©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA B. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 42390/07)
Hotărâre
Strasbourg
10 ianuarie 2012
Definitivă
10/04/2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza B. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 6 decembrie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 42390/07, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna B. („reclamanta”), a sesizat Curtea la 16 noiembrie 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Preşedintele camerei a decis din oficiu nedivulgarea identităţii reclamantei (art. 47 § 3 din regulament).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
4. Reclamanta pretinde în special că ancheta penală care s-a desfăşurat ca urmare a plângerii sale penale pentru viol nu a fost efectivă.
5. La 7 iulie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanta, născută în 1958, locuieşte în Buhuşi.
A. Starea de sănătate a reclamantei
7. Prin decizia administrativă din 13 februarie 1996, Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială din Bacău a constatat că reclamanta se afla în incapacitate de muncă şi i-a acordat o pensie de invaliditate. Aceasta fusese diagnosticată cu boala Basedow-Graves (care cauzează o hipertiroidie), precum şi o insuficienţă hipofizară, tiroidectomie subtotală, tetanie manifestă şi ulcer duodenal.
8. Ulterior, reclamanta a fost internată de mai multe ori, cu un diagnostic de „schizofrenie paranoidă”, inclusiv în perioadele 14 septembrie-13 octombrie 2000, 1-15 mai 2002, 21 ianuarie-17 februarie 2003, 2-14 iunie 2004 şi 8-22 octombrie 2007.
9. Biletele de externare eliberate de spital menţionau că reclamanta era aflată în evidenţa psihiatrică a Spitalului Buhuşi şi a Secţiei de Psihiatrie a Spitalului Judeţean Bacău.
10. La fiecare externare, reclamantei i s-a recomandat să continue tratamentul, să evite traumatismele psihice şi să aibă un climat familial psihoprotectiv.
11. De mai multe ori, printre care la data de 21 iulie şi 26 octombrie 2006, reclamanta a fost internată la cererea poliţiei şi adusă de o maşină de poliţie.
12. La 8 august 2006, aceasta a ieşit din spital, cu recomandarea de evita traumatismele psihologice.
13. La 26 octombrie 2006, reclamanta a fost internată, din nou, pentru două săptămâni.
14. Aceasta a fost internată de nenumărate ori ulterior, astfel cum reiese din scrisoarea Spitalului Buhuşi, din data de 26 august 2009, a cărei copie a fost prezentată de Guvern. Rezultă din această scrisoare că, doar în cursul anului 2008, reclamanta a fost internată de patru ori şi că, în total, a petrecut cinci luni internată în Secţia de Psihiatrie Cronici.
B. Neînceperea urmăririi penale pronunţată în urma plângerii penale pentru tentativă de viol
15. La 25 august 2006, reclamanta a sesizat verbal poliţia din comuna sa cu o plângere împotriva lui D. pentru viol, explicând că, în seara de 24 august 2006, în jurul orelor 21.45, acesta a obligat-o să aibă relaţii sexuale cu el. Ofiţerul de poliţie care a primit plângerea sa a întocmit un proces-verbal de primire a unei plângeri verbale, în care a precizat că reclamanta s-a plâns că a fost violată şi că aceasta refuza să semneze procesul-verbal în cauză. Reclamanta pretinde că, la acea vreme, i-a arătat poliţistului nişte muşcături pe faţă. Procesul-verbal nu conţine nicio precizare în această privinţă şi nici alte detalii referitoare la faptele denunţate de reclamantă.
16. În aceeaşi zi, a fost efectuată o cercetare la faţa locului la domiciliul reclamantei. Au fost realizate planşe fotografice şi au fost prelevate două obiecte: un cearşaf de pat care avea o pată, vizibilă chiar şi în fotografia cearşafului, şi o şapcă.
17. În aceeaşi zi, reclamanta a fost adusă la Secţia Urgenţe a Spitalului Judeţean Bacău pentru a fi examinată de un ginecolog, în vederea prelevării de secreţii vaginale, solicitate de poliţie. Odată ajunsă, reclamanta a refuzat această prelevare, afirmând că a fost victima unei tentative de viol şi nu a unui act consumat. În urma acestui refuz, a fost condusă imediat la secţia de psihiatrie a aceluiaşi spital, internarea sa fiind solicitată de poliţie.
18. Prin scrisoarea din data de 25 august 2006, poliţia comunei în care locuia reclamanta a solicitat internarea acesteia în Secţia de Psihiatrie a Spitalului Judeţean Bacău după cum urmează:
„Vă rugăm să o internaţi pe [B.], domiciliată în [...], care prezintă un diagnostic de schizofrenie. Reprezintă un pericol pentru vecini, are obiceiul de a face focul în curte, intră în clădirile oficiale ale comunei având un comportament violent şi se pare că a fost şi victima unui viol în noaptea de 24/25 august 2006.”
19. La 25 şi 29 august 2006, D., suspectul numit de reclamantă, un agricultor în vârstă de treizeci de ani, a fost audiat de poliţie. În depoziţia sa din 29 august 2006, acesta a recunoscut că, în seara de 24 august 2006, în jurul orelor 22, a intrat în curtea casei reclamantei, fără să îşi anunţe prezenţa, apoi a forţat uşa încuiată a casei şi a intrat cu scopul de a avea un raport sexual. Aceasta a început să urle, fiind într-o stare de agitaţie, conform lui D., „din cauza bolii de care suferea”. D. a adăugat că insistase să aibă un raport sexual cu reclamanta, dar că nu reuşise, deoarece era în stare de ebrietate şi că strigătele acesteia ar fi putut fi auzite; aşadar se temea să nu fie surprins de vecini.
20. Conform declaraţiei unei vecine a reclamantei, audiate de poliţie la 28 august 2006, aceasta auzise ţipetele reclamantei în seara de 24 august 2006, dar nu le luase în serios, ştiind că aceasta suferea de o boală mintală.
Din dosarul de anchetă prezentat de Guvern reiese că reclamanta nu a fost audiată niciodată cu privire la plângerea sa şi că niciun reprezentant al acesteia nu a participat la procedura în cauză.
21. Acelaşi ofiţer de poliţie care a întocmit procesul-verbal din 25 august 2006 a sesizat Parchetul în data de 30 septembrie 2006, propunând neînceperea urmăririi penale. În raportul său, acesta preciza că, în dimineaţa zilei de 25 august 2006, a primit un telefon de la o vecină a reclamantei, care auzise ţipetele acesteia în timpul nopţii. Poliţistul a luat act de faptul că s-a deplasat la domiciliul reclamantei, unde a găsit-o „speriată” („am găsit-o pe numita [B.] speriată”), şi a înregistrat plângerea penală pentru viol a acesteia, formulată verbal. Apoi, a dispus transportarea acesteia la Secţia Obstetrică Ginecologie a Spitalului Judeţean Bacău, în vederea unei prelevări. Odată ajunsă acolo, aceasta a refuzat prelevarea, pe motiv că violul nu fusese consumat. În continuare, raportul preciza că, din cauza antecedentelor de internare psihiatrică ale reclamantei, s-a decis internarea imediată a acesteia (Aflată în evidenţa reţelei de psihiatrie Bacău şi Iaşi-Socola cu mai multe internări cu diagnosticul de SCHIZOFRENIE PARANOIDĂ s-a luat măsura internării în secţia de psihiatrie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Bacău.).
22. Dosarul anchetei deschis la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău nu conţine nicio altă precizare în afară de cea referitoare la prelevarea cearşafului de pat de la domiciliul reclamantei, de către poliţie, la 25 august 2006.
23. La 23 octombrie 2006, o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale a fost pronunţată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău.
24. Decizia procurorului menţiona că reclamanta „fusese transportată la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău, unde refuzase să fie examinată de medici”.
În continuare, procurorul a luat act de faptul că reclamanta fusese internată de mai multe ori la Secţia de Psihiatrie a Spitalului Judeţean Bacău şi că prima internare data din 25 august 2006 şi durase până la 13 septembrie 2006.
25. Rezoluţia sublinia, în continuare, că procurorul l-a audiat pe D., care a declarat că recunoştea că a mers la domiciliul reclamantei în seara de 24 august 2006, dar că s-a hotărât să plece, având în vedere că aceasta era agitată. Rezoluţia menţionată anterior preciza, în privinţa acestuia, că „fiind beat, şi-a pierdut şapca”, fără nicio altă precizare privind desfăşurarea faptelor.
26. Fără să facă referire la alte probe, procurorul a concluzionat că nu existau indicii că a fost săvârşit un viol. Rezoluţia nu preciza nimic în ceea ce priveşte semnele de violenţă pe care reclamanta pretindea că le avea în ziua în care a anunţat agresarea sa.
27. La 25 octombrie 2006, reclamanta a fost internată din nou.
28. În contestaţia nedatată a reclamantei împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 23 octombrie 2006, aceasta a susţinut că refuzase să fie examinată de un ginecolog deoarece denunţase o tentativă de viol şi nu un act consumat. În această privinţă, reclamanta sublinia că procurorul nu analizase în niciun fel existenţa unei tentative de viol. În plus, aceasta se plângea de faptul că nu fusese audiată de anchetatori în privinţa plângerii sale penale înainte de a fi pronunţată rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale şi că această rezoluţie nu conţinea nicio precizare privind urmele de violenţă pe care aceasta le prezentase. În contestaţia sa, reclamanta preciza că a fost obligată de mai multe ori să întreţină raporturi sexuale, de către acelaşi acuzat, înainte de tentativa din 24 august 2006, dar că ezitase să îl denunţe deoarece fiecare plângere sau reclamaţie pe care o făcea determina internarea sa psihiatrică. În această contestaţie scrisă de mână, reclamanta descria şi desfăşurarea faptelor din seara de 25 august 2006. Menţiona că acuzatul reuşise să o împingă spre cameră şi să o trântească pe pat, moment în care a început să ţipe şi acuzatul a muşcat-o, a împins-o şi a ameninţat-o.
29. Ulterior contestaţiei reclamantei, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 23 octombrie 2006 a fost confirmată la 23 iulie 2007. Dosarul de anchetă prezentat de Guvern nu face referire la niciun alt act de anchetă.
30. Într-o scrisoare din data de 27 octombrie 2009, Parchetul a informat agentul guvernamental că se afla în imposibilitatea de a furniza atestarea comunicării trimise reclamantei cu privire la decizia din 23 iulie 2007, deoarece, din cauza unei greşite manipulări a corespondenţei, nu a fost înregistrată în evidenţele de expediere a corespondenţei.
31. Guvernul susţine că, între timp, la 10 martie 2008, avocata L.A. a solicitat şi obţinut accesul la dosarul anchetei în numele reclamantei. În această privinţă, Guvernul prezintă copia unei procuri nesemnate de reclamantă, dată pentru „analizarea dosarului” şi o cerere de consultare a dosarului, formulată de avocata L.A. Nu există niciun indiciu că această procură a fost făcută de reclamantă în scopul reprezentării sale în procedură.
II. Dreptul şi practica interne relevante
32. Dispoziţiile legislative relevante în materie de plângere prealabilă şi căi de atac împotriva actelor parchetului sunt descrise în hotărârea Macovei şi alţii împotriva României (nr. 5048/02, pct. 34-35, 21 iunie 2007) şi Iorga şi alţii împotriva României (nr. 26246/05, pct. 39-40, 25 ianuarie 2011).
33. Art. 197 C. pen., astfel cum era formulat la momentul faptelor, se citeşte după cum urmează:
„Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând se imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani (...)”
34. Conform Codului penal adnotat (publicat de G. Bodoroncea, I. Kuglay, L. Lefterache, I. Matei, I. Nedelcu şi F. Vasile, editura C.H. Beck, Bucureşti 2007, p. 687) Curtea de Apel Craiova, în decizia nr. 95/2005, a hotărât că raportul sexual reprezintă o modalitate de a obţine satisfacţia sexuală prin sex, chiar dacă nu se acţionează asupra sexului victimei. Această acţiune realizată prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, constituie elementul material al infracţiunii de viol. Conform aceleiaşi lucrări (p. 686), Curtea de Apel Bucureşti, în decizia nr. 3/1995, a hotărât că, în măsura în care învinuitul a încercat să aibă raporturi sexuale cu o fetiţă de şase ani, constrângerea acesteia era implicită, ţinând seama de faptul că, la vârsta ei, victima nu era în măsură să se apere sau să îşi exprime voinţa, neînţelegând ce i se întâmpla.
35. Conform lucrării menţionate anterior, imobilizarea mâinilor victimei şi împingerea spre un loc propice constituie o tentativă de viol (decizia nr. 1545/1982 a Tribunalului Suprem).
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din convenţie
36. Fără să invoce nicio dispoziţie a convenţiei, reclamanta se plânge că a fost, de mai multe ori, în perioada 2004-2006, victimă a violului şi a unor tentative de viol, fără ca autorităţile să ia măsuri de protecţie în privinţa sa şi fără urmărirea penală a persoanelor răspunzătoare.
37. Doar plângerile reclamantei în ceea ce priveşte incidentul din 24 august 2006 vor face obiectul examinării Curţii în prezenta cauză.
38. Curtea apreciază că problemele ridicate de reclamantă trebuie să fie examinate din perspectiva aspectului procedural al art. 3 din convenţie, care consacră obligaţia autorităţilor competente de a desfăşura o anchetă efectivă în cazul atingerii aduse integrităţii fizice sau mintale a reclamanţilor [a se vedea, mutatis mutandis, A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI, p. 2699, pct. 22; Z şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73-75, CEDO 2001-V; E. şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 33218/96, 26 noiembrie 2002, şi Kontrová împotriva Slovaciei, nr. 7510/04, pct. 49 şi următoarele, 31 mai 2007].
Pe de altă parte, Curtea ia act de faptul că reclamanta nu critică dispoziţiile legislative care sancţionează violul, ci se plânge de absenţa unei anchete efective care să permită identificarea şi pedepsirea persoanei răspunzătoare pentru viol. Prin urmare, Curtea nu consideră necesar să examineze problemele şi din perspectiva art. 8 din convenţie (a contrario, M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 153, CEDO 2003‑XII).
39. Art. 3 din convenţie se citeşte după cum urmează:
Art. 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
40. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. În această privinţă, Guvernul subliniază că reclamanta nu a contestat în instanţă, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de Parchet la 23 octombrie 2006 şi confirmată la 23 iulie 2007.
De asemenea, acesta susţine că reclamanta a sesizat Curtea la 16 noiembrie 2006, adică înainte să ofere autorităţilor interne ocazia de a preveni sau repara încălcările pretinse.
În cele din urmă, conform Guvernului, avocata L.A., care a obţinut în numele reclamantei accesul la dosarul anchetei în cauză, ar fi putut contesta în instanţă rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale confirmată la 23 iulie 2007.
41. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 § 1 din convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de atac disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse. Totuşi, aceasta subliniază că trebuie să aplice respectiva normă ţinând seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Acest lucru înseamnă în special că Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante implicate, ci şi situaţia personală a reclamantului [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 77, CEDO 1999-V, mutatis mutandis, Storck împotriva Germaniei, (dec.) nr. 61603/00, 26 octombrie 2004, şi Rupa împotriva României (nr.2), nr. 37971/02, pct. 36, 19 iulie 2011].
42. În speţă, Curtea constată că reclamanta suferea, atât la momentul faptelor, cât şi în prezent, de o afecţiune fizică gravă, fiind considerată drept o persoană invalidă începând din 1996, şi făcând obiectul a numeroase internări psihiatrice.
În această privinţă, Curtea ia act de faptul că nicio măsură de protecţie specială, în special prin desemnarea unui curator, nu a fost luată în privinţa reclamantei şi că serviciile sociale nu par să fi fost avertizate cu privire la situaţia deosebit de precară a reclamantei.
43. În plus, Curtea observă că decizia din 23 iulie 2007, care a confirmat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de procuror la 23 octombrie 2006, nu a fost comunicată conform legii, astfel cum admite Guvernul.
De asemenea, reclamanta a fost internată în ziua următoare plângerii sale penale, precum şi în zilele care au urmat comunicării rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 23 octombrie 2006. Mai mult, aceasta a fost internată de nenumărate ori ulterior, astfel cum reiese din scrisoarea Spitalului Buhuşi din data de 26 august 2009, a cărei copie a fost prezentată de Guvern. Rezultă din această scrisoare că, doar în cursul anului 2008, reclamanta a fost internată de patru ori şi că, în total, a petrecut cinci luni internată în Secţia de Psihiatrie Cronici.
44. Prin urmare, Curtea concluzionează că, având în vedere starea în care se afla reclamanta, aceasta nu a avut nicio posibilitate efectivă de a utiliza calea de atac invocată de Guvern.
45. În ceea ce priveşte pretinsa posibilitate pe care ar fi avut-o reclamanta, prin intermediul avocatei sale L.A., de a contesta rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, Curtea constată că procura furnizată de Guvern, care nu a fost semnată de reclamantă, era făcută doar în scopul analizării dosarului. Prin urmare, nu s-a stabilit că L.A. acţiona în numele reclamantei, în calitate de avocat al acesteia, în scopul procedurii penale în cauză.
46. În lumina considerentelor precedente şi fără să conteste totuşi principiul efectivităţii acţiunii introdus de art. 2781 C. proc. pen., Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, această acţiune nu poate fi considerată adecvată pentru obţinerea unei reparaţii a încălcărilor pretinse. Prin urmare, nu poate fi reţinută excepţia Guvernului.
47. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
48. Reclamanta susţine că toate plângerile sale penale au fost urmate de internări psihiatrice pretins abuzive. În special în ceea ce priveşte tentativa de viol a cărei victimă pretinde că a fost la 24 august 2006, reclamanta se plânge că Parchetul nu a audiat-o în calitate de victimă şi că a explicat totul prin boala sa psihică, în loc să procedeze la cercetarea probelor referitoare la infracţiunea pe care aceasta o denunţa. În această privinţă, ea susţine că semnele vizibile de violenţă de pe faţa sa nu au fost luate în seamă.
49. Guvernul subliniază că ancheta penală, în cazul pretinsului viol al reclamantei, a început imediat, a fost desfăşurată efectiv, corespunzător şi într-un termen rezonabil şi că reclamanta este cea care a împiedicat-o, refuzând să se supună examenului ginecologic solicitat de poliţie.
De asemenea, Guvernul apreciază că, în cazul reclamantei, au fost îndeplinite obligaţiile pozitive care decurg din art. 3 din convenţie.
50. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană formulează o plângere întemeiată de atingere adusă integrităţii sale fizice sau mintale, autorităţile trebuie să deschidă prompt o anchetă care să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare. O astfel de obligaţie nu se poate limita doar la cazurile de rele tratamente aplicate de agenţii statului (a se vedea M.C., citată anterior, pct. 151). În cazul persoanelor vulnerabile, printre care se numără copiii şi persoanele cu handicap, autorităţile trebuie să dea dovadă de o atenţie deosebită şi să le asigure victimelor o protecţie sporită, având în vedere că, adesea, capacitatea sau dorinţa lor de a se plânge sunt diminuate [a se vedea, mutatis mutandis, Batı şi alţii împotriva Turciei, nr. 33097/96 şi 57834/00, pct. 133, CEDO 2004‑IV (extrase); M.C., citată anterior, pct. 150 şi Jasinskis împotriva Letoniei, nr. 45744/08, pct. 59 şi următoarele, 21 decembrie 2010].
51. Bineînţeles, nu este vorba despre o obligaţie de rezultat, ci despre o obligaţie de mijloace. Autorităţile trebuie să fi luat toate măsurile rezonabile de care dispuneau pentru a obţine probele privind faptele în cauză, inclusiv declaraţia victimei, depoziţii ale martorilor, expertizele şi certificatele medicale care să ofere un raport complet şi precis privind rănile şi o analiză obiectivă a constatărilor medicale. Orice deficienţă a anchetei care diminuează capacitatea acesteia de a stabili persoanele răspunzătoare riscă să nu îndeplinească cerinţele art. 3 din convenţie [Batı şi alţii, citată anterior, pct. 134, CEDO 2004‑IV (extrase), şi Šečić împotriva Croaţiei, nr. 40116/02, pct. 54, 31 mai 2007].
52. În plus, pentru ca o anchetă să poată fi considerată efectivă, este necesar să fie desfăşurată cu o celeritate şi o diligenţă rezonabile. Un răspuns rapid din partea autorităţilor este esenţial pentru a menţine încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau toleranţă faţă de actele ilegale (Membrii (97) Congregaţiei Martorilor lui Iehova din Gldani împotriva Georgiei, nr. 71156/01, pct. 97, 3 mai 2007).
53. Curtea ia act de faptul că, în prezenta cauză, o anchetă a fost iniţiată imediat în urma unei plângeri depuse de reclamantă la 25 august 2006. Urmează să fie stabilit caracterul „efectiv” al acesteia.
54. Aceasta subliniază că, în speţă, ancheta a debutat în mod corespunzător cu administrarea mai multor acte de anchetă de către poliţie, precum cercetarea şi prelevările la faţa locului, cu efectuarea de fotografii judiciare. Curtea este conştientă, de asemenea, de faptul că reclamanta a refuzat un examen ginecologic care i-a fost propus de poliţie.
55. Totuşi, Curtea ia act de faptul că, deşi reclamanta a justificat acest refuz precizând că fusese victima unei tentative de viol şi nu a unui viol, Parchetul nu a luat nicio măsură în ceea ce priveşte aceste afirmaţii. Într-adevăr, acesta nu a dispus nicio altă expertiză şi se pare că niciun medic nu a examinat clinic reclamanta, în special pentru a identifica eventualele urme externe de violenţă. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost audiată niciodată de poliţie sau de procuror în ceea ce priveşte plângerea sa penală.
56. În plus, Curtea remarcă faptul că, imediat după refuzul de a fi examinată de un ginecolog, reclamanta a fost adusă la spital şi internată la secţia de psihiatrie. De asemenea, în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată la 23 octombrie 2006, Parchetul nu a făcut nicio referire la relatarea reclamantei privind faptele denunţate, ci doar la starea psihică a acesteia. Prin urmare, se pare că starea de sănătate mintală a reclamantei a scăzut considerabil credibilitatea acuzaţiilor sale, în detrimentul obţinerii probelor materiale.
57. Ţinând seama de patologia psihiatrică de care suferea reclamanta şi care făcea necesară o diligenţă specială din partea procurorului, precum şi o protecţie socială corespunzătoare, Curtea consideră că ancheta desfăşurată în ceea ce priveşte acuzaţiile de viol nu a îndeplinit cerinţele art. 3 din convenţie.
58. În consecinţă, Curtea constată că, în speţă, nu au fost respectate obligaţiile pozitive pe care le avea statul pârât în temeiul aspectului procedural al art. 3 din convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
59. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
60. Reclamanta solicită 200 000 000 lei româneşti cu titlu de prejudiciu moral suferit.
61. Guvernul consideră aceste pretenţii exagerate şi face trimitere la hotărârea M.C., citată anterior, în care Curtea a decis să acorde reclamantei suma de 8 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
62. Curtea consideră că, în mod cert, reclamanta a suferit un traumatism psihologic legat cel puţin parţial de neregulile constatate în demersul autorităţilor competente (a se vedea, mutatis mutandis, M.C., citată anterior, pct. 194). Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă persoanei în cauză suma de 10 000 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
63. Reclamanta nu a prezentat şi nu a susţinut nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
64. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie sub aspect procedural;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu articolul 44 § 2 din convenţie, suma de 10 000 EUR (zece mii de euro), care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 10 ianuarie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy