©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
MAREA CAMERĂ
CAUZA AXEL SPRINGER AG ÎMPOTRIVA GERMANIEI
(Cererea nr. 39954/08)
Hotărâre
Strasbourg
7 februarie 2012
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Nicolas Bratza, preşedinte, Jean-Paul Costa, Françoise Tulkens, Josep Casadevall, Lech Garlicki, Peer Lorenzen, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Mark Villiger, Luis López Guerra, Mirjana Lazarova Trajkovska, Nona Tsotsoria, Zdravka Kalaydjieva, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 13 octombrie 2010 şi 7 decembrie 2011,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 39954/08 îndreptată împotriva Republicii Federale Germania, prin care o persoană juridică de drept german, societatea pe acţiuni Axel Springer AG („reclamanta”), a sesizat Curtea la 18 august 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanta se plânge de interdicţia care i-a fost impusă de a prezenta informaţii privind arestarea şi condamnarea unui actor cunoscut, care încălcase legislaţia privind drogurile. Aceasta pretinde că a fost încălcat art. 10 din convenţie.
3. Cererea a fost repartizată iniţial Secţiei a cincea a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii). La 13 noiembrie 2008, o cameră a secţiei respective a hotărât să aducă cererea la cunoştinţa Guvernului. Astfel cum îi permitea art. 29 § 3 din convenţie, în versiunea aflată în vigoare la vremea respectivă, aceasta a decis, de asemenea, să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei. La 30 martie 2010, o cameră, compusă din judecătorii Peer Lorenzen, preşedinte, Renate Jaeger, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska şi Zdravka Kalaydjieva, precum şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie, după ce a decis să conexeze prezenta cerere cu cererile Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 40660/08 şi 60641/08), privind refuzul instanţelor germane de a interzice orice nouă publicare a două fotografii, şi-a declinat competenţa în favoarea Marii Camere, niciuna din părţi necontestând această măsură, după ce au fost consultate în acest sens (art. 30 din convenţie şi art. 72 din regulament).
4. Compunerea Marii Camere a fost adoptată în conformitate cu fostul art. 27 § 2 şi 3 din convenţie (devenit art. 26 § 4 şi 5) şi art. 24 din regulament. La 3 noiembrie 2011, s-a încheiat mandatul preşedintelui Curţii, Jean-Paul Costa. Nicolas Bratza i-a succedat în funcţie şi de la acea dată a asigurat preşedinţia Marii Camere în cauză (art. 9 § 2 din regulament). Jean-Paul Costa şi-a păstrat funcţia de judecător ulterior expirării mandatului, în temeiul art. 23 § 3 din convenţie şi art. 24 § 4 din regulament. În cadrul ultimelor deliberări, Lech Garlicki şi Nona Tsotsoria, judecători supleanţi, i-au înlocuit pe Rait Maruste şi Christos Rozakis, indisponibili (art. 24 § 3 din regulament).
5. Preşedintele Marii Camere a hotărât să menţină aplicarea art. 29 § 3 din convenţie în faţa Marii Camere, în vederea examinării simultane a admisibilităţii şi a fondului cererilor. De asemenea, acesta a decis ca prezenta cerere şi cererile Von Hannover împotriva Germaniei, citate anterior, să fie instrumentate simultan (art. 42 § 2 din regulament).
6. Atât reclamanta, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei. Guvernul a prezentat comentarii scrise cu privire la observaţiile reclamantei.
7. Au fost primite observaţii şi de la organizaţiile neguvernamentale Media Lawyers Association, Media Legal Defence Initiative, International Press Institute şi World Association of Newspapers and News Publishers, care au fost autorizate de preşedinte să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 2 din regulament). Părţile au avut posibilitatea de a răspunde la aceste comentarii (art. 44 § 5 din regulament).
8. La 13 octombrie 2010, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).
S-au înfăţişat:
– pentru Guvern,
A. Wittling-Vogel, din cadrul Ministerului Federal al Justiţiei, agent,
C. Walter, profesor de drept public,consilier,
von Ungern-Sternberg, asistent,domnul Sommerlatte, de la Oficiul Federal al Culturii,
şi A. Maatsch, judecător la Tribunalul Regional din Hamburg, consilieri;
– pentru reclamantă
U. Börger, avocat,consilier,
K. Hesse, avocat,consilier.
Curtea a ascultat declaraţiile şi răspunsurile judecătorilor Walter şi Börger.
În urma solicitării preşedintelui Marii Camere să prezinte informaţii suplimentare privind organizarea unei conferinţe de presă de către Parchetul din München, ca urmare a arestării actorului X, ulterior părţile au prezentat în scris un anumit număr de documente cu privire la acest subiect.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
9. Reclamanta este o societate pe acţiuni cu sediul în Hamburg. Aceasta editează cotidianul de mare tiraj Bild. Prezenta cauză priveşte publicarea, de către acest cotidian, a două fotografii ale lui X, un actor de televiziune cunoscut. Din mai 1998 până în noiembrie 2003, X a jucat rolul comisarului Y, erou al unui serial TV poliţist, difuzat seara pe un canal de televiziune privat, până în 2005. În octombrie 2004, fuseseră difuzate 103 episoade, dintre care ultimele 54 cu X în rolul comisarului Y. Cota medie de audienţă a serialului era de 18% (adică între 3 şi 4,7 milioane de spectatori pe episod).
10. La 14 iunie 2003, reclamanta a dezvăluit că X fusese condamnat pentru deţinere ilegală de droguri. După ce a primit un avertisment din partea lui X, aceasta s-a angajat, sub sancţiunea unei amenzi convenite, să nu difuzeze informaţia conform căreia X fusese condamnat la o pedeapsă de cinci luni de închisoare cu suspendare şi la plata unei amenzi de 5 000 de euro (EUR) pentru deţinerea, la domiciliul acestuia, a patru grame de cocaină, pe care şi le trimisese din Brazilia prin curier.
A. Arestarea lui X
11. La 23 septembrie 2004, în jurul orelor 23, X a fost arestat la festivalul berii din München (Oktoberfest) pentru posesie de cocaină. Printr-o declaraţie solemnă (eidesstattliche Versicherung), o ziaristă din cadrul societăţii reclamante a afirmat că întrebase poliţiştii prezenţi la faţa locului dacă X fusese arestat şi care era motivul arestării. Poliţia confirmase că X fusese arestat în cortul firmei de bere Käfer, având asupra lui cocaină, fără să ofere mai multe detalii.
12. Conform acestei declaraţii, ziarista îl contactase pe procurorul W., purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Tribunalul Regional München I, şi îi solicitase informaţii. W. confirmase că X fusese arestat în cortul firmei Käfer, găsindu-se asupra lui cocaină. Conform lui W., agenţi de poliţie îmbrăcaţi civil îl arestaseră pe X deoarece îl văzuseră făcând un gest suspect cu mâna în timp ce ieşea de la toaletă. Agenţii îl percheziţionaseră şi, găsind asupra lui un plic cu 0,23 grame de cocaină, l-au reţinut. Conform lui W., arestarea a avut loc la 23 septembrie, în jur de orele 23, fiind în curs de soluţionare o plângere penală.
B. Articolele în litigiu
1. Primul articol
13. În ediţia sa din 29 septembrie 2004, cotidianul Bild, editat de reclamantă, a publicat pe prima pagină, cu caractere mari, următorul titlu:
„Cocaină! Comisarul Y prins la festivalul berii din München. „
Articolul, scris cu caractere mici, se citeşte după cum urmează:
„A ieşit de la toaletă tapotându-şi nasul în mod suspect şi a fost arestat! La festivalul berii, poliţia l-a prins pe X [[...] ani, comisarul Y la televizor], în posesia unui plic mic ce conţinea cocaină. Pentru detalii, citiţi pagina 12.”
La pagina doisprezece a cotidianului era scris următorul titlu:
„Starul TV X prins având asupra sa cocaină. Un covrig (Brezn), o halbă de bere [conţine un litru de bere – Maß] şi o linie de cocaină (Koks).”
Articolul, scris cu caractere mici, se citeşte după cum urmează:
„Noaptea de joi, orele 23. La festivalul berii, lumea a băut, a petrecut, s-a legănat braţ la braţ. Şi a tras pe nas [...]. În cortul celebrităţilor, starul micului ecran X [[...] ani, cu numele real [...]] a ieşit de la toaleta bărbaţilor. Îşi tapota nasul, atrăgând astfel atenţia agenţilor de poliţie. Agenţii l-au controlat pe actor, vedeta serialului de televiziune Y (din care se difuzaseră, până în luna iunie, mai mult de 60 de episoade în cinci ani). COCAINĂ! X a avut asupra lui o hârtie care conţinea 0,23 grame de cocaină. S-a emis mandat de arestare provizorie. Procurorul general W. din München a declarat pentru Bild: „Făcea un gest suspect cu mâna, îşi tapota nasul cu degetele. Bineînţeles că acest lucru a atras atenţia agenţilor noştri. O anchetă este în curs de desfăşurare. Totuşi, este vorba doar de o cantitate mică de cocaină. W.: „Chiar în mijlocul terenului unde se desfăşura festivalul – ar fi putut fi tutun de prizat, dar oamenii noştri au fler pentru lucrurile astea....”. X era deja certat cu justiţia pentru deţinere de droguri. În iulie 2000, comisarul din serialul TV fusese condamnat la o pedeapsă de cinci luni de închisoare cu suspendare şi doi ani termen de încercare, precum şi la plata unei amenzi de 5 000 EUR. Acesta a fost acuzat de import ilegal de droguri. Cu ocazia unui sejur în Brazilia, X aranjase ca patru grame de cocaină să fie trimise prin curier la adresa lui din München. Termenul de încercare expirase de doi ani. Cantitatea de drog găsită în cort [...] este nesemnificativă. La ce se poate aştepta actorul? Conform unui expert în drept interogat de Bild: „Chiar dacă a expirat termenul de încercare, condamnarea anterioară este recentă. X riscă să primească o pedeapsă cu închisoarea cu executare de până la şase luni”. De ce închisoare? „Se pare că X nu s-a speriat suficient de pedeapsa cu închisoarea cu suspendare”. Actorul a fost supus fără îndoială unui examinări a părului. Fiecare centimetru de păr permite să se stabilească dacă a fost folosită cocaină şi în ce cantitate. Ieri, X a refuzat să facă vreun comentariu. PS: „În toate toaletele din cort [...] erau panouri pe care scria: „Consumul de droguri se pedepseşte conform legii penale!”
Articolul era însoţit de trei fotografii ale lui X, una pe prima pagină, celelalte două pe pagina doisprezece.
14. În aceeaşi zi, în cursul dimineţii, agenţii de presă şi alte ziare şi reviste au relatat despre arestarea lui X, făcând parţial referire la articolul publicat în Bild. În cursul zilei respective, W. a confirmat faptele prezentate de cotidianul Bild altor mijloace de informare în masă scrise şi unor canale de televiziune, dintre care două („RTL” şi „Pro7”) au difuzat reportaje chiar în aceeaşi seară. Într-unul din reportaje, procurorul W. a făcut următoarea declaraţie:
„Agenţii de poliţie l-au văzut pe X. făcând un gest suspect cu mâna în timp ce ieşea de la toaletă. Agenţii au tras concluzia că prizase ceva. A fost percheziţionat şi s-a găsit asupra lui un plic cu 0,213 grame de cocaină. Fusese condamnat deja pentru import de droguri. Primise o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare. Acesta nu se află la prima infracţiune (Ersttäter). Ar fi trebuit să ştie că nu trebuia să se atingă de droguri. Acum se poate aştepta la o nouă pedeapsă cu închisoarea, deşi cantitatea găsită asupra lui este nesemnificativă.
2. Al doilea articol
15. La 7 iulie 2005, cotidianul Bild a publicat în paginile din interior un articol intitulat „Comisarul X din serialul TV recunoaşte în instanţă că a prizat cocaină. Primeşte o amendă de 18 000 euro!”, care are următorul cuprins:
„München – La televizor, joacă rolul unui comisar care pune răufăcătorii în spatele gratiilor. Ieri, actorul X [...] ani, [...] a fost adus, la rândul său, în faţa instanţei şi a mărturisit! X, care trebuia să dea explicaţii Tribunalului din München pentru „posesie ilegală de droguri”, a recunoscut că a consumat droguri! Avocatul lui X [...] a declarat: „Recunoaştem pe deplin faptele de care suntem acuzaţi în actul de acuzare”. X a mărturisit în faţa instanţei: „Am fumat canabis ocazional şi am consumat cocaină din când în când. Acest lucru nu m-a făcut fericit. Nu era un obicei, dar se întâmpla din când în când”. Întrebarea judecătorului [...]: „Consumaţi droguri în prezent?” Răspunsul lui X: „Nu, fumez ţigări.” Sentinţa: o pedeapsă cu amenda de 18 000 EUR. Instanţa: „Mărturisirea completă a acuzatului a fost în favoarea lui.” La televizor, X continuă anchetele de partea legii şi ordinii. La Viena, acesta se află în faţa camerelor pentru serialul TV [...] care ar trebui să înceapă să fie difuzat pe al doilea canal în toamnă.”
Articolul era însoţit de o fotografie a lui X.
C. Procedurile în faţa instanţelor germane
16. Imediat după apariţia articolelor, X a chemat în judecată reclamanta în faţa Tribunalului Regional din Hamburg. La răspunsul iniţial, reclamanta a anexat declaraţia ziaristei sale (supra, pct. 11 şi 12), precum şi numeroase articole din presă referitoare la X, printre care mai multe interviuri acordate de acesta, în special revistei Bunte, însoţite de fotografia persoanei în cauză.
1. Prima procedură
a) Procedura de ordonanţă preşedinţială
17. La 30 septembrie 2004, Tribunalul Regional din Hamburg a interzis publicarea primului articol, după ce a fost sesizat de X cu o cerere de ordonanţă preşedinţială, la 29 septembrie 2004. În hotărârea din 12 noiembrie 2004, instanţa a confirmat interdicţia. La 28 iunie 2005, Curtea de Apel Hamburg a confirmat hotărârea.
La 6 octombrie 2004, tribunalul regional a interzis, de asemenea, publicarea fotografiilor care ilustrau acest articol. În hotărârea din 12 noiembrie 2004, acesta a confirmat interdicţia. Reclamanta nu a atacat această hotărâre, care a rămas definitivă.
b) Procedura pe fond
i. Hotărârea tribunalului regional
18. La 11 noiembrie 2005, Tribunalul Regional din Hamburg a interzis orice nouă publicare a primului articol aproape în totalitate, sub sancţiunea plăţii de penalităţi cu titlu cominatoriu, în temeiul art. 823 § 1 şi art. 1004 § 1 (prin analogie) din Codul civil (supra, pct. 47), interpretat în lumina dreptului la protejarea personalităţii (Allgemeines Persönlichkeitsrecht). Instanţa a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 5 000 EUR cu titlu de penalităţi, precum şi la plata cheltuielilor de judecată (811,88 EUR, sumă la care se adăuga dobânda legală calculată începând din 4 noiembrie 2004).
19. Conform tribunalului regional, reportajul în litigiu, care menţiona numele lui X şi era însoţit de fotografii ale acestuia, reprezenta o ingerinţă considerabilă a personalităţii reclamantului, care, având în vedere dezvăluirea comportamentului său delictual, fusese, să spunem, pus la stâlpul infamiei şi discreditat în faţa publicului.f) Conform instanţei, în ciuda acestor efecte negative, astfel de reportaje ar fi fost totuşi legale dacă ar fi avut ca obiect infracţiuni grave care făceau parte din istoria contemporană şi despre care presa avea dreptul să relateze. Orice ingerinţă în sfera privată a unui infractor era totuşi limitată de principiul proporţionalităţii, care implica o punere în balanţă a intereselor conflictuale. Tribunalul a considerat că, în speţă, dreptul la protecţia personalităţii lui X prevala asupra interesului publicului de a fi informat, chiar dacă nu era contestată veridicitatea faptelor relatate de cotidianul Bild. Nici natura infracţiunii săvârşite, nici personalitatea lui X, nici alte circumstanţe nu justificau reportajul în litigiu.
20. Tribunalul a evidenţiat faptul că, deşi o încălcare a legislaţiei privind drogurile nu reprezenta o infracţiune minoră, cu atât mai mult cu cât, în speţă, era vorba despre cocaină, un drog puternic, X avea asupra sa doar o cantitate mică din acest drog şi nu fusese acuzat de trafic de droguri. Prin urmare, era vorba despre un tip de infracţiune de o gravitate medie, sau chiar minoră, care făcea obiectul a numeroase proceduri penale şi nu reprezenta niciun interes special pentru public. Instanţa a adăugat că, spre deosebire de infracţiunile grave (precum jafurile armate spectaculoase ori crimele), nu existau circumstanţe speciale de natură să diferenţieze infracţiunea în cauză de infracţiunile ordinare, chiar dacă se pleca de la ipoteza conform căreia consumul de droguri era mai răspândit în rândul personalităţilor lumii artelor şi ale mass-mediei decât în alte cercuri. În plus, modul în care fusese conceput reportajul confirma faptul că infracţiunea în sine nu era una importantă. Acesta punea accent mai mult pe persoana lui X decât pe infracţiunea în sine, care probabil că nu ar fi fost relatată niciodată în presă dacă ar fi fost săvârşită de o persoană necunoscută publicului. În mod similar, conform tribunalului, deşi condamnarea anterioară a lui X pentru fapte similare era de natură să crească interesul publicului, era totuşi singurul antecedent judiciar al persoanei în cauză şi, în plus, data de mai mulţi ani.
21. Conform tribunalului, publicarea articolelor în litigiu nu era justificată nici de personalitatea lui X. În mod cert, publicul avea un interes pentru comisarul Y, personaj al unui serial TV relativ popular, dar nu pentru persoana actorului care juca rolul respectiv. Nimic nu indica faptul că X atrăgea atenţia publicului datorită prestaţiei sale de actor sau a altor activităţi care îl includeau într-un cerc de persoane cu privire la care publicul avea nevoie de o informare permanentă. În orice caz, interesul pentru X nu depăşea interesul pe care îl arăta în mod obişnuit publicul pentru actorii principali din serialele TV germane.
22. Tribunalul a observat că reclamanta publicase numeroase articole despre X, care acopereau o perioadă de şase ani, dar se refereau în special la ultimii trei ani. În marea lor majoritate, aceste publicaţii se limitau totuşi la a menţiona pur şi simplu numele actorului, adesea fără fotografii, în cadrul unor enumerări ale celebrităţilor invitate la diverse evenimente. Dacă era incontestabil faptul că X participase la peste 200 de producţii cinematografice şi televizate naţionale şi internaţionale, acest lucru nu spunea foarte multe despre importanţa sa publică. Într-adevăr, unii actori puteau să fi jucat în sute de seriale de televiziune şi totuşi să rămână necunoscuţi publicului. Nu exista nicio dovadă că X îşi făcuse un nume datorită unei anumite prestaţii sau ocupa în societate o poziţie importantă care îl adusese în atenţia publicului.
23. X încercase, într-o anumită măsură, să atragă atenţia publicului atunci când acordase interviuri anumitor reviste în perioada 2000-2003. Prin urmare, trebuia să dea dovadă, în ceea ce priveşte reportajele publicate despre el, de o toleranţă mai mare decât alte personaje cunoscute care trăiau discret. Conform instanţei, X nu se apropiase de public într-o asemenea măsură încât să renunţe implicit la dreptul său la protecţia personalităţii.
24. În plus, tribunalul regional a admis că faptul că actorul încălcase legea, în vreme ce juca rolul unui comisar de poliţie care avea sarcina de a lupta împotriva criminalităţii, reprezenta un eveniment mai distractiv pentru public decât dacă actorul ar fi jucat orice alt rol. Totuşi, această divergenţă între rol şi viaţa personală a actorului nu însemna că publicul îl confunda cu personajul fictiv. X nu făcea decât să intre în pielea comisarului, aşa cum putea să o facă în cazul oricărui alt personaj, fără să adopte însă, în viaţa sa cotidiană, comportamentul personajului în cauză. Faptul că un actor nu adopta stilul de viaţă al personajului pe care îl juca nu putea fi considerat un eveniment extraordinar care să merite să fie relatat. Or, conform instanţei, spectatorii ştiau să facă diferenţa între actor şi rolul său, chiar şi atunci când notorietatea actorului respectiv se datora, în esenţă, încarnării unui singur personaj.
25. În plus, tribunalul regional a considerat că X nu pozase într-un model de virtute morală şi nici nu adoptase o poziţie cu privire la probleme legate de consumul de droguri. Interviurile realizate de reclamantă nu conţineau niciun comentariu de-al lui X în această privinţă. În numărul 48/2003 al revistei Bunte, X declarase, în treacăt, că nu avea alcool în casă şi că devenise un mare expert în ceaiuri. Conform instanţei, faptul că X făcuse un comentariu concis cu privire la condamnarea sa anterioară în cele două interviuri din 2000 şi 2001 nu însemna că se prezentase ca un susţinător sau detractor al luptei împotriva drogurilor sau ca un expert în materie. Acest subiect a fost tratat doar marginal în interviu, care privea în principal perspectivele profesionale şi problemele relaţionale ale actorului.
26. Subliniind că, la punerea în balanţă a intereselor aflate în joc, criteriile hotărâtoare erau gradul de notorietate a lui X şi importanţa infracţiunii de care era acuzat, tribunalul regional a considerat că speţa privea un actor a cărui notorietate nu era excepţională şi care era acuzat de o infracţiune care, deşi nu era nesemnificativă, era puţin spectaculoasă şi putea fi considerată destul de obişnuită în lumea entertainment-ului. Prin urmare, publicul nu avea un mare interes de a fi informat cu privire la un fapt destul de banal, în vreme ce informaţia publicată constituia o ingerinţă gravă (gravierend) în dreptul lui X la protecţia personalităţii sale.
27. În cele din urmă, tribunalul regional a considerat că reclamanta a susţinut în mod eronat că publicarea articolului era legală deoarece urmărea interese legitime. Cu siguranţă, ataşatul de presă al Parchetului din München informase un număr mare de reporteri mass-media cu privire la faptele comise de X şi le dezvăluise identitatea acestuia. Nu existau îndoieli cu privire la faptul că parchetul putea fi considerat drept o „sursă privilegiată” (privilegierte Quelle) de informaţii, care nu necesitau, de regulă, verificări privind veridicitatea conţinutului lor. În plus, trei agenţii de presă difuzaseră informaţii similare. Totuşi, chiar presupunând că ar fi primit toate informaţiile înainte de publicarea articolului în litigiu, reclamanta putea doar să concluzioneze că informaţiile respective erau reale, fără să fie scutită de obligaţia de a verifica dacă publicarea lor era justificată în ceea ce priveşte dreptul lui X la protecţia personalităţii sale. În opinia instanţei, problema veridicităţii unei informaţii furnizate de o autoritate publică trebuia să se distingă de cea a legitimităţii difuzării ulterioare a informaţiei respective în presă.
28. Tribunalul a considerat că se putea presupune că serviciile publice, în special parchetul şi poliţia, făceau eforturi, în temeiul principiului neutralităţii, de a nu oferi informaţii decât după ce au pus cu atenţie în balanţă interesele publice şi cele ale persoanelor în cauză. Totuşi, aceste instituţii nu erau neapărat într-o poziţie mai îndreptăţită decât un editor pentru a pune în balanţă interesele aflate în loc în ceea ce priveşte difuzarea acestor informaţii prin intermediul mass-media.
29. În speţă, gradul de notorietate a lui X şi problema existenţei unui interes al publicului de a fi informat cu privire la arestarea acestuia puteau fi apreciate mai bine de către reclamantă decât de un membru al Parchetului din München. În această privinţă, tribunalul a considerat că era necesar să se ţină seama şi de contextul publicării informaţiei respective: serviciile publice nu erau în măsură nici să anticipeze orice posibilă diseminare a informaţiei factuale în orice context previzibil, nici să prevadă dacă un reportaj care menţiona numele persoanei în cauză era justificat sau nu. Prin urmare, editorii nu puteau să considere în general că dezvăluirea identităţii unei persoane de către o sursă privilegiată va face legal orice fel de reportaj privind persoana vizată, fără să fi pus în prealabil în balanţă interesele aflate în joc.
30. Tribunalul regional a precizat că erau situaţii în care puteau exista îndoieli în ceea ce priveşte aprecierea autorităţilor publice. Astfel, în cazul lui X, s-a ridicat întrebarea dacă era oportun ca parchetul să se fi pronunţat cu privire la pedeapsa pe care acesta se putea aştepta să o primească atunci când cercetarea penală abia începuse. Tribunalul a concluzionat că reclamanta nu putea susţine că se bazase pe dezvăluirea numelui lui X de către parchet.
ii. Hotărârea curţii de apel
31. La 21 martie 2006, curtea de apel a respins acţiunea reclamantei, dar a redus la 1 000 EUR cuantumul penalităţilor impuse părţii în cauză. Precizând că era de acord cu concluziile tribunalului regional, aceasta a reamintit că dezvăluirea numelui unui suspect în cadrul unui reportaj privind o infracţiune constituia, de regulă, o încălcare gravă a dreptului la protecţia personalităţii persoanei în cauză, chiar şi în cazul în care era vorba despre o încălcare de gravitate medie sau minoră a legislaţiei privind drogurile. În cazul lui X, informarea publicului cu privire la faptul că acesta consumase cocaină putea avea consecinţe negative asupra şanselor actorului de a obţine roluri pe viitor şi, în special, de a putea participa la spoturi publicitare sau de a juca roluri în seriale de televiziune care se adresează unui public tânăr.
32. Curtea de apel a reamintit criteriile relevante în ceea ce priveşte punerea în balanţă a drepturilor presei şi a dreptului la protecţia personalităţii, astfel cum au fost stabilite de Curtea Federală de Justiţie (infra, pct. 48). Aceasta a confirmat că natura infracţiunii, precum şi circumstanţele concrete ale săvârşirii acesteia nu depăşeau cadrul criminalităţii obişnuite şi nu ar fi reprezentat niciun interes dacă autorul său ar fi fost un necunoscut. Conform curţii de apel, posesia şi consumul de cantităţi mici de droguri nu au un efect nociv asupra terţilor sau asupra publicului în general. Având în vedere că X nu consumase cocaina în cort de faţă cu toată lumea, comportamentul său nu punea în pericol nici tinerii spectatori tentanţi să îl imite datorită faptului că este o vedetă de televiziune.
33. Curtea de apel admite că exista un interes special al publicului de a fi informat şi distrat deoarece X era cunoscut unui public larg şi că o lungă perioadă de timp (längerer Zeitraum) jucase rolul unui comisar de poliţie, adică un personaj care apăra legea şi ordinea în filme. Totuşi, chiar dacă X juca rolul comisarului respectiv, nu însemna că el însuşi devenise un idol sau un model comportamental pozitiv în calitate de ofiţer de poliţie, ceea ce ar fi putut spori interesul publicului pentru problema de a stabili dacă viaţa sa privată corespundea personajului său. Era evident că actorul X nu putea fi identificat cu comisarul Y pe care îl încarna. Existenţa unor cluburi de admiratori şi apariţiile publice ale lui X în calitate de actor care îl interpreta pe comisarul Y nu schimbau cu nimic această constatare. Era foarte posibil ca înfăţişarea lui X, modul său de a se prezenta şi atitudinea degajată pe care o adopta în filmele sale să fie atrăgătoare pentru ceilalţi, mai ales pentru spectatorii tineri. Dar acest lucru nu însemna că era considerat de către aceştia din urmă drept un model moral a cărui imagine trebuia să fie corectată de reportajul în litigiu.
34. Publicaţiile prezentate de reclamantă erau într-adevăr dovada faptului că X era foarte popular, dar nu permiteau să se considere că acesta se folosise de confesiuni privind viaţa lui privată pentru a atrage atenţia publicului. Reportajul nu se justifica nici pe motiv că X fusese arestat în public, într-un cort, având în vedere că drogul fusese consumat în toaleta bărbaţilor, adică într-un loc care ţinea de sfera privată protejată, şi nu fusese observat de public. În cele din urmă, chiar dacă s-ar stabili că arestarea lui X era o chestiune de interes public considerabil, acest lucru nu ar fi valabil în ceea ce privea descrierea şi calificarea infracţiunii săvârşite departe de ochii publicului.
35. În ultimul rând, confirmând concluziile tribunalului regional în ceea ce priveşte rolul parchetului din München, curtea de apel a precizat totuşi că reclamantei i se putea reproşa doar o neglijenţă minoră, având în vedere că informaţiile comunicate de parchet o determinaseră să creadă că reportajul în litigiu era legal. Era la fel de adevărat că divulgarea ilegală de către parchet nu putea să facă legală publicarea de către reclamantă. În consecinţă, curtea de apel a redus penalităţile la 1 000 EUR. Aceasta nu a autorizat recursul deoarece hotărârea sa nu era contradictorie cu jurisprudenţa Curţii Federale de Justiţie.
iii. Deciziile Curţii Federale de Justiţie
36. La 7 noiembrie 2006, Curtea Federală de Justiţie a respins cererea reclamantei pentru obţinerea autorizării recursului, pe motiv că respectiva cauză nu avea o importanţă fundamentală şi nu era necesară pentru evoluţia dreptului sau pentru a garanta o jurisprudenţă uniformă.
37. La 11 decembrie 2006, această instanţă a respins recursul societăţii reclamante care se plângea că nu avusese posibilitatea de a-şi prezenta argumentele (Anhörungsrüge). S-a subliniat că, la punerea în balanţă a interesului publicului de a fi informat cu privire la o procedură penală publică şi a ingerinţei în sfera privată a acuzatului, curtea de apel luase în considerare circumstanţele cauzei şi pronunţase decizia în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudenţă. Nu exista nicio dovadă că nu fuseseră respectate criteriile relevante pentru punerea în balanţă. Curtea Federală de Justiţie a precizat că faptul că concluziile instanţelor civile nu erau cele dorite de reclamantă nu justifica introducerea unui recurs şi nu constituia o încălcare a dreptului său de a fi ascultată.
2. A doua procedură
a) Procedura ordonanţei preşedinţiale
38. La 15 august 2005, în cadrul unei proceduri de ordonanţă preşedinţială, Tribunalul Regional din Hamburg a admis cererea lui X de interzicere a oricărei noi publicări a celui de-al doilea articol.
b) Acţiunea principală
i. Hotărârea tribunalului regional
39. Prin hotărârea din 5 mai 2006, tribunalul regional a admis cererea lui X din acţiunea principală, a dispus ca reclamanta să se abţină de la orice nouă publicare a celui de-al doilea articol, sub sancţiunea plăţii de penalităţi, şi a obligat-o la plata sumei de 449,96 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă la care s-a adăugat dobânda legală calculată începând din 22 septembrie 2005. Acesta s-a bazat, în esenţă, pe aceleaşi motive precum cele expuse în hotărârea din 11 noiembrie 2005 (supra, pct. 18-30). S-a precizat că trebuia să se facă distincţie între cauza de faţă şi cea care făcuse obiectul hotărârii Curţii Federale de Justiţie din 15 noiembrie 2005 (infra, pct. 48), în măsura în care persoana în cauză în această ultimă decizie, prinţul Ernst August von Hannover, se bucura de o notorietate mult mai mare decât X, ceea ce autoriza presa să relateze sancţiunea considerabilă impusă în acea cauză.
ii. Hotărârea curţii de apel
40. Reclamanta a formulat apel împotriva acestei hotărâri. La 12 septembrie 2006, Curtea de Apel Hamburg a respins apelul, în esenţă, pentru aceleaşi motive precum cele expuse în hotărârea din 21 martie 2006 (supra, pct. 31-35). În ceea ce priveşte criteriile relevante pentru punerea în balanţă a intereselor aflate în joc, aceasta a precizat că, în conformitate cu hotărârea Curţii Constituţionale Federale din 13 iunie 2006 (infra, pct. 49), faptul că o persoană se bucura de o anumită notorietate sau era cunoscută publicului nu era suficient în sine pentru a justifica existenţa unui interes al publicului de a fi informat cu privire la comportamentul persoanei în cauză. În speţă, interesul publicului de a fi informat şi distrat, care rezulta din notorietatea lui X şi din faptul că acesta a încarnat o perioadă lungă de timp personajul unui comisar de poliţie, nu era suficient pentru a justifica ingerinţa în dreptul acestuia de a decide el însuşi informaţiile pe care era dispus să le dezvăluie (informationelle Selbstbestimmung).
41. În măsura în care reclamanta a invocat rata de audienţă mare a serialului de televiziune Y, curtea de apel a considerat că acest lucru nu dovedea că X avea funcţia unui model comportamental pozitiv sau a unui model negativ. Dacă exista un model pentru milioane de telespectatori, acest model era personajul comisarului. Curtea de apel a amintit, de asemenea, că faptul că arestarea lui X avusese loc în public nu făcea reportajul în litigiu legal, având în vedere că infracţiunea fusese săvârşită departe de ochii publicului, în toaleta bărbaţilor. Sigur că gestul suspect cu mâna al lui X atrăsese atenţia agenţilor de poliţie de la faţa locului, dar nu se stabilise faptul că alte persoane prezente în cort observaseră că X consumase cocaină.
42. Curtea de apel a adăugat că, deşi faptul că „presa serioasă” relatase cazul putea indica existenţa unui interes considerabil (nicht geringes) de a face un reportaj cu acest subiect, nu se putea concluziona totuşi că ingerinţa în dreptul lui X la protecţia personalităţii sale fusese legală.
43. Curtea de apel nu a autorizat recursul cu motivarea că hotărârea sa nu era în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Federale de Justiţie, în special cu hotărârea acesteia din 15 noiembrie 2005 (infra, pct. 48).
iii. Deciziile Curţii Federale de Justiţie
44. La 17 aprilie 2007, Curtea Federală de Justiţie a respins cererea reclamantei pentru obţinerea autorizării recursului, pe motiv că respectiva cauză nu avea o importanţă fundamentală şi nu era necesară pentru evoluţia dreptului sau pentru a garanta o jurisprudenţă uniformă. La 12 iunie 2007, aceasta a respins recursul reclamantei care se plângea că nu avusese posibilitatea de a-şi prezenta argumentele.
3. Decizia Curţii Constituţionale Federale
45. La 5 martie 2008, o cameră a Curţii Constituţionale Federale, compusă din trei judecători, a hotărât să nu admită recursul constituţional al reclamantei împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în prima şi a doua procedură. Aceasta a precizat că nu îşi motivează decizia.
4. Alte hotărâri judecătoreşti privind societatea reclamantă
46. La 12 septembrie 2006 şi 29 ianuarie 2008, Tribunalul Regional din Hamburg a obligat societatea reclamantă să îi plătească lui X două penalităţi cu titlu cominatoriu, fiecare în valoare de 5 000 EUR, pentru încălcarea ordonanţei din 15 august 2006 (supra, pct. 38). Tribunalul i-a reproşat reclamantei în special faptul că a publicat în cotidianul Die Welt din 7 iulie 2006 şi pe pagina de internet a acestuia () la 22 martie 2007 următoarea declaraţie a unuia dintre redactorii-şefi:
„Prin urmare, nu am avut niciun fel de drept să relatăm procesul popularului actor X pentru deţinere de cocaină, deşi acesta era un recidivist binecunoscut şi infracţiunea a fost comisă la festivalul berii din München.”
II. Dreptul şi practica interne şi documentele europene relevante
A. Dreptul şi practica interne
1. Codul civil
47. Art. 823 alin. (1) din Codul civil (Bürgerliches Gestezbuch) prevede că persoana care, acţionând cu intenţie sau din culpă, încalcă în mod ilegal dreptul la viaţă, la integritate corporală, la sănătate, la libertate, la proprietate sau alt drept similar al altei persoane este obligat să repare prejudiciul care a rezultat.
Conform art. 1004 alin. (1) din acelaşi cod, dacă posesia este tulburată în alt fel decât prin furt sau deţinere ilegală, proprietarul poate solicita autorului să înceteze. Dacă există motive pentru a se teme de noi prejudicii, proprietarul poate cere pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale.
2. Jurisprudenţa relevantă
48. În hotărârea din 15 noiembrie 2005 (nr. Vi ZR 286/04), Curtea Federală de Justiţie a reamintit jurisprudenţa sa constantă conform căreia criteriile hotărâtoare pentru a aprecia legalitatea unui reportaj care menţionează numele persoanei în cauză erau natura infracţiunii şi personalitatea suspectului. La originea acestei cauze se aflau o amendă şi o interdicţie de circulaţie, pronunţate de instanţele franceze pentru viteză excesivă pe o autostradă (211 în loc de 130 km/h), în privinţa unei persoane cunoscute. Curtea Federală de Justiţie a arătat, pe de o parte, că excesul de viteză fusese atât de mare încât putea fi considerat drept expresia unui dispreţ extrem pentru regulile de circulaţie şi, pe de altă parte, că această infracţiune a expus ceilalţi automobilişti unor riscuri considerabile. În plus, atât felul în care persoana în cauză se comportase în public în trecut, cât şi originea sa şi faptul că era soţul unei persoane foarte cunoscute conduceau la concluzia că interesul presei pentru publicarea unui reportaj de ştiri trebuia să prevaleze asupra dreptului persoanei respective la protecţia personalităţii. Curtea Federală de Justiţie a precizat că hotărârea Curţii Von Hannover împotriva Germaniei din 24 iunie 2004 (nr. 59320/00, CEDO 2004‑VI) nu justifica o concluzie diferită. Reportajele (şi fotografiile) care făceau obiectul acestei hotărâri priveau doar scene din viaţa cotidiană a prinţesei Caroline von Hannover şi nu serveau decât la satisfacerea curiozităţii unui anumit public în ceea ce priveşte viaţa privată a acesteia.
49. Prin decizia din 13 iunie 2006 (nr. 1 BvR 565/06), o cameră a Curţii Constituţionale Federale, alcătuită din trei judecători, a hotărât să nu admită recursul constituţional introdus împotriva acestei hotărâri a Curţii Federale de Justiţie şi a confirmat concluziile acesteia.
B. Texte adoptate în cadrul Consiliului Europei
1. Recomandarea Rec(2003)13 a Comitetului de Miniştri
50. Pasajele relevante din Recomandarea Rec(2003)13 a Comitetului de Miniştri, adresată statelor membre în ceea ce priveşte difuzarea de către mass-media a informaţiilor legate de procedurile penale, adoptată la 10 iulie 2003, la cea de-a 848-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, sunt redactate astfel:
„ [...]
Reamintind că mass-media are dreptul de a informa publicul datorită dreptului publicului de a primi informaţii, inclusiv informaţii privind probleme de interes public, în temeiul art. 10 din convenţie, şi că aceasta are datoria profesională să facă acest lucru;
Reamintind că dreptul la prezumţia de nevinovăţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, garantate la art. 6 şi 8 din convenţie, reprezintă cerinţe fundamentale care trebuie să fie respectate în orice societate democratică;
Subliniind importanţa reportajelor realizate de mass-media privind procedurile penale pentru a informa publicul, pentru a face vizibilă funcţia disuasivă a dreptului penal şi pentru a permite publicului să exercite un drept de a examina funcţionarea sistemului judiciar penal;
Ţinând seama de interesele eventual conflictuale protejate de art. 6, 8 şi 10 din convenţie şi de necesitatea de a asigura un echilibru între aceste drepturi în lumina circumstanţelor fiecărui caz în parte, luând în considerare în mod corespunzător rolul de control al Curţii Europe a Drepturilor Omului pentru a garanta respectarea angajamentelor contractate în temeiul convenţiei;
[...]
Recomandă, recunoscând totodată diversitatea sistemelor juridice naţionale în ceea ce priveşte procedurile penale, guvernelor statelor membre:
1. să adopte sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea punerii în aplicare a principiilor prezentate în anexa la prezenta recomandare, în limitele respectivelor dispoziţii constituţionale,
[...]
Anexa la Recomandarea Rec(2003)13
Principii privind difuzarea prin intermediul mass-mediei de informaţii referitoare la procedurile penale
Principiul 1 – Informarea publicului prin intermediul mass-mediei
Publicul trebuie să poată primi informaţii privind activităţile autorităţilor judiciare şi ale serviciilor de poliţie prin intermediul mass-mediei. În consecinţă, ziariştii trebuie să aibă posibilitatea de a relata şi de a face comentarii privind funcţionarea sistemului judiciar penal în mod liber, numai sub rezerva limitelor prevăzute în aplicarea următoarelor principii.
Principiul 2 – Prezumţia de nevinovăţie
Respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie face parte integrantă din dreptul la un proces echitabil.
În consecinţă, opiniile şi informaţiile privind procedurile penale în curs de desfăşurare ar trebui comunicate sau difuzate prin intermediul mass-mediei doar în cazul în care acest lucru nu aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie a suspectului sau a acuzatului.
Principiul 3 – Veridicitatea informaţiei
Autorităţile judiciare şi serviciile de poliţie ar trebui să furnizeze mass-mediei doar informaţii verificate sau fondate pe prezumţii rezonabile. În acest ultim caz, mass-mediei ar trebui să i se precizeze clar acest lucru.
Principiul 4 – Accesul la informaţii
Atunci când ziariştii au obţinut în mod legal, în cadrul unor proceduri penale în desfăşurare, informaţii din partea autorităţilor judiciare sau a serviciilor de poliţie, autorităţile şi serviciile respective ar trebui să pună la dispoziţie astfel de informaţii, fără discriminare, tuturor ziariştilor care solicită sau au solicitat acelaşi lucru.
[...]
Principiul 8 – Protejarea vieţii private în contextul unor proceduri penale în curs
Furnizarea de informaţii privind persoanele suspectate, acuzate sau condamnate, precum şi privind alte părţi la procedurile penale, ar trebui să respecte dreptul acestora la protejarea vieţii private, în conformitate cu art. 8 din convenţie. Ar trebui să se asigure o protecţie specială părţilor care sunt minori sau altor persoane vulnerabile, victimelor, martorilor şi familiilor persoanelor suspectate, acuzate sau condamnate. În toate cazurile, ar trebui să se acorde o importanţă deosebită efectului prejudiciabil pe care divulgarea informaţiilor care permit identificarea acestora îl poate avea asupra persoanelor vizate în acest Principiu.”
2. Rezoluţia 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieţii private
51. Pasajele pertinente din această rezoluţie, adoptată de Adunarea Parlamentară la 26 iunie 1998, sunt redactate astfel:
„[...]
6. Adunarea este conştientă de faptul că dreptul la respectarea vieţii private face adesea obiectul unor atingeri, chiar şi în ţările dotate cu o legislaţie specifică pentru protejarea acesteia, deoarece viaţa privată a devenit o marfă foarte profitabilă pentru anumite mijloace de informare în masă. În special persoanele publice sunt victimele acestor atingeri, deoarece detaliile vieţii lor private reprezintă un argument de vânzare. În acelaşi timp, persoanele publice trebuie să fie conştiente că poziţia caracteristică pe care o adoptă în societate şi care este adesea consecinţa propriei lor alegeri generează automat o presiune mare în viaţa lor privată.
7. Persoanele publice sunt cele care exercită funcţii publice şi/sau folosesc resurse publice şi, mai general, toate persoanele care joacă un rol în viaţa publică, fie politic, economic, artistic, social, sportiv sau de alt tip.
8. Mass-media aduce adesea atingere dreptului la respectarea vieţii private în numele unei interpretări unilaterale a dreptului la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, considerând că cititorii săi au dreptul să ştie tot despre persoanele publice.
9. Este adevărat că anumite fapte care ţin de sfera vieţii private a persoanelor publice, în special politicieni, pot fi de interes pentru cetăţeni şi că, prin urmare, este legitim ca acestea să fie aduse la cunoştinţa cititorilor care sunt, de asemenea, alegători.
10. Prin urmare, este necesar să se găsească o modalitate de a permite exercitarea echilibrată a celor două drepturi fundamentale, care sunt garantate, de asemenea, de Convenţia europeană a drepturilor omului: dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la libertatea de exprimare.
11. Adunarea reafirmă importanţa dreptului la respectarea vieţii private a fiecărei persoane şi a dreptului la libertatea de exprimare, în calitate de fundamente ale unei societăţi democratice. Aceste drepturi nu sunt nici absolute şi nici nu există o ierarhie a acestora, având o importanţă egală.
12. Adunarea reaminteşte totuşi că dreptul la respectarea vieţii private garantat la articolul 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului trebuie să protejeze persoanele de drept privat nu numai împotriva ingerinţei autorităţilor publice, dar şi împotriva ingerinţei persoanelor particulare şi a instituţiilor private, inclusiv mijloacele de informare în masă.
13. Adunarea consideră că, deoarece toate statele membre au ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului şi, în plus, numeroase legislaţii naţionale care includ dispoziţii ce garantează această protecţie, nu este necesar, în consecinţă, să se propună adoptarea unei noi convenţii pentru a garanta dreptul la respectarea vieţii private. [...]”
În drept
I. Cu privire la disjungerea cererii
52. Curtea remarcă faptul că, înainte să se desesizeze în favoarea Marii Camere, Camera conexase prezenta cerere cu cererea Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 40660/08 şi 60641/08 – supra, pct. 3). Totuşi, având în vedere natura faptelor şi a chestiunilor de fond care fac obiectul acestor cauze, Marea Cameră a considerat adecvată disjungerea cererilor nr. 40660/08 şi 60641/08 de prezenta cerere.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
53. Societatea reclamantă se plânge de interdicţia care i-a fost impusă de a relata arestarea şi condamnarea lui X. Aceasta invocă art. 10 din Convenţie, ale cărui părţi relevante în speţă sunt redactate astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere [...].
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...], protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora [...] sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
A. Cu privire la admisibilitate
54. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie. În plus, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
55. Guvernul admite că hotărârile judecătoreşti în litigiu constituie o ingerinţă în exercitarea de către reclamantă a dreptului său la libertatea de exprimare. Totuşi, această ingerinţă era prevăzută de lege şi urmărea un scop recunoscut drept legitim de către Curte, şi anume protejarea sferei private (News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 44, CEDO 2000‑I). Problema disputată în speţă era aceea de a stabili dacă ingerinţa era proporţională şi în special dacă punerea în balanţă de către instanţele naţionale a dreptului reclamantei la libertatea de exprimare şi a dreptului lui X la respectarea vieţii sale private era conformă cu criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii. În această privinţă, era necesar să se ţină seama de rolul ocupat de persoana vizată de reportaj, de scopul acestuia şi de gravitatea sancţiunii impuse presei.
56. Guvernul face referire la constatările instanţelor naţionale conform cărora, spre deosebire de comisarul Y, X nu era o persoană foarte cunoscută publicului şi, prin urmare, nu putea fi considerat personaj public. În hotărârea privind cel de-al doilea articol, tribunalul regional făcuse distincţie între X şi prinţul Ernst August von Hannover (supra, pct. 39). Interviurile acordate de X presei nu fuseseră suficiente în sine pentru a creşte interesul publicului de a fi informat cu privire la acesta. Conform Guvernului, ar trebui să revină instanţelor naţionale sarcina de a aprecia gradul de notorietate a unei persoane. Acest lucru este valabil în special în cazurile limită care necesită o apreciere a faptelor şi a situaţiilor sociale pe care Curtea nu o poate face în ceea ce priveşte orice potenţial personaj public din 47 de state.
57. În ceea ce priveşte obiectul reportajelor, Guvernul recunoaşte că, în cazurile în care presa relata comiterea unor infracţiuni, aceasta îndeplinea, de regulă, rolul său de „câine de pază”, în special în cazul în care era vorba despre desfăşurarea unei proceduri penale. În acest caz, interesul publicului era mai important decât atunci când presa relata doar detalii privind viaţa privată a unei persoane. Totuşi, în speţă, publicul nu avea niciun interes să fie informat cu privire la infracţiunea comisă de X , care nu a putut fi disociat de persoana făptuitorului. Prezenta speţă nu contestase funcţionarea sistemului justiţiei, precum în cauza Oboukhova împotriva Rusiei (nr. 34736/03, 8 ianuarie 2009), ci privise doar o încălcare minoră a legislaţiei privind drogurile, fără o gravitate deosebită, comisă de un actor mai mult sau mai puţin cunoscut.
58. Evaluarea gravităţii infracţiunii ar trebui să intre sub incidenţa marjei de apreciere a autorităţilor naţionale. În speţă, instanţele au considerat că gravitatea era medie, sau chiar minoră. Guvernul precizează că valoarea amenzii era relativ ridicată datorită veniturilor lui X Instanţa penală stabilise această valoare pentru 90 de zile-amendă, astfel încât infracţiunea să nu apară în cazierul judiciar al lui X (destinat angajatorilor).
59. Guvernul contestă susţinerea reclamantei conform căreia procurorul din München a ţinut o conferinţă de presă şi a publicat un comunicat de presă cu privire la arestarea lui X înainte de publicarea primului articol (a se vedea infra, pct. 69).
60. În ceea ce priveşte natura sancţiunii impuse reclamantei, Guvernul subliniază că acesteia i s-a interzis doar publicarea conţinutului articolelor în litigiu şi a fost obligată la rambursarea unor cheltuieli de judecată modeste. Reclamantei nu i s-a aplicat nicio sancţiune penală şi nici nu a fost obligată să plătească daune-interese, spre deosebire de editorii din alte cauze în care fuseseră pronunţate pedepse cu închisoarea, interdicţia de a exercita profesia de ziarist, confiscarea tuturor exemplarelor ediţiei unui ziar şi obligarea la plata de despăgubiri considerabile [a se vedea Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct. 112, CEDO 2004‑XI; Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlags GmbH împotriva Austriei, nr. 58547/00, pct. 41, 27 octombrie 2005; şi Flinkkilä şi alţii împotriva Finlandei, nr. 25576/04, pct. 89, 6 aprilie 2010]. Guvernul adaugă că, în plus, instanţele germane nu au interzis orice reportaj privind arestarea şi procesul lui X; problema fusese faptul că reclamanta nu păstrase anonimatul actorului la momentul arestării acestuia şi înainte de proces.
61. Guvernul insistă asupra marjei de apreciere de care statul dispune în speţă. Această marjă depinde de natura activităţilor în joc şi de scopul restricţiilor. De altfel, în jurisprudenţa recentă a Curţii, aceasta a recunoscut statelor o marjă de apreciere amplă în cauzele care privesc art. 8 din convenţie (Armonienė împotriva Lituaniei, nr. 36919/02, pct. 38, 25 noiembrie 2008, şi A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 66, 9 aprilie 2009). În general, marja statelor este mai mare atunci când nu există un consens la nivel european. Conform Guvernului, deşi există în mod cert o tendinţă de armonizare a sistemelor juridice în Europa, totuşi există în continuare diferenţe care sunt dovedite de eşecul negocierilor în vederea adoptării unui regulament al Uniunii Europene referitor la normele care reglementează conflictul de legi privind obligaţiile necontractuale [Regulamentul (CE) nr. 864/2007 din 11 iulie 2007 – Regulamentul Roma II]. Marja de apreciere este amplă şi în cazul în care autorităţile naţionale trebuie să păstreze un echilibru între interese private şi publice concurente sau diferite drepturi protejate de convenţie [Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6339/05, pct. 77, CEDO 2007‑IV, şi Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 78, CEDO 2007‑XIII]. În plus, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene confirmă acest lucru (hotărârile Omega din 14 octombrie 2004, C-36/02, şi Schmidberger din 12 iunie 2003, C‑112/0).
62. Guvernul susţine că particularitatea cauzelor în care, precum în cazul în speţă, instanţei naţionale i se solicită să pună în balanţă drepturile şi interesele a două sau mai multe persoane particulare constă în faptul că procedura în faţa Curţii reprezintă o continuare a procedurii naţionale, fiecare din părţile la această procedură având posibilitatea de a sesiza Curtea. Tocmai din acest motiv, nu este suficientă o singură soluţie, fiind vorba de punerea în balanţă a intereselor aflate în joc, ci ar trebui să existe un „coridor” de soluţii, în limitele căruia instanţa naţională ar trebui să găsească o posibilitate de a pronunţa decizii conforme cu convenţia. În lipsa acestuia, Curtea însăşi ar trebui să se pronunţe cu privire la fiecare din aceste cauze, ceea ce ar intra în atribuţiile sale doar într-o mică măsură.
63. Guvernul precizează că o astfel de tendinţă a fost ceva mai scăzută la nivel naţional deoarece Curtea Constituţională Federală acordă instanţelor ordinare o marjă de apreciere în această privinţă şi se abţine să substituie propria punere în balanţă celei a acestor instanţe. De altfel, acest lucru ar putea explica absenţa motivării deciziei Curţii Constituţionale Federale în speţă. Tendinţa, la nivel naţional, de a reduce sfera controlului unei instanţe constituţionale ar trebui să se aplice cu atât mai mult în cazul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care are sarcina de a examina punerea în balanţă realizată de instanţele din cele 47 de state membre, ale căror ordini juridice sunt încă foarte eterogene.
64. Conform Guvernului, Curtea nu trebuie să intervină decât în cazul în care instanţele interne nu au ţinut seama de anumite circumstanţe specifice atunci când au realizat punerea în balanţă sau dacă rezultatul acesteia este în mod evident disproporţionat (a se vedea, de exemplu, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, pct. 111-120). Această concluzie este confirmată, de asemenea, de art. 53 din convenţie: dacă, în relaţia dintre stat şi cetăţean, creşterea libertăţii persoanei implică doar o limitare a posibilităţii de ingerinţă din partea statului în relaţia dintre doi cetăţeni, acordarea unei importanţe mai mari dreptului uneia dintre persoanele în cauză restrânge dreptul celorlalţi, lucru interzis de art. 53 din convenţie.
b) Societatea reclamantă
65. Societatea reclamantă susţine că, la momentul faptelor, X era un actor cunoscut care juca rolul principal într-un serial TV poliţist extrem de popular, în special în rândul tinerilor spectatori de sex masculin, care, în plus, îl aleseseră drept al doilea cel mai popular actor în 2002. Prin urmare, X nu era o persoană obişnuită care nu atrăgea atenţia mass-mediei, precum a fost cazul în alte cauze soluţionate de Curte (a se vedea, în special, Sciacca împotriva Italiei, nr. 50774/99, CEDO 2005‑I; Toma împotriva României, nr. 42716/02, 24 februarie 2009; şi Egeland şi Hanseid împotriva Norvegiei, nr. 34438/04, 16 aprilie 2009).
66. Conform reclamantei, comiterea unei fapte de natură penală nu este, prin natura sa, niciodată o problemă pur privată. În plus, în speţă, X recidivase, având în vedere că fusese condamnat deja, în iulie 2000, la o pedeapsă cu închisoarea de cinci luni cu suspendare şi la plata unei amenzi de 5 000 EUR pentru posesie de droguri.
67. Interesul publicului de a fi informat era mai important decât dreptul lui X la respectarea vieţii sale private. Persoana în cauză încercase – din proprie iniţiativă – să atragă atenţia publicului, avea o valoare pe piaţă corespunzătoare gradului său de notorietate, permisese să i se facă fotografii cu ocazia unor evenimente publice şi acordase presei interviuri în care dezvăluia aspecte ale vieţii sale private, inclusiv consumul de droguri. Având rolul unui model şi intrând de bună voie în arena publică, X ar fi trebuit să admită faptul că atrăgea atenţia publicului, în special dacă săvârşea o faptă de natură penală. Conform reclamantei, persoanele care folosesc de mass-media pentru a fi promovate trebuie să se aştepte ca mass-media să prezinte informaţii reale despre comportamentul lor. În cazul lui X, acest lucru era cu atât mai adevărat cu cât, ulterior primei sale condamnări pentru posesie de droguri, afirmase că nu mai consuma droguri. Astfel, acesta renunţase la dreptul său la o viaţă privată.
68. În plus, reclamanta subliniază faptul că nu era contestată veridicitatea faptelor relatate în reportajele în litigiu [a se vedea, a contrario, Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, CEDO 2004‑XI]. De asemenea, informaţiile difuzate nu fuseseră de natură să influenţeze desfăşurarea anchetei preliminare sau a procesului (a se vedea, a contrario, Tourancheau şi July împotriva Franţei, nr. 53886/00, 24 noiembrie 2005); acestea cuprindeau nu numai detalii privind viaţa privată a lui X, ci şi informaţii factuale serioase privind dreptul penal şi consecinţele consumului de droguri. Prezenta cauză se deosebea de cauza Von Hannover (citată anterior), cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de X, reclamanţii din această cauză încercaseră întotdeauna să îşi protejeze viaţa privată.
69. Reclamanta aminteşte că a relatat arestarea lui X după divulgarea, de către autoritățile competente cu efectuarea urmăririi penale, a faptelor şi a identităţii persoanei arestate. În susţinerea orală din cadrul şedinţei, în special în răspunsul la întrebările adresate de judecători, aceasta a afirmat că, înainte de publicarea articolelor în litigiu, Parchetul din München ţinuse o conferinţă de presă – în prezenţa camerelor de televiziune – în cadrul căreia furnizase informaţii detaliate. În plus, parchetul publicase un lung comunicat de presă privind acest subiect. Prin urmare, reclamanta nu publicase decât informaţii care fuseseră făcute publice deja. Or, ar fi descurajant pentru ziarişti să nu poată publica astfel de informaţii. Astfel, participarea la o conferinţă de presă ar fi o pierdere totală de timp.
70. În concluzie, reclamanta subliniază că presa nu trebuie să fie limitată la a publica doar reportaje privind personalităţi politice. Conform acesteia, având în vedere că personalităţile cunoscute publicului larg au posibilitatea să îşi construiască imaginea folosind mass-media, aceasta trebuie să aibă posibilitatea de a corecta această imagine atunci când nu mai corespunde realităţii. Nu se punea problema să se afirme supremaţia libertăţii de exprimare asupra dreptului la respectarea vieţii private. Totuşi, libertatea de exprimare ar trebui să prevaleze în cazul în care persoana vizată are o notorietate care depăşeşte nivelul regional şi a ales de bună voie să îşi promoveze această notorietate.
2. Observaţiile terţilor intervenienţi
a) Media Lawyers Association
71. Asociaţia intervenientă susţine că dreptul la reputaţie nu este protejat de convenţie. Publicarea unui articol defăimător despre o persoană nu constituie în sine o ingerinţă în exercitarea drepturilor garantate de art. 8 din convenţie. Dreptul mass-mediei de a relata orice subiect de interes public şi în special de a informa publicul cu privire la procedurile judiciare ar trebui să facă obiectul unei ample şi solide protecţii atunci când sunt puse în balanţă drepturile care decurg din art. 8 şi art. 10 din convenţie. Asociaţia intervenientă subliniază că menţionarea numelui persoanei vizate sau precizarea oricăror alte elemente care pot conduce la identificarea acesteia joacă un rol important în îndeplinirea sarcinii constând în informarea publicului.
72. Conform jurisprudenţei Curţii Supreme a Regatului Unit, un reportaj privind procedurile judiciare care nu ar putea include numele părţilor ar fi golit de substanţă; cititorii ar fi mai puţin interesaţi şi editorii i-ar acorda o importanţă mai mică. De asemenea, asociaţia insistă asupra importanţei marjei de apreciere editoriale care trebuie acordată presei şi asupra principiului publicării de informaţii privind procedurile judiciare, la care mass-media contribuie în mod esenţial şi de la care pot exista excepţii doar în circumstanţe speciale, precum necesitatea de a proteja o parte sau un martor prin acordarea anonimatului. În afara acestor circumstanţe, ar trebui ca dreptul mass-mediei de a publica reportaje privind proceduri judiciare, eventual însoţite de fotografii, să nu fie suspus niciunei restricţii.
b) Intervenţia comună a Media Legal Defence Initiative, International Press Institute şi World Association of Newspapers and News Publishers
73. Cele trei asociaţii interveniente subliniază că, în statele contractante, se observă o tendinţă de asimilare de către instanţele naţionale a principiilor şi normelor stabilite de Curte în ceea ce priveşte punerea în balanţă a drepturilor care decurg din art. 8 şi art. 10 din convenţie, chiar dacă problema de a stabili ce importanţă are o anumită circumstanţă poate varia de la un stat la altul. Acestea solicită Curţii să lase statelor contractante o marjă amplă de apreciere. În această privinţă, asociaţiile susţin că art. 53 din convenţie pledează în favoarea unei astfel de marje. În hotărârea Chassagnou şi alţii împotriva Franţei [(MC), nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, pct. 113, CEDO 1999‑III], Curtea a recunoscut, de altfel, statelor contractante o marjă importantă în cazurile în care este vorba despre situaţii în care sunt în joc interese concurente.
74. De asemenea, statele contractante dispun, în general, de o marjă mai amplă atunci când este vorba despre obligaţiile lor pozitive în domeniul relaţiilor între persoane de drept privat sau în alte domenii în care, într-o societate democratică, pot exista în mod rezonabil divergenţe de opinie considerabile (Fretté împotriva Franţei, nr. 36515/97, pct. 41, CEDO 2002‑I). De asemenea, Curtea a recunoscut deja o marjă amplă într-o cauză al cărei obiect era punerea în balanţă a drepturilor care decurg din art. 8 şi art. 10 din convenţie (A. împotriva Norvegiei, citată anterior, pct. 66). Rolul ei este tocmai de a se asigura că statele contractante instituie un mecanism care permite să se procedeze la o punere în balanţă şi să se verifice dacă factorii specifici luaţi în considerare de instanţa naţională în această privinţă sunt conformi cu convenţia şi jurisprudenţa sa. Ar trebui să intervină doar în cazul în care circumstanţele luate în considerare de instanţa naţională sunt în mod evident necorespunzătoare sau concluziile instanţelor naţionale au în mod clar un caracter arbitrar ori nu respectă interesele persoanei în cauză în ceea ce priveşte protejarea sferei private sau a reputaţiei acesteia. În caz contrar, ar risca să devină o instanţă de recurs pentru astfel de cauze.
3. Motivarea Curţii
75. Părţile nu au contestat faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în speţă au constituit o ingerinţă în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 din convenţie.
76. O ingerinţă este contrară convenţiei dacă nu respectă cerinţele prevăzute la paragraful 2 din articolul 10. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă aceasta era „prevăzută de lege”, dacă avea unul sau mai multe scopuri legitime enunţate în acest paragraf şi dacă era „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestui scop sau a acestor scopuri.
77. Nu se contestă faptul că ingerinţa era prevăzută la art. 823 alin. (1) şi art. 1004 alin. (1) din Codul civil (supra, pct. 18 şi 47), interpretate în lumina dreptului la protecţia personalităţii. Nu se contestă nici faptul că aceasta avea un scop legitim, şi anume protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, în sensul art. 10 § 2 din convenţie, ceea ce poate include, conform jurisprudenţei Curţii (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004‑VI, şi Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007), dreptul la respectarea vieţii private, în sensul art. 8 din convenţie. În schimb, părţile nu sunt de acord în privinţa problemei de a stabili dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.
a) Principiile generale
i. Cu privire la libertatea de exprimare
78. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitate deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”. Astfel cum este consacrată la art. 10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător [a se vedea, printre altele, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, seria A nr. 24; Editions Plon împotriva Franţei, nr. 58148/00, pct. 42, CEDO 2004‑IV; şi Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 45, CEDO 2007‑IV].
79. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacă presa într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general. La funcţia sa, care constă în diseminarea informaţiilor şi ideilor referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de „câine de pază” [Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59 şi 62, CEDO 1999‑III, şi Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 71].
80. Această sarcină include faptul de a prezenta şi de a comenta procedurile judiciare, fapt care, cu condiţia să nu depăşească limitele precizate mai sus, contribuie la difuzarea lor şi, prin urmare, le face compatibile cu cerinţa conform căreia şedinţele trebuie să fie publice, prevăzută la art. 6 § 1 din convenţie. Este de neconceput faptul ca problemele soluţionate de instanţe să nu poată, anterior sau simultan, să genereze discuţii şi în alte părţi, fie în reviste de specialitate, în presă sau în rândul publicului, în general. La funcţia mass-mediei, care constă în comunicarea unor astfel de informaţii şi idei, se adaugă dreptul publicului de a le primi (News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 56, CEDO 2000‑I; Dupuis şi alţii împotriva Franţei, nr. 1914/02, pct. 35, CEDH 2007‑VII; şi Campos Dâmaso împotriva Portugaliei, nr. 17107/05, pct. 31, 24 aprilie 2008).
81. Libertatea jurnalistică include şi posibilitatea de a recurge la anumită doză de exagerare, sau chiar de provocare (Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 71). În plus, nici Curţii şi nici instanţelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz (Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 298, şi Eerikäinen şi alţii împotriva Finlandei, nr. 3514/02, pct. 65, 10 februarie 2009).
ii. Cu privire la restricţiile privind libertatea de exprimare
82. Totuşi, art. 10 § 2 din convenţie subliniază că exercitarea libertăţii de exprimare cuprinde „îndatoriri şi responsabilităţi” care sunt valabile şi pentru mass-media, chiar şi atunci când este vorba despre chestiuni de un mare interes general. Aceste îndatoriri şi responsabilităţi pot avea o importanţă deosebită în cazul în care există riscul de a se aduce atingere reputaţiei unei persoane menţionate nominal şi de a fi încălcate „drepturile altora”. Astfel, trebuie să existe motive specifice pentru a putea scuti mass-media de obligaţia care îi revine de obicei de a verifica declaraţiile factuale defăimătoare la adresa persoanelor particulare. Existenţa acestor motive depinde în special de natura şi gradul defăimării în cauză, precum şi de măsura în care mass-media poate considera în mod rezonabil sursele sale ca fiind credibile în ceea ce priveşte alegaţiile (Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 78, şi Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom împotriva Norvegiei, nr. 510/04, pct. 89, CEDO 2007‑III).
83. Curtea reaminteşte că dreptul la protejarea reputaţiei este un drept care este protejat de art. 8 din convenţie, fiind un element care ţine de viaţa privată (Chauvy şi alţii, citată anterior, pct. 70; Pfeifer, citată anterior, pct. 35; şi Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010). Noţiunea de „viaţă privată” este o noţiune largă, care nu poate avea o definiţie exhaustivă şi care include integritatea fizică şi morală a persoanei şi, prin urmare, poate îngloba multiple aspecte ale identităţii unui individ, precum identificarea şi orientarea sexuală, numele sau elemente legate de dreptul la imagine [S. şi Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 30562/04 şi 30566/04, pct. 66, CEDO 2008-...].Cuprinde informaţii personale cu privire la care un individ poate avea încrederea legitimă că nu vor fi publicate fără consimţământul său (Flinkkilä şi alţii, citată anterior, pct. 75, şi Saaristo şi alţii împotriva Finlandei, nr. 184/06, pct. 61, 12 octombrie 2010).
Totuşi, pentru ca art. 8 să fie luat în considerare, atacul asupra reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la respectarea vieţii private (A. împotriva Norvegiei, citată anterior, pct. 64). De asemenea, Curtea a hotărât că nu poate fi invocat art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputaţiei care este o consecinţă previzibilă a propriilor acţiuni, precum săvârşirea unei fapte de natură penală (Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 49, CEDO 2004‑VIII).
84. Atunci când examinează necesitatea unei ingerinţe într-o societate democratică în vederea „protejării reputaţiei sau a drepturilor altora”, Curţii i se poate solicita să verifice dacă autorităţile naţionale au păstrat un echilibru just între protejarea a două valori garantate de convenţie şi care pot fi în conflict în anumite cauze: şi anume, pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, astfel cum este garantat de dispoziţiile art. 8 (Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, nr. 71111/01, pct. 43, 14 iunie 2007, şi MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 142, 18 ianuarie 2011).
iii. Cu privire la marja de apreciere
85. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 10 din convenţie, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a examina necesitatea şi amploarea unei ingerinţe în cadrul libertăţii de exprimare protejată de această dispoziţie (Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 60, CEDO 2001‑I, şi Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 68).
86. Totuşi, această marjă merge mână în mână cu un control european în ceea ce priveşte atât legislaţia, cât şi deciziile care o aplică, chiar şi atunci când sunt emise de o instanţă independentă (Karhuvaara şi Iltalehti împotriva Finlandei, nr. 53678/00, pct. 38, CEDO 2004‑X, şi Flinkkilä şi alţii, citată anterior, pct. 70). În exercitarea competenţei sale de control, Curtea nu are obligaţia de a se substitui instanţelor naţionale, ci îi revine sarcina de a verifica, ţinând seama de ansamblul cauzei, dacă deciziile pronunţate de instanţe în temeiul competenţei acestora de apreciere se conciliază cu dispoziţiile invocate din convenţie [Petrenco împotriva Moldovei, nr. 20928/05, pct. 54, 30 martie 2010; Polanco Torres şi Movilla Polanco, citată anterior, pct. 41; şi Petrov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 27103/04, 2 noiembrie 2010].
87. În cauze precum prezenta speţă, Curtea consideră că soluţionarea cererii nu poate varia, în principiu, fie că cererea a fost introdusă în faţa sa în temeiul art. 10 din convenţie de către editorul care a publicat reportajul în litigiu, fie în temeiul art. 8 de către persoana care face obiectul reportajului. Aceste drepturi merită a priori un respect egal [Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS) împotriva Franţei, nr. 12268/03, pct. 41, 23 iulie 2009; Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010; şi Mosley împotriva Regatului Unit, nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011; a se vedea şi punctul 11 din Rezoluţia Adunării Parlamentare – supra, pct. 51]. Prin urmare, marja de apreciere ar trebui, în principiu, să fie aceeaşi în ambele cazuri.
88. În cazul în care punerea în balanţă a acestor două drepturi de către autorităţile naţionale a fost realizată respectându-se criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, trebuie să existe motive serioase pentru ca opinia Curţii să se substituie celei emise de instanţele interne [MGN Limited, citată anterior, pct. 150 şi 155, şi Palomo Sánchez şi alţii împotriva Spaniei (MC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06, pct. 57, 12 septembrie 2011].
iv. Criteriile relevante pentru punerea în balanţă
89. În ceea ce priveşte punerea în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private, criteriile care decurg din jurisprudenţă şi care sunt relevante în speţă sunt enumerate în continuare.
α) Contribuţia la o dezbatere de interes general
90. Un prim element esenţial este contribuţia pe care o are apariţia fotografiilor sau a articolelor din presă la o dezbatere de interes general [Von Hannover, citată anterior, pct. 60; Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, nr. 64772/01, pct. 68; şi Standard Verlags GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 21277/05, pct. 46, 4 iunie 2009]. Definiţia a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanţele cauzei. Curtea consideră totuşi că este util să reamintească faptul că a recunoscut existenţa unui astfel de interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme politice sau săvârşirea de infracţiuni (White împotriva Suediei, nr. 42435/02, pct. 29; Egeland şi Hanseid, citată anterior, pct. 58; Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue, citată anterior, pct. 72), ci şi în cazul în care privea probleme legate de sport sau artişti (Nikowitz şi Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr. 5266/03, pct. 25, 22 februarie 2007; Colaço Mestre şi SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. împotriva Portugaliei, nr. 11182/03 şi 11319/03, pct. 28, 26 aprilie 2007; şi Sapan împotriva Turciei, nr. 44102/04, pct. 34, 8 iunie 2010). În schimb, eventualele probleme conjugale ale preşedintelui unui stat sau dificultăţile financiare ale unui cântăreţ celebru nu au fost considerate probleme de interes general [Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 52, şi Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 43].
β) Notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului
91. Rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor care fac obiectul reportajului şi/sau al fotografiei constituie un alt criteriu important, legat de cel precedent. În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană particulară necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice [Minelli împotriva Elveţiei (dec.), nr. 14991/02, 14 iunie 2005, şi Petrenco, citată anterior, pct. 55]. Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, care priveşte personalităţi politice în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora, nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii (Von Hannover, citată anterior, pct. 63, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 47).
Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de „câine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţi privind probleme de interes public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. În mod similar, dacă, în circumstanţe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viaţa privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalităţi publice, acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la detalii din viaţa lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii unui anumit segment al publicului în această privinţă (Von Hannover, citată anterior, pct. 65, cu trimiterile citate, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 53; a se vedea şi punctul 8 din Rezoluţia Adunării Parlamentare – supra, pct. 51). În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă [Von Hannover, citată anterior, pct. 66; Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 40; şi MGN Limited, citată anterior, pct. 143].
γ) Comportamentul anterior al persoanei în cauză
92. Comportamentul persoanei în cauză înainte de publicarea reportajului sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare [Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 52 şi 53, şi Sapan, citată anterior, pct. 34]. Totuşi, simplul fapt că a cooperat cu presa anterior nu este de natură să priveze persoana în cauză de orice protecţie împotriva publicării reportajului sau a fotografiei în cauză (Egeland şi Hanseid, citată anterior, pct. 62).
δ) Modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora
93. Modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea lor joacă, de asemenea, un rol important. Curtea a hotărât deja că garanţia oferită ziariştilor la art. 10, în ceea ce priveşte rapoartele privind probleme de interes general, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte, şi să furnizeze informaţii „fiabile şi precise”, respectând deontologia jurnalistică [a se vedea, de exemplu, Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, pct. 54, CEDO 1999-I; Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 78; şi Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr. 69698/01, pct. 103, CEDO 2007-V].
ε) Conţinutul, forma şi consecinţele publicării
94. Modul în care sunt publicate un reportaj sau o fotografie şi maniera în care persoana în cauză este prezentată în reportaj sau în fotografie pot, de asemenea, să fie luate în considerare [(Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. împotriva Austriei (nr. 3), nr. 66298/01 şi 15653/02, pct. 47, 13 decembrie 2005; Reklos şi Davourlis împotriva Greciei, nr. 1234/05, pct. 42, 15 ianuarie 2009; şi Jokitaipale şi alţii împotriva Finlandei, nr. 43349/05, pct. 68, 6 aprilie 2010]. Amploarea difuzării reportajului şi a fotografiei poate fi, de asemenea, importantă, în funcţie de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj naţional sau local, important sau puţin important (Karhuvaara şi Iltalehti, citată anterior, pct. 47, şi Gourguénidzé împotriva Georgiei, nr. 71678/01, pct. 55, 17 octombrie 2006).
ζ) Gravitatea sancţiunii impuse
95. În cele din urmă, natura şi gravitatea sancţiunilor impuse sunt factori care trebuie, de asemenea, să fie luaţi în considerare atunci când este apreciată proporţionalitatea unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare (Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 93, şi Jokitaipale şi alţii, citată anterior, pct. 77).
b) Aplicarea în cazul de faţă
i. Contribuţia la o dezbatere de interes general
96. Curtea remarcă faptul că articolele în litigiu privesc arestarea şi condamnarea actorului X, adică fapte judiciare publice despre care se poate considera că prezintă un anumit interes general. Într-adevăr, publicul are, în principiu, un interes să fie informat şi să se poată informa cu privire la proceduri penale, respectând totodată cu stricteţe prezumţia de nevinovăţie (News Verlags GmbH & Co.KG, citată anterior, pct. 56; Dupuis şi alţii, citată anterior, pct. 37; şi Campos Dâmaso, citată anterior, pct. 32; a se vedea şi Recomandarea Rec(2003)13 a Comitetului de Miniştri şi, în special, principiile 1 şi 2 din anexa la aceasta – supra, pct. 50). Totuşi, gradul acestui interes variază, putând evolua în cursul procedurii – din momentul arestării – în funcţie de diverşi factori, precum notorietatea persoanei în cauză, circumstanţele cauzei şi orice element nou care apare în cursul procedurii.
ii. Notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului
97. Curtea evidenţiază concluziile foarte diferite la care au ajuns instanţele naţionale în cadrul aprecierii gradului de notorietate a lui X. Astfel, în opinia tribunalului regional, acesta nu era o personalitate aflată în centrul atenţiei publicului şi nu reuşise să devină atât de apropiat de public încât să fi renunţat la dreptul la protejarea persoanei sale, în ciuda notorietăţii în calitate de actor şi a apariţiilor frecvente la televizor (supra, pct. 23). În schimb, curtea de apel a considerat că X era foarte cunoscut publicului, că se bucura de o popularitate mare şi că, o anumită perioadă de timp, jucase rolul unui comisar de poliţie, fără să fi devenit însă un model al aplicării legii, ceea ce ar fi justificat interesul publicului pentru faptul de a stabili dacă acesta se comporta în viaţa privată asemenea personajului său (supra, pct. 33 şi 34).
98. Curtea consideră că, în principiu, aprecierea gradului de notorietate a unei persoane revine, în primul rând, instanţelor interne, în special în cazul în care este vorba despre o persoană cunoscută la scară naţională. Aceasta evidenţiază în speţă faptul că, la momentul faptelor, X era actorul principal al unui serial poliţist foarte popular, în care interpreta personajul central, comisarul Y. Popularitatea actorului se datora în special acestui serial din care, la momentul apariţiei primului articol, fuseseră difuzate 103 episoade, ultimele 54 cu X în rolul comisarului Y. Prin urmare, nu era vorba, astfel cum a sugerat aparent tribunalul regional, de un actor de plan secund a cărui notorietate rămăsese limitată, în ciuda unui număr mare de apariţii în filme (peste 200 – supra, pct. 22). În această privinţă, este necesar să se remarce, de asemenea, faptul că curtea de apel a făcut referire nu numai la existenţa unor cluburi de admiratori ai lui X, dar şi la faptul că admiratorii acestuia ar fi putut fi încurajaţi să îl imite consumând droguri, dacă infracţiunea nu ar fi fost săvârşită departe de ochii publicului (supra, pct. 32).
99. În plus, deşi se poate afirma că, de regulă, publicul face distincţie între un actor şi personajul pe care acesta îl interpretează, poate exista totuşi o legătură strânsă între popularitatea actorului în cauză şi personajul pe care îl joacă în cazul în care, precum în speţă, persoana în cauză este cunoscută în principal pentru rolul respectiv. În cazul lui X, acest rol era, în plus, cel al unui comisar de poliţie, a cărui misiune era să asigure respectarea legii şi să lupte împotriva criminalităţii. Or, acest fapt era de natură să crească interesul publicului de a fi informat cu privire la arestarea lui X pentru o săvârşirea unei infracţiuni. Ţinând seama de aceste elemente şi de termenii utilizaţi de instanţele naţionale pentru a evalua gradul de notorietate a lui X, Curtea consideră că aceasta era suficient de mare pentru ca persoana în cauză să fie considerată drept personaj public. Acest considerent întăreşte, prin urmare, interesul publicului de a fi informat cu privire la arestarea lui X şi la acţiunea penală pusă în mişcare împotriva sa.
100. În ceea ce priveşte obiectul reportajelor, instanţele naţionale au considerat că infracţiunea săvârşită de X nu era minoră, cocaina fiind un drog puternic. Cu toate acestea, gravitatea infracţiunii era medie sau chiar minoră, având în vedere, pe de o parte, cantitatea mică de droguri care se afla în posesia lui X şi care, în plus, era destinată consumului personal şi, pe de altă parte, numărul mare de infracţiuni de acest tip şi de procedurile penale aferente. Instanţele naţionale nu au acordat multă importanţă faptului că X fusese deja condamnat pentru o infracţiune similară, subliniind că era singurul antecedent judiciar al acestuia şi că, în plus, fusese săvârşită în urmă cu câţiva ani. Acestea au concluzionat că interesul reclamantei de a publica articolele în litigiu se datora doar faptului că X era autorul unei infracţiuni care, dacă ar fi fost săvârşită de o persoană necunoscută, probabil că nu ar fi făcut niciodată obiectul unui reportaj (supra, pct. 20).
Curtea poate subscrie, în esenţă, la această apreciere. Totuşi, aceasta aminteşte că arestarea lui X a avut loc în public, într-unul din corturile de la festivalul berii din München. Or, în opinia curţii de apel, acest fapt genera un interes public important în speţă, chiar dacă acest interes nu includea descrierea şi caracterizarea infracţiunii în cauză, având în vedere că aceasta fusese săvârşită departe de ochii publicului.
iii. Comportamentul lui X înainte de publicarea articolelor în litigiu
101. Un alt factor este comportamentul anterior al lui X faţă de mass-media, având în vedere că el însuşi dezvăluise detalii din viaţa sa privată într-un anumit număr de interviuri (supra, pct. 25). În opinia Curţii, acesta dorise să fie în centrul atenţiei, astfel încât, ţinând seama de notorietatea lui, „speranţa legitimă” a acestuia de a i se proteja eficient viaţa privată era, prin urmare, limitată [a se vedea mutatis mutandis, Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 53, şi, a contrario, Eerikäinen şi alţii, citată anterior, pct. 66].
iv. Modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora
102. În ceea ce priveşte modalitatea de obţinere a informaţiilor publicate, reclamanta susţine că relatase arestarea lui X numai după divulgarea, de către autorităţile de urmărire penală, a faptelor şi a identităţii acuzatului. De asemenea, aceasta afirmă că toate informaţiile pe care le-a publicat fuseseră deja făcute publice, în special cu ocazia unei conferinţe de presă şi într-un comunicat de presă al parchetului (supra, pct. 69). Guvernul contestă faptul că a fost ţinută o astfel de conferinţă de presă de către parchet şi subliniază că, abia după apariţia primului articol al reclamantei, procurorul W. a confirmat altor mjiloace de informare în masă faptele relatate de aceasta.
103. Curtea remarcă faptul că documentele care i-au fost prezentate nu permit confirmarea afirmaţiilor reclamantei referitoare la organizarea unei conferinţe de presă şi difuzarea unui comunicat de presă anterior publicării primului articol. Dimpotrivă, în urma unei întrebări adresate de Curte în şedinţă, afirmaţiile în cauză s-au dovedit a fi nefondate. Curtea consideră că atitudinea reclamantei în această privinţă este regretabilă.
104. Totuşi, din hotărârile judecătoreşti pronunţate în speţă şi din observaţiile părţilor la procedura internă rezultă că acest aspect nu a fost dezbătut în faţa instanţelor naţionale. În scopul examinării prezentei cereri, Curtea se limitează, prin urmare, la a observa că reclamanta a anexat la toate replicile sale din diversele proceduri interne declaraţia unuia dintre ziariştii săi privind modalitatea în care fuseseră obţinute informaţiile publicate la 29 septembrie 2004 (supra, pct. 11 şi 12), declaraţie a cărei veridicitate nu a fost contestată de Guvern. În consecinţă, deşi reclamanta nu poate pretinde în mod întemeiat faptul că a publicat pur şi simplu informaţii care fuseseră făcute publice la o conferinţă de presă a Parchetului din München, nu este mai puţin adevărat că confirmarea informaţiilor publicate şi, în special, identitatea lui X proveneau de la poliţie şi de la procurorul W., care, la momentul faptelor, era, în plus, purtătorul de cuvânt al Parchetului din München.
105. În consecinţă, având în vedere că primul articol era întemeiat pe informaţii transmise de ataşatul de presă al Parchetului din München, acesta avea o bază factuală suficientă [Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 72; Eerikäinen şi alţii, citată anterior, pct. 64; şi Pipi împotriva Turciei (dec.), nr. 4020/03, 15 mai 2009]. De asemenea, veridicitatea faptelor relatate de cele două reportaje nu a fost contestată de părţi la procedura internă şi nici de părţi la procedura în faţa Curţii (a se vedea Karhuvaara and Iltalehti, citată anterior, pct. 44).
106. Totuşi, pentru instanţele naţionale care au examinat cauza, faptul că aceste informaţii proveneau de la Parchetul din München însemna pur şi simplu că reclamanta putea să se bazeze pe veridicitatea lor, dar nu o scutea pe aceasta de obligaţia de a pune în balanţă interesul său de a le publica şi interesul lui X la respectarea vieţii sale private. În opinia acestora, punerea în balanţă putea fi realizată doar de presă, deoarece o autoritate publică nu era în măsură să ştie în ce fel sau sub ce formă urma să fie difuzată informaţia respectivă (supra, pct. 27-30).
107. Conform Curţii, nimic nu sugerează că nu a fost realizată o astfel de punere în balanţă. Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că, ţinând seama de natura infracţiunii săvârşite de X, de gradul său de notorietate, de circumstanţele arestării sale şi de veridicitatea informaţiilor în cauză, reclamanta, după ce a obţinut confirmarea informaţiilor în cauză de către înseşi autorităţile de urmărire penală, nu avea motive suficient de puternice să creadă că trebuia să păstreze anonimatul lui X. În acest context, trebuie să se amintească, de asemenea, că procurorul W. a confirmat altor reviste şi unor canale de televiziune toate informaţiile dezvăluite de reclamantă în ziua apariţiei primului articol. De asemenea, la apariţia celui de-al doilea articol, faptele care au condus la condamnarea lui X erau deja cunoscute de public (a se vedea, mutatis mutandis, Aleksey Ovchinnikov împotriva Rusiei, nr. 24061/04, pct. 49, 16 decembrie 2010). De altfel, însăşi curtea de apel a considerat că reclamantei i se putea reproşa doar o neglijenţă minoră, având în vedere că informaţiile comunicate de parchet o determinaseră să considere că reportajul în litigiu era legal (supra, pct. 35). În opinia Curţii, nu s-a demonstrat că reclamanta a acţionat cu rea-credinţă publicând articolele în litigiu.
v. Conţinutul, forma şi consecinţele articolelor în litigiu
108. Curtea remarcă faptul că primul articol s-a limitat la a relata arestarea lui X, informaţiile obţinute de W. şi aprecierea juridică a gravităţii infracţiunii de către un expert juridic (supra, pct. 13). În ceea ce priveşte cel de-al doilea articol, acesta nu a făcut decât să relateze pedeapsa pronunţată de tribunal la sfârşitul unei şedinţe publice şi după mărturia lui X (supra, pct. 15). Prin urmare, articolele nu au dezvăluit detalii din viaţa privată a lui X, ci au privit, în esenţă, circumstanţele şi urmările arestării (Flinkkilä şi alţii, citată anterior, pct. 84, şi Jokitaipale şi alţii, citată anterior, pct. 72). Acestea nu conţineau nicio expresie insultătoare sau afirmaţie nefondată (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 82). Faptul că în primul articol au fost folosite anumite expresii destinate în mod verosimil să capteze atenţia publicului nu poate, în sine, să ridice o problemă în temeiul jurisprudenţei Curţii (Flinkkilä şi alţii, citată anterior, pct. 74, şi Pipi, decizie citată anterior).
În plus, Curtea observă că tribunalul regional a interzis publicarea fotografiilor care însoţeau articolele în litigiu şi că reclamanta nu a contestat această interdicţie. Prin urmare, aceasta consideră că forma articolelor în litigiu nu a reprezentat un motiv pentru interzicerea publicării lor. De asemenea, Guvernul nu a demonstrat că publicarea articolelor avusese consecinţe reale asupra lui X.
vi. Gravitatea sancţiunii impuse reclamantei
109. În cele din urmă, în ceea ce priveşte gravitatea sancţiunilor impuse reclamantei, Curtea consideră că, deşi au fost indulgente, acestea au putut exercita un efect descurajant asupra reclamantei. În orice caz, acestea nu se justificau având în vedere elementele enumerate mai sus.
c) Concluzie
110. În concluzie, deşi pertinente, motivele prezentate de statul pârât nu sunt suficiente pentru a stabili că ingerinţa incriminată era necesară într-o societate democratică. În ciuda marjei de apreciere de care dispun în materie statele contractante, Curtea consideră că nu există un raport de proporţionalitate rezonabil între, pe de o parte, restricţiile impuse de instanţele naţionale în ceea ce priveşte dreptul societăţii reclamante la libertatea de exprimare şi, pe de altă parte, scopul legitim urmărit.
111. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
112. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
113. Societatea reclamantă solicită 27 734,28 EUR cu titlu de prejudiciu material, sumă care corespunde amenzii contravenţionale şi penalităţilor pe care a trebuit să i le plătească lui X (11 000 EUR, a se vedea supra, pct. 31 şi 46), cheltuielilor de judecată ale lui X (1 261,84 EUR, a se vedea supra, pct. 18 şi 40) şi onorariilor avocaţilor lui X (15 472,44 EUR) pe care aceasta a fost obligată să le ramburseze. În această ultimă privinţă, aceasta a făcut trimitere la hotărârea Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2) (nr. 10520/02, pct. 46, 14 decembrie 2006).
114. Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.
115. Curtea constată că există o legătură de cauzalitate suficientă între încălcarea constatată şi sumele solicitate, cu excepţia sumei de 5 000 EUR corespunzătoare penalităţilor. În consecinţă, acordă 17 734, 28 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
116. Reclamanta solicită 32 522,80 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. Această sumă include cheltuielile de judecată (6 610 EUR) şi onorariile avocaţilor pentru toate procedurile în faţa instanţelor civile (13 972,50 EUR), în faţa Curţii Constituţionale Federale (5 000 EUR) şi în faţa Curţii (5 000 EUR), precum şi cheltuielile de traducere pentru procedura în faţa Curţii (1 941,30 EUR). Reclamanta precizează că, deşi a convenit cu avocaţii o valoare a onorariilor mai ridicată, aceasta nu solicită decât sumele corespunzătoare baremelor stabilite de lege. În ceea ce priveşte sumele solicitate pentru introducerea acţiunii în faţa Curţii Constituţionale Federale şi pentru depunerea cererii în faţa Curţii, reclamanta lasă acest aspect la aprecierea Curţii, precizând totodată că solicită cel puţin suma de 5 000 EUR pentru fiecare procedură.
117. Guvernul remarcă faptul că reclamanta limitează solicitările sale privind onorariile avocaţilor la sumele prevăzute de baremele aplicabile în Germania, ceea ce nu este criticabil. Totuşi, acesta contestă sumele solicitate pentru procedura în faţa Curţii Constituţionale Federale şi în faţa Curţii din cauza absenţei detaliilor. Acesta precizează că în cazul în care Curtea Constituţională Federală respinge un recurs constituţional, aceasta stabileşte, de regulă, valoarea litigiului la 4 000 EUR. Onorariile avocaţilor aferente s-ar ridica în acest caz la 500 EUR, cu toate cheltuielile incluse.
118. Curtea consideră rezonabile sumele solicitate şi, în consecinţă, le acordă.
C. Dobânzi moratorii
119. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Disjunge, în unanimitate, cererile Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 40660/08 şi 60641/08) de prezenta cerere;
2. Declară, în unanimitate, prezenta cerere admisibilă;
3. Hotărăşte, cu doisprezece voturi la cinci, că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;
4. Hotărăşte, cu doisprezece voturi la cinci,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, următoarele sume:
i. 17 734,28 EUR (şaptesprezece mii şapte sute treizeci şi patru de euro şi douăzeci şi opt de cenţi), la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu material;
ii. 32 522,80 EUR (treizeci şi două de mii cinci sute douăzeci şi doi de euro şi optzeci de cenţi), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 7 februarie 2012.
Michael O’BoyleNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi 74 § 2 din regulament, la prezenta hotărâre este anexat un rezumat al opiniei separate a judecătorului López Guerra, la care s-au raliat judecătorii Jungwiert, Jaeger, Villiger şi Poalelungi.
N.B. M.O’B.
Opinia separată a judecătorului López Guerra
la care se raliază judecătorii Jungwiert, Jaeger, Villiger şi Poalelungi
(Traducere)
Nu subscriu la constatarea Marii Camere privind încălcarea art. 10 din convenţie. În opinia mea, Marea Cameră nu avea niciun motiv pentru a concluziona, în speţă, că instanţele interne nu au protejat în mod corespunzător dreptul societăţii reclamante la libertatea de exprimare.
Bineînţeles că sunt de acord cu modul în care Marea Cameră s-a pronunţat cu privire la faptele cauzei. Aceasta a stabilit în mod întemeiat că a existat o ingerinţă în exercitarea de către societatea reclamantă a dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum este recunoscut la art. 10 din convenţie (în speţă, dreptul de a publica anumite informaţii), ca urmare a sancţiunilor judiciare impuse reclamantei pentru publicarea în presă a două articole privind arestarea şi condamnarea unui terţ. Mă raliez, de asemenea, la concluzia Marii Camere conform căreia sancţiunile erau prevăzute de lege şi urmăreau un scop legitim, şi anume respectarea drepturilor altora, în speţă dreptul la respectarea vieţii private (inclusiv dreptul la respectarea reputaţiei), protejat de art. 8 din convenţie. Aprob, de asemenea, declaraţia Marii Camere (pct. 76 din hotărâre) conform căreia Curtea trebuie să stabilească dacă sancţiunile erau necesare, într-o societate democratică, în sensul art. 10 § 2 din convenţie. În plus, astfel cum se precizează la punctele următoare din hotărâre, pentru a răspunde la această întrebare, Curtea trebuie să stabilească dacă instanţele interne au pus în balanţă în mod corespunzător drepturile şi interesele concurente, şi anume dreptul la libertatea de exprimare, pe de o parte, şi dreptul la respectarea vieţii private, pe de altă parte.
Divergenţa mea de opinie cu hotărârea Marii Camere derivă din următorul raţionament. Conform jurisprudenţei sale constante, citată în prezenta hotărâre, [Petrenco împotriva Moldovei, nr. 20928/05, pct. 54, 30 martie 2010, Petrov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 27103/04, 2 noiembrie 2010, şi Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010], Curţii nu îi revine sarcina de a se substitui instanţelor naţionale competente pentru a judeca fondul cauzei, ci are obligaţia de a controla hotărârile pronunţate de aceste instanţe în exercitarea puterii lor de apreciere. În ceea ce priveşte respectarea art. 10 din convenţie, instanţele interne beneficiază de o anumită marjă de apreciere [Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 57, CEDO 2004‑VI, şi Lappalainen împotriva Finlandei (dec.), nr. 22175/06, 20 ianuarie 2009] deşi, astfel cum, de altfel, a subliniat Marea Cameră în prezenta hotărâre (pct. 86), hotărârile acestora sunt supuse controlului Curţii. În această privinţă, Curtea a stabilit o serie de criterii care trebuie aplicate pentru a aprecia modul în care instanţele naţionale pun în balanţă drepturi contradictorii, în special contribuţia informaţiilor publicate la o dezbatere de interes general, comportamentul anterior şi gradul de notorietate a persoanei în cauză, conţinutul şi veridicitatea informaţiilor, precum şi natura sancţiunilor şi a pedepselor aplicate. Atunci când pun în balanţă drepturile contradictorii din cauzele cu care sunt sesizate, autorităţile naţionale (în speţă instanţele naţionale) trebuie să aplice aceste criterii pentru a adopta o decizie, aplicând totodată dreptul intern atunci când procedează, cu beneficiul unei examinări directe, la aprecierea faptelor şi a circumstanţelor cauzei.
Pentru a-şi exercita atribuţiile de control fără a deveni o instanţă de gradul patru de jurisdicţie, în cadrul sarcinii sale constând în a garanta respectarea drepturilor protejate de convenţie, Curtea trebuie, în esenţă, în acest tip de cauze, să verifice dacă instanţele interne au pus în balanţă în mod corespunzător drepturile contradictorii şi au ţinut seama de criteriile relevante care decurg din jurisprudenţa Curţii, fără să comită o eroare evidentă sau să neglijeze un factor important. În cazul în care sunt respectate aceste condiţii prealabile, adică instanţele interne au pus în balanţă în mod expres drepturile şi interesele concurente şi au aplicat criteriile relevante care decurg din jurisprudenţa menţionată, aprecierea suplimentară de către Curte a intereselor concurente, examinând încă o dată faptele şi circumstanţele cauzei, este echivalentă cu erijarea acesteia într-o instanţă de gradul patru de jurisdicţie (sau, precum în speţă, de gradul cinci).
În prezenta cauză, instanţele interne (în principal tribunalul regional şi Curtea de Apel Hamburg) au procedat cu siguranţă la punerea în balanţă impusă. Pentru fiecare articol publicat, în două ocazii consecutive, aceste instanţe au apreciat interesele concurente care decurg din libertatea de exprimare şi protejarea vieţii private. Într-o motivare amplă, acestea au explicat hotărârile lor definitive şi motivele pentru care au acordat o importanţă mai mare protejării dreptului la respectarea vieţii private şi a reputaţiei. În hotărârile lor, au examinat în detaliu diversele aspecte ale problemei, în special interesul publicului de a fi informat, gradul de notorietate a persoanei vizate, natura infracţiunii de care a fost învinuită şi ulterior acuzată şi pentru care a fost condamnată, precum şi gravitatea sancţiunii impuse societăţii reclamante. În plus, deşi indirect, instanţa de apel naţională s-a bazat în mod conştient pe criteriile Curţii, făcând referire la hotărârea Curţii Federale de Justiţie din 15 noiembrie 2005, care citează şi aplică în mod expres criteriile care decurg din hotărârea Hannover împotriva Germaniei din 24 iunie 2004.
În mod cert, este posibil ca instanţele interne să aplice criteriile relevante în mod evident nerezonabil sau să nu aprecieze în mod corespunzător anumiţi factori importanţi. Totuşi, în speţă, hotărârile pronunţate atât de tribunalul regional, cât şi de Curtea de Apel Hamburg, demonstrează că ambele instanţe au pus cu atenţie în balanţă ansamblul de fapte relevante în cauză, beneficiind de cunoştinţele lor şi de contactul continuu cu realitatea socială şi culturală a ţării lor, într-un mod care nu poate fi considerat arbitrar, neglijent sau în mod evident nerezonabil.
Ţinând seama de elementele precedente, consider că, în speţă, nu există niciun motiv de natură să justifice controlul de către Curte al hotărârilor pronunţate de instanţele interne. Acestea au pus în balanţă interesele concurente, aplicând criteriile relevante în acest scop. Nu au comis nicio eroare evidentă de apreciere şi nu au neglijat niciun factor pertinent. Cu toate acestea, în speţă, în loc să îşi concentreze aprecierea pe chestiunea de a stabili dacă instanţele interne au aplicat în mod eficient criteriile menţionate anterior, Marea Cameră a ales să reexamineze aceleaşi fapte precum cele care fuseseră deja examinate de instanţele naţionale, în ciuda faptului că instanţele interne realizaseră deja o apreciere detaliată a circumstanţelor cauzei într-un mod care nu era evident nerezonabil şi cu beneficiul suplimentar al examinării lor directe în contextul în care au avut loc evenimentele. Analizând aceleaşi fapte, aplicând aceleaşi criterii şi realizând acelaşi exerciţiu de punere în balanţă ca şi instanţele naţionale, Marea Cameră a ajuns la o concluzie diferită, acordând o importanţă mai mare protejării dreptului la libertatea de exprimare decât protejării dreptului la respectarea vieţii private. Totuşi, tocmai acest lucru nu intră în atribuţiile Curţii în conformitate cu jurisprudenţa sa, adică aceasta nu are sarcina de a se erija într-o instanţă de gradul patru de jurisdicţie, pentru a repeta o examinare efectuată în mod corespunzător de către instanţele naţionale.
Full & Egal Universal Law Academy