©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA B. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (nr. 2)
(Cererea nr. 1285/03)
Hotărâre
Strasbourg
19 februarie 2013
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza B. împotriva României (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 29 ianuarie 2013,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 1285/03, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna M.B. („reclamanta”), a sesizat Curtea la 4 noiembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). Preşedintele camerei a decis din oficiu nedivulgarea identităţii reclamantei (art. 47 § 3 din regulament).
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Carmen Ciută, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta susţine, în special, că internările sale psihiatrice şi plasamentul copiilor săi minori au avut loc în mod abuziv.
4. La 9 noiembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. Cererea iniţială a fost completată cu scrisori ale reclamantei, primite la Curte între sfârşitul anului 2002 şi 2010. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din regulament), preşedintele camerei a desemnat-o pe Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanta, doamna M.B., este resortisant român, s-a născut în 1958 şi are domiciliul în Bacău. Aceasta nu a fost reprezentată în niciun moment de un avocat în faţa Curţii, nici în faţa instanţelor interne.
7. Din 1996, aceasta beneficiază de un ajutor social, în calitate de persoană cu handicap, inaptă pentru a presta o muncă.
8. La 14 septembrie 2000, a fost diagnosticată cu „schizofrenie paranoidă”. Începând cu această dată, figurează în fişele mai multor instituţii psihiatrice.
9. Reclamanta este mamă a trei copii, dintre care doi, C.-L. şi C.-I., născuţi în 1992 şi, respectiv, 1994, erau minori la momentul faptelor. În plus, aceasta avea o fată mai mare, majoră.
10. O scrisoare din 18 ianuarie 2011 a Autorităţii Tutelare din cadrul Primăriei Bacău, adresată agentului guvernamental al României la Curte, precizează că „potrivit verificărilor din baza de date a Compartimentului Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Bacău, nu s-a instituit nicio măsură de protejare a intereselor doamnei M.B. – persoană bolnavă, cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă – nici prin curatelă, nici prin tutelă”. Această ultimă scrisoare adaugă că „nici în ceea ce îi priveşte pe cei doi copii nu s-a instituit nicio curatelă pentru asistarea sau protejarea intereselor acestora în perioada de internare a mamei lor”.
A. Internările reclamantei în spitalul de psihiatrie
11. Din anul 2000, reclamanta a fost escortată, de mai multe ori, cel mai adesea de poliţie, la Secţia Psihiatrie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Bacău şi la Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola, unde a fost internată. Aceste măsuri au fost luate în perioadele 14 septembrie-13 octombrie 2000, 1-15 mai 2002, 21 ianuarie-17 februarie 2003, 12 mai-2 iunie 2004, 26 octombrie-4 noiembrie 2005, 18-31 martie, 21 iulie-8 august şi 25 august-13 septembrie 2006 şi 8-22 octombrie 2007.
12. Astfel, de exemplu, printr-o scrisoare din 11 ianuarie 2003, Poliţia comunei Izvoru Berheciului a solicitat Spitalului Bacău internarea reclamantei pe motiv că „a fost găsită subnutrită, locuind într-o cameră fără încălzire şi fără niciun ajutor material”. Scrisoarea se încheia cu următoarea frază: „am aprecia dacă aţi lua măsuri medicale, deoarece are un comportament antisocial”.
13. Fişa de internare a reclamantei în Secţia Psihiatrie, la 12 mai 2004, preciza la rubrica „tip de internare” că aceasta fusese adusă de urgenţă de poliţie. O scrisoare a poliţiei din aceeaşi zi menţionează ca motiv al transportării acesteia la spital faptul că „reprezenta un pericol pentru vecinii din sat, deoarece avea obiceiul de a aprinde focul în curtea casei, intra în instituţiile comunei manifestându-se violent şi îi speria pe copii atunci când mergea pe stradă”.
14. De asemenea, fişa de externare din data de 8 august 2006 precizează că reclamanta a fost „reinternată adusă de poliţie”, la 21 iulie 2006. O scrisoare semnată de reclamantă, dar nedatată, prin care solicita internarea sa, a fost clasată împreună cu fişa de internare din 21 iulie 2006. Această scrisoare menţiona că, dacă era nevoie, copiii săi puteau fi contactaţi la un centru de primire, precizând adresa acestuia.
15. Aceeaşi menţiune „tip de internare: poliţie” figurează pe fişa de internare din 25 august 2006. O scrisoare a poliţiei din aceeaşi zi relua aceleaşi motive precum cele din scrisoarea din 12 mai 2004. Această scrisoare adăuga că, aparent, aceasta „a fost, de asemenea, victima unui viol în cursul nopţii de 24 spre 25 august 2006”. Aceste fapte s-au aflat la originea cauzei B. împotriva României (nr. 42390/07, 10 ianuarie 2012).
16. Din documentele trimise reiese că reclamanta a ieşit din spital după perioade de timp variabile urmând fiecărei internări.
17. Conform datelor furnizate de Guvern, în cursul anului 2008, reclamanta a fost internată în spital de patru ori şi a petrecut, în total, cinci luni în Secţia Psihiatrie Cronici.18. În 2009. aceasta a fost internată de şase ori şi a petrecut, în total, zece luni şi jumătate în Secţia Psihiatrie Cronici a Spitalului Buhuşi. În 2010, aceasta a fost, de asemenea, internată de şapte ori, în total petrecând unsprezece luni în spital. Reclamanta consideră că a fost „internată definitiv” de autorităţi. Nu a precizat Curţii dacă a contestat aceste măsuri în temeiul Legii nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice.
19. Într-o scrisoare din 31 ianuarie 2011, adresată agentului guvernamental român, Directorul Spitalului Buhuşi a garantat că reclamanta era spitalizată în condiţii corespunzătoare. Părţile relevante ale acestei scrisori sunt următoarele:
„Drept răspuns la scrisoarea dumneavoastră nr. 319 din 21 ianuarie 2011, privind cazul [M.B.], revenim cu următoarele precizări: (...)
[M.B.] este o pacientă cronică internată în clinici de psihiatrie din 2000; prezintă idei delirante de persecuţie şi prejudicii.
Aceasta are dreptul de a fi informată, fapt dovedit de corespondenţa pe care o întreţine de ani de zile cu CEDO.
Pentru noi, este surprinzător că acuzaţiile sale cu caracter bizar, delirant şi incoerent, opera unui bolnav psihic cronic, sunt luate în considerare, obligându-ne în permanenţă la răspunsuri şi scrisori oficiale de zeci de pagini, în total, inclusiv documente de arhivă, şi o muncă susţinută pentru infirmarea minciunilor flagrante ale acesteia.
(...) [M.B.] nu este victima statului român, ci a bolii de care suferă.”
B. Plasamentul celor doi copii minori ai reclamantei
20. Începând din anul 2000, cei doi copii minori nu mai locuiau cu reclamanta şi au fost plasaţi, din cauza bolii acesteia, într-un centru de primire pentru copii abandonaţi, în urma deciziei Comisiei pentru Protecţia Copilului Bacău.
1. Procedurile de plasament
21. Două articole publicate în ziarul local Deşteptarea, la 9 şi 12 septembrie 2000, descriau condiţiile insalubre în care trăiau reclamanta şi cei doi copii minori ai acesteia.
22. În ziua următoare apariţiei acestor articole, autorităţile au fost informate că cei doi copii erau hrăniţi „cu iarbă, castane, frunze de pătlagină şi ciuperci adunate din parcurile publice”. În plus, mama lor refuzase să îi înscrie la şcoală.
23. La 12 septembrie 2000, la insistenţele asistenţilor sociali, astfel cum reiese din raportul din 13 septembrie 2000, mama reclamantei şi bunică a copiilor, a solicitat ajutorul serviciilor sociale (Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului – denumită în continuare „DGASPC”) din Bacău pentru a obţine internarea reclamantei într-un spital specializat, din cauza bolii sale psihice şi a comportamentului violent al acesteia. Bunica a precizat că cei doi copii nu mergeau la şcoală, uneori nu aveau ce mânca şi nici nu erau supravegheaţi şi şi-a exprimat acordul pentru plasamentul acestora într-un centru de primire. La momentul faptelor, copiii aveau opt şi, respectiv, şapte ani.
24. În aceeaşi zi, patru funcţionari ai serviciilor de asistenţă socială, doi din cadrul DGASPC şi doi de la un centru de primire pentru copii, însoţiţi de un agent de poliţie, s-au deplasat la domiciliul reclamantei. În raportul din 13 septembrie 2000, redactat în urma acestei vizite, se preciza că boala reclamantei „era evidentă”, precum şi lipsa hranei în casă şi condiţiile de viaţă necorespunzătoare, lipsa încălzirii şi a electricităţii. Raportul în cauză a propus plasarea de urgenţă a copiilor în centrul de primire, pe motiv că „mama acestora reprezenta un pericol pentru ei”.
25. Serviciile sociale au obţinut declaraţiile a trei vecini ai reclamantei, care descriau condiţiile deplorabile în care trăiau copiii împreună cu mama lor.
26. În aceeaşi zi, asistenţii sociali au adus copiii la centrul de primire, după obţinerea acordului scris al bunicii lor.
27. Au fost desfăşurate două anchete psihosociale. Rapoartele care au fost întocmite în urma lor prezentau situaţia familială, materială şi afectivă a copiilor, subliniind pericolul la care erau expuşi. Rapoartele precizau că, din 15 septembrie 2000, reclamanta a fost internată într-un spital de psihiatrie.
28. Prin deciziile nr. 978 şi 979 din 26 septembrie 2000, Comisia pentru Protecţia Copilului Bacău a dispus plasarea copiilor într-un centru de primire numit „Centrul Lalelelor”.
29. Reclamanta nu a contestat aceste hotărâri.
30. Prin deciziile nr. 1374 şi 1375 din 5 decembrie 2000 ale aceleiaşi comisii, minorii au fost transferaţi într-un centru de primire numit „Poiana Florilor” din Humeiuş.
31. Reclamanta nu a contestat această decizie.
2. Menţinerea măsurii de plasament al copiilor
32. Sesizat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău, Tribunalul Bacău a dispus, prin hotărârile din 14 decembrie 2005 şi 27 ianuarie 2006, continuarea plasamentului copiilor. Prin aceste hotărâri, s-a decis ca exercitarea drepturilor părinteşti să fie delegată directorului centrului.
33. Reclamanta nu era prezentă, nici reprezentată în faţa tribunalului.
34. Copiii au fost audiaţi de tribunal în prezenţa unui asistent social al centrului de primire.
35. Tribunalul a constatat că, în septembrie 2000, copiii fuseseră găsiţi în casa mamei lor într-o stare deplorabilă, fără lumină şi fără hrană, şi că aceştia nu erau la şcoală. În continuare, acesta a adăugat că bunica maternă era prea în vârstă pentru a-i lua în grijă. Tribunalul a considerat că această măsură era în interesul copiilor, subliniind totodată că aceştia erau vizitaţi regulat de mama lor de când fuseseră plasaţi în centru.
36. Reclamanta nu a formulat recurs împotriva acestor hotărâri.
37. Ulterior, aceasta a adresat în zadar mai multe cereri către diverse autorităţi pentru a i se reîncredinţa copiii.
38. Prin două hotărâri din 17 august 2007 ale Tribunalului Bacău, cei doi copii au fost transferaţi la centrul de primire numit „SOS Satul Copiilor” din Humeiuş, în urma unei reorganizări a centrelor de primire. Tribunalul a justificat această măsură de plasare prin faptul că cei doi copii fuseseră abuzaţi emoţional de mama lor în momentul plasamentului lor iniţial din 12 septembrie 2000.
39. Reclamanta nu a introdus recurs împotriva acestor hotărâri.
40. Din rapoartele comunicate de Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi din cele redactate periodic de delegaţii Primăriei Izvorul Berheciului reiese că respectivii copii au fost vizitaţi des de mama lor.
II. Dreptul şi practica interne relevante
A. Legislaţia privind protejarea persoanelor cu tulburări psihice şi practica internă relevantă
41. Legislaţia în vigoare la data introducerii prezentei cereri şi practica internă relevantă cu privire la protejarea persoanelor cu tulburări psihice sunt, parţial, descrise în hotărârile C.B. împotriva României (nr. 21207/03, pct. 37, 20 aprilie 2010), Parascineti împotriva României, (nr. 32060/05, pct. 25 şi 29, 13 martie 2012) şi Cristian Teodorescu împotriva României (nr. 22883/05, pct. 30-40, 19 iunie 2012).
1. Legea sănătăţii mintale în versiunea sa iniţială
42. Internarea psihiatrică este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 487 din 11 iulie 2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice („Legea nr. 487/2002”), publicată în Monitorul Oficial nr. 589 din 8 august 2002. Această lege face distincţie între internarea „voluntară” şi internarea „nevoluntară” a unei persoane.
43. Articolele 12 şi 13 din această lege prevăd că evaluarea stării de sănătate mintală a unei persoane, cu scopul de a stabili un diagnostic sau de a determina dacă persoana în cauză are discernământ, are loc prin intermediul unei examinări directe, de către un medic psihiatru, la cererea persoanei respective, la o internare voluntară, sau la cererea unei autorităţi sau a unei persoane autorizate, în cazul unei internări nevoluntare.
44. În temeiul art. 29 din legea în cauză, medicul psihiatru este obligat să obţină consimţământul pacientului şi să respecte dreptul acestuia de a fi asistat în acordarea consimţământului. Consimţământul poate fi retras în orice moment de către pacient sau de reprezentantul său (art. 30). În situaţiile în care medicul suspectează existenţa unui conflict de interese între pacient şi reprezentantul său, sesizează parchetul pentru desemnarea unui reprezentant legal (art. 31).
45. Din momentul internării, fiecare persoană trebuie să fie informată, de îndată ce este posibil, asupra drepturilor sale şi trebuie să beneficieze de explicaţii pe care le poate înţelege în ceea ce priveşte mijloacele de a le exercita. Dacă persoana în cauză nu este capabilă să înţeleagă aceste informaţii, drepturile sale vor fi aduse la cunoştinţa reprezentantului său legal sau personal (art. 38).
46. În ceea ce priveşte internarea voluntară, orice pacient are dreptul să se externeze din spitalul psihiatric la simpla cerere şi în orice moment (art. 43). Procedura menţionată anterior cu privire la internarea psihiatrică nevoluntară se aplică şi în cazul în care o persoană care şi-a dat iniţial consimţământul pentru internare îl retrage ulterior (art. 55).
47. Această lege prevede, la art. 44-53, condiţiile în care este autorizată internarea nevoluntară, în urma unei examinări psihiatrice, precum şi procedura punerii în aplicare a acesteia (cerere motivată din partea familiei, a poliţiei sau a medicului curant, printre altele; informarea, cu privire la decizia luată de medic, a pacientului, a reprezentantului său şi a familiei sale, precum şi a parchetului şi a unei comisii medicale, pentru confirmare).
48. Decizia privind internarea nevoluntară poate fi contestată printr-o cerere la „instanţa judecătorească competentă, potrivit legii”, formulată de către pacient sau de reprezentantul său (art. 54).
49. Autorităţile, în special Ministerul Sănătăţii, trebuie să ia măsurile necesare pentru punerea în aplicare a legii (art. 63), ceea ce ministerul în cauză a făcut, prin normele de aplicare din 10 aprilie 2006. Aceste norme prevedeau, între altele, desemnarea, în termen de treizeci de zile, a unităţilor autorizate să efectueze internări nevoluntare (art. 27). Acestea prevedeau, de asemenea, obligaţia medicului de a informa pacientul, familia şi reprezentantul acestuia cu privire la dreptul de a contesta decizia de internare şi la procedura aplicabilă (art. 28), şi furnizau formulare-tip pentru notificarea deciziei, astfel cum prevede Legea nr. 487/2002.
2. Modificările aduse Legii sănătăţii mintale
50. Legea nr. 487/2002 a fost modificată de Legea nr. 600/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1228 din 21 decembrie 2004, apoi de Legea nr. 129/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 487 din 17 iulie 2012.
51. Legea nr. 129/2012 adaugă un nou articol 381 care reglementează dreptul oricărei persoane interesate de a desemna, cu titlu gratuit, un reprezentant convenţional care să o asiste sau să o reprezinte pe întreaga durată a tratamentului psihiatric.
Această nouă dispoziţie prevede că, în cazul în care pacientul nu are un reprezentant legal şi nu a desemnat un reprezentant convenţional din cauza lipsei capacităţii psihice, unitatea sanitară este obligată să sesizeze, de îndată, autoritatea tutelară din unitatea administrativ-teritorială în care pacientul îşi are domiciliul sau, în cazul în care domiciliul este necunoscut, pe cea în a cărei circumscripţie teritorială se află unitatea medicală, în vederea instituirii măsurilor de protecţie juridică.
3. Decizia ministrului sănătăţii din 10 aprilie 2006 privind aplicarea Legii sănătăţii mintale nr. 487/2002
52. Această decizie, intrată în vigoare la 2 mai 2006, reglementează procedura de aplicare a Legii sănătăţii mintale nr. 487/2002. Art. 29 prevede ca cererea de internare nevoluntară să fie făcută de una din persoanele sau autorităţile autorizate de art. 47 din Legea nr. 487/2002 în momentul în care se prezintă la spital; această cerere trebuie formulată în scris şi semnată de solicitant, care trebuie să precizeze motivele care, în opinia lui, o justifică.
53. Art. 28 menţionează că psihiatrul, care consideră că sunt îndeplinite condiţiile de internare obligatorie, trebuie să informeze persoana în cauză cu privire la dreptul său de a contesta decizia luată în privinţa sa, precizându-i demersurile care trebuie urmate.
54. Art. 33 prevede obligaţia spitalelor de psihiatrie de a ţine un registru destinat exclusiv informaţiilor cu privire la persoanele internate împotriva voinţei lor, registru care trebuie să conţină toate deciziile luate în privinţa acestora. Art. 34 prevede condiţiile de formă pe care medicul care ia o decizie de internare nevoluntară şi comisia care o validează trebuie să le respecte pentru notificarea deciziilor la parchet.
4. Legea privind protecţia persoanelor cu handicap
55. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1006 du 18 decembrie 2006, Ulterior, aceasta a fost modificată şi noua versiune a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 3 ianuarie 2008.
56. În temeiul art. 25 din versiunea reformată a acestei legi, persoanele cu handicap beneficiază de protecţie împotriva neglijării şi abuzului, indiferent de locul unde acestea se află. În cazul în care o persoană este în imposibilitate totală sau parţială de a-şi administra bunurile personale, aceasta beneficiază de protecţie juridică sub forma tutelei sau a curatelei şi de asistenţă juridică.
În cazul în care persoana cu handicap nu are rude ori persoane care să accepte preluarea tutelei, instanţa judecătorească va putea numi ca tutore autoritatea administraţiei publice locale sau persoana juridică de drept privat care oferă îngrijiri persoanei în cauză.
5. Rapoartele organizaţiilor neguvernamentale cu privire la aplicarea legii sănătăţii mintale
57. Un raport privind respectarea drepturilor persoanelor internate în spitale de psihiatrie, întocmit în octombrie 2009 de o organizaţie neguvernamentală, Centrul de Resurse Juridice (CRJ), a luat act de faptul că autorităţile nu desemnaseră încă spitalele autorizate să efectueze internări nevoluntare, ceea ce – pe lângă cunoaşterea precară de către personalul medical a procedurilor menţionate anterior – făcea dificilă şi divergentă aplicarea efectivă a Legii nr. 487/2002 [pentru partea relevantă din raport, a se vedea hotărârea Parascineti (citată anterior, pct. 30)].
58. Drept răspuns la un memorandum al Amnesty International, publicat la 4 mai 2004, privind încălcarea standardelor internaţionale referitoare la plasarea bolnavilor şi condiţiile de internare în unităţi psihiatrice din România, Guvernul român a contestat, printr-un comunicat de presă difuzat în aceeaşi zi, ideea că Legea nr. 487/2002 nu ar fi aplicabilă înaintea adoptării normelor de aplicare. Conform Guvernului, mai multe proceduri în care persoanele în cauză contestau o măsură de internare nevoluntară erau, de altfel, pendinte în faţa instanţelor interne la vremea respectivă.
59. Acelaşi memorandum precizează că, în cadrul unei vizite făcute în noiembrie 2003, un reprezentant al Amnesty International, care vizitase un pavilion închis pentru bărbaţii din Spitalul de Psihiatrie Obregia din Bucureşti, a primit informaţii potrivit cărora mulţi dintre cei aduşi la spital refuzaseră iniţial să fie internaţi, dar că, ulterior, au fost „convinşi” că acest lucru era în interesul lor, cu scopul de a semna formularul de consimţământ în vederea tratamentului. Astfel, douăzeci de bărbaţi internaţi în pavilionul închis erau consideraţi ca fiind „internaţi voluntar”. Unii s-au plâns că ar fi vrut să părăsească spitalul, dar că nu li s-a permis.
B. Codul familiei şi noul cod civil
1. Dispoziţii privind autoritatea parentală şi autoritatea tutelară
60. Dispoziţiile relevante din Codul familiei, în vigoare la momentul faptelor şi până la data de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului cod civil), referitoare la atribuţiile generale ale autorităţii tutelare în ceea ce priveşte copiii sunt descrise în cauza Amanalachioai împotriva României (nr. 4023/04, pct. 54‑56, 26 mai 2009).
61. Dispoziţiile relevante ale Codului familiei, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:
Art. 97 § 2
„Ei exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor.”
Art. 98
„Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi, de comun acord.
(...) »
Art. 100 alin. 1 şi 3
„Copilul minor locuieşte la părinţii săi [...].
În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de zece ani, va decide, ţinând seama de interesele copilului.” »
Art. 103
„Părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.
Instanţa judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului, Acesta va fi ascultat, dacă a împlinit vârsta de zece ani.”
Art. 108
„Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului.
Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi, în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea [...]; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.”
62. Autoritatea tutelară poate fi asistată în activitatea sa de colective de susţinere. Aceste colective sunt alcătuite din deputaţi, cadre didactice, jurişti, responsabili ai crucii roşii, etc.
63. Direcţiile judeţene pentru protecţia drepturilor copilului sunt instituţii publice la nivel judeţean, cu personalitate juridică, sub autoritatea consiliului judeţean. Rolul acestor instituţii este de a le asigura copiilor în dificultate protecţia şi asistenţa necesare pentru a beneficia de drepturile lor şi de a le oferi susţinere şi consiliere pentru a preveni situaţiile care pun în pericol siguranţa şi dezvoltarea copilului.
2. Dispoziţiile privind interdicţie, tutelă şi curatelă
64. Dispoziţiile din Codul familiei referitoare la persoanele puse sub interdicţie, în vigoare la momentul faptelor, se citesc după cum urmează:
Art. 142
„Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie. (...) »
Art. 149
„Tutorele este dator să îngrijească de persoana celui pus sub interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţii condiţiile de viaţă [...].
Autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinând seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit la locuinţa lui ori într-o instituţie sanitară.
Art. 152
„În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelară va putea institui curatela:
(...)
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare.”
3. Dispoziţiile noului Cod civil privind interdicţie, tutelă şi curatelă
65. Noul Cod civil a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009, apoi republicat în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011. A intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
Titlul III din noul Cod civil reglementează, între altele, măsurile de protecţie a persoanelor majore care se află în imposibilitatea de a-şi proteja interesele.
Art. 164 reia, în esenţă, fostul art. 142 din Codul familiei. Se prevede că „Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească”.
Art. 170 prevede că, prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă trebuie să numească un tutore.
Art. 178 reglementează curatela care trebui instituită, între altele, dacă, din cauza bolii, o persoană, deşi capabilă, nu poate să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant.
C. Alte dispoziţii relevante cu privire la plasamentul copiilor
66. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26 din 9 iunie 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate a fost publicat în Monitorul Oficial din 12 iunie 1997. Aceasta a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 272/2004, publicată în Monitorul Oficial din 23 iunie 2004. Dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă, în vigoare la momentul plasamentului iniţial al celor doi copii minori ai reclamantei, se citesc după cum urmează:
Art. 7
„În vederea respectării interesului superior al copilului aflat în dificultate, Comisia pentru protecţia copilului poate stabili următoarele măsuri de protecţie:
(...)
e) plasamentul copilului la serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau la un organism privat autorizat.”
Art. 8
„În cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă [...] drepturile părinteşti asupra copilului se exercită de către consiliul judeţean, prin Comisia pentru protecţia copilului”.
67. În temeiul art. 14 din ordonanţa de urgenţă citată anterior, autorităţile sunt obligate să favorizeze menţinerea relaţiilor familiale, în măsura în care acestea sunt în interesul superior al copiilor.
68. În conformitate cu art. 14 din ordonanţă, părinţii îşi menţin drepturile şi obligaţiile părinteşti pe toată durata plasamentului, cu excepţia celor care sunt incompatibile cu măsura de protecţie.
În drept
I. Observaţie preliminară
69. În ceea ce priveşte cele douăzeci şi două de scrisori trimise de reclamantă la Curte în perioada decembrie 2002 şi decembrie 2010, Guvernul consideră că acestea au un conţinut incoerent şi nu invocă niciun capăt de cerere substanţial referitor la dispoziţiile convenţiei. În acest sens, Guvernul subliniază, de exemplu, că, în scrisoarea primită la Curte la 2 decembrie 2002, reclamanta „s-a plâns de furtul invenţiilor sale” şi „de faptul că autorităţile au internat-o cu forţa într-un spital de psihiatrie, făcând-o incapabilă să aibă grijă de copiii săi”.
70. Curtea reaminteşte că un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu doar prin motivele sau argumentele de drept invocate (a se vedea Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I). În temeiul principiului jura novit curia, aceasta a examinat din oficiu capete de cerere din perspectiva unui articol sau paragraf pe care părţile nu l-au invocat.
71. În speţă, aceasta consideră că respectivele capete de cerere ale reclamantei, care au fost însoţite în mod corespunzător de documentele relevante referitoare la internarea sa şi la plasamentul copiilor săi, sunt suficient de clare pentru a fi examinate. Faptul că aceste capete de cerere au fost prezentate de reclamantă în acelaşi timp cu altele mai confuze nu le anulează în niciun fel caracterul serios.
72. Prin urmare, Curtea consideră că a fost sesizată în mod legal de reclamantă, în temeiul art. 34 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3, art. 5 § 1 şi art. 8 din convenţie, în ceea ce priveşte internările
73. Reclamanta se plânge de internările sale psihiatrice pretins abuzive. În această privinţă, invocă, în esenţă, art. 3, art. 5 § 1 şi art. 8 din convenţie.
74. Fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, Curtea consideră că este adecvat să examineze capetele de cerere invocate de reclamantă din perspectiva art. 8 din convenţie, care impune, de asemenea, ca procesul decizional privind viaţa privată să fie echitabil şi să respecte în mod corespunzător interesele protejate de această dispoziţie (a se vedea, mutatis mutandis, Saleck Bardi împotriva Spaniei, nr. 66167/09, pct. 31, 24 mai 2011).
Art. 8 din convenţie este formulat după cum urmează:
Art. 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţile altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
75. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, susţinând că reclamanta nu a depus plângere împotriva măsurilor de internare luate împotriva sa.
76. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 § 1 din convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de atac disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse. Totuşi, aceasta subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Acest lucru înseamnă în special că Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante implicate, ci şi situaţia personală a reclamantului [Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25803/94, pct. 77, CEDO 1999-V, mutatis mutandis, Storck împotriva Germaniei, (dec.) nr. 61603/00, 26 octombrie 2004, Rupa împotriva României (nr.2), nr. 37971/02, pct. 36, 19 iulie 2011, şi V.D. împotriva României, nr. 7078/02, pct. 87, 16 februarie 2010].
77. Astfel, Curtea a hotărât deja, la examinarea epuizării căilor de atac interne de către minori şi persoane cu handicap mintal, că este necesar să se ia în considerare vulnerabilitatea acestor persoane, în special incapacitatea lor, în anumite cazuri, de a se plânge în mod coerent (A.M.M. împotriva României, nr. 2151/10, pct. 59, 14 februarie 2012).
78. Curtea consideră că argumentele în sprijinul excepţiei invocate de Guvern ridică probleme juridice strâns legate de fondul capătului de cerere, pe care aceasta nu le poate disocia de examinarea respectivului capăt de cerere. De asemenea, Curtea consideră că este necesar să examineze capătul de cerere în lumina dispoziţiei normative din convenţie aplicabilă în speţă (A.M.M. împotriva României, citată anterior, pct. 44).
79. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
80. Reclamanta consideră abuzive internările sale psihiatrice efectuate de poliţie atunci când solicita protecţie împotriva a diverse acte ilegale din partea terţilor pe care le denunţa, precum, de exemplu, tentativa de viol din 24 august 2006. În această privinţă, consideră că autorităţile o internau pentru a o împiedica să se plângă, în loc să îi ofere o rezolvare a plângerilor sale.
81. Citând cauzele Nielsen împotriva Danemarcei (28 noiembrie 1988, pct. 70 şi 72, seria A nr. 144) şi H.M. împotriva Elveţiei (nr. 39187/98, pct. 48, CEDO 2002‑II), Guvernul consideră că, în speţă, nu este vorba despre o privare de libertate.
82. În plus, acesta precizează că internările psihiatrice ale reclamantei au avut un caracter voluntar, având în vedere că şi-a dat acordul. Acestea erau necesare pentru tratarea bolii sale psihice cronice. În acest sens, Guvernul face trimitere la declaraţia semnată de reclamantă, dar nedatată, prin care solicita internarea sa, care a fost clasată împreună cu fişa sa de internare din 21 iulie 2006, precum şi la formularul de consimţământ în cunoştinţă de cauză semnat, semnat cu ocazia acestei internări în spitalul din Socola.
83. De asemenea, Guvernul subliniază bunele intenţii ale autorităţilor, precizând că internările reclamantei au fost efectuate de urgenţă, fiind justificate atât de comportamentul său violent, cât şi de necesitatea protejării acesteia de ea însăşi. Susţine că reclamanta a fost supusă, de fiecare dată, unor examene de specialitate şi a primit îngrijirile medicale corespunzătoare.
2. Motivarea Curţii
a) Principiile care decurg din jurisprudenţă
84. În temeiul jurisprudenţei sale constante, Curtea reaminteşte că art. 8 stabileşte în sarcina statului obligaţia pozitivă de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja dreptul persoanelor la respectarea vieţii private, care include dreptul la integritatea fizică şi psihică (Storck, citată anterior, pct. 149, şi Tysiąc împotriva Poloniei, nr. 5410/03, pct. 110‑113, CEDO 2007‑I).
85. În cazul persoanelor vulnerabile, din care fac parte persoanele cu handicap, autorităţile trebuie să dea dovadă de o atenţie deosebită şi să le asigure o protecţie sporită, datorită faptului că posibilitatea sau dorinţa acestora de a se plânge sunt adesea diminuate (a se vedea, mutatis mutandis, M.B. împotriva României, nr. 43982/06, pct. 52, 3 noiembrie 2011, şi A.M.M. împotriva României, citată anterior, pct. 56).
86. De asemenea, Curtea a hotărât că autorităţile naţionale, în special instanţele, au obligaţia de a interpreta dispoziţiile dreptului intern aplicabile în materie de internare psihiatrică şi, mai general, în materie de integritate a persoanei în spiritul dreptului la respectarea vieţii private, garantat la art. 8 (Storck, citată anterior, pct. 47).
87. În plus, art. 8 impune autorităţilor să păstreze un echilibru just între interesele unei persoane cu afecţiuni psihice şi celelalte interese legitime implicate. De regulă, acestea trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere în ceea ce priveşte o chestiune atât de complexă precum cea care constă în stabilirea capacităţilor mintale ale unei persoane. În fapt, autorităţile naţionale beneficiază de legături directe cu persoanele interesate şi. prin urmare, sunt cele mai în măsură să soluţioneze aceste chestiuni. În ceea ce o priveşte, sarcina Curţii este de a aprecia, din perspectiva convenţiei, deciziile pronunţate de autorităţile respective în exercitarea puterii lor de apreciere. Marja de apreciere oferită autorităţilor naţionale competente variază în funcţie de natura problemelor ridicate şi de importanţa intereselor aflate în joc [Elsholz împotriva Germaniei (MC), nr. 25735/94, pct. 49, CEDO 2000-VIII]. Trebuie să se exercite un control mai riguros asupra restricţiilor deosebit de grave pronunţate în domeniul vieţii private (Chtoukatourov împotriva Rusiei, nr. 44009/05, pct. 87-88, CEDO 2008).
88. În plus, Curtea reaminteşte că, deşi art. 8 nu prevede nicio condiţie explicită de procedură, procesul decizional legat de măsurile care constituie o ingerinţă trebuie să fie echitabil şi să respecte în mod corespunzător interesele protejate de această dispoziţie. Astfel, amploarea marjei de apreciere a statului depinde de calitatea procesului decizional: dacă procedura a fost extrem de deficitară dintr-un motiv sau altul, concluziile autorităţilor interne sunt puse la îndoială mai mult (a se vedea, mutatis mutandis, Sahin împotriva Germaniei, nr. 30943/96, pct. 46 şi următoarele, 11 octombrie 2001, şi Chtoukatourov, citată anterior, pct. 89).
89. În majoritatea cauzelor referitoare la „persoane alienate”, cu care Curtea a fost sesizată anterior, procedura internă privind internarea persoanelor în cauză a fost examinată din perspectiva art. 5 din convenţie. În consecinţă, pentru a stabili dacă procedura de internare în speţă a fost conformă cu art. 8 din convenţie, Curtea se va baza, mutatis mutandis, pe jurisprudenţa sa referitoare la art. 5 § 1 e) din convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Chtoukatourov, citată anterior, pct. 66).
90. Curtea observă, în această privinţă, că, în hotărârea sa recentă Cristian Teodorescu (citată anterior, pct. 65), aceasta a identificat mai multe lacune ale legii româneşti privind sănătatea mintală (nr. 487/2002), aplicabilă şi în speţă. Curtea a hotărât că această lege nu conţinea, la momentul faptelor, nicio cerinţă cu privire la forma pe care trebuia să o aibă notificarea unei decizii de internare nevoluntară, luată în temeiul art. 49 din lege, persoanei respective sau reprezentantului său. De asemenea, Curtea a constatat că legea nu impunea comisiei de control niciun termen pentru a informa persoana în cauză şi reprezentantul său cu privire la decizia luată.
91. Din acest motiv, Curtea a hotărât că asemenea lacune prezintă, pentru persoana în privinţa căreia a fost luată o decizie de internare nevoluntară, un risc real de a fi împiedicată să se prevaleze de legale prevăzute de Legea nr. 487/2002, precum o contestaţie întemeiată pe art. 54 din lege. În plus, aceasta a concluzionat că, de altfel, nu este surprinzător, având în vedere modul în este redactată care această lege, că nicio contestaţie întemeiată pe această dispoziţie nu a fost introdusă încă în faţa instanţelor naţionale de la 8 august 2002, data intrării în vigoare a legii, cu zece ani în urmă.
b) Aplicarea acestor principii în speţă
92În speţă, Curtea observă că, începând cu anul 2000, reclamanta a făcut obiectul a numeroase internări în spital sau în secţii de psihiatrie, de cele mai multe ori la cererea poliţiei.
Astfel, cu ocazia internării în secţia de psihiatrie a Spitalului Bacău, la 11 ianuarie 2003, poliţia a solicitat spitalului internarea reclamatei, pe motiv că aceasta fusese „găsită subnutrită, locuind într-o cameră fără încălzire şi fără niciun ajutor material”, precizând pe scurt şi fără detalii factuale că aceasta avea un „comportament antisocial”.
Aceste elemente factuale pledau în favoarea caracterului forţat al internărilor sale, cel puţin în perioada 2003-2007.
93. Or, în ceea ce priveşte procedura care a condus, în speţă, la internările repetate ale reclamantei, deşi Legea nr. 487/2002 prevede că decizia de internare nevoluntară trebuie confirmată de o comisie medicală formată din trei medici diferiţi de cel care a decis internarea şi apoi transmisă parchetului, persoanei în cauză şi reprezentantului său, nu a fost prezentat de părţi niciun element care să ateste că această procedură a fost respectată într-adevăr în speţă.
94. În plus, Curtea constată absenţa oricărui element care să poată indica faptul că decizia de internare adoptată în privinţa reclamantei a fost comunicată persoanei interesate sau unui membru din anturajul acesteia, conform formalităţilor impuse de lege, inclusiv cu respectarea dreptului pacientului de a fi asistat atunci când îşi exprimă consimţământul, în special dacă nu este în măsură să înţeleagă informaţiile care i se dau. Acest lucru denotă incertitudinea internărilor reclamantei şi caracterul lor ambiguu (a se vedea, mutatis mutandis, Cristian Teodorescu, citată anterior, pct. 64).
În plus, aceste omisiuni apăreau în contextul deficienţelor semnalate în perioada 2003-2009 de rapoartele a două organizaţii neguvernamentale care activează atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional (supra, pct. 58 şi 60).
95. În această privinţă, Curtea observă că, în ciuda faptului că legea privind protecţia persoanelor cu handicap prevedea obligaţia de a institui în beneficiul acestora o protecţie juridică sub formă de tutelă sau de curatelă (supra, pct. 57 şi 65), nu a fost adoptată nicio măsură de protecţie de acest tip în privinţa reclamantei. Şi aceasta în ciuda faptului că starea de sănătate a reclamantei, care era internată din 1996 şi beneficia de un ajutor social, în calitate de persoană cu handicap, inaptă pentru a exercita o activitate, era cunoscută de autorităţi cu mult înainte de începutul internărilor.
Situaţia de vulnerabilitate a reclamantei fusese, de altfel, constatată şi adusă la cunoştinţa instanţelor naţionale de numeroase rapoarte întocmite de serviciile de asistenţă socială care s-au ocupat de situaţia copiilor minori ai acesteia (a se vedea, de exemplu, supra, pct. 25). Or, nici serviciile sociale, nici instanţele nu au luat în considerare aceste constatări în scopul protecţiei juridice a reclamantei însăşi.
96. Tocmai această neîndeplinire din partea autorităţilor a conferit, în speţă, un caracter iluzoriu garanţiilor instituite de legea sănătăţii mintale, în special dreptul persoanei în cauză de a fi asistată atunci când îşi exprimă consimţământul (supra, pct. 45). Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte obligaţia de notificare a reprezentantului legal cu privire la măsura de internare (supra, pct. 48), precum şi obligaţia de informare a reprezentantului legal cu privire la circumstanţele care justifică luarea măsurii de internare (supra, pct. 46).
97. Curtea ia act de faptul că, modificările recente aduse legii sănătăţii mintale prin Legea nr. 129/2012 prevăd că, în cazul în care pacientul nu are un reprezentant legal şi nu a desemnat un reprezentant convenţional din cauza lipsei capacităţii psihice, unitatea sanitară este obligată să sesizeze, de îndată, autoritatea tutelară din unitatea administrativ-teritorială în care pacientul îşi are domiciliul sau, în cazul în care domiciliul este necunoscut, pe cea în a cărei circumscripţie teritorială se află unitatea medicală, în vederea instituirii măsurilor de protecţie juridică. Totuşi, aceste noi dispoziţii nu au influenţat în niciun fel situaţia reclamantei.
98. Pentru aceste motive, trebuie respinsă excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, ridicată de Guvern.
99. În ciuda bunăvoinţei autorităţilor, evidenţiată de Guvern, Curtea consideră că dispoziţiile dreptului intern, care reglementează internările psihiatrice şi protecţia persoanelor care se află în imposibilitatea de a-şi proteja interesele, nu au fost aplicate reclamantei în spiritul dreptului său la respectarea vieţii private, garantat la art. 8. Astfel, autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţia de a lua măsuri adecvate pentru apărarea intereselor reclamantei.
100. Prin urmare, Curtea constată că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din convenţie în această privinţă.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie în ceea ce priveşte plasamentul copiilor
101. Reclamanta se plânge de plasamentul celor doi copii ai săi, minori la momentul faptelor, în centre de primire. În această privinţă, reclamanta invocă, în esenţă, art. 8 din convenţie, citat anterior.
A. Cu privire la admisibilitate
102. Guvernul invocă tardivitatea capătului de cerere privind plasamentul copiilor reclamantei, datorită faptului că cererea a fost introdusă la 4 noiembrie 2002, în vreme ce plasamentul copiilor avusese loc încă din 26 septembrie 2000.
103. Curtea observă că procesul decizional privind plasamentul copiilor minori ai reclamantei, care a început cu decizia autorităţii administrative din 26 septembrie 2000, a continuat pe parcursul mai multor ani ulterior acestei date, prin intermediul mai multor hotărâri judecătoreşti, în special cele din 14 decembrie 2005 şi 27 ianuarie 2006. Prin urmare, acest capăt de cerere nu poate fi considerat tardiv.
104. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
105. Reclamanta susţine că cei doi copii ai săi, minori la momentul faptelor, i-au fost luaţi şi plasaţi în centre de primire, din cauza sărăciei în care trăia familia. Ea consideră că le-au fost încălcate drepturile şi denunţă absenţa unor măsuri de protecţie adecvate. Aceasta invocă, în esenţă, dreptul său la viaţa privată şi de familie, astfel cum este prevăzut la art. 8.
106. Conform Guvernului, măsura de plasare a celor doi copii minori ai reclamantei a fost luată la cererea unui membru al familiei, şi anume bunica celor doi copii, şi era justificată de faptul că reclamanta nu putea să aibă grijă de ei în mod corespunzător. Această măsură avea un caracter provizoriu, fiind aplicată până la momentul în care mama va putea dovedi că este capabilă să aibă grijă de copiii săi. Guvernul precizează, de asemenea, că, în urma acestei măsuri, reclamanta nu şi-a pierdut dreptul de a menţine relaţii personale cu copiii săi. Astfel, din rapoartele comunicate de Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi din cele redactate periodic de delegaţii Primăriei Izvorul Berheciului reiese că respectivii copii au fost vizitaţi des de mama lor, astfel menţinându-se o viaţă de familie între aceştia.
2. Motivarea Curţii
a) Principiile care decurg din jurisprudenţă
107. Curtea reaminteşte principiile care decurg din jurisprudenţa sa constantă, conform cărora, pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună constituie un element esenţial al vieţii de familie. În plus, plasamentul copilului în grija asistenţei publice nu pune capăt relaţiilor de familie naturale. Deciziile adoptate de autoritatea responsabilă, care conduc la plasamentul unui copil într-un centru de primire, sunt considerate ingerinţe în dreptul reclamantului la respectarea vieţii de familie (W. împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1987, pct. 59, seria A nr. 121).
108. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, o astfel de ingerinţă încalcă art. 8, cu excepţia cazului în care, prevăzută de lege, aceasta urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime în sensul alineatului 2 şi este necesară, într-o societate democratică, pentru a le atinge. Noţiunea de necesitate implică o ingerinţă fondată pe o nevoie socială imperioasă şi, în special, proporţională cu scopul legitim urmărit. Deşi art. 8 tinde în principal să protejeze individul împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta poate genera, în plus, obligaţii pozitive inerente unei respectări efective a vieţii de familie. Pentru a se pronunţa cu privire la necesitatea unei ingerinţe într-o societate democratică sau la existenţa unei încălcări a unei obligaţii pozitive, Curtea ţine seama de marja de apreciere oferită statelor contractante (a se vedea, de exemplu, W. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 60).
109. Astfel, procedurile aplicabile reglementării chestiunilor care privesc viaţa de familie trebuie să dovedească respectarea acesteia; în special, părinţii au, în mod normal, dreptul de a fi ascultaţi şi informaţi pe deplin cu privire la acest subiect, deşi, în anumite circumstanţe, pot fi justificate anumite restricţii, în temeiul art. 8 § 2.
110. Curtea admite că autorităţile responsabile au o sarcină dificilă, chiar extrem de dificilă, atunci când se pronunţă într-un domeniu atât de sensibil. Prevederea unei proceduri rigide în fiecare caz nu ar face decât să creeze mai multe probleme. Prin urmare, trebuie să li se rezerve o anumită putere de apreciere în această privinţă. Pe de altă parte, examinarea acestui aspect al cauzei trebuie să se bazeze pe o informaţie fundamentală: există un risc mare ca deciziile să se dovedească ireversibile. Prin urmare, este vorba despre un domeniu care necesită mai mult decât de obicei o protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare (W. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 62).
111. Fără îndoială, art. 8 nu prevede nicio condiţie explicită de procedură, dar acest lucru nu este hotărâtor. Evident, procesul decizional al autorităţii responsabile influenţează într-adevăr fondul deciziei, în special prin garantarea faptului că se bazează pe considerente pertinente şi este imparţială, aşadar nu este arbitrară, chiar şi aparent. Prin urmare, Curtea poate ţine seama de acest lucru pentru a stabili dacă procesul s-a desfăşurat într-o manieră care, per total, era echitabilă şi respecta în mod corespunzător interesele protejate de art. 8.
Opiniile şi interesele părinţilor se numără în mod necesar printre elementele de care trebuie să ţină seama autoritatea responsabilă pentru pronunţarea deciziilor sale care privesc un copil pe care îl asistă. Procesul decizional trebuie, prin urmare, să poată garanta că aceste elemente vor fi luate în considerare (W. împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 62-63).
112. Astfel cum a admis şi Curtea, inevitabil, pot fi situaţii în care participarea părinţilor la procesul decizional se dovedeşte irealizabilă sau inutilă, de exemplu din cauza imposibilităţii de a sta împreună cu ei, din cauza unei incapacităţi psihice sau mintale sau a unei urgenţe extreme. În plus, deciziile în materie, deşi sunt adesea adoptate în lumina unor examene periodice sau a unor reuniuni ad-hoc, pot fi şi rezultatul unui control continuu efectuat de agenţi ai autorităţii responsabile. În cele din urmă, contactele regulate între asistenţii sociali responsabili şi părinţi furnizează frecvent un mijloc adecvat de a-i semnala acesteia opinia părinţilor.
Prin urmare, trebuie să se stabilească, în funcţie de circumstanţele fiecărei speţe şi în special în funcţie de gravitatea măsurilor care trebuie adoptate, dacă părinţii au putut juca, în procesul decizional, considerat în ansamblu, un rol destul de important pentru a le acorda protecţia impusă de interesele lor. În cazul unui răspuns negativ, este vorba despre nerespectarea vieţii lor de familie şi ingerinţa rezultată din decizie nu poate fi considerată „necesară” în sensul art. 8.
113. În cele din urmă, Curtea reaminteşte încă o dată că autorităţile trebuie să dea dovadă de o atenţie deosebită în cazul persoanelor vulnerabile şi trebuie să le asigure o protecţie sporită deoarece capacitatea sau voinţa acestora de a se plânge sunt adesea diminuate (supra, pct. 86).
b) Aplicarea acestor principii în speţă
114. Reclamanta nu pretinde că deciziile autorităţilor, prin care s-a dispus plasamentul celor doi copii minori ai acesteia, nu se bazau pe o prevedere legală sau nu urmăreau un scop legitim. Din dosar nu reiese nicio nerespectare a primei cerinţe, astfel cum este interpretată de jurisprudenţa Curţii. Nu reiese nici că măsurile adoptate nu aveau un scop legitim: protecţia sănătăţii sau a drepturilor şi libertăţilor altora.
În speţă, se ridică problema de a stabili dacă procedurile urmate erau conforme cu dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale de familie sau constituiau ingerinţe în exercitarea acestui drept, care nu puteau fi considerate „necesare într-o societate democratică”.
115. Curtea constată că reclamanta suferea, atât la momentul faptelor, cât şi în prezent, de o afecţiune psihică gravă, fiind considerată drept o persoană invalidă începând din 1996, şi că a făcut obiectul a numeroase internări psihiatrice. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că, în privinţa reclamantei, nu a fost luată nicio măsură de protecţie specială, în special prin desemnarea unui avocat din oficiu cu ocazia procedurilor de plasare sau prin numirea unui curator (a se vedea, de asemenea, hotărârea B. împotriva României, nr. 42390/07, pct. 42, 10 ianuarie 2012, care priveşte aceeaşi reclamantă).
116. Or, tocmai din cauza acestei neîndepliniri constatate deja de Curte (supra, pct. 96) reclamanta nu a fost în măsură să participe efectiv la procedura privind plasamentul copiilor săi şi nici să i se reprezinte interesele.
117. Curtea remarcă, de asemenea, că plasamentul copiilor, hotărât de o autoritate administrativă în 2000, s-a continuat în temeiul hotărârilor din 14 decembrie 2005 şi 27 ianuarie 2006 ale Tribunalului Bacău. Tribunalul şi-a întemeiat deciziile pe constatările din septembrie 2000, conform cărora copiii fuseseră găsiţi în casa mamei lor în mizerie, fără lumină şi fără hrană şi că nu erau la şcoală. Tribunalul a considerat că această măsură era în interesul copiilor, subliniind totodată că aceştia erau vizitaţi regulat de mama lor.
Prin urmare, centrul de primire a copiilor a fost schimbat prin hotărârile judecătoreşti din 17 august 2007 (supra, pct. 39). Rezultă că, împreună cu deciziile din 14 decembrie 2005 şi 27 ianuarie 2006, acestea au fost singurele două ocazii cu care examinarea situaţiei familiale a reclamantei şi a celor doi copii minori a fost realizată de o instanţă, pe parcursul unei perioade de zece ani, pentru fiica sa, şi, respectiv, de doisprezece ani, pentru fiul său, până în momentul în care copiii au ajuns la vârsta majoratului. Cu aceste două ocazii, deciziile instanţelor au fost motivate exclusiv de situaţia în care se aflau reclamanta şi copiii acesteia în septembrie 2000.
Curtea constată imposibilitatea evidentă în care se afla reclamanta de a participa la procesul decizional privind copiii săi minori, care fusese evidenţiată de autorităţile responsabile la momentul plasamentului iniţial al copiilor. De altfel, în dosar nu există niciun indiciu cu privire la menţinerea unor contacte regulate între asistenţii sociali responsabili şi reclamantă, care ar fi putut furniza un mijloc adecvat de a le semnala autorităţilor opinia acesteia din urmă.
118. Pentru aceste motive, Curtea consideră că procesul decizional care a menţinut plasamentul celor doi copii minori ai reclamantei nu a fost desfăşurat cu respectarea drepturilor sale, astfel cum sunt garantate la art. 8 din convenţie.
119. Având în vedere considerentele anterioare, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 8 din convenţie şi în ceea ce priveşte acest capăt de cerere.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
120. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu moral
121. Curtea reaminteşte, în primul rând, jurisprudenţa sa consacrată conform căreia o hotărâre de constatare a unei încălcări implică, pentru statul pârât, obligaţia juridică, conform convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia. Statele contractante, părţi într-o cauză, au, în principiu, libertatea de a alege mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri de constatare a unei încălcări. Dacă natura încălcării permite restitutio in integrum, statului pârât are obligaţia să o realizeze. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării, art. 41 abilitează Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, reparaţia pe care o consideră potrivită (Sfrijan împotriva României, nr. 20366/04, pct. 44, 22 noiembrie 2007, şi Asociaţia „21 Decembrie 1989” şi alţii împotriva României, nr. 33810/07 şi 18817/08, pct. 201-202, 24 mai 2011).
122. În prezenta cauză, Curtea reaminteşte că a constatat dubla încălcare a art. 8 din convenţie, din cauza absenţei unei protecţii juridice adecvate a reclamantei în timpul internărilor sale psihiatrice şi în cursul procedurilor care au condus la menţinerea plasamentului copiilor acesteia. Prin urmare, este în interesul reclamantei ca autorităţile naţionale competente să ia iniţiativa pentru a-i asigura reclamantei o protecţie juridică adecvată, care să fie conformă cu cerinţele convenţiei (a se vedea mutatis mutandis, Amanalachioai împotriva României, nr. 4023/04, pct. 107, 26 mai 2009).
123. Lăsând la aprecierea Curţii acest aspect, reclamanta solicită suma de 200 000 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit din cauza faptului că „dezvoltarea ei şi cea a copiilor săi le-a fost furată şi distrusă”.
124. Guvernul contestă aceste pretenţii.
125. Pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 10 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
126. Reclamanta nu a prezentat şi nu a susţinut nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
127. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Uneşte cu fondul excepţia de neepuizare a căilor de atac interne şi o respinge;
2. Declară cererea admisibilă;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie în ceea ce priveşte internările reclamantei;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie în ceea ce priveşte plasamentul copiilor minori ai reclamantei;
5. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, 10 000 EUR (zece mii euro), cu titlu de prejudiciu moral, sumă care va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 19 februarie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy