii, nici ceilalți nu aveau cum să nu știe domiciliul său profesional. Acesta a adăugat că ar fi putut fi contactat și la domiciliul particular din Garkalne, deoarece, pe de o parte, acolo avea domiciliul declarat oficial conform legii și, pe de altă parte, avocații ar fi putut consulta registrul funciar al comunei, unde apăreau încrise pe numele său bunurile imobile pe care le deținea acolo. În loc să îi trimită comunicarea despre proces la una dintre aceste adrese, în opinia sa cunoscute sau accesibile, avocații au comunicat instanțelor o adresă în privința căreia el consideră că aceștia ar fi trebuit să știe că nu putea fi folosită.
31. În al doilea rând, reclamantul a susținut că, în conformitate cu art. 38 alin. 1 din Regulamentul Bruxelles I și art. 637 alin. 2 pct. 2 din Legea privind procedura civilă, o hotărâre trebuie să fie declarată executorie în statul de origine pentru a putea fi executată în statul solicitat. În opinia sa, în prezenta cauză, aceste cerințe au suferit o încălcare triplă. În primul rând, societatea reclamantă a prezentat instanței letone numai textul hotărârii instanței cipriote, nu și certificatul prevăzut în anexa V din Regulamentul Bruxelles I. În acest sens, reclamantul a recunoscut că art. 55 alin. 1 din Regulamentul Bruxelles I permite în anumite cazuri autorității competente să dispenseze partea vătămată de obligația de a prezenta certificatul, dar a susținut că, în speță, Judecătoria Latgale nu a declarat dacă era de părere că partea vătămată putea fi scutită de această obligație și, dacă da, nu a explicat pentru care motiv. În al doilea rând, hotărârea cipriotă nu făcea nicio precizare despre caracterul ei executoriu și nici care erau căile de atac împotriva acesteia. În al treilea rând, deși pentru a fi executată în temeiul Regulamentul Bruxelles I o hotărâre trebuie să fie executorie în statul emitent, societatea reclamantă nu a prezentat nicio probă care să demonstreze că hotărârea din 24 mai 2004 era executorie în Cipru. Având în vedere aceste circumstanțe, reclamantul a susținut că hotărârea respectivă nu putea fi în niciun caz recunoscută și executată în Letonia.
32. Prin hotărârea din 2 octombrie 2006, curtea regională a respins motivele formulate de reclamant, a infirmat ordonanța atacată și a respins cererea pentru recunoașterea și executarea hotărârii cipriote.
33. F.H. Ltd a atacat hotărârea la Senatul Curții Supreme printr-un recurs examinat în data de 31 ianuarie 2007. La începutul ședinței, F.H. Ltd a prezentat Senatului copii după diverse documente, printre care și certificatul prevăzut la art. 54 și în anexa V din Regulamentul Bruxelles I. Certificatul avea data de 18 ianuarie 2007 și era semnat de un judecător temporar de la Tribunalul districtual Limassol. Acesta preciza că actul de sesizare a instanței fusese comunicat reclamantului la 27 noiembrie 2003. Ultima rubrică din certificat, care ar fi trebuit să menționeze numele persoanei față de care hotărârea judecătorească era executorie, a fost lăsată necompletată. Invitat să își exprime opinia despre aceste înscrisuri, avocatul reclamantului a susținut că acestea sunt vădit insuficiente pentru a învesti hotărârea cu formulă executorie.
34. Prin hotărârea definitivă din 31 ianuarie 2007, Curtea Supremă a casat și a anulat hotărârea Curții regionale din 2 octombrie 2006. Instanța a admis cererea societății F.H. Ltd și a dispus recunoașterea și executarea hotărârii cipriote, precum și înscrierea în registrul funciar a unei ipoteci asiguratorii asupra bunurilor imobile ale reclamantului situate în Garkalne. Pasajele relevante din această hotărâre sunt redactate astfel:
„nav būtiskas nozīmes].
Având în vedere cele de mai sus, Senatul constată că hotărârea Tribunalului Limassol (Cipru) din 24 mai 2004 trebuie să fie recunoscută și executată în statul leton.
Art. 36 din Regulament [Bruxelles I] prevede că hotărârea străină nu poate face în nicio situație obiectul unei revizuiri pe fond, iar în conformitate cu art. 644 alin. 1 din Legea privind procedura civilă, odată recunoscută, hotărârea străină se execută în conformitate cu procedura prevăzută de această lege. [...] ”
35. La 14 februarie 2007, Judecătoria Latgale, în baza hotărârii Curții Supreme, a emis un titlu executoriu (izpildu raksts). Reclamantul s-a conformat prompt și a plătit executorului judecătoresc angajat de societatea reclamantă suma totală de 90 244,62 lats letoni (LVL), adică aproximativ 129 000 de euro (EUR), din care 84 366,04 LVL pentru datoria principală și 5 878,58 LVL pentru cheltuielile de executare. Acesta a solicitat apoi ridicarea ipotecii asigurătorii asupra bunurilor sale din Garkalne. Prin două ordonanțe din 24 ianuarie 2008, judecătorul delegat cu registrele funciare (Zemesgrāmatu nodaļas tiesnesis) a respins cererea. Astfel, reclamantul a declarat recurs la Senatul Curții Supreme. Prin ordonanța din 14 mai 2008, Senatul a ridicat ipoteca.
II. Elemente relevante din dreptul Uniunii Europene și din dreptul internațional
A. Dreptul general al Uniunii Europene
1. Drepturile fundamentale în dreptul Uniunii Europene
36. La momentul faptelor, fragmentele relevante din art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) aveau următorul conținut:
„ Uniunea se bazează pe principiul libertății, al democrației, al respectării drepturilor omului și drepturilor fundamentale, precum și cel al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre.
(2) Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, acestea constituind principii generale ale dreptului Uniunii. [...] ”
37. De la 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, articolul 6 din TUE are următorul conținut:
„ Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.
Dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.
Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții.
(2) Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. ”
38. De asemenea, de la 1 decembrie 2009, dispozițiile relevante din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), au următorul conținut:
Articolul 67
„ Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre.
[...]
(4) Uniunea facilitează accesul la justiție, în special pe baza principiului recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare în materie civilă. ”
Articolul 81 alineatul (1)
„
Articolul 82 alineatul (1)
„
39. În fine, art. 249 alin. (2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene [aplicabil în momentul faptelor și identic cu art. 288 alin. (2) din TFUE] avea următorul conținut:
„
40. Dispozițiile relevante din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (care nu avea încă forță juridică obligatorie în momentul faptelor) aveau următorul conținut:
Articolul 47
Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil
„
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.
[...] ”
Articolul 51
Domeniul de aplicare
„ Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. [...]
[...] ”
Articolul 52
Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor
„ Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
[...]
(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.
(4) În măsura în care prezenta cartă recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate.
[...] ”
Articolul 53
Nivelul de protecție
„
41. În cauza Krombach împotriva Bamberski (cauza C-7/98, hotărârea din 28 martie 2000, Culegere p. I-1935), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită „CJUE) a declarat următoarele:
„ Potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de Curte (a se vedea printre altele Avizul nr. 2/94 din 28 martie 1996, Rec., p. I‑1759, punctul 33). În acest scop, Curtea se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile furnizate de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau au aderat. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Johnston, 222/84, Culegere, p. 1651, punctul 18).
26. Curtea a recunoscut astfel în mod expres principiul general de drept comunitar potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, care se inspiră din aceste drepturi fundamentale (Hotărârea din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctele 20 și 21, și Hotărârea din 11 ianuarie 2000, Țările de Jos și Van der Wal/Comisia, C‑174/98 P și C‑189/98 P, Culegere, p. I‑1, punctul 17).
27. Articolul F alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană [devenit, după modificare, articolul 6 alineatul (2) UE] a consacrat această jurisprudență. În sensul acestei dispoziții, „
42. În Hotărârea ASML Netherlands BV împotriva Semiconductor Industry Services GmbH (SEMIS) (cauza C-283/05, Hotărârea din 14 decembrie 2006, Rec. p. I-12041), CJUE a reamintit următoarele:
„ Potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de Curte [...]. În acest scop, Curtea se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile furnizate de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau au aderat. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare «CEDO») are, în acest sens, o semnificație particulară [...].
27. Rezultă din CEDO, astfel cum este interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la apărare, care decurge din dreptul la un proces echitabil, necesită o protecție concretă și efectivă, aptă să garanteze exercitarea efectivă a drepturilor pârâtului (a se vedea CEDO, Hotărârea Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pct. 33; și Hotărârea T. împotriva Italiei din 12 octombrie 1992, seria A nr. 245 C, pct. 28). ”
43. În Hotărârea EB Deutsche Energiehandels- und Beratungsgesellschaft mbH împotriva Bundesrepublik Deutschland (cauza C-279/09, hotărârea din 22 decembrie 2010, Rec. p. I-1935), pronunțată ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și, prin urmare, ulterior momentului în care Carta drepturilor și libertăților fundamentale a dobândit forță juridică egală cu a tratatelor, CJUE a declarat următoarele:
„29. Întrebarea adresată privește astfel dreptul unei persoane juridice la un acces efectiv la justiție și, așadar, în contextul dreptului Uniunii, principiul protecției jurisdicționale efective. Acest principiu constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre și care a fost consacrat la art. 6 și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare
30. În ceea ce privește drepturile fundamentale, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este necesar să se țină seama de cartă, care are «aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor», potrivit articolului 6 alineatul (1) primul paragraf TUE. Articolul 51 alineatul (1) din carta menționată prevede astfel că dispozițiile cartei se adresează statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.
31. În această privință, articolul 47 primul paragraf din cartă prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de articolul menționat. Potrivit celui de al doilea paragraf al aceluiași articol, orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. În ceea ce privește al treilea paragraf al articolului menționat, acesta prevede în mod specific că asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a le asigura accesul efectiv la justiție.
32. Potrivit explicațiilor aferente acestui articol, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia, articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde articolului 6 alineatul (1) din CEDO. ”
44. În Hotărârea Gascogne Sack Deutschland GmbH împotriva Comisiei Europene (cauza C-40/12 P, Hotărârea din 26 noiembrie 2013), CJUE a formulat astfel continuitatea regimului juridic anterior și ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona:
„28. În ceea ce privește problema dacă intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ar fi trebuit să fie considerată, astfel cum susține recurenta, un element care ar fi apărut pe parcursul procedurii la Tribunal și care, cu acest titlu, ar fi justificat, în conformitate cu articolul 48 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului, invocarea de motive noi, trebuie amintit că Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că această intrare în vigoare, care privește includerea Cartei în dreptul primar al Uniunii, nu poate fi considerat element de drept nou în sensul articolului 42 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul său de procedură. În acest context, Curtea a subliniat că, înainte chiar de intrarea în vigoare a acestui tratat, constatase deja în mai multe rânduri că dreptul la un proces echitabil, astfel cum rezultă îndeosebi din articolul 6 din CEDO, constituie un drept fundamental pe care Uniunea Europeană îl respectă în calitate de principiu general în temeiul articolului 6 alineatul (2) UE (a se vedea în special Hotărârea din 3 mai 2012, Legris Industries/Comisia, C‑289/11 P, punctul 36).
45. În ceea ce privește, în fine, întinderea drepturilor garantate de Carta drepturilor fundamentale, CJUE a declarat următoarele în Hotărârea J. McB. împotriva L.E. (cauza C400/10 PPU, Hotărârea din 5 octombrie 2010):
„ În plus, din articolul 52 alineatul (3) din cartă rezultă că, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de CEDO. Totuși, această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. Potrivit articolului 7 din aceeași cartă, «[o]rice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor». Textul articolului 8 paragraful 1 din CEDO este identic cu cel al articolului 7 menționat, cu excepția faptului că acesta utilizează termenii «corespondenței sale» în loc de «comunicațiilor». În aceste condiții, este necesar să se constate că acest articol 7 conține drepturi care corespund celor garantate prin articolul 8 paragraful 1 din CEDO. Prin urmare, este necesar ca articolului 7 din cartă să i se dea același înțeles și aceeași întindere ca și cele conferite articolului 8 paragraful 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 14 februarie 2008, Varec, C‑450/06, Rep., p. I‑581, punctul 48).
2. Drepturile fundamentale și principiul încrederii reciproce
46. În Hotărârea N.S. împotriva Secretary of State for the Home Department (cauzele conexate C-411/10 și C-493/10, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Rep. p. I-13905), pronunțată în cadrul aplicării Regulamentului nr. 343/10 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe («Regulamentul Dublin»), CJUE a declarat următoarele:
„ Trebuie să se sublinieze de asemenea că, în temeiul unei jurisprudențe consacrate, statele membre au obligația nu numai de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform dreptului Uniunii, ci și de a se asigura că nu se întemeiază pe o interpretare a unui text de drept derivat care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Lindqvist, C‑101/01, Rec., p. I‑12971, punctul 87, precum și Hotărârea din 26 iunie 2007, Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții, C‑305/05, Rep., p. I‑5305, punctul 28).
78. Din examinarea textelor care constituie sistemul european comun de azil rezultă că acesta a fost conceput într‑un context care permite să se presupună că toate statele participante, indiferent dacă sunt state membre sau state terțe, respectă drepturile fundamentale, inclusiv drepturile care își au temeiul în Convenția de la Geneva și în Protocolul din 1967, precum și în CEDO, și că statele membre își pot acorda încredere reciprocă în această privință.
[...]
80. În aceste condiții, trebuie să se prezume că tratamentul aplicat solicitanților de azil în fiecare stat membru este conform cerințelor impuse de cartă, de Convenția de la Geneva, precum și de CEDO.
81. Nu poate fi exclus totuși ca, în practică, acest sistem să întâmpine dificultăți majore de funcționare într-un anumit stat membru, astfel încât să existe un risc serios ca, în cazul transferului către acest stat membru, solicitanții de azil să fie tratați într-un mod incompatibil cu drepturile lor fundamentale.
[...]
83. Astfel, este vorba despre rațiunea de a fi a Uniunii și despre realizarea spațiului de libertate, de securitate și de justiție și, mai concret, a sistemului european comun de azil, întemeiat pe încrederea reciprocă și pe o prezumție de respectare de către celelalte state membre a dreptului Uniunii și, mai precis, a drepturilor fundamentale.
[...]
94. Din cele menționate mai sus rezultă că, în situații precum cele în cauză în acțiunile principale, pentru a permite Uniunii și statelor membre să își respecte obligațiile privind protecția drepturilor fundamentale ale solicitanților de azil, revine statelor membre, inclusiv instanțelor naționale, obligația de a nu transfera un solicitant de azil către „ 343/2003 atunci când acestea nu pot ignora faptul că deficiențele sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de azil în acest stat membru constituie motive serioase și întemeiate să se creadă că solicitantul va fi expus unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă.
[...]
98. Cu toate acestea, trebuie ca statul membru în care se află solicitantul de azil să se asigure că încălcarea drepturilor fundamentale ale acestui solicitant nu se agravează printr‑o procedură de determinare a statului membru responsabil care ar avea o durată nerezonabilă. La nevoie, revine acestui stat obligația de a examina el însuși cererea în conformitate cu modalitățile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 343/2003.
99. Din toate considerațiile de mai sus rezultă, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 131 din Concluziile prezentate în cauza C‑411/l0, că o aplicare a Regulamentului nr. 343/2003 în temeiul unei prezumții irefragabile potrivit căreia drepturile fundamentale ale solicitantului de azil vor fi respectate în statul membru în mod normal competent în examinarea cererii sale este incompatibilă cu obligația statelor membre de a interpreta și de a aplica Regulamentul nr. 343/2003 într‑un mod conform cu drepturile fundamentale.
100. În plus, astfel cum a subliniat N. S., dacă Regulamentul nr. 343/2003 ar impune o prezumție irefragabilă de respectare a drepturilor fundamentale, s‑ar putea considera că regulamentul însuși pune în discuție garanțiile privind protecția și respectarea drepturilor fundamentale de către Uniune și de către statele membre.
101. Acesta ar fi cazul în special al unei dispoziții care prevede că anumite state constituie „
[...]
104. În aceste condiții, prezumția, constatată la punctul 80 din prezenta hotărâre, pe care se bazează reglementările în materie, potrivit căreia solicitanții de azil vor fi tratați în conformitate cu drepturile omului, trebuie considerată ca fiind relativă.
105. Având în vedere aceste elemente, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că dreptul Uniunii împiedică aplicarea unei prezumții irefragabile conform căreia statul membru pe care articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 343/2003 îl desemnează drept responsabil respectă drepturile fundamentale ale Uniunii. ”
47. În cauza Melloni împotriva Ministerio Fiscal (cauza C-399/11, Hotărârea din 26 februarie 2013), având ca obiect în special chestiunea dacă un stat membru al Uniunii Europene poate refuza să execute un mandat de arestare european în temeiul art. 53 din Carta drepturilor fundamentale pe motivul încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei vizate - drepturi garantate de Constituția țării, CJUE a declarat următoarele:
„60. Este adevărat că articolul 53 din cartă confirmă că, în cazul în care un act de drept al Uniunii implică măsuri naționale de punere în aplicare, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv ale dreptului Uniunii.
61. Cu toate acestea, [...] Decizia-cadru 2002/584 [privind mandatul european de arestare] nu acordă statelor membre facultatea de a refuza executarea unui mandat european de arestare în cazul în care persoana în cauză se găsește în una dintre cele patru situații prevăzute la această dispoziție.
62. Trebuie amintit, pe de altă parte, că adoptarea Deciziei-cadru 2009/299, care a inserat dispoziția menționată în Decizia-cadru 2002/584, urmărește înlăturarea dificultăților privind recunoașterea reciprocă a deciziilor pronunțate în lipsa persoanei în cauză la procesul său provocate de existența, în statele membre, a unor diferențe privind protecția drepturilor fundamentale. În acest scop, respectiva decizie-cadru efectuează o armonizare a condițiilor de executare a unui mandat european de arestare în caz de condamnare în lipsă, care reflectă consensul la care au ajuns statele membre în ansamblul lor în privința conținutului care trebuie atribuit, în temeiul dreptului Uniunii, drepturilor procedurale de care beneficiază persoanele condamnate în lipsă care fac obiectul unui mandat european de arestare.
63. În consecință, a permite unui stat membru să se prevaleze de articolul 53 din cartă pentru a supune predarea unei persoane condamnate în lipsă, condiției, care nu este prevăzută de Decizia-cadru 2009/299, ca hotărârea de condamnare să poată fi revizuită în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare garantate de constituția statului membru de executare, ar conduce, prin faptul că ar repune în discuție uniformitatea standardului de protecție a drepturilor fundamentale definit prin această decizie-cadru, la o încălcare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce pe care aceasta urmărește să le consolideze și, prin urmare, la o compromitere a caracterului efectiv al deciziei-cadru menționate.
64. Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare că articolul 53 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu permite unui stat membru să condiționeze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare garantate de constituția acestuia. ”
48. În cauza Alpha Bank Cyprus Ltd împotriva Dau Si Senh și alții(cauza C-519/13, Hotărârea din 16 septembrie 2015), având ca obiect aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, CJUE a hotărât:
„ Astfel, în scopul îmbunătățirii eficienței și a celerității procedurilor judiciare și al asigurării unei bune administrări a justiției, regulamentul menționat prevede principiul unei transmiteri directe a actelor judiciare și extrajudiciare între statele membre (a se vedea Hotărârea Leffler, C‑443/03, EU:C:2005:665, punctul 3), ceea ce are ca efect simplificarea și accelerarea procedurilor. Aceste obiective sunt amintite în considerentele (6)-(8) ale acestuia.
31. Totuși, după cum a statuat deja Curtea în mai multe rânduri, obiectivele menționate nu pot fi atinse prin subminarea, în orice mod, a dreptului la apărare al destinatarilor acestora, care decurge din dreptul la un proces echitabil, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 6 paragraful (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (a se vedea printre altele Hotărârea Alder, C‑325/11, EU:C:2012:824, punctul 35 și jurisprudența citată). ”
3. Avizul 2/13
49. În Avizul 2/13 din 18 decembrie 2014, având ca obiect proiectul de acord internațional privind aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, CJUE a considerat că proiectul nu este compatibil cu Tratatul privind Uniunea Europeană. Părțile relevante din aviz sunt redactate după cum urmează:
„ În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că articolul 53 din cartă prevede că niciuna dintre dispozițiile acesteia nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și de dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special CEDO, precum și prin constituțiile statelor membre.
188. Or, Curtea a interpretat această dispoziție în sensul că aplicarea unor standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale nu trebuie să compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea Melloni, EU:C:2013:107, punctul 60).
189. În măsura în care articolul 53 din CEDO rezervă, în esență, părților contractante posibilitatea de a prevedea standarde de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicate decât cele garantate de această convenție, trebuie să se asigure coordonarea dintre această dispoziție și articolul 53 din cartă, astfel cum a fost interpretat de Curte, pentru ca posibilitatea conferită de articolul 53 din CEDO statelor membre să rămână limitată, în ceea ce privește drepturile recunoscute de cartă corespunzătoare unor drepturi garantate de convenția menționată, la ceea ce este necesar pentru a evita compromiterea nivelului de protecție prevăzut în cartă, precum și supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii.
[...]
191. În al doilea rând, trebuie amintit că principiul încrederii reciproce dintre statele membre are, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permite crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Or, acest principiu impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea N. S. și alții, C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctele 78-80, precum și Hotărârea Melloni, EU:C:2013:107, punctele 37 și 63).
192. Astfel, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre pot fi ținute, în temeiul acestuia, să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte state membre, așa încât sunt lipsite nu numai de posibilitatea de a pretinde din partea unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin în situații excepționale, de posibilitatea de a verifica dacă acest alt stat membru a respectat efectiv, într‑un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune.
193. Or, abordarea reținută în acordul preconizat, care constă în a asimila Uniunea cu un stat și a‑i rezerva acesteia un rol întru totul identic cu cel al oricărei alte părți contractante, nu ține seama tocmai de natura intrinsecă a Uniunii și, în special, omite să ia în considerare faptul că statele membre, datorită apartenenței lor la Uniune, au acceptat ca relațiile dintre ele, în ceea ce privește materiile care fac obiectul transferului de competențe ale statelor membre în favoarea Uniunii, să fie reglementate de dreptul Uniunii, cu excluderea, dacă acesta o impune, a oricărui alt drept.
194. Întrucât CEDO, care impune ca Uniunea și statele membre să fie considerate părți contractante nu numai în relațiile cu părțile contractante care nu sunt state membre ale Uniunii, ci și în relațiile lor reciproce, inclusiv atunci când aceste relații sunt guvernate de dreptul Uniunii, ar necesita ca un stat membru să verifice respectarea drepturilor fundamentale de către un alt stat membru, în condițiile în care dreptul Uniunii impune o încredere reciprocă între aceste state membre, aderarea este susceptibilă să compromită echilibrul pe care se întemeiază Uniunea, precum și autonomia dreptului Uniunii. ”
4. Dispozițiile referitoare la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare
50. Art. 234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene [aplicabil în momentul faptelor și înlocuit ulterior prin art. 267 TFUE] prevedea următoarele:
„
[...]
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile Comunității și de BCE;
[...]
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea de Justiție.”
51. În cauza Srl CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA împotriva Ministerului Sănătății (cauza 283/81, hotărârea din 6 octombrie 1982, Rep. p. 3415), CJUE a precizat întinderea obligației impuse de fostul art. 177 al treilea paragraf din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (echivalent cu al treilea paragraf de la art. 234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene). Aceasta s-a pronunțat după cum urmează:
„
52. Sfera de aplicare a acestei jurisprudențe a fost precizată în cauza Ferreira da Silva e Brito și alții împotriva Estado português (cauza C-160/14, hotărârea din 9 septembrie 2015). CJUE s-a pronunțat astfel:
„ Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă, ținând seama de împrejurări cum sunt cele în discuție în litigiul principal și în special ca urmare a faptului că instanțe judecătorești inferioare au pronunțat decizii divergente cu privire la interpretarea noțiunii
37 În această privință, deși este adevărat că procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia cea dintâi furnizează celor din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe, nu este mai puțin adevărat că, atunci când nu există nicio cale de atac în dreptul intern împotriva deciziei unei instanțe naționale, aceasta din urmă are, în principiu, obligația de a sesiza Curtea conform articolului 267 al treilea paragraf TFUE în ipoteza în care o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii este invocată în fața sa (a se vedea Hotărârea Consiglio nazionale dei geologi și Autorità garante della concorrenza e del mercato, C‑136/12, EU:C:2013:489, punctul 25 și jurisprudența citată).
38 În ceea ce privește conținutul obligației menționate, dintr‑o jurisprudență consolidată de la pronunțarea Hotărârii Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335) rezultă că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept al Uniunii în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția de drept al Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.
39 Curtea a precizat, în plus, că existența unei astfel de eventualități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului Uniunii, de dificultățile deosebite pe care le prezintă interpretarea sa și de riscul unor divergențe de jurisprudență în cadrul Uniunii (Hotărârea Intermodal Transports, C‑495/03, EU:C:2005:552, punctul 33).
40 Desigur, revine exclusiv instanței naționale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident încât nu permite nicio îndoială rezonabilă și, în consecință, de a decide să se abțină să sesizeze Curtea cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în fața acesteia (a se vedea Hotărârea Intermodal Transports, C‑495/03, EU:C:2005:552, punctul 37 și jurisprudența citată).
41 În această privință, existența, ca atare, a unor decizii contradictorii pronunțate de alte instanțe naționale nu poate constitui un element determinant de natură să impună obligația prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE.
42 Instanța de ultim grad care se pronunță poate să aprecieze astfel, în pofida unei anumite interpretări a unei dispoziții a dreptului Uniunii efectuate de instanțe inferioare, că interpretarea pe care o propune pentru respectiva dispoziție, diferită de cea pe care au efectuat‑o aceste instanțe, se impune fără nicio îndoială rezonabilă.
43 Trebuie să se sublinieze însă că, în ceea ce privește domeniul avut în vedere în speță și astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 24-27 din prezenta hotărâre, interpretarea noțiunii „
44 În consecință, în împrejurări cum sunt cele în discuție în cauza principală, marcate atât de curente jurisprudențiale contradictorii la nivel național în ceea ce privește noțiunea „
45 Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 267 al treilea paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern are obligația de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea noțiunii „
B. Dispozițiile referitoare la recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine în materie civilă și comercială
1. Regulamentul nr. 44/2001 (Bruxelles I) : versiunea aplicată în prezenta cauză
a) Textul regulamentului
53. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială („ I ianuarie 2015, data intrării în vigoare a noii versiuni (reformate) denumite I-bis
54. Considerentele 16– 44/2001 aveau următorul conținut:
„
(17) În virtutea aceluiași principiu al încrederii reciproce, procedura în temeiul căreia o hotărâre pronunțată într-un stat membru devine executorie în alt stat membru trebuie să fie eficientă și rapidă. În acest sens, hotărârea de încuviințare a executării unei hotărâri trebuie să fie făcută practic automat în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate, fără ca instanța să aibă posibilitatea de a invoca din oficiu unul dintre motivele de neexecutare prevăzute în prezentul regulament.
(18) Cu toate acestea, respectarea dreptului la apărare impune ca pârâtul să aibă posibilitatea de a introduce o acțiune, procedura fiind contradictorie, împotriva hotărârii de încuviințare a executării, în cazul în care consideră că unul dintre motivele de neexecutare este îndeplinit. Dreptul la acțiune îi este recunoscut și reclamantului în cazul în care hotărârea de încuviințare a executării este respinsă. ”
55. Articolele relevante din regulament prevedeau următoarele:
Articolul 26
„ Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr-un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competența sa nu rezultă din dispozițiile prezentului regulament.
(2) Instanța este obligată să suspende acțiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.
[...] ”
Articolul 33
„ O hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.
2. În cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute în secțiunile 2 și 3 din prezentul capitol, ca hotărârea să fie recunoscută.
[...] ”
Articolul 34
„
1. dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;
2. dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
[...] ”
Articolul 35
„ De asemenea, o hotărâre nu este recunoscută dacă sunt nesocotite dispozițiile din secțiunile 3, 4 și 6 din capitolul II sau într-unul din cazurile prevăzute la articolul 72.
(2) La verificarea temeiurilor de competență prevăzute în alineatul precedent, autoritatea solicitată este legată de constatările de fapt pe baza cărora instanța din statul membru de origine și-a întemeiat competența.
(3) Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1), competența instanței din statul membru de origine nu poate fi revizuită. [...] ”
Articolul 36
„
Articolul 37 alineatul (1)
„
Articolul 38 alineatul (1)
„
Articolul 41
„
Articolul 43
„ Oricare dintre părți poate introduce o acțiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării.
[...]
(3) Acțiunea este examinată în conformitate cu normele care reglementează procedura contradictorie. ”
Articolul 45
„ Instanța sesizată cu acțiunea prevăzută la articolul 43 [...] nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviințare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35. Instanța se pronunță în termen scurt.
(2) Hotărârea pronunțată în străinătate nu poate fi revizuită pe fond în nici o situație. ”
Articolul 46 alineatul (1)
Instanța sesizată cu acțiunea prevăzută la articolul 43 [...] poate, la cererea părții împotriva căreia se solicită executarea, să suspende acțiunea, dacă hotărârea străină face, în statul membru de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau dacă termenul pentru introducerea unei astfel de acțiuni nu a expirat încă; în acest din urmă caz, instanța poate specifica termenul în care poate fi exercitată calea de atac ordinară. ”
Articolul 54
„
b) Expunerea de motive a proiectului de regulament
56. În măsura în care este relevantă în speță, expunerea de motive a proiectului de Regulament (CE) al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, prezentată de Comisie (document COM/99/0348 final, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, nr. C 376 E din 28 decembrie 1999, p. 1-17) conținea următoarele:
„ Temei legal
Materia reglementată de Convenția de la Bruxelles ține, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, de articolul 65 din Tratatul CE, iar temeiul legal al prezentului proiect este articolul 61 litera c) din acest tratat.
Forma aleasă, regulamentul, se justifică din mai multe motive. Astfel, nu se poate lăsa o marjă de apreciere statelor membre nu doar cu privire la stabilirea normelor de competență, al căror obiectiv este de a asigura securitatea juridică în favoarea cetățenilor și operatorilor economici, ci și cu privire la procedura de recunoaștere și executare care răspunde unui imperativ de claritate și omogenitate în cadrul statelor membre.
[...]
Secțiunea 2
Executarea
Prezenta secțiune descrie tipurile de procedură de utilizat fie în vederea recunoașterii oficiale [...], fie în vederea pronunțării unei hotărâri de încuviințare a executării într-un stat membru, altul decât statul de origine al hotărârii. Desigur, această procedură are ca obiect să învestească cu formulă executorie hotărârea executorie în statul de origine și nu aduce atingere cu nimic procedurilor pentru executarea propriu-zisă a hotărârii în statul membru solicitat. Procedura este concepută astfel încât să permită o hotărâre foarte rapidă. În acest scop, s-au făcut modificări notabile în mecanismul prevăzut în Convenția de la Bruxelles. În primul rând, instanța sau autoritatea competentă responsabilă pentru constatarea forței executorii în statul solicitat a unei hotărâri nu are nicio posibilitate de a efectua din proprie inițiativă, în vederea acestei hotărâri, un control cu privire la existența unuia dintre motivele de neexecutare prevăzute la articolele 41 și 42. Aceste motive pot fi examinate, după caz, numai în cadrul unei acțiuni în justiție a părții față de care s-a încuviințat executarea. Această instanță sau autoritate competentă trebuie doar să exercite un control de formă asupra documentelor care i-au fost prezentate în susținerea cererii și care sunt prevăzute în regulament. Pe de altă parte, motivele pentru nerecunoaștere sau neexecutare au fost reduse drastic.
[...]
Articolul 41 [corespunzător articolului 34 din Regulamentul CE]
Acest articol stabilește singurele motive care pot fi aplicate de instanța învestită cu o acțiune în respingerea sau revocarea declarației de constatare a forței executorii a hotărârii. Într-un obiectiv de îmbunătățire a liberei circulații a hotărârilor judecătorești, aceste motive au fost modernizate într-un mod restrictiv.
În primul rând, adăugarea, la punctul 1, a adverbului «vădit» subliniază caracterul excepțional al recurgerii la ordinea publică. În al doilea rând, motivul invocat cel mai des de către debitor pentru a împiedica executarea a fost revizuit pentru a evita abuzurile de procedură. Este suficient, pentru a nu mai putea împiedica executarea, ca pârâtul în statul de origine să fi fost acționat în justiție în timp util și în așa fel încât acesta să fi avut posibilitatea să-și organizeze apărarea. O simplă neregulă de formă a notificării sau a comunicării nu poate așadar să ducă la respingerea recunoașterii sau executării dacă nu l-a împiedicat pe debitor să-și asigure apărarea. În plus, dacă debitorul a avut posibilitatea unei acțiuni în justiție în statul de origine invocând o neregularitate procedurală și nu a folosit-o, acesta nu mai este îndreptățit să invoce această neregularitate procedurală ca motiv de respingere sau revocare a declarației în statul solicitat. [...] ”
c) Jurisprudența CJUE
57. În cauza Klomps împotriva Michel (cauza C-166/80, hotărârea din 16 iunie 1981, Rep. p. 1593), CJUE a precizat întinderea garanțiilor impuse de art. 27 alin. 2 din Convenția de la Bruxelles (corespondent parțial cu art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I). CJUE a hotărât că această dispoziție rămâne aplicabilă într-o situație în care pârâtul a formulat contestație la executarea unei hotărâri pronunțate în lipsă și în care instanța competentă din statul de origine a declarat contestația inadmisibilă pe motiv că termenul de formulare a contestației a expirat. Instanța a mai declarat că, chiar dacă o instanță din statul de origine a hotărât, în urma unui proces distinct desfășurat în contradictoriu, că notificarea sau comunicarea este conformă legii, dispoziția sus-menționată obligă instanța din statul solicitat să examineze totuși chestiunea dacă notificarea sau comunicarea s-a făcut în timp util pentru ca pârâtul să fie în măsură să se apere.
58. În hotărârea ASML Netherlands BV c. Semiconductor Industry Services GmbH (SEMIS), citată anterior, CJUE a avut de răspuns la întrebarea dacă „ 34 alin. 2 in fine din Regulamentul Bruxelles I, implică faptul că această hotărâre trebuie să fi fost comunicată sau notificată pârâtului conform legii sau dacă este suficient ca acesta să fi avut pur și simplu cunoștință de existența ei în faza de procedură de executare în statul solicitat. Instanța a formulat raționamentul următor:
„20. [...] [A]rticolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 nu impune neapărat legalitatea comunicării sau a notificării actului de sesizare a instanței, ci mai degrabă respectarea efectivă a dreptului la apărare.
21. În fine, sus-menționatul articol 34 alineat 2 prevede o excepție la refuzul de recunoaștere și executare a hotărârii, și anume cazul în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii deși avea posibilitatea să o facă.
22. Prin urmare, articolul 34 alineatul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 se interpretează prin prisma obiectivelor și a sistemului din regulament.
23. În ceea ce privește, în primul rând, obiectivele respectivului regulament, reiese din considerentul al doilea, al șaselea, al șaisprezecelea și al șaptesprezecelea că acesta urmărește să asigure libera circulație a hotărârilor emise în statele membre în materie civilă și comercială simplificând formalitățile în vederea recunoașterii și executării lor rapid și simplu.
24. Acest obiectiv nu se poate însă atinge restrângând, în vreun fel, dreptul la apărare [...].
25. Aceeași cerință rezultă din considerentul al optsprezecelea din Regulamentul nr. 44/2001, conform căruia respectarea dreptului la apărare impune ca pârâtul să aibă posibilitatea de a introduce o acțiune, procedura fiind contradictorie, împotriva hotărârii de încuviințare a executării, în cazul în care consideră că unul dintre motivele de neexecutare este îndeplinit.
[...]
29. În al doilea rând, în ceea ce privește sistemul instituit prin Regulamentul nr. 44/2001 în materie de recunoaștere și executare, trebuie subliniat [...] că respectarea drepturilor pârâtului se asigură printr-un dublu control.
30. În cadrul procedurii inițiale în statul de origine, rezultă într-adevăr din aplicarea combinată a articolului 26 alineatul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 și a articolului 19 alineatul 1 din Regulamentul nr. 1348/2000 că instanța sesizată este obligată să suspende acțiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent în timp util pentru a-și pregăti apărarea sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.
31. În cadrul procedurii de recunoaștere și executare în statul membru solicitat, dacă pârâtul a introdus o acțiune împotriva hotărârii de încuviințare a executării pronunțate în statul de origine, instanța care trebuie să se pronunțe în cauză poate ajunge să examineze un motiv de respingere a recunoașterii și executării, cum este cel menționat la articolul 34 alineatul 2 din Regulamentul nr. 44/2001.
32. Acestea sunt considerentele prin prisma cărora trebuie să se stabilească dacă, în caz de absență a comunicării sau notificării hotărârii pronunțate în lipsă, simpla cunoaștere a existenței acestei hotărâri în faza de procedură de executare de către persoana față de care se solicită executarea este suficientă pentru a constata că această persoană a avut posibilitatea, în sensul articolului 34 alineatul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, de a introduce o acțiune împotriva hotărârii.
33. În cauza principală, este evident că hotărârea pronunțată în lipsă nu a fost comunicată sau notificată pârâtului, astfel încât acesta din urmă nu a avut cunoștință de conținutul hotărârii.
34. Or, astfel cum au susținut în mod întemeiat guvernul austriac, cel german, olandez și polonez, precum și Comisia Comunităților Europene în observațiile lor prezentate Curții, exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri nu este posibilă decât dacă autorul căii de atac a avut posibilitatea de a cunoaște conținutul acesteia, simpla cunoaștere a existenței hotărârii nefiind suficient în acest sens.
35. Astfel, posibilitatea pârâtului de a exercita o cale de atac care să îi permită să-și exercite drepturile, în sensul jurisprudenței menționate la punctele 27 și 28 din prezenta hotărâre, necesită ca acesta să poată lua cunoștință de motivele hotărârii pronunțate în lipsă ca să poată să le conteste în mod eficient.
36. Rezultă că numai cunoașterea, de către pârât, a conținutului hotărârii pronunțate în lipsă permite să se garanteze, în conformitate cu cerințele de respectare a dreptului la apărare și la exercitarea efectivă a acestuia, faptul că pârâtul respectiv a avut posibilitatea, în sensul articolului 34 alineatul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii în fața instanței din statul de origine.
[...]
39. Articolul 34 alineatul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 nu înseamnă însă că pârâtul este obligat să facă noi demersuri implicând eforturi mai mari decât cele normale în apărarea drepturilor sale, cum ar fi cele constând în a se informa despre conținutul unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru.
40. În consecință, pentru a considera că pârâtul a avut posibilitatea, în sensul articolului 34 alineatul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate în lipsă, acesta trebuie să fi avut cunoștință de conținutul hotărârii, ceea ce implică faptul că aceasta i-a fost comunicată sau notificată.
[...]
49. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 34 alineatul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 se interpretează în sensul că se poate considera că pârâtul a avut «posibilitatea» de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate în lipsă împotriva sa numai dacă acesta a avut efectiv cunoștință de conținutul hotărârii, prin intermediul comunicării sau notificării ei în timp util pentru ca acesta să se poată apăra în fața instanței statului de origine. ”
59. În cauza Bernardus Hendrikman și Maria Feyen împotriva Magenta Druck & Verlag GmbH (cauza C-78/95, hotărârea din 10 octombrie 1996, Rep. p. I-4943), CJUE a declarat că pârâtul rămâne „ 27 alin. 2 din Convenția de la Bruxelles, în cazul în care el însuși ignoră procesul declanșat împotriva sa și un avocat pe care acesta nu l-a mandatat s-a prezentat în numele său și asta chiar dacă procesul în fața instanței din statul de origine a avut caracter contradictoriu.
60. În cauza Trade Agency Ltd împotriva Seramico Investments Ltd (cauza C-619/10, hotărârea din 6 septembrie 2012), CJUE a fost întrebată dacă, în cazul în care o hotărâre pronunțată în lipsă în statul de origine este însoțită de certificatul prevăzut în anexa V din Regulamentul Bruxelles I, instanța din statul solicitat poate totuși să verifice concordanța dintre informațiile trecute în certificat și dovezile existente. Aceasta a declarat următoarele:
„ În ceea ce privește în special motivul menționat la articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, la care face trimitere articolul 45 alineatul (1) din acest din urmă regulament, trebuie constatat că el urmărește respectarea drepturilor pârâtului judecat în lipsă în cursul procedurii deschise în statul membru de origine cu ajutorul unui sistem de dublu control [...]. În temeiul acestui sistem, instanța din statul membru solicitat este obligată să refuze sau să revoce, în cazul formulării unei căi de atac, executarea unei hotărâri străine pronunțate într-o cauză judecată în lipsă dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat, în timp util și într-o manieră care să îi permită să își pregătească apărarea, pârâtului judecat în lipsă, cu excepția cazului în care pârâtul nu a exercitat calea de atac împotriva acestei hotărâri în fața instanțelor din statul membru de origine, deși a avut posibilitatea să o facă.
33. Or, în acest context, este cert că problema dacă pârâtul respectiv a primit notificarea actului de sesizare a instanței constituie un element relevant al aprecierii globale, de fapt [...], care trebuie efectuată de instanța din statul membru solicitat pentru a verifica dacă acest pârât a dispus de timpul necesar în scopul de a-și pregăti apărarea sau de a întreprinde demersurile necesare pentru a evita o hotărâre pronunțată într-o cauză judecată în lipsă.
34. Astfel, trebuie subliniat în acest caz că faptul că hotărârea străină este însoțită de certificat nu poate limita întinderea aprecierii care trebuie efectuată, în temeiul dublului control, de către instanța din statul membru solicitat, atât timp cât aceasta analizează motivul de contestare menționat la articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001.
[...]
36. În continuare, trebuie arătat [...] că, în măsura în care instanța sau autoritatea competentă să elibereze acest certificat nu corespunde în mod necesar celei care a pronunțat hotărârea a cărei executare este solicitată, aceleași informații nu pot prezenta decât un caracter pur indicativ, având o simplă valoare informativă. Acest lucru decurge de asemenea din caracterul doar eventual al prezentării certificatului menționat, în lipsa căruia, conform articolului 55 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța din statul membru solicitat, competentă să pronunțe hotărârea de încuviințare a executării, poate să accepte un document echivalent sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informații, să se dispenseze de solicitarea acestui document.
37. În sfârșit, [...] trebuie precizat că, după cum reiese din însuși modul de redactare a anexei V la regulamentul menționat, informațiile conținute în certificat se limitează la indicarea „
38. În consecință, în cadrul analizei motivului de contestare prevăzut la articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, la care face trimitere articolul 45 alineatul (1) din acesta, instanța din statul membru solicitat este competentă să realizeze o apreciere autonomă a tuturor elementelor de probă și să verifice astfel, dacă este cazul, concordanța acestora cu informațiile care figurează în certificat, în vederea evaluării, în primul rând, a aspectului dacă pârâtul judecat în lipsă a primit comunicarea sau notificarea actului de sesizare a instanței și, în al doilea rând, a aspectului dacă această eventuală comunicare sau notificare a fost efectuată în timp util și într-o manieră care să îi permită să își pregătească apărarea.
[...]
43. Astfel, Curtea a statuat deja că din considerentele (16)-(18) ale Regulamentului nr. 44/2001 reiese în mod expres că sistemul de căi de atac pe care îl prevede împotriva recunoașterii sau a executării unei hotărâri urmărește să stabilească un echilibru just între, pe de o parte, încrederea reciprocă în administrarea justiției la nivelul Uniunii și, pe de altă parte, respectarea dreptului la apărare, care impune ca pârâtul să aibă posibilitatea, dacă este cazul, de a formula o acțiune, examinată cu respectarea procedurii contradictorialității, împotriva hotărârii de încuviințare a executării, în cazul în care consideră că unul dintre motivele de neexecutare este dovedit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides, C-420/07, Rep., p. I-3571, punctul 73).
[...]
46. Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, la care face trimitere articolul 45 alineatul (1) din acest regulament, coroborat cu considerentele (16) și (17) ale regulamentului menționat trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care pârâtul formulează o cale de atac împotriva hotărârii de încuviințare a executării unei hotărâri pronunțate într-o cauză judecată în lipsă în statul membru de origine și însoțite de certificat, susținând că nu a primit notificarea actului de sesizare a instanței, instanța din statul membru solicitat, sesizată cu calea de atac respectivă, este competentă să verifice concordanța cu dovezile a informațiilor care figurează în certificatul menționat. ”
61. Pe de altă parte, în cauza Apostolides împotriva Orams (cauza C-420/07, Hotărârea din 28 aprilie 2009, Rep. p. I-3571), CJUE a declarat următoarele:
„55. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 34 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat strict în măsura în care constituie un obstacol în calea realizării unuia dintre obiectivele fundamentale ale acestui regulament [...]. În ceea ce privește, mai precis, clauza de ordine publică prevăzută la articolul 34 punctul 1 din regulamentul menționat, nu trebuie să se recurgă la aceasta decât în cazuri excepționale [...].
[...]
73. [...] În această privință, din considerentele (16)-(18) ale Regulamentului nr. 44/2001 reiese că sistemul de acțiuni pe care îl prevede împotriva recunoașterii sau a executării unei hotărâri urmărește să stabilească un echilibru just între, pe de o parte, încrederea reciprocă în administrarea justiției la nivelul Uniunii, care justifică recunoașterea și declararea ca executorii de plin drept a hotărârilor pronunțate într‑un alt stat membru, și, pe de altă parte, respectarea dreptului la apărare, care impune ca pârâtul să aibă posibilitatea de a introduce o acțiune, procedura fiind contradictorie, împotriva hotărârii de încuviințare a executării, în cazul în care consideră că unul dintre motivele de neexecutare este îndeplinit.
74. În Hotărârea din 14 decembrie 2006, ASML (C‑283/05, Rec., p. I‑12041), Curtea a avut ocazia să sublinieze diferențele dintre articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 și articolul 27 punctul 2 din Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [...].
75. Articolul 34 punctul 2 sus‑menționat, spre deosebire de articolul 27 punctul 2 amintit, nu impune în mod necesar conformitatea cu legea a comunicării sau a notificării actului de sesizare a instanței, ci mai degrabă respectarea efectivă a dreptului la apărare [...].
76. Astfel, potrivit articolului 34 punctul 2 și articolului 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate în lipsă trebuie refuzată, în cazul introducerii unei acțiuni, dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s‑a înfățișat în timp util și într‑o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu a introdus la instanțele din statul membru de origine o acțiune împotriva acestei hotărâri atunci când a avut posibilitatea să o facă.
77. Din cuprinsul dispozițiilor menționate reiese că o hotărâre pronunțată în lipsă în temeiul unui act de sesizare a instanței care nu a fost comunicat pârâtului care nu s‑a înfățișat în timp util și într‑o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea trebuie recunoscută dacă acesta din urmă nu a avut inițiativa să introducă o acțiune împotriva hotărârii respective atunci când a avut posibilitatea să o facă.
[...]
80. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate în lipsă nu poate fi refuzată în temeiul articolului 34 alineatul 2 din Regulamentul nr. 44/2001 în cazul în care pârâtul a avut posibilitatea să introducă o acțiune împotriva hotărârii pronunțate în lipsă, iar această acțiune i‑a permis să susțină că actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu i‑a fost comunicat sau notificat în timp util și într‑o manieră care să îi permită să își pregătească apărarea. ”
2. Regulamentul nr. 1215/2012 (Bruxelles I-bis): noua versiune (reformare)
62. Noua versiune a Regulamentul Bruxelles I (denumită „ Ibis 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare), a intrat în vigoare la 10 ianuarie 2015.
63. Articolul 39 din noul act elimină procedura de încuviințare a executării și consacră caracterul executoriu al hotărârilor pronunțate într-un alt stat membru. Acesta este redactat după cum urmează:
„
64. Cu toate acestea, art. 45 alin. 1 din noua versiune preia textul art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I:
„
(a) dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a statului membru solicitat;
(b) în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă, dacă actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util și într-o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția cazului în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
[...] ”
C. Dispozițiile referitoare la comunicarea și notificarea actelor judiciare
65. Până la 1 mai 2004, data aderării Ciprului și Letoniei la Uniunea Europeană, comunicarea și notificarea actelor judiciare între cele două state era reglementată de Convenția de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, ratificată atât de Cipru (unde era în vigoare de la 1 iunie 1983), cât și de Letonia (unde era în vigoare de la 1 noiembrie 1995). Convenția se aplică în toate cazurile în care un act judiciar sau extrajudiciar trebuie transmis în străinătate pentru a fi comunicat sau notificat acolo, cu excepția cazului în care nu se cunoaște adresa destinatarului actului.
66. În urma aderării Ciprului și Letoniei la Uniunea Europeană, la 1 mai 2004, comunicarea și notificarea actelor judiciare sunt reglementate prin Regulamentul (CE) privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială. Prima versiune a acestui regulament [Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000] a fost abrogată și înlocuită la 30 decembrie 2007 de o nouă versiune [Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007].
III. Dreptul relevant al statului pârât
67. La momentul faptelor, articolele relevante din Legea privind procedura civilă din Letonia (Civilprocesa likums) erau formulate astfel:
Art. 8 § 1
„
Art. 9
„ Părțile au drepturi procedurale egale.
2. Instanța asigură părților posibilitatea de a-și exercita în mod egal drepturile care le sunt acordate pentru apărarea propriilor interese. ”
Art. 230 § 1
„lēmums, care nu soluționează litigiul pe fond], instanța sau judecătorul precizează:
[...]
7) căile de atac și termenele aplicabile hotărârii. ”
Art. 637 § 2
„
[...]
2) hotărârea străină nu a devenit executorie conform legii;
3) pârâtul nu a putut să-și apere drepturile, mai ales când este vorba de un pârât care nu a fost citat corespunzător și prompt să se înfățișeze în fața instanței, cu excepția cazului în care pârâtul a omis să conteste hotărârea deși avea posibilitatea să o facă;
[...]
6) ar fi contrară ordinii publice [sabiedriskā iekārta] din Letonia recunoașterea hotărârii străine;
[...] ”
Articolul 644
„ Odată ce a fost recunoscută, hotărârea străină care este executorie în statul în care a fost adoptată se execută în conformitate cu prezenta lege.
2. Referitor la modalitățile de executare a unei hotărâri prevăzute de Regulamentul Consiliului nr. 44/2001 [...], dispozițiile din [prezentul] capitol [...] privind recunoașterea hotărârilor instanțelor străine se aplică în măsura în care [Regulamentul nr. 44/2001] o permite. ”
IV. Elementele relevante din dreptul cipriot
68. În conformitate cu dispozițiile relevante din dreptul cipriot comunicate de Guvernul cipriot (supra, pct. 10), pârâtul împotriva căruia s-a pronunțat o hotărâre în lipsă poate formula contestație împotriva hotărârii (Order 17, Norma 10 din Normele de procedură civilă). Această posibilitate nu este condiționată de niciun termen; cu toate acestea, pârâtul trebuie să prezinte o justificare întemeiată pentru neprezentarea sa. Astfel, reiese din jurisprudența cipriotă că pârâtul poate formula contestație în două situații:
a) când nu a fost convocat conform legii la instanța de fond –
b) când a fost convocat conform legii, dar a prezentat o declarație sub jurământ (affidavit) care conține argumente credibile și care explică motivul neprezentării sale (de exemplu, nu era la curent cu procesul, a mandatat un avocat să se prezinte în numele său dar avocatul nu s-a prezentat, a făcut cu bună-credință o greșeală scuzabilă în legătură cu termenele înfățișării, etc.). În acest caz, instanța poate admite contestația, însă nu este obligată să o admită [hotărârea Curții Supreme a Ciprului în cauza Phylactou împotriva Michael (1982, 1 A.A.D., 204)].
ÎN DREPT
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție
69. Reclamantul se consideră victima încălcării art. 6 § 1 din Convenție: acesta se plânge că, prin încuviințarea executării hotărârii Tribunalului districtual Limassol din 24 mai 2004, pe care o consideră vădit viciată deoarece a fost pronunțată în contradicție cu dreptul său la apărare, Senatul Curții Supreme a Letoniei i-a încălcat dreptul la un proces echitabil. Pasajele relevante în speță ale art. 6 § 1 din Convenție sunt formulate astfel:
„
A. Hotărârea Camerei
70. În hotărârea sa, Camera a amintit în primul rând că, întrucât capătul de cerere îndreptat împotriva Ciprului a fost declarat inadmisibil pe motiv că este tardiv (supra, pct. 4), Curtea nu are competență să se pronunțe cu privire la respectarea, de către Tribunalul districtual Limassol, a art. 6 § 1 din Convenție, iar în al doilea rând că obiectul cauzei se limita așadar la chestiunea dacă, prin încuviințarea executării hotărârii cipriote în Letonia, instanțele letone au respectat principiile fundamentale ale procesului echitabil în sensul acestei dispoziții. În această privință, Camera a declarat că executarea, de către stat, a obligațiilor juridice care decurg în urma aderării sale la Uniunea Europeană țin de interesul general, precum și că acest fapt vizează punerea în aplicare a Regulamentului Bruxelles I, în baza principiului „Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim șirketi împotriva Irlandei (MC), nr. 45036/98, pct. 160-165, CEDO 2005-VI].
71. Camera a considerat, pe de altă parte, că era de așteptat din partea reclamantului, care a împrumutat o sumă de bani de la o societate cipriotă și a semnat o declarație de recunoaștere a datoriei reglementată de legislația cipriotă și subordonată competenței instanțelor cipriote, ca acesta să cunoască efectele juridice ale unei eventuale neîndepliniri a obligației sale de a achita datoria, precum și normele de procedură din Cipru. Camera a considerat că reclamantul este cel care trebuia să dovedească faptul că nu avea la dispoziție nicio cale de atac efectivă în fața instanțelor cipriote și că acesta nu a prezentat o astfel de dovadă nici Senatului Curții Supreme a Letoniei, nici Camerei. În consecință, Camera a constatat că, prin respingerea motivelor reclamantului printr-o simplă referire la faptul că nu a contestat hotărârea cipriotă, Curtea Supremă a ținut seama suficient de drepturile apărate de art. 6 § 1 din Convenție și că, prin urmare, această dispoziție nu a fost încălcată în speță.
72. În ultimul rând, în ceea ce privește celelalte capete de cerere întemeiate de reclamant pe art. 6 § 1, Camera nu a constatat nicio încălcare.
B. Argumentele părților
1. Reclamantul
73. În cererea de retrimitere în fața Marii Camere și în susținerea orală din timpul ședinței, reclamantul a formulat următoarele argumente. Mai întâi, acesta consideră că prezumția de protecție echivalentă („Bosphorus I, instanțele superioare letone (Curtea Regională și Senatul Curții Supreme), nu erau obligate să recunoască automat hotărârea cipriotă. Din contră, art. 34 și art. 35 din Regulament le-au lăsat o largă marjă de apreciere pentru a se asigura că drepturile procedurale fundamentale ale persoanei justițiabile au fost respectate în statul de origine și pentru a stabili dacă respectiva hotărâre trebuia sau nu să fie executată în Letonia. În această măsură, instanțele letone și-au păstrat pe deplin răspunderea față de respectarea cerințelor de la art. 6 § 1 din Convenție. În plus, prin încuviințarea executării, Senatul Curții Supreme a încălcat în mod vădit textul art. 34 alin. 2 din Regulament astfel cum a fost interpretat de CJUE. În acest sens, reclamantul face trimitere la hotărârea Trade Agency a CJUE (supra, pct. 60) și la jurisprudența ulterioară a Senatului Curții Supreme a Letoniei care, în două cauze, a examinat atent chestiunea dacă pârâții au fost citați conform legii și în timp util să compară în fața instanțelor din statele de origine: în ambele cauze, pârâții nu au încercat să declare apel împotriva hotărârilor în litigiu, iar Senatul nu a reținut acest fapt împotriva lor.
74. În al doilea rând, prezenta cauză se deosebește de cauza Bosphorus prin faptul că, în speță, Senatul Curții Supreme nu și-a îndeplinit obligația de a avea în vedere o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare de către CJUE. Reclamantul recunoaște că nu a formulat o astfel de cerere, dar susține că nu a avut posibilitatea să o facă deoarece numai partea adversă a putut să ia cuvântul cu privire la fondul cauzei în ședința din 31 ianuarie 2007. Astfel, reclamantul consideră că instanțele letone nu au folosit mecanismele de control existente în ordinea juridică a Uniunii Europene. În opinia sa, dacă Curtea Supremă ar fi solicitat CJUE o hotărâre preliminară, probabil că aceasta ar fi informat înalta instanță letonă că are dreptul de a verifica dacă reclamantul a fost informat conform legii despre procesul desfășurat la instanța cipriotă și dacă acesta a avut sau încă avea posibilitatea de a ataca hotărârea cipriotă. Reclamantul face trimitere în acest sens la pct. 38 din hotărârea Trade Agency, citată la pct. 60 supra. În opinia sa, prezenta cauză se aseamănă așadar mai mult cu cauza Michaud împotriva Franței (nr. 12323/11, pct. 112-115, CEDO 2012), în care Curtea a exclus aplicabilitatea prezumției Bosphorus din mai multe motive, printre care și acesta.
75. Reclamantul recunoaște că executarea, de către stat, a obligațiilor legale care îi revin în urma aderării statului la Uniunea Europeană este de interes general. Cu toate acestea, reclamantul consideră că ar fi eronat și neconform cu jurisprudența constantă a Curții să se considere, așa cum a făcut-o Camera în hotărârea sa, că acest unic motiv constituie un scop legitim suficient pentru a justifica restrângerea drepturilor garantate de Convenție. Acesta susține că, în jurisprudența Curții, acest obiectiv nu a fost niciodată considerat o justificare suficientă a unei ingerințe în drepturile fundamentale fără să fie însoțit de alte scopuri legitime, ca de exemplu prevenirea faptelor penale (Michaud, citată anterior) sau protejarea drepturilor altora [Povse împotriva Austriei (dec.), nr. 3890/11, 18 iunie 2013]. În opinia sa, întrucât Regulamentul Bruxelles I nu impunea autorităților letone o obligație de executare automată și necondiționată a hotărârii cipriote, ingerința în litigiu nu urmărea niciun scop legitim.
76. Reclamantul consideră că situația sa este fundamental diferită de cea din cauza Orams, care a făcut obiectul unor proceduri atât în fața CJUE (supra, pct. 61), cât și în fața Curții Europene a Drepturilor Omului [Orams împotriva Ciprului (dec.), nr. 27841/07, 10 iunie 2010]. În cauza menționată, reclamanții au putut ataca hotărârea în litigiu, avocatul lor a fost informat despre desfășurarea ședinței în care Curtea Supremă a Ciprului trebuia să judece cauza lor și s-a prezentat efectiv și a pledat cauza clienților săi. La Strasbourg, reclamanții s-au plâns doar de absența notificării scrise, iar Curtea a declarat că garanțiile prevăzute de art. 6 § 1 nu ajung până la a impune o notificare scrisă. În schimb, în prezenta cauză, actul de sesizare a instanței nu i-a fost notificat reclamantului niciodată.
77. De asemenea, reclamantul susține că, întrucât a rambursat datoria sa contractuală de bunăvoie, nu putea să se aștepte la faptul că va fi acționat în justiție în Cipru. Acesta adaugă că Senatul Curții Supreme a Letoniei ar fi trebuit să se asigure că posibilitatea de a ataca în Cipru hotărârea în litigiu există în drept și în fapt, în loc să îi impună lui întreaga sarcină a probei. Acesta consideră că nu i se poate reproșa că nu a încercat să atace hotărârea cipriotă din trei motive. În primul rând, hotărârea însăși nu conținea nicio informație despre căile de atac disponibile. În al doilea rând, a-i impune lui o astfel de sarcină ar fi contrară logicii urmate de CJUE în hotărârea ASML, în care a declarat: „supra, pct. 58). În al treilea rând, reiese din informațiile prezentate de Guvernul cipriot că posibilitatea admiterii unei căi de atac tardive în Cipru rămâne extrem de speculativă și ține de competența de apreciere a instanței (supra, pct. 68). În rest, din moment ce hotărârea Curții Regionale Riga din 2 octombrie 2006 de neîncuviințare a executării era în favoarea sa (supra, pct. 32), reclamantul nu ar fi avut niciun motiv să încerce o cale de atac în Cipru în acel moment.
78. Ținând seama de cele de mai sus, reclamantul susține că prin faptul că au decis încuviințarea executării hotărârii cipriote deși au refuzat să examineze argumentul său că nu i s-a notificat corespunzător examinarea cauzei de către instanța cipriotă, instanțele letone nu au respectat garanțiile procesului echitabil, ceea ce constituie o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.
79. În fine, tot în contextul art. 6 § 1, reclamantul critică modul de desfășurare a ședinței Senatului Curții Supreme din 31 ianuarie 2007: în special, se plânge de nerespectarea principiului egalității armelor și de faptul că Senatul a refuzat să îi pună la dispoziție o copie după procesul-verbal de ședință.
2. Guvernul pârât
80. Contrar reclamantului, Guvernul pârât consideră că prezumția Bosphorus este aplicabilă în prezenta cauză. În primul rând, acesta consideră că motivele de nerecunoaștere prevăzute la art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I nu pot fi interpretate ca lăsând o marjă de apreciere instanței statului membru învestite cu examinarea cererii de încuviințare a executării deoarece condițiile de respingere a recunoașterii sunt formulate clar în însuși textul dispoziției. Referindu-se la expunerea de motive a proiectului de Regulament (supra, pct. 56) și la hotărârea pronunțată de CJUE în cauza Apostolides împotriva Orams (supra, pct. 60), acesta susține că instituțiile Uniunii Europene au ales expres regulamentul ca formă legală pentru a nu lăsa statelor membre nicio marjă de apreciere, că dispozițiile regulamentului sunt autonome și nu pot fi interpretate și nici aplicate în raport cu normele din dreptul național, iar art. 34 din regulament trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte deoarece constituie un obstacol în calea realizării unuia din obiectivele fundamentale ale textului în ansamblu. În rest, instanța care are autoritate să se pronunțe cu privire la executarea hotărârii în statul membru solicitat nu are competență să efectueze din proprie inițiativă examinarea motivelor care ar putea justifica neîncuviințarea executării. În consecință, Senatul Curții Supreme nu avea nicio marjă de apreciere atunci când a decis recunoașterea și executarea hotărârii Tribunalului districtual Limassol. Prin decizia respectivă, Senatul nu a făcut decât să-și respecte obligațiile stricte care decurg din apartenența Letoniei la Uniunea Europeană.
81. În al doilea rând, Guvernul pârât susține că simplul fapt că Senatul Curții Supreme nu a făcut uz pe deplin de mecanismul de control prevăzut de dreptul Uniunii nu are ca efect răsturnarea prezumției Bosphorus. În opinia sa, aplicarea acestei prezumții nu poate fi subordonată condiției ca instanța națională să adreseze CJUE o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare în toate cauzele, fără excepție, deoarece acest fapt ar fi contrar spiritului de cooperare care trebuie să guverneze relațiile dintre instanțele interne și CJUE. Instanțele naționale solicită o hotărâre preliminară numai când au îndoieli referitoare la interpretarea sau aplicarea corectă a unui text din dreptul Uniunii. Acestea nu sunt obligate să procedeze astfel în cazul în care constată că chestiunea ridicată nu este relevantă, că dispoziția respectivă a făcut deja obiectul unei interpretări din partea CJUE sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Exact aceasta era situația în prezenta cauză: jurisprudența existentă a CJUE era suficient de explicită cu privire la sensul și întinderea cerințelor de la art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I. De altfel, dacă reclamantul ar fi considerat că era necesară obținerea unei clarificări privind această dispoziție, ar fi putut solicita Senatului Curții Supreme să solicite de la CJUE o hotărâre preliminară. Acesta nu a făcut nimic, ceea ce înseamnă că nu a considerat util acest demers.
82. Guvernul pârât adaugă că respingând argumentul reclamantului că nu a fost informat corespunzător despre proces pentru simplul motiv că reclamantul nu a contestat hotărârea cipriotă, Senatul Curții Supreme a Letoniei a respectat pe deplin art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I așa cum a fost interpretat de CJUE. În această privință, Guvernul susține că reclamantul niciodată nu a afirmat și cu atât mai puțin a dovedit în fata instanțelor naționale sau a Curții că măcar a încercat să declare apel în Cipru. De asemenea, ar fi întemeiat să se considere că, având în vedere timpul (6 luni) scurs între iunie 2006 (momentul în care reclamantul a luat cunoștință de conținutul hotărârii cipriote) și ianuarie 2007 (momentul în care Senatul Curții Supreme a examinat cauza), reclamantul a avut timp suficient să declare apel în Cipru. În această privință, Guvernul pârât face trimitere la observațiile Guvernului cipriot, din care reiese că o astfel de cale de atac era disponibilă în teorie dar și în practică și că aceasta nu era supusă unei limite temporale stricte (supra, pct. 68). Acesta susține că art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I se bazează pe ideea că toate deficiențele unei hotărâri pronunțate în lipsă trebuie să fie corectate în statul de origine și că dacă reclamantul ar fi atacat hotărârea în fața instanțelor cipriote, Curtea Supremă a Letoniei ar fi putut să suspende ori să amâne procedura de executare, în conformitate cu art. 37 alin. 1 și art. 46 alin. 1 din Regulament. În opinia sa, faptul că reclamantul –
83. Pe de altă parte, Guvernul pârât, reamintind că reclamantul era consultant în investiții, consideră că acesta ar fi trebuit să știe că dacă nu își achită datoria va fi acționat în justiție în Cipru și că citația va fi trimisă la adresa indicată în declarația cu privire la recunoașterea datoriei. Întrucât reclamantul nu a dat adresa sa reală societății de la care a contractat împrumutul, Guvernul pârât consideră că atitudinea acestuia ar putea fi eventual încadrată ca abuzivă în sensul art. 17 din Convenție. De asemenea, Guvernul consideră că, întrucât reclamantul a consimțit la aplicarea dreptului cipriot, rezultă de aici că acesta cunoștea foarte bine sistemul juridic din Cipru, inclusiv căile de atac pe care le avea la dispoziție. În consecință, argumentul său conform căruia hotărârea cipriotă nu menționa căile de atac disponibile este lipsit de relevanță, ținând seama de faptul că nici Regulamentul Bruxelles I, nici dreptul cipriot, nici art. 6 § 1 din Convenție nu obligă instanțele să introducă o astfel de precizare în hotărârile lor. Astfel, situația de care reclamantul se plânge Curții rezultă în esență din propriul său comportament.
84. Guvernul pârât afirmă că unul dintre obiectivele Uniunii Europene este garantarea funcționării efective a pieței comune. Realizarea și respectarea acestui obiectiv și încrederea reciprocă în administrarea justiției constituie un interes general suficient pentru a justifica anumite restrângeri ale dreptului la un proces echitabil, mai ales că respectarea caracterului echitabil al procesului este totodată un principiu fundamental în dreptul Uniunii recunoscut de CJUE. Astfel, sistemul instituit de Regulamentul Bruxelles I respectă dreptul la un proces echitabil. În aceste circumstanțe și în lumina prezumției Bosphorus, Guvernul pârât solicită Curții să declare că Senatul Curții Supreme a ținut seama suficient de drepturile reclamantului din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție.
85. În ultimul rând, Guvernul pârât contestă afirmațiile privind caracterul inechitabil făcute de reclamant cu privire la desfășurarea ședinței din 31 ianuarie 2007. În opinia sa, reiese din hotărârea Curții Supreme că avocatul reclamantului a avut, în acea ședință, posibilitatea de a adresa oral observațiile sale judecătorilor. Motivul pentru care nu s-a întocmit un proces-verbal este acela că dreptul intern nu impune așa ceva în speță: de altfel, art. 6 § 1 nu impune instanțelor naționale să întocmească un proces-verbal pentru fiecare ședință.
C. Observațiile terților intervenienți
1. Guvernul eston
86. Guvernul eston a explicat ratio legis a art. 34 din Regulamentul Bruxelles I (în versiunea aplicabilă în momentul faptelor). Foarte atent formulată, această dispoziție menține un echilibru între respectarea dreptului la apărare și necesitatea de a asigura, grație simplificării formalităților, rapiditatea și simplitatea recunoașterii și executării în fiecare stat membru a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în alt stat membru. Modul în care este formulată nu lasă instanțelor din statul de executare nicio marjă de apreciere, cu atât mai mult cu cât jurisprudența consistentă și clară a CJUE oferă instanțelor naționale dispoziții exacte pentru aplicarea ei. Din acest ultim motiv, aplicarea prezumției Bosphorus nu este subordonată condiției ca instanțele din statele membre să solicite sistematic o hotărâre preliminară de la CJUE atunci când este vorba de aplicarea art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I.
87. Guvernul eston acordă o mare importanță faptului că cele două state vizate, Cipru și Letonia, sunt părți la Convenție și supuse jurisdicției Curții. Acesta consideră că în aceste condiții, contrar cazurilor în care hotărârea de executat este emisă de un stat terț, instanța căreia i s-a solicitat încuviințarea executării nu este obligată să se asigure că procedura din statul de origine a fost în general conformă cu cerințele de la art. 6 § 1 din Convenție. În opinia sa, controlul exercitat de aceasta trebuie să se limiteze doar la formalitățile specifice procedurii de executare deoarece pârâtului îi rămâne posibilitatea de a invoca drepturile sale garantate de art. 6 § 1 în fața instanțelor statului de origine.
88. Guvernul eston afirmă că, în cazul în care pârâtul condamnat în lipsă nu exercită o cale de atac împotriva hotărârii în litigiu în statul de origine după ce a luat cunoștință de aceasta și nu demonstrează că acea cale de atac era imposibilă sau ineficientă, instanța din statul de executare sesizată cu o acțiune în cadrul procedurii de încuviințare a executării nu are nicio marjă de apreciere pentru a accepta sau respinge cererea de recunoaștere și executare formulată de partea adversă. Având în vedere logica generală a art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I și principiile generale ale procedurii civile, Guvernul eston consideră întemeiată cerința ca sarcina probei în această privință să îi revină pârâtului. Potrivit acestuia, art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I asigură justițiabililor un nivel de protecție echivalent cu cel de la art. 6 § 1 din Convenție în sensul jurisprudenței Bosphorus și impune așadar statului de executare obligația de a executa hotărârea cât mai rapid posibil.
2. Comisia Europeană
89. Comisia Europeană consideră că prezumția de protecție echivalentă (denumită „Bosphorus 45 alin. 1 din Regulamentul Bruxelles I, instanța sesizată cu o cerere de încuviințare a executării nu o poate respinge decât pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 34 sau art. 35 din acest regulament și că instanțele din statele membre nu exercită așadar nicio competență de apreciere atunci când dispun executarea unei hotărâri pronunțate în alt stat membru. Un astfel de act ține strict de obligațiile legale internaționale care decurg, pentru statul membru de executare, din apartenența sa la Uniunea Europeană.
90. În ceea ce privește faptul că instanțele interne nu au solicitat CJUE o hotărâre preliminară în speță, cum de altfel nu au făcut nici în cauza Michaud (citată, anterior), Comisia Europeană consideră că aceste două cauze prezintă totuși o diferență importantă în sensul că aici, spre deosebire de cauza Michaud, nu se poate spune că această procedură preliminară „ 35 § 1 din Convenție. În general, Comisia consideră că aplicarea prezumției Bosphorus nu poate fi subordonată condiției ca instanțele din statele membre ale Uniunii să sesizeze CJUE de fiecare dată când au de aplicat dispoziții din dreptul Uniunii. În opinia sa, chiar și în ipoteza că dreptul Uniunii ar impune instanței naționale respective obligația de a solicita o hotărâre preliminară, nerespectarea acestei obligații nu ar trebui să fie
91. Comisia Europeană consideră că regimul de recunoaștere și executare instituit de Regulamentul Bruxelles I este în sine conform cu dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 § 1 din Convenție. Comisia precizează că art. 34 alin. 2 din Regulament se citește în coroborare cu celelalte dispoziții relevante din Regulament și cu cele din regulamentele referitoare la notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială (supra, pct. 66). Din aceste dispoziții combinate reiese că dreptul la un proces echitabil este asigurat nu doar în faza de recunoaștere și executare a hotărârii, ci și în amonte, în cadrul procedurii judiciare desfășurate în statul membru de origine. Recunoașterea și executarea nu depind de corectitudinea formală a notificării sau comunicării actului de sesizare a instanței, ci mai degrabă de examinarea concretă a chestiunii dacă dreptul pârâtului la o procedură contradictorie a fost respectat efectiv. De asemenea, Comisia subliniază că alin. 1 de la art. 34 din Regulament permite refuzarea recunoașterii și executării „
92. Comisia Europeană susține că CJUE a avut grijă, în interpretarea pe care a dat-o condițiilor formulate la art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I, să protejeze dreptul pârâților la un proces echitabil. Comisia subliniază că în hotărârea ASML (citată anterior, pct. 58), CJUE a declarat că se poate considera că un pârât a avut posibilitatea de a introduce o acțiune împotriva hotărârii pronunțate în lipsă numai dacă acesta a avut cunoștință de conținutul hotărârii, ceea ce implică faptul că aceasta i-a fost comunicată sau notificată, precum și că simpla cunoaștere a existenței unei hotărâri nu este suficientă în acest sens. Așadar, examinarea existenței sau nu a unor căi de atac disponibile în statul de origine se face în raport cu momentul în care pârâtul a luat efectiv cunoștință de conținutul hotărârii – 43 din Regulament nu obligă instanța căreia i s-a solicitat încuviințarea executării să examineze din oficiu problema existenței circumstanțelor enumerate la art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I (printre care se numără posibilitatea unei căi de atac în statul de origine), dar consideră că acest fapt nu are niciun impact asupra respectării art. 6 § 1 din Convenție deoarece în principiu, nici această dispoziție nici dreptul Uniunii Europene nu reglementează condițiile de admisibilitate a probelor și examinarea lor de către instanță națională.
93. Pe scurt, Comisia Europeană consideră că, în loc să prevadă recunoașterea și executarea „ I subordonează recunoașterea și executarea de respectarea dreptului la o procedură în contradictoriu și deci dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.
3. Centrul AIRE
94. Centrul AIRE insistă asupra necesității de a proteja dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurii de recunoaștere și executare a hotărârilor în Uniunea Europeană, dar și asupra obligației instanțelor naționale de a garanta respectarea acestui drept. Acesta consideră că instanța învestită cu o acțiune împotriva recunoașterii și executării unei hotărâri pronunțate în străinătate nu se poate limita la a se asigura de respectarea formală a cerințelor de la art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I sau (după 10 iunie 2015) de la art. 45 alin. 1 lit. b) din Regulamentul Bruxelles I-bis ci că, din contră, în cazul în care dreptul la apărare a fost încălcat în statul de origine, instanța poate și trebuie să aplice art. 34 alin. 1 din Regulamentul Bruxelles I sau art. 45 alin. 1 lit. a) din Regulamentul Bruxelles I-bis, în conformitate cu care cererea de recunoaștere și executare este refuzată dacă „
95. Centrul AIRE consideră, de asemenea, că Curtea ar trebui să realizeze o evoluție a abordării sale față de prezumția Bosphorus, ținând seama în special de poziția CJUE în hotărârea Melloni și în Avizul 2/13 (supra, pct. 47 și 49). În special, Centrul consideră că astfel, concluziile din Avizul 2/13, mai ales cea exprimată la pct. 192 din aviz, sunt radical incompatibile cu apărarea drepturilor omului garantate de Convenție.
D. Motivarea Curții
1. Considerații preliminare
96. Cu titlu introductiv, Curtea amintește că în materie de pronunțare cu privire la încălcarea drepturilor cu caracter civil, art. 6 § 1 din Convenție se aplică executării hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în străinătate [McDonald împotriva Franței (dec.), nr. 18648/04, 29 aprilie 2008; Saccoccia împotriva Austriei, nr. 69917/01, pct. 60-62, 18 decembrie 2008; precum și Sholokhov împotriva Armeniei și Moldovei, nr. 40358/05, pct. 66, 31 iulie 2012]. Nimeni nu contestă faptul că hotărârea prin care Tribunalul districtual Limassol l-a obligat pe reclamant, la 24 mai 2004, la plata unei datorii contractuale, a dobânzilor aferente și a cheltuielilor de judecată aferente procedurii avea ca obiect fondul unei obligații „ 6 § 1 este aplicabil în prezenta cauză.
97. Hotărârea din 24 mai 2004 a fost pronunțată de o instanță cipriotă, iar instanțele letone au dispus executarea ei pe teritoriul Letoniei. În consecință, capetele de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 6 din Convenție vizează, în cerere, atât procesul cipriot, cât și procesul leton. Primului îi impută că nu i-a respectat dreptul la apărare, iar celui de al doilea că a validat procesul cipriot prin faptul că a dispus recunoașterea și executarea hotărârii. Însă Curtea a declarat inadmisibil capătul de cerere îndreptat împotriva Ciprului pe motiv de tardivitate (decizia parțială din 30 martie 2010, supra pct. 4). Prin urmare, cererea în stadiul actual de procedură este îndreptată doar împotriva Letoniei. În aceste condiții, Curtea nu este competentă ratione personae să se pronunțe oficial cu privire la respectarea, de către Tribunalul districtual Limassol, a cerințelor impuse de art. 6 § 1. În schimb, are sarcina să se pronunțe dacă, la încuviințarea executării hotărârii cipriote, instanțele letone au procedat în conformitate cu această dispoziție (a se vedea, mutatis mutandis, Pellegrini împotriva Italiei, nr. 30882/96, pct. 40-41, CEDO 2001-VIII). În acest scop, Curtea trebuie să țină seama de elementele relevante ale procedurii cipriote.
98. Curtea consideră că nu poate fi recunoscută ca fiind compatibilă cu cerințele de la art. 6 § 1 din Convenție o decizie de executare a unei hotărâri străine adoptate fără ca nicio posibilitate de a denunța în mod eficient caracterul inechitabil al procesului în urma căruia s-a ajuns la acea hotărâre să fi fost oferită părții care a căzut în pretenții, în statul de origine sau în statul solicitat. În intervenția sa ca terț, Guvernul eston insistă asupra importanței diferenței dintre executarea unei hotărâri pronunțate de alt stat parte la Convenție și executarea unei hotărâri adoptate de autoritățile unui stat terț. În primul caz, în care se presupune că părțile pot obține protejarea drepturilor garantate de Convenție în statul de origine al hotărârii, controlul făcut de instanța solicitată ar trebui să fie mai restrâns decât în al doilea caz (supra, pct. 87). Curtea observă că nu i s-a solicitat niciodată să se pronunțe cu privire la respectarea garanțiilor procesului echitabil în contextul recunoașterii reciproce întemeiate pe dreptul Uniunii Europene. Cu toate acestea, Curtea a aplicat întotdeauna principiul general conform căreia instanța învestită cu o cerere de recunoaștere și executare a unei hotărâri străine poate da curs acesteia numai după ce a efectuat un anumit control în privința hotărârii respective prin prisma garanțiilor procesului echitabil, intensitatea acestui control putând varia în funcție de natura cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, Drozd și Janousek împotriva Franței și Spaniei, 26 iunie 1992, pct. 110, seria A nr. 240; și Pellegrini, citată anterior, pct. 40). În prezenta cauză, Curtea trebuie așadar să verifice, prin prisma circumstanțelor specifice cauzei, dacă controlul realizat de Senatul Curții Supreme a Letoniei a fost suficient în sensul art. 6 § 1.
99. Curtea ține să amintească faptul că, în temeiul art. 19 din Convenție, singura ei sarcină este de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu are sarcina de a se pronunța cu privire la erorile de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță internă în cadrul aprecierii probelor care i-au fost prezentate, decât în cazul și în măsura în care aceste erori ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție [a se vedea, printre multe altele, García Ruiz împotriva Franței și Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Curtea nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus o instanță națională la adoptarea unei astfel de hotărâri și nu a alteia, altfel aceasta ar acționa ca o instanță de gradul trei sau patru și ar încălca limitele misiunii sale [Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38433/09, pct. 197, CEDO 2012]. Astfel, Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la chestiunile de fapt care i-au fost sesizate în speță, ca de exemplu afirmația reclamantului conform căreia și-a achitat datoria înainte de a fi acționat în justiție (supra, pct. 15 și 77).
100. Curtea mai constată că recunoașterea și executarea hotărârii instanței cipriote s-au realizat în temeiul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (denumit „ I 34 alin. 2 din Regulament, precum și a dispoziției corespunzătoare din Legea privind procedura civilă din Letonia. Curtea amintește că nu este competentă să se pronunțe oficial cu privire la respectarea dreptului intern, a tratatelor internaționale sau a dreptului Uniunii Europene [a se vedea, de exemplu, S.J. împotriva Luxemburgului, nr. 34471/04, pct. 52, 4 martie 2008; și Jeunesse împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 12738/10, pct. 110, 3 octombrie 2014]. Sarcina interpretării și aplicării dispozițiilor din Regulamentul Bruxelles I revine, în primul rând, CJUE, care se pronunță în cadrul unei proceduri pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, iar în al doilea rând, instanțelor naționale în calitatea lor de instanțe ale Uniunii, respectiv în cazurile de punere în aplicare a Regulamentului așa cum a fost interpretat de CJUE. Competența Curții Europene a Drepturilor Omului se limitează la controlarea respectării cerințelor din Convenție 6 § 1 din aceasta. În consecință, în lipsa arbitrariului care să ridice în sine o problemă sub incidența art. 6 § 1, Curtea nu trebuie să pronunțe o hotărâre cu privire la chestiunea dacă Senatul Curții Supreme a Letoniei a aplicat corect art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I sau orice altă dispoziție din dreptul Uniunii Europene.
2. Cu privire la prezumția de protecție echivalentă („
a) Cu privire la întinderea prezumției de protecție echivalentă
101. Curtea reamintește că statele contractante sunt supuse, chiar și atunci când aplică dreptul Uniunii Europene, obligațiilor pe care și le-au asumat liber prin aderarea la Convenție. Aceste obligații trebuie apreciate însă în cadrul prezumției pe care Curtea a stabilit-o în hotărârea Bosphorus și a dezvoltat-o în hotărârea Michaud [ambele citate anterior, a se vedea și hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei (MC), nr. 30696/09, pct. 338, CEDO 2011; și decizia Povse, citată anterior, pct. 76]. În hotărârea Michaud, Curtea a făcut un rezumat al jurisprudenței sale cu privire la această prezumție în felul următor:
„ Curtea amintește că ar fi contrar scopului și obiectului Convenției ca statele contractante să fie exonerate de orice responsabilitate în temeiul Convenției atunci când acționează în conformitate cu obligațiile care decurg pentru ele din apartenența la o organizație internațională către care au transferat o parte din suveranitatea lor: garanțiile prevăzute prin Convenție ar putea astfel fi limitate sau excluse în mod discreționar, fiind private, prin urmare, de caracterul lor obligatoriu precum și de natura lor concretă și efectivă. Cu alte cuvinte, statele rămân responsabile în temeiul Convenției cu privire la măsurile pe care le iau pentru punerea în aplicare a obligațiilor juridice internaționale, inclusiv atunci când aceste obligații decurg din apartenența lor la o organizație internațională către care au transferat o parte din suveranitate (Bosphorus, citată anterior, pct. 154).
103. Este adevărat că Curtea a statuat, de asemenea, că o măsură luată în conformitate cu astfel de obligații trebuie să fie considerată justificată atunci când este cert faptul că organizația în cauză acordă drepturilor fundamentale (acest concept acoperind în același timp garanțiile substanțiale și mecanismele de control al respectării lor) o protecție cel puțin echivalentă –
Cu toate acestea, statele rămân pe deplin responsabile în temeiul Convenției pentru toate actele care nu reies strict din cadrul obligațiilor lor juridice internaționale, în special, atunci când exercită o putere de apreciere (M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, citată anterior, pct. 338). Pe de altă parte, această prezumție poate fi răsturnată în cadrul unui cauze anume, dacă se consideră că protecția drepturilor garantate prin Convenție a fost în mod vădit desconsiderată; într-o asemenea situație, rolul Convenției în calitate de «instrument constituțional al ordinii publice europene» în domeniul drepturilor omului prevalează interesului cooperării internaționale (Bosphorus, citată anterior, pct. 152-158; a se vedea, de asemenea, M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, citată anterior, pct. 338-340).
104. Această prezumție de protecție echivalentă urmărește cu precădere să evite ca un stat parte să se confrunte cu o dilemă atunci se invocă obligațiile juridice impuse ca urmare a apartenenței sale la o organizație internațională care nu este parte la Convenție, către care el a transferat o parte din suveranitatea sa, pentru a justifica, în temeiul Convenției, acțiunile sau omisiunile sale care decurg din această apartenență. De asemenea, această prezumție tinde să determine cazurile în care Curtea poate, în numele interesului cooperării internaționale, să reducă intensitatea controlului său în privința respectării angajamentelor asumate în temeiul Convenției de către statele părți, care îi este încredințat prin art. 19 din Convenție. Rezultă din aceste obiective că Curtea nu este pregătită să ia un astfel de angajament decât în măsura în care drepturile și garanțiile al căror respect îl asigură au beneficiat de un control comparabil celui pe care ea l-ar opera. În caz contrar, statul nu ar face obiectul niciunui control internațional în privința compatibilității actelor sale cu angajamentele asumate în temeiul Convenției.”
102. Curtea a considerat, în cadrul fostului „ 72), că protecția drepturilor fundamentale garantată de ordinea juridică a Uniunii Europene este în principiu echivalentă cu cea prevăzută de Convenție. Pentru a ajunge la această concluzie, aceasta a constatat, în primul rând, că Uniunea Europeană a oferit o protecție echivalentă cu cea a Convenției în ceea ce privește garanțiile substanțiale, precizând în acest sens că, inclusiv în momentul faptelor, respectarea drepturilor fundamentale era o condiție a legalității actelor comunitare, și că CJUE se referea în linii mari la prevederile Convenției și jurisprudența Curții din Strasbourg în momentul efectuării evaluării sale (Bosphorus, citată anterior, pct. 159). Această constatare este valabilă cu atât mai mult de la 1 decembrie 2009, data la care a intrat în vigoare art. 6 modificat din Tratatul de la Maastricht, care conferă Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene valoare egală cu a tratatelor și care prevede că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenție și cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii Europene ca principii generale (Michaud, citată anterior, pct. 106).
103. Curtea a constatat echivalența protecției substanțiale acordate de dreptul Uniunii ținând seama de dispozițiile art. 52 § 3 din Carta drepturilor fundamentale, care prevede, în măsura în care drepturile din Cartă corespund celor garantate de Convenție, că înțelesul și întinderea lor sunt aceleași, fără a aduce atingere posibilității ca dreptul Uniunii să ofere o protecție mai extinsă (Bosphorus, citată anterior, pct. 80). Întrucât trebuie să verifice dacă, în cauza cu soluționarea căreia a fost învestită, încă mai poate considera că protecția conferită de dreptul Uniunii este echivalentă cu cea oferită de Convenție, Curtea este și mai atentă la respectarea normei prevăzute la art. 52 § 3 din Carta drepturilor fundamentale dat fiind că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (supra, pct. 37), a dat Cartei valoare juridică egală cu a tratatelor.
104. În al doilea rând, Curtea a recunoscut că mecanismul de verificare a respectării drepturilor fundamentale prevăzut de dreptul Uniunii Europene acordă, la rândul lui, atunci când poate utiliza întregul său potențial, o protecție comparabilă cu cea oferită de Convenție. Cu privire la acest aspect, Curtea a acordat o mare importanță rolului și competențelor CJUE, deși accesul persoanelor particulare la căile de atac disponibile în fața acestei instanțe este semnificativ mai restrâns decât cel la căile de atac disponibile la CEDO în temeiul art. 34 din Convenție (a se vedea hotărârile citate anterior Bosphorus, pct. 160-165, și Michaud, pct. 106-111).
b) Cu privire la chestiunea aplicării prezumției de protecție echivalentă în prezenta cauză
105. Curtea reamintește că aplicarea prezumției de protecție echivalentă în ordinea juridică a Uniunii Europene este subordonată unui set de două condiții, pe care le-a formulat în hotărârea Michaud (citată anterior): absența marjei de manevră pentru autoritățile naționale și desfășurarea întregului potențial al mecanismului de control prevăzut de legislația Uniunii Europene (ibidem, pct. 113-115). Prin urmare, trebuie să se asigure că s-au respectat aceste condiții în prezenta cauză.
106. În ceea ce privește prima condiție, Curtea constată în primul rând că dispoziția pusă în aplicare de Senatul Curții Supreme era inclusă într-un regulament, aplicabil direct și în ansamblul său în statele membre, nu într-o directivă, care ar fi creat pentru stat obligații privind rezultatul care trebuie atins, dar i-ar fi lăsat posibilitatea de a alege mijloacele și forma (a se vedea, a contrario, Michaud, pct. 113). În ceea ce privește dispoziția specifică aplicată în prezenta cauză, și anume art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I, Curtea constată că dispoziția permitea refuzarea recunoașterii și executării unei hotărâri străine numai în limite foarte precise și sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții prealabile: era necesar ca „supra, pct. 57-61), reiese că această dispoziție nu conferă marjă de apreciere instanței căreia i s-a solicitat încuviințarea executării. Astfel, Curtea a ajuns la concluzia că Senatul Curții Supreme a Letoniei nu avea aici nicio marjă de manevră.
107. Prin urmare, prezenta cauză diferă de cauza M.S.S. (citată anterior) în care, examinând chestiunea responsabilității Belgiei în temeiul Convenției, Curtea a constatat că, în conformitate cu reglementările în vigoare (Regulamentul Dublin II), autoritățile statului belgian își păstrează marja de discreție pentru a decide dacă să utilizeze sau nu clauza așa-zisă a „ 339-340). În schimb, art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I nu acorda statelor nicio marjă de apreciere de acest tip.
108. În intervenția sa ca terț, Centrul AIRE a susținut că Senatul Curții Supreme a Letoniei ar fi putut și ar fi trebuit să aplice art. 34 alin. 1 din Regulamentul Bruxelles I, în conformitate cu care cererea de încuviințare a executării ar fi fost respinsă dacă „ 94). Cu toate acestea, la Curtea Supremă, dezbaterea a fost limitată de reclamant la aplicarea alin. 2 din acest articol. Prin urmare, Curtea își va limita analiza la capetele de cerere pe care reclamantul le-a formulat în fața Curții Supreme, și în fața CEDO în prezenta cauză; Curtea consideră că nu este sarcina sa să se pronunțe cu privire la aplicarea altei dispoziții din Regulamentul Bruxelles I.
109. În ceea ce privește a doua condiție, și anume desfășurarea întregului potențial al mecanismului de control prevăzut de dreptul Uniunii Europene, Curtea amintește în primul rând că, în hotărârea Bosphorus, citată anterior, a recunoscut faptul că, luate împreună, mecanismele de control instituite în cadrul Uniunii oferă un nivel de protecție echivalent cu cel asigurat de mecanismul Convenției (ibidem, pct. 160-164). Revenind la circumstanțele din prezenta cauză, Curtea observă că Senatul Curții Supreme nu a sesizat CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea și aplicarea art. 34 alin. 2 din Regulament. Cu toate acestea, Curtea consideră că această a doua condiție trebuie aplicată fără un formalism excesiv și luând în considerare particularitățile mecanismului de control corespunzător. Curtea consideră că ar fi irelevantă subordonarea aplicării prezumției Bosphorus față de condiția ca instanța națională să sesizeze CJUE, în toate cazurile fără excepție, inclusiv în cele în care nu se ridică nicio problemă reală și gravă în ceea ce privește protejarea drepturilor fundamentale prin dreptul Uniunii sau în cele în care CJUE a indicat deja interpretarea exactă - în concordanță cu drepturile fundamentale - care trebuie aplicată dispozițiilor din dreptul Uniunii aplicabil.
110. Curtea reamintește că, într-un alt context, a declarat că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse căilor de atac în temeiul legislației naționale este obligată să motiveze, în legătură cu excepțiile stabilite în jurisprudența CJUE, refuzul de a solicita acestei instanțe o hotărâre preliminară. Instanța națională trebuie așadar să indice motivele pentru care consideră că nu este necesară o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare (Ullens de Schooten și Rezabek împotriva Belgiei, nr. 3989/07 și nr. 38353/07, pct. 62, 20 septembrie 2011; și Dhahbi împotriva Italiei, nr. 17120/09, pct. 31-34, 8 aprilie 2014). Curtea subliniază că scopul controlului realizat în acest sens este de a determina dacă refuzul de a solicita o hotărâre preliminară constituie în sine o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și că, astfel, ia în considerare direcția deja stabilită de jurisprudența CJUE. Acest control este așadar diferit de cel pe care îl realizează atunci când, precum în prezenta cauză, ține seama de decizia de a nu solicita o hotărâre preliminară în evaluarea generală pe care, potrivit hotărârii sale Michaud, o face în privința gradului de protecție a drepturilor fundamentale asigurat de dreptul Uniunii Europene pentru a stabili dacă poate aplica hotărârii atacate prezumția de protecție echivalentă, prezumție pe care o aplică în funcție de condițiile pe care le stabilește ea însăși.
111. Curtea consideră așadar că este necesar să aprecieze în circumstanțele particulare ale fiecărei cauze dacă mecanismele de control prevăzute de dreptul Uniunii Europene au făcut posibilă desfășurarea întregului lor potențial, și mai precis dacă faptul că instanța internă învestită cu soluționarea litigiului nu a solicitat de la CJUE o hotărâre preliminară este de natură să excludă aplicarea prezumției de protecție echivalentă. În speță, Curtea constată că reclamantul nu a formulat nimic specific legat de interpretarea art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I și compatibilitatea acestuia cu drepturile fundamentale care i-ar permite să considere că ar fi fost necesară sesizarea CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Această analiză este confirmată de constatarea că reclamantul nu a prezentat Senatului Curții Supreme a Letoniei nicio cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Prezenta cauză este, prin urmare, în mod clar diferită de Michaud (citată anterior), în care instanța națională nu a dat curs cererii pentru sesizarea CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, cerere formulată de reclamant, deși problema compatibilității cu Convenția a respectivei dispoziții din dreptul Uniunii Europene nu mai fusese examinată de CJUE în prealabil (ibidem, pct. 114). Astfel, lipsa unei hotărâri preliminare nu este un factor determinant în prezenta cauză. Cea de a doua condiție pentru aplicarea prezumției Bosphorus trebuie să fie considerată așadar ca fiind îndeplinită.
112. Având în vedere cele menționate anterior, Curtea concluzionează că prezumția de protecție echivalentă se aplică în prezenta cauză întrucât Senatul Curții Supreme nu a făcut decât să execute obligațiile legale care decurg pentru Letonia din calitatea sa de membru al Uniunii Europene (a se vedea, mutatis mutandis, decizia Povse, citată anterior, pct. 78). Prin urmare, sarcina Curții se limitează la a verifica dacă protecția drepturilor garantate de Convenție prezintă în prezenta cauză o vădită insuficiență de natură să răstoarne această prezumție, caz în care respectarea Convenției ca „Bosphorus, pct. 156, și Michaud, pct. 103). În cadrul acestei examinări, Curtea va trebui să țină seama atât de art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I ca atare, cât și de circumstanțele speciale ale aplicării lui în prezenta cauză.
3. Cu privire afirmația referitoare la vădita insuficiență a apărării drepturilor garantate de Convenție
a) Observații generale privind recunoașterea reciprocă
113. Sub aspect general, Curtea observă că Regulamentul Bruxelles I se bazează parțial pe mecanisme de recunoaștere reciprocă bazate la rândul lor pe principiul încrederii reciproce între statele membre ale Uniunii Europene. În preambulul regulamentului se precizează că logica sa este cea a „supra, pct. 54). Curtea este conștientă de importanța mecanismelor de recunoaștere reciprocă pentru construcția spațiului de libertate, securitate și justiție prevăzut la art. 67 din TFUE, precum și de încrederea reciprocă de care acestea au nevoie. Așa cum se precizează în art. 81 alin. 1 și art. 82 alin. 1 din TFUE, recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești are în special rolul de a facilita cooperarea judiciară efectivă în materie civilă și penală. Curtea a menționat deja în mai multe rânduri angajamentul său față de cooperarea internațională și europeană [a se vedea, printre altele, Waite și Kennedy împotriva Germaniei (MC), nr. 26083/94, pct. 63 și 72, CEDO 1999-I; și Bosphorus, citată anterior, pct. 150]. Astfel, Curtea consideră că, în principiu, crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în Europa și adoptarea mijloacelor necesare în acest scop sunt în totalitate legitime în temeiul Convenției.
114. Cu toate acestea, modalitățile de creare a acestui spațiu nu se pot confrunta cu drepturile fundamentale ale persoanelor vizate de mecanismele astfel instituite - această limită este, de altfel, confirmată de art. 67 alin. 1 din TFUE. Acum, se pare că obiectivul de eficacitate urmărit de unele modalități conduce la încadrarea strictă a controlului în materie de respectare a drepturilor fundamentale, ba chiar la limitarea lui. Astfel, CJUE a arătat recent în Avizul său 2/13 că „supra, pct. 49). Însă limitarea doar la cazuri excepționale a controlului, de către statul solicitat, a respectării drepturilor fundamentale de către statul de origine a hotărârii judecătorești ar putea, în situații concrete, să contravină obligației pe care o impune Convenția de a permite ca cel puțin instanța din statul solicitat să efectueze un control adaptat la gravitatea acuzațiilor grave de încălcare a drepturilor fundamentale în statul de origine, pentru a evita o vădită insuficiență a protejării acestor drepturi.
115. De asemenea, Curtea reamintește că, atunci când autoritățile naționale pun în aplicare dreptul Uniunii Europene fără a avea o marjă de apreciere în această privință, este aplicabilă prezumția de protecție echivalentă formulată în hotărârea Bosphorus. Acesta este cazul atunci când mecanismele de recunoaștere reciprocă obligă instanța să presupună respectarea suficientă a drepturilor fundamentale de către alt stat membru. Instanța națională este astfel lipsită de competența sa de apreciere în această privință, rezultând o aplicare automată a prezumției de echivalență din hotărârea Bosphorus. Curtea subliniază că astfel, în mod paradoxal, controlul exercitat de instanță în materie de respectare a drepturilor fundamentale este de două ori limitat de efectul combinat al prezumției pe care se bazează recunoașterea reciprocă și al prezumției de protecție echivalentă din hotărârea Bosphorus.
116. În hotărârea Bosphorus, Curtea a reamintit că astfel, Convenția este un „ibidem, pct. 156). În consecință, atunci când sunt îndeplinite condițiile de aplicare a prezumției de protecție echivalentă (supra, pct. 105-106), Curtea trebuie să se asigure că mecanismele de recunoaștere reciprocă nu lasă nicio lacună sau circumstanță specială care să ducă la o vădită insuficiență a protecției drepturilor omului garantate de Convenție. Astfel, Curtea ia în considerare într-un spirit de complementaritate, modul de funcționare a acestor mecanisme, inclusiv obiectivul lor de eficiență. Cu toate acestea, Curtea trebuie să verifice dacă principiul recunoașterii reciproce nu se aplică în mod automat și mecanic [a se vedea, mutatis mutandis, X împotriva Letoniei (MC), nr. 27853/09, pct. 98 și 107, CEDO 2013] în detrimentul drepturilor fundamentale Alpha Bank Cyprus Ltd, citată la pct. 48 supra). În acest sens, atunci când instanțele din statele care sunt atât părți la Convenție, cât și membre ale Uniunii Europene, sunt obligate să aplice un mecanism de recunoaștere reciprocă instituit de dreptul Uniunii, aceasta conferă mecanismului un efect deplin numai în absența oricărei insuficiențe vădite a drepturilor protejate de Convenție. În schimb, în cazul în care li se prezintă un capăt de cerere serios și întemeiat în cadrul căruia se pretinde că există o vădită insuficiență a protecției unui drept garantat de Convenție și că dreptul Uniunii Europene nu reușește să remedieze această insuficiență, instanțele nu pot renunța la examinarea capătului de cerere pentru simplul motiv că acestea aplică dreptul Uniunii.
b) Cu privire la existența unei vădite insuficiențe a protecției drepturilor fundamentale în prezenta cauză
117. Acum, Curtea trebuie să verifice dacă protecția drepturilor fundamentale realizată de Senatul Curții Supreme a Letoniei este afectată în prezenta cauză de o vădită insuficiență de natură să răstoarne prezumția de protecție echivalentă, în ceea ce privește atât dispoziția din dreptul Uniunii Europene aplicată în speță, cât și punerea ei în aplicare în cazul particular al reclamantului.
118. Curtea consideră că obligația de epuizare a căilor de atac impusă de mecanismul instituit prin art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I, astfel cum a fost interpretat de CJUE (pârâtul trebuie să fi exercitat căile de atac disponibile în statul de origine înainte ca acestea să poată invoca lipsa comunicării sau a notificării actului de sesizare a instanței) nu este în sine problematică, în raport cu garanțiile de la art. 6 § 1 din Convenție. Este o condiție prealabilă care urmărește obiectivul asigurării unei bune administrări a justiției într-un spirit de economie procedurală, care provine dintr-o logică comparabilă cu cea a regulii de epuizare a căilor de atac interne, formulate la art. 35 § 1 din Convenție. Această logică se bazează pe două axe: pe de o parte, un stat nu trebuie să răspundă pentru acțiunile sale la nivel internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea juridică internă; pe de altă parte, se presupune că ordinea juridică internă prevede o cale de atac efectivă în ceea ce privește pretinsa încălcare [a se vedea, mutatis mutandis, Akdivar și alții împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV; și Sargsyan împotriva Azerbaidjanului (MC), nr. 40167/06, pct. 115, CEDO 2015]. Prin urmare, Curtea nu constată nicio insuficiență vădită cu privire la acest aspect.
119. Cu toate acestea, Curtea atrage atenția că principiul contradictorialității și cel al egalității armelor, strâns legate între ele, sunt elemente fundamentale ale conceptului de „ 6 § 1 din Convenție. Acestea necesită un Gorraiz Lizarraga și alții împotriva Spaniei, nr. 62543/00, pct. 56, CEDO 2004-III). Aceste principii, care acoperă dreptul procedural în ansamblu al statelor contractante, se aplică și în domeniul particular al comunicării și notificării actelor judiciare către părți (Miholapa împotriva Letoniei, nr. 61655/00, pct. 23, 31 mai 2007; și Övüș împotriva Turciei, nr. 42981/04, pct. 47, 13 octombrie 2009), chiar dacă art. 6 § 1 nu poate fi interpretat ca prescriind o anumită formă de comunicare sau notificare [Orams împotriva Ciprului (dec.), citată anterior].
120. Revenind la prezenta cauză, Curtea constată că, în fața instanțelor din Letonia, reclamantul a susținut în special că citația pentru a se prezenta la Tribunalul districtual Limassol și cererea societății F.H. Ltd nu i-au fost comunicate în mod corespunzător și în timp util, astfel încât nu a putut să se apere. Prin urmare, acesta a considerat că era necesară refuzarea recunoașterii hotărârii judecătorești în discuție, în conformitate cu art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I. Potrivit acestuia, de fapt, citația a fost trimisă la o adresă la care acesta nu putea fi găsit efectiv, iar avocații ciprioți și letoni care au reprezentat societatea reclamantă cunoșteau foarte bine domiciliul său profesional din Riga și puteau obține cu ușurință adresa sa privată (supra, pct. 30). Acesta a susținut așadar în fața instanțelor letone, cu argumente, existența unui viciu de procedură a priori care încalcă art. 6 § 1 din Convenție și se opune executării hotărârii cipriote în Letonia.
121. Având în vedere principiile generale prezentate mai sus, Curtea constată că, în fața Senatului Curții Supreme, reclamantul a invocat lipsa citării și notificării hotărârii cipriote. Acesta s-a bazat pe cazul de nerecunoaștere prevăzut la art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I. Această dispoziție prevede în mod expres că nu se poate invoca un astfel de caz decât cu condiția de a fi exercitat în prealabil o cale de atac împotriva hotărârii în litigiu, în măsura în care o astfel de cale de atac a fost posibilă. Întrucât reclamantul s-a bazat pe acest articol fără să fi folosit calea de atac necesară, se ridică inevitabil problema disponibilității în Cipru a acestei căi de atac în circumstanțele prezentei cauze. În aceste condiții, Senatul nu putea, cum a făcut-o în hotărârea sa din 31 ianuarie 2007, să se limiteze doar la a-i imputa reclamantului că nu a atacat hotărârea respectivă, ignorând totodată problema sarcinii probei existenței și disponibilității unei căi de atac în statul de origine, cât timp art. 6 § 1 din Convenție, ca și textul art. 34 alin. 2 in fine din Regulamentul Bruxelles I, îl obliga să verifice dacă această condiție a fost îndeplinită, fără de care nu putea refuza să examineze capătul de cerere invocat de reclamant. Curtea consideră că stabilirea sarcinii probei, care, după cum subliniază Comisia Europeană (supra, pct. 92), nu este reglementată în dreptul Uniunii Europene, a fost decisivă așadar în prezenta cauză. Acest punct trebuia așadar să fie examinat în cadrul unei dezbateri în contradictoriu care să conducă la o concluzie motivată. Însă Curtea Supremă a presupus tacit fie că această sarcină îi revenea pârâtului, fie că reclamantul a folosit efectiv o cale de atac. Această atitudine, care reflectă o aplicare literală și automată a art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I, ar putea teoretic să constituie o vădită insuficiență de natură să răstoarne prezumția de protecție echivalentă a dreptului la apărare protejat de art. 6 § 1. Cu toate acestea, în circumstanțele specifice prezentei cauze, Curtea consideră că nu este cazul aici, chiar dacă această insuficiență este regretabilă.
122. Într-adevăr, reiese din informațiile care au fost comunicate de Guvernul cipriot la cererea Marii Camere, și care nu au fost contestate de părți, că dreptul cipriot oferea reclamantului, după ce a aflat de existența hotărârii, posibilitatea cât se poate de concretă a unei căi de atac în ciuda timpului scurs de la pronunțarea hotărârii. În conformitate cu legislația și jurisprudența cipriotă, în cazul în care pârâtul împotriva căruia s-a pronunțat o hotărâre în lipsă atacă acest act și susține, în mod întemeiat, că nu a fost citat în mod corespunzător în fața instanței de fond, instanța sesizată are obligația – supra, pct. 68). Prin urmare, argumentul reclamantului conform căruia o astfel de procedură ar fi fost sortită eșecului nu convinge Curtea. Aceasta a declarat întotdeauna că, dacă există dubii legate de chestiunea dacă o anumită cale de atac are o perspectivă reală de succes, acest aspect trebuie să fie ridicat în fața instanțelor interne (a se vedea de exemplu, Akdivar, citată anterior, pct. 71; și Naydenov împotriva Bulgariei, nr. 17353/03, pct. 50, 26 noiembrie 2009). În prezenta cauză, Curtea consideră că reclamantul a avut timp suficient între 16 iunie 2006 (când a avut acces la întregul dosar al cauzei în incinta instanței de fond și a putut să ia cunoștință de conținutul hotărârii cipriote) și 31 ianuarie 2007 (data ședinței Senatului Curții Supreme) pentru a exercita o cale de atac în fața instanțelor cipriote. Cu toate acestea, din motive cunoscute doar de el, nici măcar nu a încercat așa ceva.
123. Faptul că hotărârea cipriotă nu a menționat căile de atac disponibile nu afectează concluziile Curții. Este adevărat că art. 230 § 1 din Legea privind procedura civilă din Letonia obligă instanțele să includă în actele pe care le pronunță tipurile căilor de atac și termenele aferente împotriva acestor acte (supra, pct. 67). Cu toate acestea, existența acestei obligații, care nu poate fi decât apreciată deoarece oferă o garanție suplimentară care facilitează exercitarea drepturilor justițiabililor, nu poate fi dedusă din art. 6 § 1 din Convenție [Guerin Company Automobile împotriva celor 15 state ale Uniunii Europene (dec.), nr. 51717/99, 4 iulie 2000]. Prin urmare, reclamantul, după ce a luat cunoștință de hotărârea atacată, era dator să se intereseze, la nevoie apelând la consiliere adecvată, despre căile de atac disponibile în Cipru.
124. În această privință, Curtea consideră, ca și Guvernul pârât, că reclamantul, care de profesie era consultant în investiții, ar fi trebuit să fie conștient de consecințele juridice ale declarației de recunoaștere a datoriei pe care a semnat-o. Declarația era guvernată de legislația cipriotă, implica o sumă de bani împrumutată de reclamant de la o societate cipriotă și conținea o clauză privind alegerea forului în favoarea instanțelor cipriote. Prin urmare, reclamantul ar fi trebuit să se asigure că știe modalitățile unui eventual proces în fața instanțelor cipriote (a se vedea, mutatis mutandis, Robba împotriva Germaniei, nr. 20999/92, decizia Comisiei din 28 februarie 1996, nepublicată). Neinformându-se pe această temă, reclamantul - prin lipsa de acțiune și neglijența sa - a contribuit în mare măsură la crearea situației de care s-a plâns în fața Curții, situație pe care ar fi putut-o evita astfel încât să nu sufere niciun prejudiciu [a se vedea, mutatis mutandis, Hussin împotriva Belgiei (dec.), nr. 70807/01, 6 mai 2004; și McDonald împotriva Franței, citată anterior].
125. Astfel, în circumstanțele specifice ale cauzei, Curtea nu constată nicio vădită insuficiență a protecției drepturilor fundamentale de natură să răstoarne prezumția de protecție echivalentă.
126. În fine, referitor la celelalte capete de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 6 § 1, și în măsura în care este competentă să le examineze, Curtea nu constată nicio aparentă încălcare a drepturilor garantate de această dispoziție.
127. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1.
Pentru aceste motive, CURTEA:
hotărăște, cu șase voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
Redactată în limbile engleză și franceză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 23 mai 2016.
PREȘEDINTEGrefier adjunct
ANDRÁS SAJÓJohan Callewaert
La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:
–
–
A.S.
J.C.
Opinia concordantă comună a judecătorilor Lemmens și Briede
1. Suntem de acord cu majoritatea că, în prezenta cauză, art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil dar nu a fost încălcat.
Cu toate acestea, cu regret, nu putem susține motivarea majorității în toate privințele. Aceasta consideră, în esență, că a existat o deficiență în cadrul procesului desfășurat la Curtea Supreme a Letoniei (a se vedea pct. 119-121 din hotărâre), dar că, în circumstanțele speciale ale cauzei, nu a existat o vădită insuficiență în protecția drepturilor fundamentale; din acest motiv, majoritatea aplică prezumția de protecție echivalentă cunoscută sub denumirea de prezumția Bosphorus (pct. 122-125).
Cu tot respectul, nu suntem de acord cu premiza că a existat o deficiență în procesul desfășurat la Curtea Supremă.
2. Art. 33 din Regulamentul Bruxelles I stabilește principiul că o hotărâre judecătorească pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene trebuie să fie recunoscută în celelalte state membre. Art. 34 permite excepții de la acest principiu, menționând două cazuri în care nu se recunoaște hotărârea judecătorească. Reclamantul a invocat excepția prevăzută la art. 34 alin. 2 (pct. 30 din hotărâre). Acesta a susținut că hotărârea Tribunalului Limassol a fost pronunțată în lipsă și că nu i s-a notificat actul de sesizare a instanței sau un act echivalent în timp util și într-un mod care să îi permită să se apere. Exista însă un obstacol în fața acestui argument: reclamantul nu putea invoca excepția prevăzută la art. 34 alin. 2 dacă acesta „ 34 alin. 2 in fine). Problema epuizării căilor de atac în Cipru a fost așadar decisivă pentru soluționarea examinării argumentului reclamantului. Observăm că nu s-a menționat nicăieri în hotărârea Curții că reclamantul a susținut că i-ar fi fost imposibil să atace hotărârea pronunțată în Limassol după ce a aflat de existența ei (a se vedea în special pct. 30 și pct. 32).
Este important de remarcat faptul că reclamantul a invocat, de asemenea, o altă prevedere a Regulamentului Bruxelles I, și anume art. 38 alin. 1 (pct. 31 din hotărâre). Potrivit acestei dispoziții, hotărârile pronunțate într-un stat membru „ibidem). Chestiunea dacă hotărârea pronunțată în Limassol a fost executorie în Cipru era așadar decisivă pentru soluționarea examinării celui de al doilea argument al reclamantului.
Curtea Supremă a Letoniei a casat hotărârea curții regionale și a dispus recunoașterea și executarea hotărârii pronunțate în Limassol. Noi acordăm o importanță deosebită modului în care Curtea Supremă a abordat cele două argumente ale reclamantului. Aceasta a declarat, în baza probelor aflate la dosar, că hotărârea pronunțată în Limassol a „ 38 alin. 1 din Regulamentul Bruxelles I a fost respins deoarece hotărârea, rămasă definitivă, era executorie; iar argumentul întemeiat pe art. 34 alin. 2 din Regulamentul Bruxelles I a fost respins deoarece reclamantul nu a contestat hotărârea. Cea din urmă împrejurare explică totodată de ce Curtea Supremă a considerat că acestă chestiune privind notificaea necesară era
3. Majoritatea consideră că Curtea Supremă ar fi trebuit să examineze în mod expres, în cadrul unei proceduri în contradictoriu, problema sarcinii probei cu privire la existența și disponibilitatea unei căi de atac împotriva hotărârii Tribunalului Limassol (pct. 121 din hotărâre).
În opinia noastră, art. 6 § 1 din Convenție nu obliga, în circumstanțele prezentei cauze, la realizarea unei examinări exprese a problemei sarcinii probei. Procesul desfășurat la Curtea Supremă este reglementat de legislația letonă, inclusiv în ceea ce privește sarcina probei și motivarea hotărârilor. Era de datoria instanței supreme să abordeze argumentele reclamantului în conformitate cu normele de drept intern. Reclamantul și-a prezentat argumentele la Curtea Supremă în cadrul unei ședințe desfășurate în contradictoriu și instanța a răspuns la acestea în hotărâre. În plus, reclamantul nici măcar nu a contestat faptul că în Cipru erau disponibile căi de atac; în schimb, și-a bazat argumentul referitor la art. 38 alin. 1 din Regulamentul Bruxelles I pe considerentul că hotărârea Tribunalului Limassol nu devenise încă executorie, pe care Curtea Supremă îl putea înțelege ca pe o recunoaștere a faptului că încă era posibil să atace hotărârea. Oricum, instanța supremă a considerat implicit că o cale de atac era într-adevăr disponibilă și a făcut observația expresă că reclamantul nu a folosit-o.
Dacă ar fi dorit să susțină că nu avea efectiv la dispoziție nicio cale de atac în Cipru, reclamantul ar fi trebuit, în opinia noastră, să ridice în mod expres această problemă în fața Curții Supreme. Ne îndoim că acesta s-ar fi putut aștepta ca instanța să ridice din oficiu această problemă. Și credem că acesta cu siguranță nu se poate plânge în baza art. 6 § 1 din Convenție de lipsa unui răspuns expres la un argument pe care nu l-a formulat expres.
4. Din motivele sus-menționate, am ajuns la concluzia că procesul desfășurat în fața Curții Supreme a respectat principiul contradictorialității și principiul egalității armelor și că nu a existat așadar nicio încălcare a art. 6 § 1.
5. Odată ajunși la această concluzie, în mod evident nu trebuie să examinăm în detaliu care erau căile de atac disponibile în dreptul cipriot (pct. 122 din hotărâre).
Considerăm surprinzător faptul că, pentru a „
6. În fine, întrucât considerăm că nu a existat nicio neregulă în procesul desfășurat la Curtea Supremă a Letoniei, credem că nu era necesar să se recurgă la principiul Bosphorus.
Atunci când aplică prezumția Bosphorus, Curtea reduce în fapt intensitatea rolului său de control, în numele interesului cooperării internaționale (Michaud împotriva Franței, nr. 12323/11, pct. 104, CEDO 2012). Nu ar trebui să facă asta atunci când interesul cooperării internaționale nu este în joc.
În opinia noastră, aplicarea principiului Bosphorus prezintă relevanță numai atunci când cauza vizează punerea în aplicare a dreptului Uniunii Europene și când a existat o neregulă în cadrul procesului respectiv. Astfel, se ridică întrebarea dacă insuficiența protecției drepturilor fundamentale este atât de vădită încât se răstoarnă prezumția în favoarea statului pârât. Totuși, în prezenta cauză, după ceea ce considerăm ca fiind un exercițiu de control realizat „
În opinia noastră, cererea poate fi respinsă așadar fără a fi necesar să ne bazăm raționamentul pe principiul Bosphorus.
Opinia dizidentă a judecătorului Sajó
1. Regret, dar nu pot împărtăși opinia majorității în prezenta cauză.
2. La 24 mai 2004, reclamantul a fost obligat de Tribunalul districtual Limassol să plătească o anumită sumă de bani. Hotărârea a fost pronunțată în cadrul unui proces pentru care citația i-a fost trimisă reclamantului (în calitate de pârât în procesul respectiv) la o adresă greșită. Astfel, acesta nu a putut avea cunoștință de proces. Societatea reclamantă din procesul respectiv a solicitat atunci executarea hotărârii cipriote în Letonia. Abia în cursul procesului leton reclamantul a aflat despre existența hotărârii cipriote. Curtea regională a anulat hotărârea de punere în executare în litigiu, însă ulterior Curtea Supremă a Letoniei a dispus recunoașterea și executarea hotărârii cipriote. Este surprinzător faptul că certificatul necesar, care datează din 18 ianuarie 2007 (adică a fost eliberat la 2 ani după ce cererea de executare a fost depusă la instanțele letone) a fost prezentat abia în faza de recurs la Curtea Supremă și că tot atunci a fost admis. Astfel, prezenta cauză ridică probleme de echitate mai importante. De asemenea, ridică o serie de probleme cu privire la tratamentul aplicat de această Curte dreptului UE. Acestea sunt aspectele în privința cărora nu pot fi de acord cu concluzia majorității.
3. Curtea nu neagă că „ 6 § 1 din Convenție o decizie de executare a unei hotărâri străine adoptate fără ca nicio posibilitate de a denunța în mod eficient caracterul inechitabil al procesului în urma căruia s-a ajuns la acea hotărâre să fi fost oferită părții care a căzut în pretenții, în statul de origine sau în statul solicitat 98).
4. Cu toate acestea, Curtea aplică următorul raționament:
a) instanțele naționale nu au avut nici o marjă de manevră pentru examinarea problemei, aceasta fiind reglementată de Regulamentul Bruxelles I, care, astfel cum a fost interpretat de CJUE (cel puțin așa cum a înțeles-o Curtea), nu conferea nicio marjă de apreciere instanței;
b) cu toate acestea, imposibilitatea de a controla caracterul echitabil al procesului intern în cadrul examinării caracterului executoriu al hotărârii cipriote nu constituie o problemă deoarece este necesar să se considere că sistemul juridic care exclude acest control oferă o protecție suficientă. În cazul în care lipsa unei protecții adecvate decurge din dreptul UE nu există, cel puțin a priori, nicio lipsă de protecție adecvată deoarece „ 109, citând Bosphorus).
c) Prezenta cauză are ca obiect recunoașterea (reciprocă) a hotărârilor judecătorești (străine).
d) În cadrul mecanismului de recunoaștere reciprocă a hotărârilor judecătorești în cadrul UE, prezumția Bosphorus de protecție echivalentă se aplică astfel încât numai o vădită insuficiență în protecția drepturilor garantate de Convenție ridică o problemă sub incidența acesteia.
e) Nu a existat nicio astfel de vădită insuficiență în prezenta cauză, deși Senatul Curții Supreme a Letoniei nu a verificat dacă o cale de atac era disponibilă în statul de origine.
f) Din informațiile care au fost comunicate de Guvernul cipriot „
5. Or, dacă ar fi fost corectă prezumția de fapt de la lit. f) supra, cauza ar fi trebuit să fie declarată inadmisibilă și ar fi fost inutilă aplicarea prezumției Bosphorus și a doctrinei insuficienței vădite. Mai mult decât atât, după cum însăși Curtea a declarat deja, părțile (și Curtea) trebuie să se bazeze –
6. Curtea însăși este conștientă de neregulile procesului leton și a constatat că instanța letonă nu a examinat problema disponibilității unei căi de atac în Cipru, cel puțin în ceea ce privește sarcina probei cu privire la existența posibilității de a recurge la o cale de atac în cadrul unui proces desfășurat în contradictoriu și soluționat cu un raționament motivat. Cu toate acestea, Curtea consideră în hotărâre că această omisiune nu a atins nivelul unei insuficiențe vădite, adică pragul pentru efectuarea unui control mai amănunțit din partea sa în cazurile în care se presupune existența unei protecții echivalente în materie de recunoaștere reciprocă. Faptul că aici a efectuat un control minim explică de ce Curteaa putut considera ca fiind stabilit faptul că nu a existat nicio încălcare: întrucât reclamantul ar fi omis să conteste hotărârea cipriotă, „
7. Aici trebuie să-mi exprim rezervele față de principiul Bosphorus, în special față de aplicarea lui în privința regulamentului european, text care nu lasă nicio marjă de manevră pentru aplicarea unor considerente derivate din Convenție[1]. Justificarea formulată de obicei în susținerea principiului Bosphorus, astfel cum a fost aplicat de Curte în circumstanțele descrise mai sus, este aceea că sistemul juridic al UE ia deja în considerare valorile și drepturile consacrate în Convenție și le protejează prin intermediul CJUE. Într-adevăr, este rezonabilă presupunerea că, atunci când statele transferă suveranitatea lor unei organizații internaționale care recunoaște drepturile fundamentale garantate de Convenție, cum se prevede în Carta drepturilor fundamentale - care se aplică direct (art. 52 § 3), aceste drepturi vor fi protejate. Există, într-adevăr, un mecanism juridic (CJUE) cu sarcina de a se asigura că această protecție este reală.
8. Există încă o justificare a criteriului insuficienței vădite așa cum este aplicat în contextul recunoașterii și încrederii reciproce: acest criteriu este în interesul cooperării internaționale. Cu toate acestea, chiar și în ipoteza că sistemul UE oferă o protecție echivalentă în dreptul său material și la nivel procedural, prin intermediul CJUE, nu ar trebui să se sacrifice drepturile garantate de Convenție în numele cooperării internaționale – prima facie a nerespectării drepturilor omului în prima țară. În caz contrar, se creează un sistem care nu este supus controlării aplicării Convenției. Este regretabil faptul că Curtea Supremă a Letoniei nu a permis sistemului UE să examineze afirmațiile reclamantului. Această Curte trebuie să verifice în continuare dacă actele statelor, indiferent de originea lor, sunt în conformitate cu Convenția, iar statele au în permanență sarcina de a respecta obligațiile impuse de aceasta.
9. În opinia mea, nu este în folosul protecției drepturilor omului extinderea aplicării principiului Bosphorus în cazurile în care se presupune că instanțele naționale nu au competența de a verifica respectarea drepturilor protejate de Convenție[2]. Există o oarecare contradicție aici; eu cel puțin nu văd prezumții comparabile de protecție echivalentă în situații de aplicare a Cartei Națiunilor Unite, nici măcar în cazurile de competență exclusivă a Consiliului de Securitate. În fine, extinderea aplicării principiului Bosphorus în materie de recunoaștere reciprocă (materie care cu siguranță nu este limitată la Regulamentul Bruxelles privind executarea hotărârilor judecătorești) pare să creeze o prezumție care nu se confirmă în realitate, nici măcar în opinia CJUE, așa cum s-a arătat recent în cauzele C-404/15 și C-659/15 PPU. Această Curte trebuie să rămână fidelă poziției pe care a adoptat-o în cauza M.S.S. [pentru executarea hotărârilor judecătorești străine în cadrul art. 6, a se vedea Pellegrini împotriva Italiei, nr. 30882/96, CEDO 2001-VIII și X împotriva Letoniei (MC), nr. 27853/09, CEDO 2013].
[1] În opinia Comisiei Europene (exprimată în intervenția sa ca terț), mecanismul Regulamentului Bruxelles I prevedea într-adevăr un control efectiv cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil, sub forma unei excepții de ordine publică.
[2] În acest sens, consider mai convingătoare poziția Comisiei, dar această Curte nu a fost învestită cu interpretarea dreptului Uniunii Europene și cu atât mai puțin a dreptului național, așa că nu pot să mă bazez pe acele considerații.
Full & Egal Universal Law Academy