Traducere neoficială a variantei engleză a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA B. c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 61382/09)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 iulie 2013
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza B. împotriva Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
Deliberând la 25 iunie 2013 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 61382/09) depusă la 19 noiembrie 2009 împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către trei cetăţeni ai Republicii Moldova, dna O. B., dl V. B. şi dl I. B („reclamanţii”).
2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către dl A. Bivol, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii au invocatul faptul că dna O.B. („prima reclamantă”) a fost supusă violenţei din partea fostului ei soţ şi că ceilalţi reclamanţi au fost martorii acestei violenţe, fiind afectaţi de ea, în timp ce autorităţile de stat nu au făcut aproape nimic pentru a o opri sau pentru a împiedica repetarea ei.
4. La 25 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea concomitentă a admisibilităţii şi fondului cererii (articolul 29 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii s-au născut în 1959, 1987 şi 1990. Ei locuiesc în Chişinău. Prima reclamantă este mama celorlalţi doi reclamanţi.
A. Contextul cauzei
6. În anul 1998, familia reclamantă a primit în folosinţă din partea angajatorului primei reclamantei un apartament cu trei camere în Chişinău.
7. Potrivit primei reclamante, ea a fost bătută şi insultată în mod sistematic de către soţul său (V.B.). În consecinţă, la 16 ianuarie 2007 prima reclamantă a divorţat de V.B., însă ei au continuat să locuiască în acelaşi apartament.
8. Bătăile au continuat, iar rapoartele medicale din perioada septembrie 2007 – ianuarie 2008 atestă existenţa pe corpul reclamantei a leziunilor uşoare cauzate cu „un obiect contondent cu suprafaţă limitată”. Toate aceste rapoarte au fost întocmite la solicitarea Comisariatului de poliţe Centru din Chişinău în urma plângerilor depuse de reclamantă. În toate rapoartele medicale prima reclamantă a indicat că leziunile de pe corpul ei sunt rezultatul bătăilor primite de la V.B.
9. La 1 aprilie, 7 august, 7 septembrie şi 28 noiembrie 2007, precum şi la 10 şi 29 aprilie 2008, instanţele de judecată au emis o serie de hotărâri judecătoreşti în materie contravenţională în privinţa bătăilor menţionate mai sus. Prima din ele a fost încheierea privind încetarea procesului contravenţional în baza acordului de reglementare amiabilă a cauzei. O altă încheiere a dispus încetarea procesului în baza expirării termenului de prescripţie de trei luni pentru tragerea la răspundere contravenţională a lui V.B. În celelalte patru cauze, instanţa de judecată l-a amendat pe V.B. pentru acţiunile de violenţă şi insultă comise asupra primei reclamantei; una din hotărârile judecătoreşti menţiona faptul că reclamanta l-a provocat pe V.B. Amenzile variau între 140-300 de lei moldoveneşti (MDL, echivalentul a aproximativ 8.65- 18 euro (EUR) la data evenimentelor). V.B. a achitat toate amenzile. Potrivit declaraţiilor părţilor, la o dată necunoscută, procuratura a pornit o cauză penală împotriva lui V.B. pe marginea unei tentative de viol, însă la 14 mai 2008, reclamanta şi-a retras plângerea, iar procedurile penale au fost încetate.
10. Potrivit certificatului eliberat de Comisariatul de poliţie Centru, V.B. a figurat în registrul de supraveghere al comisariatului începând cu anul 2007 ca „scandalagiu în familie”.
B. Acţiunea în justiţie a primei reclamante
11. La o dată necunoscută din 2008, prima reclamantă a intentat un proces civil împotriva lui V.B., solicitând evacuarea acestuia din apartament. Ea s-a bazat pe dovezile privind comportamentul violent al lui V.B. Acesta, la rândul său, a depus o acţiune reconvenţională, solicitând împărţirea camerelor din apartament între el şi restul fostei sale familii.
12. La 23 iunie 2008, Judecătoria Centrul a admis acţiunea primei reclamante şi a respins acţiunea lui V.B. Instanţa a constatat că, potrivit rapoartelor medicale şi încheierilor judecătoreşti, V.B. a avut un comportament violent faţă de prima reclamantă şi a jignit-o în faţa copiilor.
13. La 30 octombrie 2008, Curtea de Apel Chişinău a menţinut hotărârea primei instanţe. În plus faţă de probele administrate în prima instanţă, Curtea de Apel i-a audiat pe cei doi copii, care au confirmat declaraţiile mamei lor, solicitând evacuarea tatălui.
14. La 20 mai 2009, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile judecătoreşti ale instanţelor inferioare şi a pronunţat o nouă hotărâre prin care a respins pretenţiile reclamantei şi a admis acţiunea lui V.B. Instanţa supremă a constatat că instanţele judecătoreşti inferioare au concluzionat greşit că V.B. a abuzat-o în mod sistematic pe prima reclamantă. Ea a notat că una din cauzele pornite la plângerea primei reclamante a fost încetată în baza acordului de reglementare a amiabilă încheiat de părţi, iar altă cauză a fost încetată din cauza prescrierii faptei. În alte patru hotărâri judecătoreşti este menţionat faptul că prima reclamantă a provocat ea însăşi violenţa din partea lui V.B. Celelalte trei hotărâri nu sunt suficiente pentru a dovedi caracterul sistematic al comportamentului violent. În plus, nu a fost dovedit faptul că V.B. este dependent de alcool şi droguri. Potrivit unui adeverinţe eliberate de asociaţia de proprietari locală, V.B. nu este cunoscut ca fiind scandalagiu. În plus, V.B. i-a propus primei reclamante să privatizeze apartamentul şi să-l vândă, astfel încât să poată cumpăra apartamente separate, însă prima reclamantă a refuzat această propunere. Instanţa de judecată a constatat, de asemenea, că părţile pot continua traiul împreună în apartamentul lor şi că V.B. poate ocupa una dintre camere, lăsându-le pe celelalte două la dispoziţia reclamanţilor. În privinţa spaţiilor comune, instanţa nu a dispus modificări. Respectiva hotărâre a fost definitivă şi irevocabilă.
C. Evenimentele care au urmat hotărârii Curţii Supreme de Justiţie
15. Între 11 iunie 2009 şi 5 februarie 2010, prima reclamantă a fost internată în spital de tuberculoză. Potrivit certificatului medical din 30 august 2011, eliberat de medicul de familie al reclamanţilor, prima reclamantă trebuia să evite stresul.
16. V.B. a continuat să aibă un comportament violent faţă de ea. La 19 august 2010, el a fost amendat contravenţional pentru insultă cu o amendă în mărime de 400 MDL (25.5 EUR la acea vreme). După comunicarea prezentei cauze Guvernului, la 29 august 2011, V.B. a fost amendat din nou cu 200 MDL (12.12 EUR) pentru violenţă împotriva primei reclamante. Potrivit raportului medical din 23 august 2011, prima reclamantă a declarat că V.B. a încercat să o violeze în noaptea de 21 august 2011, însă nu a reuşit pentru că ea a opus rezistenţă. Medicul a constatat leziuni pe corpul ei cauzate „cu un obiect contondent cu suprafaţă limitată”: hematoame ovale măsurând între 1.5 x 1 cm şi 4 x 3cm în diverse regiuni ale braţelor, pe partea inferioară a coapse stângi şi pe partea centrală a coapsei drepte, precum şi pe diverse părţi ale ambelor picioare.
17. La 1 septembrie 2001, prima reclamantă a depus o cerere pentru o ordonanţă de protecţie a ei şi a fiilor săi. Ea a descris ultimele evenimente, indicând riscul producerii altor violenţe împotriva ei, precum şi incapacitatea sau nedorinţa autorităţilor de a asigura securitatea fizică şi psihologică a ei şi a fiilor săi. Ea a solicitat, în baza cu Legea nr. 45 (a se vedea paragraful 21 de mai jos), evacuarea temporară a lui V.B. din apartamentul comun, fără partajarea bunurilor, obligarea lui V.B. de a sta la distanţa de minim 200 m de ea şi de copii ei şi de a nu-i contacta, precum şi de a nu vizita locul de muncă sau de studii al reclamanţilor.
18. La 2 septembrie 2011, Judecătoria Centru a emis o ordonanţă de protecţie pe un termen de trei luni, care prevedea obligaţia de a sta la o distanţă de cel puţin 200 m de prima reclamantă, de a nu contacta cu ea şi de a nu o vizita la locul de muncă. În schimb, instanţa nu a admis capătul de cerere privind evacuarea temporară a lui V.B. din apartament. Instanţa de judecată a constatat că el a avut un comportament violent faţă de prima reclamantă, constatând totodată că „nu s-a stabilit faptul că V.B. a aplicat violenţa fizică sau psihologică faţă de ceilalţi doi reclamanţi”.
Totodată, V.B. nu are o locuinţă alternativă şi, în plus, drepturile lui de a utiliza o parte din apartamentul disputat a fost recunoscut în hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 20 mai 2009 (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Potrivit Guvernului, această ordonanţă a fost comunicată poliţiei locale, iar comportamentul lui a fost supravegheat ulterior.
19. Prima reclamantă a atacat hotărârea, indicând faptul că recunoaşterea dreptului lui V.B. de a locui în acelaşi apartament cu ea reprezintă un risc pentru ea de a fi maltratată în continuare. Mai mult de atât, obligarea lui V.B. de a sta departe de ea la minim 200 m este lipsită de sens, nu împiedică maltratarea ei în continuare şi nu îi asigură protecţie împotriva tratamentului inuman şi degradant în condiţiile în care V.B. nu a fost evacuat din apartament. Ea a adăugat că, potrivit unei scrisori a Departamentului de Asistenţă Socială din cadrul Consiliului Municipal Chişinău, apartamentul în care locuiesc prima reclamantă şi V.B. are trei camere, două dintre care sunt locuibile, dar numai una este conectată la sistemul de încălzire.
20. La 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Chişinău a respins apelul primei reclamantei în baza aceloraşi motive pe care s-a bazat şi prima instanţă. Hotărârea Curţii de Apel a rămas definitivă.
II. DOCUMENTE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE RELEVANTE
A. Legislaţia naţională relevantă
21. Legea nr.45 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie (1 martie 2007, „Legea din 2007 privind prevenirea şi combaterea violenţei domestice”) prevede următoarele:
Articolul 15. Măsurile de protecţie
„(1) Instanţa de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de protecţie, prin care poate oferi asistenţă victimei, aplicând agresorului următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
e) obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are în comun cu victima;
f) obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de violenţă, inclusiv cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;
g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
h) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau dispariţia ei;
i) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
j) interzicerea de a păstra şi purta armă.
(2) Responsabilitatea de informare a agresorului despre ordonanţa de protecţie şi de aplicare a acesteia revine inspectorului de sector în conlucrare cu asistentul social.
(3) Măsurile de protecţie prevăzute la alin.(1) se aplică pe un termen de până la 3 luni, pot fi retrase odată cu dispariţia pericolului care a condiţionat luarea acestor măsuri şi pot fi prelungite în cazul unei cereri repetate sau al nerespectării condiţiilor prevăzute în ordonanţa de protecţie.”
22. Articolul 102 al Codului cu privire la locuinţe (în vigoare din 3 iulie 1983) prevede următoarele:
Articolul 102.Evacuarea fără a li se acorda cetăţenilor o altă încăpere de locuit
Dacă chiriaşul, membrii familiei lui sau alte persoane, care locuiesc împreună cu dânşii, distrug sistematic sau deteriorează încăperea de locuit, sau n-o folosesc după destinaţie, ori dacă prin încălcarea sistematică a regulilor de convieţuire socialistă fac imposibilă pentru alţii convieţuirea cu dânşii în acelaşi apartament sau aceiaşi casă, iar măsurile de prevenire şi de înrâurire publică n-au dat nici un rezultat, evacuarea celor vinovaţi la cererea celui care a dat cu chirie încăperea de locuit ori a altor persoane interesate se face fără a se acorda o altă încăpere de locuit. ...”
23. La 9 iulie 2010, Parlamentul a amendat Codul civil şi Codul de procedură civilă (Legea nr. 167, în vigoare din 3 septembrie 2010), instituind măsuri de protecţie pentru victimele violenţei domestice, măsuri similare cu cele enumerate în Legea nr. 45.
24. Codul penal prevede următoarele:
Articolul 2011. Violenţa în familie.
„(1) Violenţa în familie, adică acţiunea sau inacţiunea intenţionată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferinţă fizică, soldată cu vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, suferinţă psihică ori prejudiciu material sau moral,
se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 180 de ore sau cu închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită asupra a doi sau mai multor membri ai familiei;
b) care a provocat vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore sau cu închisoare de până la 5 ani.
(3) Aceeaşi acţiune care:
a) a cauzat vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) a determinat la sinucidere sau la tentativă de sinucidere;
c) a provocat decesul victimei
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani.”
25. În conformitate cu articolele 152 şi 155 al Codului penal, vătămarea corporală medie, precum şi ameninţarea cu vătămarea corporală, sunt infracţiuni care se pedepsesc cu închisoarea sau munca în folosul comunităţii.
B. Documente internaţionale relevante
26. Un rezumat al documentelor internaţionale relevante care vizează protecţia împotriva violenţei domestice, inclusiv caracterul discriminatoriu al acesteia în raport cu femeile, a fost inserat în cauza Opuz v. Turkey (nr. 33401/02, §§ 72-86, ECHR 2009) şi în cauza Eremia v. the Republic of Moldova (nr. 3564/11, §§ 29-37, 28 May 2013; nedefinitivă).
27. În Recomandarea sa Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 privind protecţia femeilor împotriva violenţei, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, inter alia, a invitat în special statele membre să introducă, să dezvolte şi/sau să îmbunătăţească, după caz, politici naţionale de combatere a violenţei bazate pe siguranţa maximă şi protecţia victimelor, susţinerea şi asistenţa, modificarea dreptului penal şi civil, sensibilizarea publicului, formarea specială a profesioniştilor confruntaţi cu violenţa faţă de femei şi prevenirea.
28. Comitetul Miniştrilor a recomandat în special statelor să incrimineze acţiunile grave de violenţă comise asupra femeilor, cum sunt violenţele sexuale şi violul, abuzul de vulnerabilitate cauzat de sarcină, de incapacitatea de a se apăra, de vătămarea sănătăţii, de o infirmitate sau de o stare de dependenţă, precum şi abuzul de putere din partea autorului unor asemenea acte. Comitetul le-a solicitat, de asemenea, să asigure tuturor victimelor violenţelor posibilitatea să sesizeze instanţa de judecată, să prevadă posibilitatea de introducere a unei acţiuni penale la cererea ministerului public, să încurajeze această autoritate din urmă să considere violenţa faţă de femei şi copii drept un factor agravant sau decisiv în cazul începerii urmăririi penale în interes public, să ia, după caz, măsuri care să asigure protecţia eficientă a victimelor împotriva ameninţărilor şi riscurilor de răzbunare şi să asigure, prin măsuri specifice, protecţia drepturilor copilului în cursul procedurilor.
29. În ceea ce priveşte violenţa în familie, Comitetul Miniştrilor a recomandat statelor să încadreze ca infracţiune orice violenţă comisă în cadrul familiei, să ia în considerare posibilitatea de a adopta unele măsuri care să permită autorităţilor judiciare să aplice, în scopul protejării victimelor, măsuri preventive pentru a împiedica autorul violenţelor să intre în contact cu victima, să comunice cu ea sau să se apropie de ea, să locuiască în anumite locuri stabilite sau să frecventeze asemenea locuri, să pedepsească orice încălcare a măsurilor impuse agresorului de către autorităţi şi să stabilească un protocol obligatoriu de intervenţie pentru poliţie şi serviciile medicale şi sociale.
30. În raportul său privind vizita în Republica Moldova în perioada 4 - 11 iulie 2008 (documentul A/HRC/11/6/Add.4, 8 mai 2009), Raportorul Special al Naţiunilor Unite pentru violenţa împotriva femeilor, cauzele şi consecinţele acesteia a constatat, inter alia:
„... atitudinile patriarhale şi discriminatorii sporesc vulnerabilitatea femeilor faţă de violenţă şi abuz. În acest context, mai ales violenta domestică este foarte răspândită, larg trecută cu vederea de către societate; ea nu primeşte atenţia cuvenită nici de la autorităţi, nici de la societate şi nici de la femei însăşi, rezultatul fiind o infrastructură de protecţie insuficientă pentru victimele violenţei....
... 19. Femeile din Moldova suferă de toate formele de violenţă. Violenţa domestică şi traficul sunt domenii majore care trezesc îngrijorare. Cele două sunt interconectate şi sunt legate de poziţia generală de supunere a femeilor în societate....
20. Deşi lipsesc date credibile şi o înregistrare sistematică a cazurilor privind caracterul şi mărimea fenomenului, se consideră că violenţa domestică este răspândită pe larg. Potrivit Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei: “[...] În prezent, frecvenţa violenţei domestice, a căror victime sunt femei şi copii, capătă proporţii alarmante. Cu regret, este foarte dificil pentru stat de a controla violenţa domestică, deoarece în majoritatea cazurilor aceasta este raportată doar atunci când există consecinţe grave ale violenţei, celelalte cazuri fiind considerate doar conflicte în familie.
21. În ciuda acestei recunoaşteri, violenţa domestică, cu excepţia cazului în care aceasta duce la vătămarea gravă a sănătăţii, nu este percepută ca o problemă care justifică o intervenţie legală. În rezultat, aceasta este resimţită în tăcere şi autorităţile, societatea şi chiar femeile nu atrag o atenţie cuvenită acestui fenomen.
22. Potrivit unui sondaj efectuat în anul 2005, 41% din femeile respondente au declarat că cel puţin odată în viaţă au experimentat o formă de violenţă în familiile lor. Potrivit sondajului, violenţa psihologică este cea mai larg răspândită formă de abuz în familie, aceasta fiind urmată de violenţa fizică. Aproape o treime din femeile intervievate au indicat că ele au fost supuse multiplelor forme de violenţă. Studiul indică faptul că violenţa nu este întâlnită pe scară atât de largă în şcoală şi educaţie; cu toate acestea, femeile cu un nivel mai înalt de educaţie sau statut economic ar putea să nu divulge incidente de violenţă. Violenţa sexuală rămâne a fi o formă de violenţă cel mai puţin raportată. Aceasta ar putea fi din cauza nerecunoaşterii abuzului sexual din familie ca fiind un delict sau fricii victimelor de a fi considerate vinovate pentru aceste fapte şi de a fi excluse din societate.
23. Autorii violenţei împotriva femeilor sunt deseori membrii familiei, în special soţi sau foşti soţi (73.4%), fiind urmaţi de taţi sau taţi vitregi (13.7%) şi mame şi mame vitrege (7%). Colaboratorii azilului din Chişinău au indicat că soţii multor femei care solicită ajutor la azil sunt fie ofiţeri de poliţie, fie militari, fapt care complică posibilitatea acestor femei de a scăpa de mediul violent şi de a cere divorţul ....
29. Există de asemenea un şir de percepţii greşite în privinţa violenţei împotriva femeilor, care sunt pe larg răspândite în societate. Potrivit acestor percepţii, problema violenţei împotriva femeilor include doar nişte cazuri izolate care se referă la un anumit grup de persoane. Aceste concepţii greşite sunt următoarele: (a) violenţa împotriva femeilor este un fenomen întâlnit în familii sărace sau destrămate; (b) victimele violenţei sunt femeile vulnerabile din fire care au nevoie de o protecţie specială; (c) bărbaţii violenţi fac abuz de alcool şi droguri sau au dereglări de personalitate; (d) violenţa domestică afectează toţi membrii familiei, inclusiv pe bărbaţi. Din experienţa mea, aceste interpretări greşite deseori produc soluţii nechibzuite şi parţiale, cum ar fi programe de reabilitare pentru persoanele care fac abuz, restricţii aplicate asupra femeilor pentru a le oferi protecţie sau soluţii neutre din perspectiva de gen care omit cauzele violenţei bazate pe gen.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
31. Reclamanţii s-au plâns de faptul că prima reclamantă a fost supusă la rele tratamente de către V.B. şi că autorităţile de stat nu i-au acordat suficientă protecţie împotriva acestor rele tratamente. Ea a invocat articolul 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
32. Guvernul a invocat faptul că reclamanţii nu au epuizat căile de recurs interne. În special, prima reclamantă nu a solicitat protecţie judecătorească dacă s-a simţit cu adevărat ameninţată de V.B.
33. Curtea notează că la data depunerii plângerilor în instanţele naţionale în anul 2008 (a se vedea paragraful 11 şi următoarele de mai sus) al doilea şi al treilea reclamant erau deja majori, ceea ce le permitea să depună acţiuni în instanţa de judecată de sine stătător. Dar, ei nu au depus nicio acţiune sau plângere în instanţa de judecată, nici nu au prezentat Curţii dovezi ale faptului că au mandatat-o pe mama lor să depună astfel de acţiuni sau plângeri în numele lor.
Prin urmare, Curtea acceptă obiecţia Guvernului de neepuizare a recursurilor intere în ceea ce-l priveşte pe al doilea şi al treilea reclamant. Acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
34. Curtea consideră că obiecţia Guvernului în privinţa neepuizării de către prima reclamantă a căilor de recurs interne este strâns legată de plângerea privind acţiunile întreprinse de autorităţile de stat ca răspuns la plângerile ei. Aşadar, acest capăt de cerere este conexat fondului plângerii formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
(a) Prima reclamantă
35. Prima reclamantă a susţinut că autorităţile nu i-au acordat suficientă protecţie împotriva tratamentului contrar articolului 3 al Convenţiei administrat de V.B. De asemenea, acestea nu l-au evacuat pe agresor din apartament, dând prioritate dreptului lui la proprietate faţă de dreptul ei de a nu fi supusă relelor tratament. Mai mult, deşi instanţele de judecată au constatat că V.B. a avut un comportament violent faţă de ea, acestea doar i-au aplicat nişte amenzi nesemnificative care nu au avut niciun efect asupra lui. Situaţia nu s-a schimbat nici după comunicarea prezentei cereri Guvernului pârât, având în vedere că V.B. a agresat-o din nou la 21 august 2011.
36. Autorităţile Republicii Moldova au făcut trimitere la hotărârea din 20 mai 2009 (a se vedea paragraful 14 de mai sus) ca temei pentru neevacuarea lui V.B. din apartament, în ciuda comportamentului său violent faţă de ea şi al argumentului primei reclamante că ordonanţa de protecţie nu putea fi efectivă în lipsa evacuării acestuia din apartament. Deşi ea şi-a retras plângerea de teamă că mai multe aspecte ce ţin de viaţa sa privată vor fi dezvăluite public, autorităţile ar fi trebuit să continue examinarea cauzei împotriva lui V.B. În opinia ei, Republica Moldova este una din puţinele ţări membre ale Consiliului Europei în care începerea şi continuarea urmăririi penale a unei infracţiuni grave cum ar fi violul depind exclusiv de plângerea prealabilă a victimei şi de voinţa acesteia de a-şi menţine acuzaţiile. Având în vedere poziţia vulnerabilă a femeilor victime ale violenţei domestice şi ale violului, încetarea urmăririi penale poate avea loc doar după efectuarea unei investigaţii concludente, ceea ce nu s-a întâmplat în prezenta cauză.
37. Mai mult, legislaţia moldovenească prevede expres posibilitatea evacuării unui locatar care, din cauza comportamentului său distructiv, îngreunează viaţa celorlalţi locatari din acelaşi apartament (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Însă, instanţele de judecată nu au motivat decizia lor de a nu respecta aceste prevederi legislative în prezenta cauză.
38. Chiar dacă apartamentul ar fi fost privatizat, nu există probe care să confirme intenţia lui V.B. de a vinde cota sa parte din apartament. În plus, el nici nu putea fi obligat să-şi vândă cota sa parte după privatizare. În orice caz, ea a solicitat în mod expres instanţelor de judecată să nu partajeze apartamentul ci doar să-i ofere protecţie plina aplicarea unor măsuri temporare faţă de V.B.
(b) Guvernul
39. Guvernul a menţionat că la 14 mai 2008, prima reclamantă şi-a retras plângerea prealabilă privind tentativa lui V.B. de a o viola pe 20 aprilie 2008 (a se vedea paragraful 9 de mai sus). De asemenea, ea nu a prezentat nicio dovadă în susţinerea acestor acuzaţii, deşi ea a declarat că dispune de acestea. Astfel încât, acţiunile ei proprii au rezultat în încetarea urmăririi penale împotriva lui V.B.
40. Spre deosebire de cauza Opuz, de exemplu, în prezenta cauză nu a existat un risc real şi iminent ca prima reclamantă să fie maltratată. În plus, instanţele de judecată l-au sancţionat de câteva ori pe V.B. pentru acţiuni de violenţă, iar autorităţile îl ţineau la evidenţă ca fiind „scandalagiu”. După emiterea ordonanţei de protecţie din 2 septembrie 2011, autorităţile au luat măsuri suplimentare informând poliţia locală şi pe V.B. şi verificând regulat comportamentul acestuia (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
41. În ceea ce priveşte acţiunea în instanţa de judecată împotriva lui V.B. a primei reclamante, care s-a finalizat cu hotărârea judecătorească din 20 mai 2009, aşa cum a constatat Curtea Supremă de Justiţie, aceasta nu a reprezentat o adevărată încercare de a se apăra împotriva riscului de violenţă, ci mai degrabă o încercare de a obţine cota-parte a lui V.B. asupra apartamentului comun. De asemenea, instanţa de judecată a constatat că dovezile din dosar sunt insuficiente pentru a constata o încălcare sistematică a normelor de convieţuire. În cele din urmă, era clar că prima reclamantă a depus prezenta cerere la Curte la şase luni de la încetarea acţiunilor violente asupra ei. Acest lucru dovedeşte încă o dată lipsa unui risc real ca violenţa domestică să continue.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
42. Curtea reiterează că rele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a se încadra în sfera de aplicare a articolului 3 al Convenţiei. Aprecierea acestui minim este relativă: aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi caracterul şi contextul tratamentului, durata acestuia, efectele fizice şi mentale ale acestuia şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea Costello‑Roberts v. the United Kingdom, 25 martie 1993, § 30, Series A nr. 247‑C şi Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000‑XI).
43. În continuare, Curtea reiterează că articolul 1 al Convenţiei, coroborat cu articolul 3, impune statelor obligaţia pozitivă de a asigura protecţia tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor împotriva tuturor formelor de rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenţiei, inclusiv în cazurile în care acest tratament este administrat de persoane fizice (a se vedea A. v. the United Kingdom, 23 septembrie 1998, § 22, Reports of Judgments and Decisions 1998‑VI şi Opuz, citată mai sus, § 159). Această obligaţie trebuie să includă protecţia efectivă, inter alia, a uneia sau a mai multor persoane concrete împotriva comiterii unor acţiuni penale de către o persoană terţă, precum şi paşi rezonabili în vederea prevenirii relelor tratamente cunoscute de către autorităţile sau care ar fi trebuit să fie cunoscute (a se vedea, mutatis mutandis, Osman v. the United Kingdom, 28 octombrie 1998, § 116, Reports 1998‑VIII; E. and Others v. the United Kingdom, nr. 33218/96, § 88, 26 noiembrie 2002; şi J.L. v. Latvia, nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).
44. Rolul Curţii nu este de a se substitui autorităţilor naţionale şi de a alege în locul lor măsurile necesare dintr-un şir de măsuri care ar putea fi luate pentru a asigura executarea obligaţiilor lor pozitive în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Bevacqua and S. v. Bulgaria, nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În acelaşi timp, conform articolului 19 al Convenţiei şi potrivit principiului că Convenţia este menită să garanteze drepturi practice şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii, Curtea trebuie să asigure că obligaţia statului de a ocroti drepturile celor aflaţi sub jurisdicţia sa să fie executată corespunzător (a se vedea Nikolova and Velichkova v. Bulgaria, nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).
45. Mai mult, articolul 3 al Convenţiei impune autorităţilor să realizeze o anchetă oficială efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea M.C. v. Bulgaria, nr. 39272/98, § 151, ECHR 2003‑XII, şi Denis Vasilyev v. Russia, nr. 32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca urmărirea penală să fie considerată „efectivă”, aceasta trebuie, în principiu, să poată să ducă la stabilirea faptelor cauzei şi la identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi. Aceasta nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. În cazurile prevăzute de articolele 2 şi 3 ale Convenţie, în care caracterul efectiv al urmăririi penale oficiale a fost pus în discuţie, Curtea s-a pronunţat adeseori cu privire la faptul dacă autorităţile au reacţionat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv. A fost considerat relevant momentul de începere a urmăririi penale, întârzierea în luarea declaraţiilor şi durata de timp necesară pentru efectuarea investigaţiei iniţiale (a se vedea Denis Vasilyev, citată mai sus, § 100 cu referinţele ulterioare; şi Stoica v. Romania, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).
46. Ingerinţa autorităţilor în viaţa privată şi de familie poate fi necesară pentru a proteja sănătatea şi drepturile unei persoane sau pentru a preveni acţiuni cu caracter penal în anumite circumstanţe (a se vedea Opuz, citată mai sus, § 144). În acest sens, statele trebuie să menţină şi să aplice în practică un cadru legal adecvat pentru a asigura protecţia împotriva actelor de violenţă comise de persoane fizice (a se vedea X and Y v. the Netherlands, 26 martie 1985, § 22 şi 23, Series A nr. 91; Costello-Roberts v. the United Kingdom, 25 martie 1993, § 36, Series A nr. 247-C; D.P. and J.C. v. the United Kingdom, nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. v. Bulgaria, citată mai sus, §§ 150 şi 152, ECHR 2003‑XII; Bevacqua, citată mai sus, § 65, şi Sandra Janković v. Croatia, nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009).
(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
(i) În privinţa faptului dacă reclamanta a fost supusă unui tratament contrar articolului 3 al Convenţiei
47. În prezenta cauză, Curtea notează faptul incontestabil că V.B. a bătut-o de mai multe ori pe prima reclamantă (a se vedea paragrafele 9 şi 16 de mai sus). După cum atestă certificatul medical din 23 august 2011 (a se vedea paragraful 16 de mai sus), medicul a constatat diverse leziuni pe corpul primei reclamante, care, potrivit ei, au fost cauzate atunci când V.B. a încercat să o violeze.
48. În asemenea circumstanţe, Curtea constată că articolul 3 al Convenţiei este aplicabil în speţă. Prin urmare, ea trebuie să determine dacă acţiunile autorităţilor întreprinse pe marginea plângerilor reclamantei s-au conformat cerinţelor acestei prevederi.
(ii) În privinţa faptului dacă autorităţile s-au conformat obligaţiilor pozitive prevăzute de articolul 3 al Convenţiei
49. După cum a fost menţionat mai sus (a se vedea paragrafele 42-46 de mai sus), articolul 3 al Convenţiei impune statelor obligaţia pozitivă, pe de o parte, de a institui un cadrul legislativ pentru prevenirea şi pedepsirea relelor tratamente administrate de persoane fizice, şi, pe de altă parte, obligaţia de a implementa cadrul respectiv în practică atunci când autorităţile sunt conştiente de existenţa pericolului iminent ca o anumită persoană să comită acţiuni de maltratare sau când relele tratamente deja au avut loc, astfel oferind protecţie victimelor şi pedepsind persoanele responsabile pentru relele tratamente.
50. În privinţa primei obligaţii, Curtea notează că legislaţia Republicii Moldova prevede sancţiuni penale pentru comiterea acţiunilor de violenţă, inclusiv asupra foştilor membri ai familiei (a se vedea paragrafele 24 şi 25 de mai sus). Mai mult, legislaţia instituie măsuri de protecţie pentru victimele violenţei domestice, şi, de asemenea, şi posibilitatea de evacuare a persoanei care în mod sistematic încalcă normele de convieţuire (a se vedea paragrafele 22 de mai sus). Astfel, Curtea conchide că autorităţile au adoptat un cadru legislativ care le permite să ia măsuri împotriva persoanelor acuzate de violenţa domestică.
51. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile naţionale cunoşteau, sau trebuiau să cunoască, despre violenţa la care a fost supusă reclamanta şi despre riscul unor violenţe ulterioare, şi dacă aceasta este cazul, Curtea trebuie să determine dacă au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a o proteja şi pentru a-l pedepsi pe făptaş. La verificarea faptului dacă autorităţile naţionale s-au conformat obligaţiilor lor pozitive inerente articolului 3 al Convenţiei, Curtea va ţine cont de faptul că ea nu trebuie să se substituie autorităţilor naţionale în alegerea unei anumite măsuri menite să protejeze victima violenţei domestice (a se vedea, mutatis mutandis, A. v. Croatia, citată mai sus, § 61 şi Sandra Janković, citată mai sus, § 46).
52. Din documentele aflate la dosar este clar că autorităţile cunoşteau despre comportamentul violent a lui V.B., având în vedere că acesta a fost sancţionat contravenţional de câteva ori (a se vedea paragrafele 9, 16 şi 18 de mai sus). Prin urmare, este necesar să stabilim dacă acţiunile întreprinse de autorităţi în vederea protejării reclamantei au fost suficiente pentru a se achita de obligaţiile pozitive inerente articolului 3.
53. Curtea notează că autorităţile locale, şi anume poliţia şi instanţele judecătoreşti, nu au rămas total pasive. După fiecare incident de violenţă, prima reclamantă a fost supusă unui examen medical, iar în una din cauze, autorităţile au început urmărirea penală împotriva lui V.B. (aceasta a fost încetată după ce prima reclamantă şi-a retras plângerea). V.B. a fost amendat de instanţa de judecată de cinci ori (a se vedea paragrafele 9 şi 16 de mai sus). Însă, niciuna din acest măsura nu fost suficientă pentru a-l împiedica pe V.B. să aplice în continuare violenţa faţă de reclamantă. În special, Curtea notează că amenzile aplicate lui V.B. au fost mici (a se vedea paragrafele 9 şi 16 de mai sus), neavând un efect descurajator asupra lui.
54. Guvernul a dat vina pe reclamantă că şi-a retras plângerea penală în privinţa violului şi că nu a prezentat dovezi în susţinerea acuzaţiei sale, ceea ce a împiedicat autorităţile să continue urmărirea penală împotriva lui V.B. Curtea aminteşte concluziile sale că, în contextul retragerii plângerilor privind violenţa domestică, statele membre ale Consiliului Europei „au conştientizat datoria autorităţilor de a stabili în cursul unei acţiuni echilibrul între drepturile victimei prevăzute de articolele 2, 3 şi 8” şi că „cu cât infracţiunea este mai gravă sau cu cât riscul comiterii unor alte infracţiuni este mai mare, cu atât mai mult trebuie să continue urmărirea penală în interes public, chiar dacă victimele îşi retrag plângerile” (a se vedea Opuz, citată mai sus, §§ 138 şi 139). În prezenta cauză, autorităţile nu au analizat dacă gravitatea şi numărul agresiunilor la care a fost supusă reclamanta de către V.B. sau gravitatea acuzaţiilor de viol ale primei reclamante impuneau continuarea urmăririi penale, deşi reclamanta îşi retrăsese plângerea. Mai mult, în ciuda unei noi acuzaţii clare de tentativă de viol în 21 august 2011, acuzaţie susţinută cel puţin parţial de dovezi medicale (a se vedea paragraful 16 de mai sus), autorităţile nu au început din oficiu urmărirea penală, limitându-se din nou la o cercetare contravenţională.
55. Curtea notează că prima reclamantă a încercat să obţină protecţie împotriva altor violenţe prin solicitarea evacuării lui V.B. din apartamentul comun. Însă, Curtea Supremă de Justiţie a respins la 20 mai 2009 cererea ei, constatând că cererea de judecată mai degrabă avea scopul de a-i leza dreptul de folosinţă a lui V.B. asupra apartamentului decât obţinerea protecţiei primei reclamante. De asemenea, instanţa de judecată a constatat că nu există suficiente dovezi că V.B. a încălcat în mod sistematic normele de convieţuire (a se vedea paragraful 14 de mai sus), deşi V.B. fusese cercetat contravenţional de şase ori pentru comportament violent sau ofensator faţă de reclamantă.
56. Ulterior, după agresiunea din 21 august 2011 (a se vedea paragraful 17 de mai sus), reclamanta a solicitat evacuarea temporară a lui V.B. din apartamentul comun, însă instanţa de judecată a respins cererea bazându-se pe hotărârea judecătorească din 20 mai 2009. Curtea consideră că instanţele de judecată naţionale ar fi trebuit să ia în considerare evoluţiile factuale care au avut loc după pronunţare hotărârii din 20 mai 2009, şi anume cele două noi agresiuni din partea lui V.B. (a se vedea paragraful 16 de mai sus).
57. Faptul că V.B. a agresat-o din nou pe reclamantă în apartamentul comun este cert. În baza acestui eveniment, instanţa de judecată a emis ordonanţa de protecţie din 1 septembrie 2011 (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Cu toate acestea, pe lângă unele măsuri care aveau scopul de a împiedica contactul dintre V.B. şi prima reclamantă, inclusiv obligarea lui V.B. de a sta departe de ea şi de locul ei de muncă, lui V.B. i s-a permis să continue să locuiască în apartamentul lor comun. Curtea este de acord cu argumentul primei reclamante, argument invocat şi în faţa Curţii de Apel Chişinău (a se vedea paragraful 19 de mai sus), că respectiva ordonanţă de protecţie este ineficientă, expunând-o pe reclamantă riscului să fie din nou maltratată, în condiţiile în care V.B. a fost lăsat să locuiască în acelaşi apartament cu victima.
58. De asemenea, perspectiva de a-l întâlni pe agresor în propriul său apartament îi dădea primei reclamante o frică constantă de a nu fi maltrată din nou, având în vedere numărul de agresiuni pe care le suferise anterior. Această frică este suficient de gravă pentru a cauza reclamantei o suferinţă şi anxietate echivalente cu un tratament inuman în sensul articolului 3 al Convenţiei.
59. Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului că nu exista niciun risc ca alte acţiuni de violenţă să aibă loc şi că de fapt reclamanta urmărea să obţină cota-parte a lui V.B. din apartament, mai ales că ea solicitase evacuarea lui temporară şi nepartajarea bunurilor (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Acest lucru ar fi trebuit să convingă instanţele de judecată naţionale să pună corect în balanţă drepturile concurente protejate de Convenţie (dreptul reclamantei de a nu fi supusă maltratării şi dreptul lui V.B. asupra apartamentului) şi, astfel, să ofere protecţie reală reclamantei, fără a-l lipsi pe V.B. de proprietatea sa. De asemenea, instanţele de judecată ar fi putut aprecia dacă argumentul reclamantei bazat pe articolul 102 al Codului cu privire la locuinţe (a se vedea paragraful 22 de mai sus) era întemeiat.
60. Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că autorităţile nu şi-au onorat obligaţiile pozitive prevăzute de articolul 3 al Convenţiei de a o proteja pe reclamantă de rele tratamente.
61. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei. În lumina elementelor constate mai sus, Curtea respinge argumentul Guvernului că reclamanta nu a epuizat căile de recurs naţionale.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
62. Reclamanţii au invocat faptul că refuzul instanţelor de judecată naţionale de a dispune evacuarea temporară a lui V.B. din apartamentul lor a expusă la o suferinţă care este incompatibilă cu dreptul la viaţă privată. Ei au invocat articolul 8 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Admisibilitatea
63. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au epuizat căile de recurs interne.
64. Curtea consideră că plângerile celui de-al doilea şi celui de-al treilea reclamant trebuie respinse în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei pentru neepuizarea căilor de recurs interne în baza aceloraşi motive care au fost expuse în partea referitoare la articolul 3.
65. În ceea ce priveşte plângerea primei reclamante, Curtea constată că odată cu depunerea cererii din 1 septembrie 2011 (a se vedea paragraful 17 de mai sus) ea a epuizat căile de recurs interne.
66. Curtea observă că plângerea primei reclamante în temeiul articolului 8 nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, ele urmează a fi declarate admisibile.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
67. Prima reclamantă susţine că autorităţile nu şi-au onorat obligaţiile pozitive prevăzute de articolul 8 al Convenţiei de a o proteja împotriva ingerinţei lui V.B. în viaţa ei privată. Ea a menţionat că în rezultatul hotărârilor instanţelor de judecată ea a fost nevoită să plece de acasă, deşi, la fel ca şi V.B., ea nu avea alt loc în care să plece. Ea a argumentat că hotărârea din 20 mai 2009 a Curţii Supremă de Justiţie a pus o sarcină disproporţionată asupra ei şi a dus la încălcarea vieţii sale private, ceea ce a fost disproporţionat cu scopul de a proteja dreptul de folosinţă asupra apartamentului a lui V.B.
68. Guvernul a susţinut că autorităţile au luat toate măsurile rezonabile pe marginea plângerilor reclamantei: V.B. a fost sancţionat contravenţional, el a fost pus la evidenţă ca „scandalagiu”, fiind supravegheat suplimentar după emiterea ordonanţei de protecţie din 2 septembrie 2011. Însă autorităţile nu putea continua urmărirea penală împotriva lui V.B. după retragerea plângerii penale de către reclamantă. Odată ce măsurile luate au prevenit alte acţiuni de violenţă, insistenţa reclamantei ca V.B. să fie evacuat avea scopul de a-şi însuşi cota lui parte din apartament.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
69. Curtea reiterează că scopul principal al articolului 8 al Convenţiei este acela de acorda protecţie persoanelor împotriva acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice. Însă, în virtutea acestui articol pot existe obligaţii pozitive suplimentare inerente „respectului” efectiv al vieţii private şi de familie, iar aceste obligaţii pot include adoptarea unor măsuri în sfera relaţiilor dintre persoane. Copii şi ale persoane vulnerabile au dreptul la protecţie efectivă (a se vedea X and Y v. the Netherlands, 26 martie 1985, §§ 23-24 şi 27, Seriile A nr. 91, şi August v. the United Kingdom (dec.), nr. 36505/02, 21 ianuarie 2003).
70. În ceea ce priveşte viaţa privată, Curtea a statuat anterior, în diverse contexte, că acest concept cuprinde integritatea fizică şi psihologică a unei persoane. Statele au obligaţia, în conformitate cu articolul 8, de a acorda protecţie integrităţii fizice şi psihologice a persoanelor în raport cu acţiunile celorlalţi. În acest scop, ele trebuie să menţină şi să aplice în practică un cadru legal care să acorde protecţie împotriva acţiunilor de violenţă din partea unor persoane fizice (a se vedea X and Y v. the Netherlands, citată mai sus, §§ 22 şi 23; Costello-Roberts v. the United Kingdom, 25 martie 1993, § 36, Seriile A nr. 247-C; D.P. and J.C. v. the United Kingdom, nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. v. Bulgaria, nr. 39272/98, §§ 150 şi 152, ECHR 2003‑XII; A v. Croatia, nr. 55164/08, § 60, 14 octombrie 2010; şi Hajduová v. Slovakia, nr. 2660/03, § 46, 30 noiembrie 2010). Curtea notează în acest context că vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenţei domestice şi obligaţia statului de a le acorda protecţie au fost relevante în mai multe instrumente internaţionale (referinţe în cauza Bevacqua, citată mai sus, §§ 64-65, şi în Sandra Janković v. Croatia, nr. 38478/05, §44-45, ECHR 2009‑... (extrase)).
(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
71. Curtea notează că în speţă integritatea fizică şi psihică a reclamantei – care este acoperită de conceptul de viaţă privată (a se vedea X and Y v. the Netherlands, 26 martie 1985, § 23, Seriile A nr. 91) a fost afectată de abuzurile periodice din partea lui V.B. Curtea face trimitere la constatările sale privind suferinţa şi anxietatea suportate de reclamantă în propriul său apartament (paragrafele 54-58 de mai sus).
72. În plus, autorităţile cunoşteau aceste circumstanţe, întrucât reclamanta sesizase şi poliţia şi instanţele de judecată. În opinia Curţii, autorităţile ar fi trebuit să se sesizeze şi să acţioneze în conformitate cu obligaţiilor lor pozitive inerente articolului 8 al Convenţiei.
73. Curtea reiterează că ea nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale competente în stabilirea celor mai corespunzătoare metode pentru protejarea persoanelor împotriva atacurilor la adresa integrităţii lor personale, ci trebuie să examineze în lumina Convenţiei deciziile pe care respectivele autorităţi le-au luat în exerciţiul funcţiunii lor. Astfel, Curtea va examina dacă autorităţile naţionale, în special instanţele de judecată, au examinat cauza cu încălcarea obligaţiei lor pozitive impuse de articolul 8 al Convenţiei (a se vedea Sandra Janković, citată mai sus, § 46).
74. Ea notează în această privinţă că Curtea Supremă de Justiţie nu a considerat că cele şase procese contravenţionale împotriva lui V.B. sunt dovezi suficiente al comportamentului său abuziv împotriva primei reclamante. În cadrul procesului din anul 2011, instanţa de judecată s-a limitat doar să facă trimitere la hotărârea din 20 mai 2009 pentru a recunoaşte dreptul lui V.B. de nu fi evacuat din apartament, fără a lua în calcul acţiunile de violenţă comise de acesta în 2010 şi 2011. Instanţele de judecată nu au făcut nicio încercare de a stabili dacă dreptul de folosinţă asupra apartamentului al lui V.B. a fost exercitat cu încălcarea drepturilor primei reclamante prevăzute de articolul 8 al Convenţiei şi cu încălcarea articolului 102 al Codului cu privire la locuinţe (a se vedea paragraful 22 de mai sus).
75. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că autorităţile naţionale nu şi-au onorat corespunzător obligaţiile pozitive prevăzute de articolul 8 al Convenţiei. Acestea au eşuat în stabilirea unui echilibru între drepturile concurente şi au obligat-o efectiv pe prima reclamantă să continue să rişte de a fi supusă din nou violenţei sau de a părăsi locuinţa.
Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenţiei.
III. CU PRIVIRE LA ALTE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
76. Reclamanţii au susţinut că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 20 mai 2009 a fost arbitrară şi nu s-a bazat pe probele din dosar. Prima reclamantă a invocat încălcarea dreptului său la proprietate, deoarece în urma hotărârii Curţii Supreme de Justiţie ea a pierdut o parte din apartament.
77. Având în vedere toate materialele de care dispune, Curtea constată că aceste plângeri nu relevă nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca fiind vădit neîntemeiat, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 al Convenţiei.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
78. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul moral
79. Prima reclamantă a solicitat acordarea sumei de 32 000 EUR pentru compensarea încălcării drepturilor sale prevăzute de articolele 3 şi 8 al Convenţiei. Ea a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie de violenţă domestică şi a notat că încălcarea drepturilor sale a avut un caracter continuu, iar autorităţile nu l-au oprit pe agresor.
80. Guvernul a considerat că nu se justifică acordarea vreunei sume deoarece nu a avut loc nicio încălcare a drepturilor reclamantei. Ca alternativă, Guvernul a susţinut că suma solicitată este excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii.
81. Curtea consideră că încălcările constatate indubitabil trebuie să-i fi cauzat primei reclamante suferinţă. Având în vedere circumstanţele cauzei şi jurisprudenţa sa, Curtea acordă reclamantei 15 000 EUR.
B. Costuri şi cheltuieli
82. Reclamanta a solicitat rambursarea sumei de 3 485 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli şi a prezentat o fişă de pontaj cu orele prestate de avocat (38 de ore la o rată orară între 50 – 100 EUR).
83. Guvernul consideră că atât numărul de ore prestate de avocat asupra acestei cauze, cât şi rata percepută de avocat sunt excesive. El a notat că în cauza Boicenco v. Moldova (nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006), Curtea a acceptat o rată rezonabilă de 75 EUR per oră, având în vedere complexitatea cauzei şi aportul adus de către avocaţi. Această cauză nu era atât de complexă după caracterul său.
84. Potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru ca costurile şi cheltuielile avocatului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
85. Având în vedere pontajul prezentat şi complexitatea cauze, Curtea acordă reclamantei 3 000 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Rata dobânzii
86. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Conexează obiecţia Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne de către prima reclamantă fondului cauzei şi o respinge;
2. Declară admisibile plângerile primei reclamante întemeiate pe articolelor 3 şi 8 ale Convenţiei şi inadmisibile restul plângerilor;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei;
4. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 8 al Convenţiei;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;
(ii) 3000 EUR (trei mii euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamantei cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 16 iulie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy