Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA AVRAM ŞI ALŢII c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 41588/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
5 iulie 2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Avram şi Alţii c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), întrunită în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier adjunct al SECŢIEI,
Deliberând la 7 iunie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 41588/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către cinci cetăţeni ai Republicii Moldova, dna Ala Avram, Elena Vrabie, Eugenia Buzu, Ana Moraru şi Alina Frumusachi („reclamanţii”), la 7 noiembrie 2005.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Gribincea, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au pretins, în special, violarea articolului 8 al Convenţiei, ca urmare a filmării ascunse a acestora şi difuzării unei înregistrări video la televiziunea naţională.
4. La 20 octombrie 2009, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. S-a decis, de asemenea, ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii s-au născut în anul 1979, 1976, 1979, 1979 şi, respectiv, 1979, şi locuiesc în Chişinău. Trei din reclamanţi sunt jurnalişti, unul profesor de limbă franceză, şi celălalt bibliotecar. Ei sunt prieteni.
A. Contextul cauzei
6. În perioada de referinţă, primii doi reclamanţi erau angajaţi la o publicaţie periodică specializată în jurnalismul de investigaţie. Publicaţia era implicată în numeroase scandaluri şi litigii judiciare. În octombrie 2002, redactorul-şef al acesteia a fost reţinut, fiind acuzat de corupţie. Potrivit reclamanţilor, după aceste evenimente, doi din reclamanţi s-au împrietenit cu patru ofiţeri de poliţie implicaţi în reţinerea redactorului-şef, iar unul din ei a avut chiar o relaţie romantică cu unul din cei patru ofiţeri de poliţie. Potrivit reclamanţilor, ofiţerii de poliţie le furnizau materiale pentru activitatea lor jurnalistică în publicaţie. Guvernul a contestat circumstanţele de fapt cu privire la relaţia apropiată dintre reclamanţi şi cei patru ofiţeri de poliţie.
7. În ianuarie 2003, o persoană, care se auto-numea Petrus, a venit la sediul publicaţiei la primii doi reclamanţi şi le-a propus să le vândă un material video ce conţinea imagini video explicite a unui preot implicat într-un comportament compromiţător. Ulterior, s-a aflat că acest Petrus era membru al unei grupări criminale, iar înregistrarea video respectivă a fost utilizată pentru şantajarea preotului. Informaţia a fost transmisă celor patru ofiţeri de poliţie şi, la 25 ianuarie 2003, trei din reclamanţi au ajutat ofiţerii de poliţie să-l reţină pe Petrus. Unul din reclamanţi a fost remunerat pentru asistenţa acordată, şi, la 27 ianuarie 2003, a scris o recipisă pe numele Ministerului Afacerilor Interne. Guvernul a contestat afirmaţiile reclamanţilor privind reţinerea lui Petrus şi implicarea reclamanţilor în reţinerea acestuia. Guvernul a confirmat faptul că unul din reclamanţi a primit bani de la Ministerul Afacerilor Interne, însă, fără a specifica motivul plăţii.
8. De asemenea, în ianuarie 2003, unul din primii doi reclamanţi a cunoscut o persoană pe nume S.D., care avea un litigiu cu Consiliul Municipal, despre care reclamantul a publicat un articol. La 31 ianuarie 2003, toţi reclamanţii, patru ofiţeri de poliţie şi S.D. au petrecut o seară într-o saună în apropiere de Chişinău. Guvernul a contestat afirmaţia, precum că cei patru ofiţeri de poliţie au fost la saună împreună cu reclamanţii şi S.D.
9. La 7 mai 2003, s-a pretins că primul reclamant a fost contactat de către unul din cei patru ofiţeri de poliţie şi i s-a cerut să nu publice, a doua zi, un articol despre ilegalităţile din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Ofiţerul de poliţie a dus reclamantul la un magazin, aparent specializat în electronice, unde i-a arătat o înregistrare video cu acesta şi ceilalţi reclamanţi, filmat la 31 ianuarie 2003, în saună, şi l-a ameninţat că o va difuza la televiziunea naţională, dacă nu vor fi întrunite condiţiile impuse de către acesta şi a adăugat că copiile materialului video vor fi expediate la părinţii reclamanţilor. De asemenea, se pretinde că acesta l-a ameninţat cu închisoare şi violenţă, şi l-a ameninţat că colaborarea acestuia cu poliţia va fi făcută publică. Primul reclamant a informat ofiţerul de poliţie respectiv că era prea târziu pentru a opri publicarea articolului, deoarece materialul a fost deja expediat la tipografie. La 8 mai 2003, acest articol a fost publicat.
10. La 10 mai 2003, la 19.30, televiziunea naţională a difuzat o emisiune dedicată fenomenului corupţiei şi caracterului moral al jurnaliştilor de la publicaţia periodică, avându-i în vedere pe reclamanţi. Emisiunea a fost moderată de către preşedintele televiziunii naţionale, iar S.D. a participat în calitate de invitat. Invitatul a fost prezentat ca un om de afaceri, care a pretins că a mituit pe al doilea reclamant pentru a asigura publicarea materialului. De asemenea, el a descris seara petrecută împreună cu reclamanţii în saună la 31 ianuarie 2003, şi a susţinut că unul din reclamanţi ar fi furat bani din buzunarul de la pantalonii săi şi că reclamanţii intenţionau să răpească copilul său pentru o răscumpărare. De asemenea, S.D. a pretins că publicaţia periodică, la care erau angajaţi reclamanţii, aparţinea unui lider din opoziţie. Emisiunea a continuat cu prezentarea unui material video în alb-negru filmat în saună. Reclamanţii erau văzuţi în lenjerie de corp, aparent intoxicaţi, folosind un limbaj obscen. Doi din reclamanţi sărutau şi atingeau pe unul din bărbaţi, iar unul din ei executa un dans erotic. Faţa bărbatului era acoperită în video, iar feţele reclamanţilor nu erau acoperite; înregistrarea era periodic oprită pentru a permite o recunoaştere mai uşoară a feţelor. Se pare că înregistrarea a fost realizată cu o cameră statică şi cel puţin unul din participanţii de gen masculin pare să fi fost la curent despre filmare, deoarece el a făcut un semn de aprobare la cameră „cu degetul”, atunci când nici unul din reclamanţi nu se uita în cameră. În emisiune a fost de asemenea prezentată a copie a recipisei scrise către Ministerul Afacerilor Interne, şi atunci când apăreau secvenţe cu reclamanţii, erau utilizaţi termeni ponegritori cum ar fi „prostituate de clasă inferioară”. Emisiunea a continuat cu prezentarea unei secvenţe video a reţinerii redactorului-şef al publicaţiei periodice, unde erau angajaţi reclamanţii. Potrivit reclamanţilor, acest video făcea parte dintr-un dosar penal şi nu era pentru uz public. Această informaţie nu a fost contestată de către Guvern. La 13 mai 2003, televiziunea naţională a difuzat din nou emisiunea respectivă.
B. Încercarea nereuşită de a porni urmărirea penală
11. La 17 şi 20 mai 2003, primul reclamant a depus o plângere penală pentru şantaj la care el şi colegii săi au fost supuşi, şi pentru abuz de putere din partea celor patru ofiţeri de poliţie. Acesta a susţinut, în special, că ofiţerii de poliţie l-au invitat pe el şi colegii săi la saună şi i-au filmat pe ascuns, după care au încercat să-i şantajeze cu acest material video.
12. Examinând plângerea, procuratura a audiat pe cei patru reclamanţi, toţi dintre care au descris în mod similar faptele cauzei şi au acuzat pe cei patru ofiţeri de poliţie de filmarea în ascuns şi şantaj. Ofiţerii de poliţie au fost, de asemenea, audiaţi, şi ei toţi au negat faptul că ar fi avut relaţii apropiate cu reclamanţii şi au mers cu aceştia la sauna la 31 ianuarie 2003. Ei au negat orice implicare în această filmare ascunsă, precum şi acuzaţiile de şantaj şi cele privind transmiterea materialului video la televiziunea naţională. S.D. a susţinut că materialul video a fost înregistrat cu camera sa şi că unul din reclamanţi a pornit-o în mod accidental şi a pus-o pe un raft. El a descoperit materialul video câteva luni mai târziu şi a decis să-l prezinte la televiziunea naţională, pentru a opri pe unul din reclamanţi să-i răpească copilul. El susţine că nu cunoştea prietenii de sex masculin ale reclamanţilor care erau cu aceştia în saună la 31 ianuarie 2003.
Procuratura a solicitat informaţia de la Ministerul Afacerilor Interne despre faptul dacă primul reclamant a primit vreodată bani pentru colaborarea sa cu poliţia şi, în special, dacă acesta a contribuit la reţinerea unei persoane cu nume de Petrus. În răspunsul său, Ministerul Afacerilor Interne nu a răspuns la prima întrebare şi a declarat doar că Ministerul avea dreptul să aibă colaboratori secreţi şi să-i remunereze. De asemenea, Ministerul a informat procuratura că în baza sa de date nu exista o persoană cu numele Petrus.
13. La 20 iunie 2003, procuratura a respins plângerea reclamantului şi a refuzat pornirea urmăririi penale pe motiv că plângerea era nefondată. Primul reclamant a contestat această încheiere.
14. La 24 iulie 2003, procuratura ierarhic superioară a anulat încheierea de mai sus, pe motiv că urmărirea penală nu a fost completă. În special, aceasta a notat că procuratura ierarhic inferioară nu a stabilit faptul cum recipisa emisă de unul din reclamanţi Ministerului Afacerilor Interne a fost transmisă televiziunii naţionale. De asemenea, efectuarea unei plăţi către acel reclamant trebuia să fie verificată de către Ministerul Finanţelor, administratorul fondurilor publici.
15. La 5 septembrie 2003, procuratura a respins din nou plângerea penală a primului reclamant, pe motiv că recipisa din 27 ianuarie 2003 nu a reprezentat un secret de stat şi că dezvăluirea acesteia la televiziunea naţională nu a reprezentat o infracţiune. În ceea ce priveşte plângerea privind abuzul pretins de putere comis de cei patru ofiţeri de poliţie, s-a stabilit, de asemenea, că aceasta a fost nefondată, deoarece nu s-a stabilit faptul că reclamanţii au contribuit într-un fel la reţinerea lui Petrus. Primul reclamant a atacat această încheiere şi a declarat, inter alia, că nu a fost stabilit faptul pentru ce el a fost remunerat de către Ministerul Afacerilor Interne. De asemenea, el a declarat că ofiţerii de urmărire penală nu au examinat înregistrarea video originală din sauna şi plângerea cu privire la şantaj.
16. La 19 februarie 2004, Judecătoria Centru a anulat încheierea procuraturii din 5 septembrie 2003, pe motiv, inter alia, că procuratura nu a examinat plângerea primului reclamant cu privire la şantaj.
17. La 2 iunie 2004, procuratura a respins din nou plângerea penală depusă de primul reclamant, pe motiv că diseminarea informaţiilor defăimătoare nu reprezenta o infracţiune în temeiul legislaţiei moldoveneşti. Primul reclamant a contestat această încheiere în faţa procurorului ierarhic superior. Totuşi, contestaţia a fost respinsă la 3 iunie 2005 şi o contestaţie ulterioară la Judecătoria Centru a fost respins la 28 iulie 2005. La 19 octombrie 2005, Curtea Supremă de Justiţie a respins un recurs extraordinar depus de către primul reclamant.
C. Acţiunea civilă
18. Între timp, toţi reclamanţii au înaintat o acţiune civilă în instanţa de judecată, cerând compensaţii pentru violarea articolului 8 al Convenţiei de către Ministerul Afacerilor Interne şi televiziunea naţională. Aceştia s-au plâns de filmarea ascunsă ilegală în saună de către poliţie, mediatizarea colaborării reclamanţilor cu poliţia şi difuzarea înregistrării video din saună la televiziunea naţională. De asemenea, reclamanţii au pretins caracterul defăimător al unor declaraţii făcute la emisiunea difuzată la televiziunea naţională la 10 mai 2003. Pentru încălcările pretinse, ei au cerut despăgubiri în sume între 9,000 şi 45,000 Euro.
19. La 21 iulie 2006, Judecătoria Centru a admis parţial acţiunea reclamanţilor împotriva televiziunii naţionale privind difuzarea materialului video din saună şi declaraţiile defăimătoare făcute în cadrul emisiunii din 10 mai 2003. Instanţa de judecată consideră că nu a existat vreun interes public pentru difuzarea materialului video din sauna. Restul acţiunii reclamanţilor a fost respinsă ca nefondată, instanţa de judecată constatând că reclamanţii nu au demonstrat faptul că înregistrarea video a fost filmată de către cei patru ofiţeri de poliţie. Reclamanţii au depus apel.
20. La 18 decembrie 2007, Curtea de Apel Chişinău a admis apelul reclamanţilor împotriva hotărârii Judecătoriei Centru din 21 iulie 2006 şi a decis că Ministerul Afacerilor Interne se făcea vinovat pentru filmarea din sauna la 31 ianuarie 2003, pentru şantajarea reclamanţilor şi pentru transmiterea la televiziune naţională a materialului video cu scena din sauna şi a copiei recipisei emise Ministerului Afacerilor Interne de către unul din reclamanţi. Decizia s-a bazat pe declaraţiile făcute de toţi reclamanţii în cadrul urmăririi penale, pe faptul că emisiunea din 10 mai 2003 conţinea imagini din materialul video privind reţinerea redactorului-şef al publicaţiei periodice, la care erau angajaţi doi dintre reclamanţi, video care nu era disponibil publicului (a se vedea paragraful 10 de mai sus) şi pe prezentarea în program a copiei unei recipise emise de către unul din reclamanţi. Judecătorii Curţii de Apel, de asemenea, au recunoscut bărbatul care făcea semn de aprobare în materialul video cu „degetul” (a se vedea paragraful 10 de mai sus), ca fiind unul din cei patru ofiţeri de poliţie. De asemenea, instanţa a constatat că televiziunea naţională se făcea vinovată de difuzarea materialului video din sauna. Instanţa de judecată a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor compensaţii cu titlu de prejudiciu moral, care varia între 8,000 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 480 euro (EUR)) şi MDL 20,000 (echivalentul a EUR 1,200) şi compensaţii cu titlu de costuri şi cheltuieli în suma de MDL 42,697 (echivalentul a EUR 2,560). Toate părţile au depus recurs.
21. La 1 august 2008, Curtea Supremă de Justiţie a adoptat o decizie definitivă în această cauză. Aceasta a constatat drept defăimătoare declaraţiile făcute în cadrul emisiunii din 10 mai 2003 privind faptul că jurnaliştii-reclamanţi au fost mituiţi pentru publicarea unui articol şi că ei intenţionau să răpească un copil.
De asemenea, instanţa de judecată a constatat că dezvăluirea făcută de către Ministerul Afacerilor Interne a colaborării reclamantului cu poliţie, prin prezentarea unei recipise scrise de către acesta, a încălcat dreptul acestuia la respectarea vieţii sale private. O încălcare similară cu privire la toţi reclamanţii a fost constatată ca urmare a difuzării materialului video al scenei din sauna la televiziunea naţională, fără acordul acestora şi în absenţa justificării unui interes public. Instanţa, de asemenea, a constatat că filmarea ascunsă din saună a reprezentat o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamanţilor la intimitate, garantat de articolul 8 al Convenţiei. Totuşi, bazându-se pe rezultatul urmăririi penale, instanţa a constatat că nu existau probe suficiente pentru a conchide că filmarea ascunsă a scenei din sauna a fost efectuată de către angajaţii Ministerului Afacerilor Interne. În acelaşi timp, instanţa de judecată a conchis că Ministerul Afacerilor Interne se făcea responsabil pentru transmiterea ilegală către televiziunea naţională a materialului video secret din dosarul penal, şi anume, a unui video privind reţinerea redactorului-şef al publicaţiei periodice, unde erau angajaţi primul şi al doilea reclamant.
22. Curtea Supremă de Justiţie a decis încasarea de la televiziunea naţională în beneficiul fiecărui reclamant a sumei de MDL 3,600 (echivalentul a EUR 214) cu titlu de prejudiciu moral pentru difuzarea înregistrării video din saună. Aceasta, de asemenea, a obligat invitatul emisiunii din 10 mai 2003, S.D., să plătească celui de-al doilea reclamant suma de MDL 1,800 (echivalentul a EUR 107) pentru defăimare, iar Ministerul Afacerilor Interne să plătească primului reclamant suma de MDL 3,600 (echivalentul a EUR 214) pentru mediatizarea colaborării sale cu poliţia. De asemenea, instanţa de judecată a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de MDL 42,697 (echivalentul a EUR 2,560) cu titlu de costuri şi cheltuieli. Atunci când a redus cuantumurile acordate de către Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiţie a susţinut că sumele sunt în conformitate cu articolul 7/1 al vechiului Cod civil, în vigoare la data evenimentelor (a se vedea paragraful 23 de mai jos).II.DREPTUL INTERN RELEVANT
23. Prevederile relevante ale Codului civil din 1964, în vigoare până la 12 iunie 2003, sunt următoarele:
Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii
„(1) Orice persoană fizică sau juridică este în drept să ceară prin judecată dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea şi demnitatea ei, dacă cel care a răspândit asemenea informaţii nu dovedeşte că ele corespund realităţii.
În cazul în care asemenea informaţii au fost răspândite prin intermediul unui mijloc de informare în masă, instanţa de judecată obligă redacţia acestuia să publice, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii instanţei de judecată, o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni.
În cazul în care astfel de informaţii sînt expuse într-un document emis de o instituţie, instanţa de judecată obligă instituţia respectivă să înlocuiască acest document.”
Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral
„ Prejudiciul moral, cauzat unei persoane în urma răspândirii unor informaţii care nu corespund realităţii şi care lezează onoarea şi demnitatea acesteia, se repară în folosul reclamantului de către persoana fizică sau juridică care a răspândit aceste informaţii.
Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fiecare caz aparte, de la şaptezeci şi cinci până la două sute de salarii minime, în cazul în care informaţiile au fost răspândite de o persoană juridică, şi de la zece până la o sută de salarii minime, în cazul în care acestea au fost răspândite de o persoană fizică.
Publicarea operativă a scuzelor sau a dezminţirilor pentru informaţia specificată la alineatul 1 al prezentului articol, până la pronunţarea hotărârii instanţei de judecată, constituie temei pentru micşorarea mărimii compensaţiei sau pentru exonerarea de plată a ei.”
ÎN DREPT
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
24. Reclamanţii au pretins că în această cauză a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei. Partea relevantă a articolului 8 al Convenţiei prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private ...
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice in exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, intr-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Admisibilitatea
25. În primul rând, Guvernul a declarat că cererea era inadmisibilă în privinţa primului, al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea reclamant, pe motivul neepuizării căilor interne de recurs. În special, Guvernul a susţinut că reclamanţii trebuiau să întreprindă acţiuni pentru pornirea urmăririi penale, ca urmare a filmării ascunse din sauna.
26. Reclamanţii nu au fost de acord cu Guvernul şi au susţinut că, potrivit prevederilor Codului de procedură penală în vigoare la acea dată, infracţiunea care se pretinde că a fost comisă de cei patru ofiţeri de poliţie era inclusă în categoria infracţiunilor care nu cer depunerea de către victimă a unei plângeri exprese în vederea pornirii urmăririi penale de către procuratura. În orice caz, cel de-al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea reclamant au avut intenţia să intervină în calitate de victime după pornirea formală a urmăririi penale. Totuşi, reclamanţii nu au reuşit să facă acest lucru, deoarece procuratura a refuzat pornirea urmăririi penale şi a respins plângerile lor ca vădit nefondate după o investigare preliminară superficială.
27. Curtea reiterează că unei persoane nu i se cere să recurgă la mai multe căi de atac decât una, atunci când sunt disponibile câteva căi (a se vedea, spre exemplu, Airey v. Ireland, 9 octombrie 1979, § 23, Series A nr. 32). Din faptele cauzei reiese clar, că toţi reclamanţii au intentat o acţiune civilă împotriva Ministerului Afacerilor Interne şi s-au plâns, inter alia, de filmarea, aparent, ascunsă a acestora de către patru ofiţeri de poliţie (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Guvernul nu a declarat că o asemenea procedură este ineficientă în privinţa încălcării pretinse a drepturilor reclamantului garantate de articolul 8 al Convenţiei. În orice caz, faptele cauzei arată că urmărirea penală nu a fost pornită după depunerea plângerii de către primul reclamant către procuratura privind acţiunile poliţiei şi după audierea celorlalţi reclamanţi de către procurori. Prin urmare, Curtea consideră, că a fost rezonabil pentru ceilalţi reclamanţi să creadă că înaintarea unei plângeri penale de către aceştia nu ar fi avut nicio şansă de succes (a se vedea, mutatis mutandis, Castravet v. Moldova, nr. 23393/05, § 25, 13 martie 2007). În lumina celor sus menţionate, Curtea nu consieră că reclamanţii nu au epuizat căile interne de recurs şi, prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
28. Guvernul a mai declarat că reclamanţii şi-au piedut statutul de victimă, ca urmare a compensării acestora în cadrul procesului civil.
29. Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă unui reclamant nu este în principiu suficientă pentru a-l priva de statutul său de victimă, cu excepţia cazului în care autorităţile naţionale au recunoscut, fie expres sau în fond, şi apoi au redresat violarea Convenţiei (a se vedea Amuur v. France, 25 iunie 1996, § 36, Reports of Judgments and Decisions 1996‑III).
30. În această cauză, este adevărat că Curtea Supremă de Justiţie a decis că a avut loc o încălcare a dreptului reclamanţilor la respectarea vieţilor lor private, ca rezultat al difuzării materialului video cu scena din sauna şi defăimării unuia din ei şi că aceasta le-a acordat o compensaţie. Având în vedere aceasta, Curtea constată că chestiunea privind statutul de victimă al reclamanţilor, în partea ce ţine de redresarea încălcării dreptului lor, este inevitabil legată de fondul pretenţiei. Prin urmare, aceasta consideră că ambele chestiuni trebuie să fie unite şi examinate împreună.
31. În continuare, Curtea notează că această pretenţie nu este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Nu a fost stabilit vreun alt temei pentru a o declara inadmisibilă. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
32. Reclamanţii au afirmat că filmarea lor ascunsă din sauna a reprezentat o ingerinţă în dreptul lor la respectarea vieţii private, era contrară legii şi nu era necesară într-o societate democratică. Potrivit lor, autorităţile naţionale au eşuat în constatarea faptului că video al scenei din sauna a fost înregistrat de către ofiţerii de poliţie. Unul din cei patru ofiţeri de poliţie putea fi văzut în video al scenei din sauna, fapt reţinut de către Curtea de Apel în decizia sa din 18 decembrie 2007. În ciuda acestui fapt, procuratura şi Curtea Supremă de Justiţie au constatat în mod eronat că cei patru ofiţeri de poliţie nu au fost la saună. În continuare, reclamanţii au declarat că investigarea plângerii acestora privind filmarea ascunsă nu a fost efectivă şi că încheierile procurorilor s-au bazat pe concluzii pripite şi nefondate. Potrivit reclamanţilor, difuzarea scenei din sauna la televiziunea naţională a avut un impact negativ major asupra vieţilor lor. Acestea au fost denigrate în ochii familiilor şi prietenilor lor şi unul din aceştia a fost concediat.
33. În sfârţit, reclamanţii au pretins că compensaţia ce le-a fost acordată de către Curtea Supremă de Justiţie, ca urmare a difuzării materialului video cu scena din sauna şi defăimării acestora, nu a fost adecvată şi proporţională cu gravitatea încălcărilor dreptului lor la respectarea vieţii private. În sprijinul acestei afirmaţii, reclamanţii au citat cauzele în care Curtea a constatat violări ale articolului 8 al Convenţiei şi în care sumele acordate au fost mult mai mari decât cele acordate de către Curtea Supremă de Justiţie în această cauză. În viziunea lor, ca urmare a sumei insuficiente acordate de către Curtea Supremă de Justiţie în calitate de compensaţie, ei încă mai aveau statutul de victimă, în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
34. Referindu-se la problema filmării pretins ascunse şi a eficienţei investigaţiei efectuate, Guvernul a susţinut că, în această cauză, nu a avut loc nicio ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private, deoarece procuratura a constatat că scena din sauna nu a fost filmată în mod ascuns de către poliţie şi că filmarea a fost efectuată cu camera lui S.D. În opinia Guvernului, încercarea reclamanţilor de a argumenta din nou fondul procesului penal şi civil la nivel naţional în privinţa încălcării pretinse menţionate mai sus a atins instanţa de nivelul al patrulea.
35. În ceea ce priveşte suma compensaţiei acordate de către Curtea Supremă de Justiţie pentru difuzarea materialului video a scenei din sauna şi defăimarea reclamanţilor, Guvernul a susţinut că Curtea Supremă a respectat legislaţia naţională, care prevede o limită a sumei compensaţiei care se poate acorda în cauzele de defăimare. În absenţa unei jurisprudenţe similare a Curţii în cauzele moldoveneşti, Curtea Supremă nu putea să decidă altfel.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
36. Curtea a constatat anterior că noţiunea de „viaţa privată”, în sensul articolului 8 al Convenţiei, este un concept larg care include, inter alia, dreptul de a stabili şi a dezvolta relaţii cu alte persoane (a se vedea Niemietz v. Germany, 16 decembrie 1992, § 29, Series A nr. 251‑B). Aceasta include elemente, cum ar fi viaţa sexuală (a se vedea, spre exemplu, Dudgeon v. the United Kingdom, 22 octombrie 1981, § 41, Series A nr. 45), dreptul la viaţa privată, fără a o supune scrutinităţii publice sau atenţiei nedorite. Interpetând întinderea noţiunii de viaţă privată, este important de a lua în consideraţie noţiunea de autonomie personală şi demnitatea umană.
37. În continuare, viaţa privată, în opinia Curţii, include integritatea fizică şi psihologică a persoanei; garanţia asigurată prin articolul 8 al Convenţiei este în primul rând menită să asigure dezvoltarea, fără amestecul din afara, a personalităţii fiecărei persoane în relaţiile sale cu alte persoane (a se vedea, mutatis mutandis, Niemietz citată mai sus, § 29, şi Botta v. Italy, 24 februarie 1998, § 32, Reports of Judgments and Decisions 1998-I). Prin urmare, există o zonă de interacţiune a unei persoane cu celelalte, chiar şi în contextul public, care ar putea să se integreze în sfera „vieţii private” (a se vedea, mutatis mutandis, P.G. and J.H. v. the United Kingdom, nr. 44787/98, § 56, ECHR 2001-IX, şi Peck v. the United Kingdom, nr. 44647/98, § 57, ECHR 2003-I).
(b) Aplicarea principiilor generale în această cauză
38. Este incontestabil faptul pentru părţi că chestiunile de care s-au plâns reclamanţii în această cauză cad sub incidenţa protecţiei garantate de articolul 8 al Convenţiei. În această privinţă, Curtea nu vede motiv pentru a ajunge la o altă concluzie decât cea a instanţelor de judecată naţionale, care au recunoscut că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la viaţa privată, atât în privinţa filmării lor ascunse şi difuzării materialului video la televiziune, cât şi a defăimării lor. Curtea împărtăşeşte această opinie şi consideră necesar de a re-examina compatibilitatea acestei ingerinţe cu cerinţele Convenţiei. De asemenea, Curtea notează că instanţele de judecată naţionale au acordat reclamanţilor compensaţii pentru prejudiciul moral şi consideră că chestiunea principală este dacă sumele acordate erau proporţionale cu prejudiciul cauzat reclamanţilor şi dacă, la aplicarea prevederilor aritolului 7/1 al vechiuliu Cod civil, care a redus suma compensaţiei plătite victimelor defăimării, Curtea Supremă de Justiţie şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă, în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
39. Guvernul a invocat că Curtea Supremă nu a avut altă soluţie decât să aplice prevederile articolului 7/1 al Codului civil şi că reclamanţilor le-a fost acordată o compensaţie maximă prevăzută de acest articol. Această prevedere se pare că a fost aplicată prin analogie pârâţilor care nu au fost găsiţi vinovaţi de defăimare.
40. În această privinţă, Curtea a subliniat că statul care acordă compensaţie pentru încălcarea unui drept din Convenţie nu poate să se mulţumească cu faptul că suma acordată reprezintă maximul potrivit legii naţionale. Dacă statul alege să aplice legislaţia naţională la examinarea pretinselor încălcări ale drepturilor din Convenţie, acesta trebuie să se asigure că legislaţia respectivă este compatibilă cu Convenţia şi jurisprudenţa Curţii.
41. În ceea ce priveşte situaţia din această cauză, Curtea reaminteşte că nu este pentru prima dată când Curtea Supremă este chemată să examineze situaţii când legislaţia naţională nu prevede un remediu pentru încălcarea unui drept din Convenţie. În special, Curtea a reamintit că în decizia din 21 noiembrie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a constatat violarea articolului 3 al Convenţiei şi a constatat că deşi legislaţia naţională nu prevede dreptul reclamantului la compensaţie, Convenţia trebuie să fie aplicată direct, deoarece aceasta este parte componentă a sistemului naţional de drept şi are prioritate faţă de legislaţia naţională (a se vedea Ciorap v. Moldova (nr. 2), nr. 7481/06, § 13, 20 iulie 2010). Situaţii similare au avut loc în câteva alte cauze privind casarea deciziilor judecătoreşti definitive contrare principiului securităţii raporturilor juridice. În aceste cauze, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a aplicat direct articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi a acordat prejudicii comparabile cu cele acordate de către Curte. Spre exemplu, în hotărârea sa din 25 ianuarie 2006 în cauza Ungureanu v. the Sangerei Municipal Council, Curtea Supremă a acordat EUR 1,500 drept compensaţii cu titlu de prejudiciu moral (a se vedea Ungureanu v. Moldova (dec.), nr. 78077/01, 3 octombrie 2006). În Guranda v. Moldova ((dec.), nr. 28412/03, 20 martie 2007), Curtea Supremă a acordat, într-o decizie din 21 februarie 2007, EUR 4,400 drept compensaţii cu titlu de prejudiciu moral. În Cumatrenco v. Moldova ((dec.), nr. 28209/03, 20 martie 2007), Curtea Supremă a aplicat direct prevederile Convenţiei şi a acordat suma de EUR 4,850.
42. În circumstanţele de mai-sus, Curtea nu este convinsă că la aplicarea directă a prevederilor articolului 8 al Convenţiei, la examinarea fondului cauzei, Curtea Supremă de Justiţie nu a dispus de alte instrumente decât articolul 7/1 al Codului civil. Dimpotrivă, o asemenea abordare este contrară jurisprudenţei naţionale citate mai sus, în care Curtea Supremă s-a bazat direct pe practica Curţii privind acordarea compensaţiilor pentru încălcarea drepturilor din Convenţie.
43. Curtea consideră că sumele acordate reclamanţilor de către Curtea Supremă de Justiţie erau prea mici pentru a fi considerate proporţionale gravităţii ingerinţei în dreptul lor la respectarea vieţii lor private. Potrivit reclamanţilor, difuzarea materialului video la televiziunea naţională a afectat în mod dramatic vieţile lor private, de familie şi sociale şi Curtea nu vede nici un motiv pentru a se îndoi de acest fapt. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că reclamanţii mai pot pretinde statutul de victimă a violării articolului 8 al Convenţiei şi, prin urmare, respinge obiecţia preliminară a Guvernului privind statutul de victimă al reclamanţilor.
44. Prin urmare, a avut loc violarea articolului 8 al Convenţiei în această cauză.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI
45. În cererea lor iniţială, reclamanţii de asemenea s-au plâns în temeiul articolului 6 al Convenţiei. Totuşi, în observaţiile lor privind admisibilitatea şi fondul, ei au cerut Curţii să nu examineze această pretenţie. Prin urmare, în absenţa unor circumstanţe speciale privind respectarea drepturilor garantate de Convenţie şi Protocoalele sale, Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării acestei părţi din cerere, în sensul articolului 37 § 1 (a) al Convenţiei.
46. Prin urmare, această parte din cerere trebuie să fie scoasă de pe rol.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
47. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
48. Primul şi al doilea reclamant au pretins EUR 40,000 şi, respectiv, EUR 50,000, cu titlu de prejudiciu moral. Ceilalţi reclamanţi au pretins fiecare câte EUR 15,000, de asemenea, cu titlu de prejudiciu moral. Sumele pretinse de către primul şi al doilea reclamant erau mai mari, deoarece numele lor a fost menţionat în cadrul emisiunii din 10 mai 2003. Mai mult, al doilea reclamant a fost, de asemenea, acuzat în mod neîntemeiat de furtul banilor de la S.D. În iunie 2003, tatăl celui de-al doilea reclamant a decedat ca urmare a unui atac de cord, şi reclamantul consideră că acesta a fost cauzat de scandalul de la sauna, şi după câteva luni acesta a divorţat.
49. Guvernul nu a fost de acord şi a susţinut că reclamanţii au fost deja compensaţi de către Curtea Supremă. Prin urmare, acesta consideră că reclamanţii nu mai aveau dreptul la o altă compensaţie.
50. Având în vedere violările constatate mai sus, Curtea consideră că acordarea compensaţiei cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă primului reclamant EUR 5,000, celui al doilea reclamant EUR 6,000 şi fiecăruia din ceilalţi reclamanţi câte EUR 4,000.
B. Costuri şi cheltuieli
51. Reclamanţii au mai pretins EUR 1,573.63 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa instanţelor de judecată naţionale şi EUR 7,789.6 pentru cele angajate în faţa Curţii.
52. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse pentru reprezentarea legală a reclamanţilor şi a invitat Curtea să respingă această pretenţie.
53. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII). În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată de către reclamanţi şi criteriile de mai sus, Curtea le acordă o sumă unică de EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C.Dobânda de întârziere
54. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata dobânzii la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Rezervă pentru examinarea fondului obiecţia preliminară a Guvernului privind statutul de victimă al reclamanţilor şi declară admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei;
2. Decide să scoată cererea de pe rol în temeiul articolului 6 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei şi, prin urmare, respinge obiecţia sus-menţionată a Guvernului;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei:
(i) dnei Avram – EUR 5,000 (cinci mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) dnei Vrabie – EUR 6,000 (şase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) dnei Buzu – EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iv) dnei Moraru – EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(v) dnei Frumusachi – EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(vi) reprezentantului reclamanţilor – EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că sumele de mai sus trebuie să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 5 iulie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia concurentă a judecătorului Poalelungi este anexată la această hotărâre.
J.C.M.
M.T.
OPINIA CONCURENTĂ
A JUDECĂTORULUI POALELUNGI
Eu împărtăşesc opinia celorlalţi membri ai Camerei că în această cauză a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei; totuşi, din motivele expuse mai jos, eu nu consider că rezultatul examinării cauzei este pe deplin satisfăcător.
Reclamanţii au formulat două pretenţii separate în faţa instanţelor naţionale:
(a) că ei au fost filmaţi pe ascuns de către poliţie într-o saună în momente intime şi, ulterior, şantajaţi cu acest video; şi
(b) că televiziunea naţională a difuzat materialul video a scenei din sauna.
Procurorii şi instanţele judecătoreşti naţionale au respins prima pretenţie, fără însă a efectua vreo investigaţie pe marginea acesteia, dar au admis a doua pretenţie şi au acordat reclamanţilor compensaţii doar în temeiul acestei pretenţii.
În faţa Curţii, reclamanţii au formulat două pretenţii separate:
(a) că autorităţile au eşuat să-şi onoreze obligaţia lor pozitivă (procedurală) în temeiul articolului 8 al Convenţiei, prin omisiunea de a investiga în mod adecvat pretenţiile că reclamanţii au fost filmaţi pe ascuns de către poliţie; şi
(b) că compensaţia acordată de către Curtea Supremă de Justiţie pentru difuzarea scenei din sauna la televiziunea naţională a fost insuficientă.
Eu regret că Camera nu a examinat prima pretenţie, susţinând că reclamanţii au fost compensaţi de către instanţele de judecată naţionale pentru toată suferinţa cauzată şi că unica chestiune care merita să fie examinată a fost suma compensaţiei.
Astfel, Camera trebuia de asemenea să examineze prima pretenţie formulată de către reclamanţi şi să vină cu un răspuns clar cu privire la faptul dacă Guvernul a avut obligaţia pozitivă să investigheze acuzaţiile reclamanţilor cu privire la filmarea lor în ascuns, şi, dacă da, dacă Guvernul şi-a onorat această obligaţie.
Eu înţeleg, că, spre deosebire de articolele 2 şi 3 ale Convenţiei, obligaţiile pozitive în temeiul articolului 8 al Convenţiei trebuie să fie limitate şi că statul nu trebuie să fie obligat în temeiul acestei prevederi să investigheze plângeri minore privind încălcarea vieţii private. Această cauză, însă, este foarte serioasă, din moment ce reclamanţii erau jurnalişti care lucrau pentru o publicaţie periodică care a exprimat opinii critice faţă de Guvern. Mai mult, sunt dovezi prima facie clare că filmarea ascunsă a reclamanţilor în saună a fost organizată de către agenţii statului. Mai târziu, înregistrarea video a fost difuzată de televiziunea naţională într-o emisiune prezentată de preşedintele televiziunii naţionale, şi au fost făcute remarci cu privire la faptul că în spatele publicaţiei, la care erau angajaţi reclamanţii, se afla opoziţia. Faptele respective sugerează clar că autorităţile erau implicate direct în această cauză şi că acestea nu doar au eşuat să investigheze pretenţiile reclamanţilor, dar, dimpotrivă, au creat obstacole şi au împiedicat în orice mod posibil efectuarea investigaţiei.
În acest context, eu nu voi trata pretenţia reclamanţilor privind omisiunea statului de a investiga circumstanţele filmării ascunse ca un caz minor de voyeurism, ci mai degrabă ca un atac serios la libertatea de exprimare.
Regret că reclamanţii nu s-au plâns, de asemenea, în temeiul articolului 10 al Convenţiei. Totuşi, principiile aplicabile în acest articol puteau fi aplicate la examinarea cererii lor în temeiul articolului 8 al Convenţiei.
Este adevărat că unii ar putea avea rezerve în privinţa comportamentului profesional al reclamanţilor, totuşi aceasta nu trebuie să reprezinte un obstacol pentru respectarea drepturilor lor garantate de articolul 8 al Convenţiei.
Full & Egal Universal Law Academy