Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
CAUZA B. v. REPUBLICA MOLDOVA
(Cererea nr. 61382/09)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
16 iulie 2013
DEFINITIVĂ
16 octombrie 2013
Poate fi subiect al revizuirii editoriale
În cauza B. v. Republica Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), întrunită într-o Cameră compusă din:
Josep Casadevall, președinte,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Valeriu Grițco, judecători,
și Santiago Quesada, grefier al Secțiunii,
Deliberînd la 25 iunie 2013 în şedinţă închisă,
Pronunță următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 61382/09) depusă la 19 noiembrie 2009 contra Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), de către trei cetățeni ai Republicii Moldova, dna O. B., dl V. B. şi dl. I. B. (“reclamanţii”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl A. Bivol, avocat ce îşi desfăşoară activitatea în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii s-au plîns, în particular, că dna O. B. (‘prima reclamantă’) a fost supusă actelor de violenţă de către fostul ei soţ şi că ceilalţi reclamanţi au asistat la aceste violenţe, fiind afectaţi de acestea, însă autorităţile statului nu au întreprins toate măsurile în vederea stopării şi prevenirii unor situaţii similare.
4. La 25 ianuarie 2011 cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, a fost luată decizia să se examineze fondul cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5. Reclamanţii s-au născut în 1959, 1987 şi, respectiv în1990 şi locuiesc în Chişinău. Prima reclamantă este mama celorlalţi doi reclamanţi.
A. Fondul cauzei
6. În 1998 familia primei reclamante a obţinut de la angajatorul ei un apartament cu trei camere în Chişinău cu drept de folosinţă.
7. Potrivit primei reclamante, ea a fost bătută sistematic şi insultată de către soţul ei (V.B.). În rezultat, la 16 ianuarie 2007 prima reclamantă a divorţat, însă ea a continuat sa locuiască cu V.B. în acelaşi apartament.
8. Actele de violenţă au continuat, fapt confirmat prin şapte rapoarte de examinare medico-legală întocmite în perioada septembrie 2007 şi ianuarie 2008 care au atestat vătămări uşoare a integrităţii corporale ale primei reclamante cauzate “în rezultatul acţiunii traumatice a unor obiecte dur contondente cu suprafaţă limitată”. Toate rapoartele au fost întocmite la cererea Comisariatului de poliţie sec. Centru mun. Chişinău ca urmare a plîngerilor depuse de prima reclamantă. În toate rapoartele medicale prima reclamantă a descris că vătămările corporale i-au fost cauzate de bătăile lui V.B.
9. La 1 aprilie, 7 august, 7 septembrie şi 28 noiembrie 2007, precum şi la 10 şi 29 aprilie 2008 instanţele judecătoreşti au pronunţat şase decizii cu privire la aplicarea sancţiunii administrative în legătură cu bătăile menţionate. Prin una dintre ele s-a decis de a clasa cauza administrativă din motivul împăcării părţilor. Prin alta s-a decis de a înceta cauza administrativă în legătură cu expirarea termenului de prescripţie de trei luni pentru aplicarea sancţiunii administrative în privinţa lui V.B. În celelalte patru cauze, instanţele judecătoreşti l-au amendat pe V.B pentru insultarea şi cauzarea leziunilor corporale primei reclamante, deşi în una dintre ele instanţa de judecată a notat că aceasta din urmă l-a provocat pe V.B. Amenzile aplicate variau de la 140 la 300 lei moldoveneşti (MDL, echivalentul de la 8.65 şi, respectiv la 18 euro (EUR) la acel moment). V.B a achitat toate amenzile. Din declaraţiile părţilor se pare că procuratura a intentat la o dată necunoscută urmărirea penală împotriva lui V.B. pentru tentativă de viol, însă la 14 mai 2008 reclamanta şi-a retras plîngerea şi, respectiv, a fost dispusă neîncepea urmăririi penale.
10. Potrivit unui certificat eliberat de Comisariatul de poliţie sec. Centru mun. Chişinău, V.B. se afla la evidenţă profilactică ca “scandalagiu familiar” din anul 2007.
B. Procedurile iniţiate de prima reclamantă în instanţa de judecată
11. La o dată necunoscută în 2008, prima reclamantă a intentat o acţiune civilă împotriva lui V.B. solicitînd evacuarea acestuia din apartament. Ea a invocat comportamentul său violent. V.B la rîndul său a depus o cerere reconvenţională, solicitînd partajarea odăilor din apartament între el şi ceilalţi membrii ai fostei sale familii.
12. La 23 iunie 2008 Judecătoria sec. Centru mun. Chişinău a admis cererea primei reclamante şi a respins cererea lui V.B. Instanţa de judecată a constatat că V.B. a avut un comportament violent faţă de prima reclamantă şi a insultat-o în prezenţa copiilor lor, fapt confirmat prin rapoartele de examinare medico-legală şi deciziile instanţelor judecătoreşti.
13. La 30 octombrie 2008 Curtea de Apel Chişinău a menţinut această hotărîre. Suplimentar probelor pe care s-a bazat instanţa de judecată de fond, Curtea de Apel Chişinău i-a audiat pe cei doi copii, care au confirmat depoziţiile mamei lor şi au solicitat evacuarea tatălui din apartament.
14. La 20 mai 2009 Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărîrile instanţelor judecătoreşti inferioare şi a pronunţat o nouă hotărîre prin care a respins pretenţiile primei reclamante şi a admis cererea lui V.B. Curtea Supremă de Justiţie a considerat ca fiind eronate concluziile instanţelor judecătoreşti inferioare privind maltratarea primei reclamante în mod sistematic de către V.B. Instanţa de judecată a notat că o cauză administrativă în care V.B. a fost învinuit de aplicarea violenţei primei reclamante a fost clasată din motivul împăcării părţilor, în timp ce alta a fost încetată în legătură cu expirarea termenului de prescripţie pentru aplicarea amenzii. În una dintre cele patru decizii a fost menţionat că însăşi reclamanta l-a provocat pe V.B. În alte trei decizii nu a fost constatat comportamentul violent sistematic al lui V.B. Mai mult, nu s-a demonstrat că V.B. era dependent de alcool sau droguri. Potrivit unui certificat eliberat de Asociaţia proprietarilor locuinţelor privatizate, V.B. nu era cunoscut că ar fi provocat conflicte. În plus, V.B. a propus primei reclamante să privatizeze apartamentul şi să-l vîndă, astfel încît să poată cumpăra apartamente separate, însă prima reclamantă a refuzat. De asemenea, instanţa de judecată a constatat că ambele părţi ar putea să locuiască în continuare în acelaşi apartament şi a stabilit că V.B. poate să locuiască într-o odaie, iar reclamanţii în celelalte două. Ariile comune au fost lăsate în folosinţă comună. Decizia este irevocabilă.
C. Evenimentele după pronunţarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie
15. În perioada 11 iunie 2009 şi 5 februarie 2010 prima reclamantă a fost internată în spital şi a beneficiat de tratament pentru tuberculoză. Potrivit unui certificat medical din 30 august 2011 eliberat de către medicul de familie al primei reclamante, acesteia i-a fost recomandat, inter alia, să evite situaţiile de stres.
16. Urmare a plîngerilor depuse de către prima reclamantă în instanţa judecătorească, V.B. a continuat să se comporte violent faţă de ea. La 19 august 2010 o amendă administrativă în mărime de 400 MDL (25,5 EUR la acel moment) a fost aplicată lui V.B. pentru insultarea primei reclamante. După comunicarea prezentei cereri Guvernului pîrît, la 29 august 2011 dlui V.B. i-a fost aplicată o amendă în mărime de 200 MDL (12.2 EUR) pentru acţiunile de violenţă asupra primei reclamante.
Potrivit unui raport de examinare medico-legală întocmit la 23 august 2011, prima reclamantă a declarat că V.B. a agresat-o cu tentativă de viol în seara zilei de 21 august 2011, dar nu a reuşit deoarece ea a opus rezistenţă. Expertul medico-legal a constatat prezenţa leziunilor corporale la prima reclamantă care au fost cauzate prin “acţiunea traumatică a unor obiecte dur contondente cu suprafaţa de interacţiune limitată”, după cum urmează: echimoze de formă ovală cu dimensiuni de la 1,5x1cm pînă la 4x3cm pe diferite suprafeţe ale ambelor antebraţe, pe suprafaţa inferioară coapsa stînga şi pe suprafaţa laterală treimea medie coapsa dreapta, precum şi pe suprafeţe diferite ale ambelor gambe.
17. La 1 septembrie 2011 prima reclamantă a cerut instanţei judecătoreşti să emită o ordonanţă de protecţie pentru ea şi feciorii ei. Reclamanta a descris ultimele evenimente şi riscul unor eventuale acţiuni de violenţă împotriva ei, precum şi incapacitatea sau reticenţa autorităţilor de a întreprinde careva măsuri pentru a proteja integritatea fizică şi psihică a ei şi a fiilor acesteia. În conformitate cu prevederile Legii nr. 45 (a se vedea § 21 de mai jos) ea a solicitat evacuarea temporară a lui V.B. din apartamentul comun, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor; obligarea lui V.B. de a sta departe la o distanţă de 200 m de aceasta şi copii ei şi de a nu contacta cu oricine dintre ei, precum şi interzicerea de a vizita locul de muncă sau de studii al reclamanţilor.
18. La 2 septembrie 2011 judecătoria sec. Centru mun. Chişinău a emis o ordonanţă de protecţie, valabilă pe un termen de trei luni, cu admiterea parţială a cererii, şi anume de a sta departe de locul aflării primei reclamante, la o distanţă de 200 m, de a nu contacta cu ea şi de a nu vizita locul de muncă al ei. Instanţa de judecată a refuzat să dispună evacuarea temporară a lui V.B. din apartament. Instanţa de judecată a constatat că el a comis acte de violenţă împotriva primei reclamante, însă „nu fost probat faptul că [V.B.] a aplicat violenţe psihice şi/sau fizice faţă de [cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant]”. În acelaşi timp, s-a stabilit că V.B. nu dispune de un alt spaţiu locativ şi în plus dreptul lui de a folosi o parte din apartamentul în litigiu a fost confirmat prin decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 20 mai 2009 (a se vedea § 14 supra). Potrivit Guvernului, această ordonanţă de protecţie a fost expediată Comisariatului de poliţie de sector şi ulterior comportamentul lui V.B a fost monitorizat.
19. Prima reclamantă a declarat recurs, prin care a afirmat că prin păstrarea dreptului lui V.B de a locui în acelaşi apartament cu ea autorităţile efectiv au supus-o riscului continuării maltratării ei. De asemenea, fără obligarea lui V.B. de a părăsi temporar domiciliul, ordonanţa de protecţie a fost lipsită de orice semnificaţie în partea ce ţine de obligarea acestuia de a sta departe de locul reclamantei, la o distanţă de cel puţin 200 m şi nu asigură o protecţie împotriva unor maltratări sau unui tratament inuman ori degradant provocat de un terţ, contrar obligaţiei pozitive în temeiul Convenţiei.
În plus, ea a menţionat că potrivit unei scrisori al Direcţiei Generale Asistenţă Socială a Consiliului Municipal Chişinău, apartamentul în care locuiesc prima reclamantă şi V.B era constituit din trei odăi dintre care două erau locuibile şi doar una era conectată la reţeaua de încălzire centralizată.
20. La 2 noiembrie 2011 Curtea de Apel Chişinău a respins recursul declarat de prima reclamantă, din aceleaşi motive care au fost invocate de către instanţa de judecată de fond. Această decizie este irevocabilă.
II. MATERIALE NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE RELEVANTE
A. Drept intern pertinent
21. Prevederile relevante ale Legii nr. 45 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie (1 martie 2007, “Legea din 2007 cu privire la violența domestică (Combatere și Protecție)”) prevede următoarele:
Articolul 15: Măsurile de protecție
“(1) Instanța de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanță de protecție, prin care poate oferi asistență victimei, aplicînd agresorului următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuința comună ori de a sta departe de locuința victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
d) interzicerea de a vizita locul de muncă și de trai al victimei;
e) obligarea, pînă la soluționarea cazului, de a contribui la întreținerea copiilor pe care îi are în comun cu victima;
f) obligarea de a plăti cheltuielile și daunele cauzate prin actele sale de violență, inclusiv cheltuielile medicale și cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;
g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
h) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acțiune este determinată de instanța de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenței sau dispariția ei;
i) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
j) interzicerea de a păstra și purta armă...
3. Măsurile de protecție prevăzute la alin.(1) se aplică pe un termen de pînă la 3 luni, pot fi retrase odată cu dispariția pericolului care a condiționat luarea acestor măsuri și pot fi prelungite în cazul unei cereri repetate sau al nerespectării condițiilor prevăzute în ordonanța de protecție..”
22. Articolul 102 din Codul cu privire la locuinţe (în vigoare din 3 iulie 1983) prevede următoarele:
Articolul 102. Evacuarea fără a li se acorda cetăţenilor o altă încăpere de locuit
“Dacă chiriaşul, membrii familiei lui sau alte persoane, care locuiesc împreună cu dînşii,... prin încălcarea sistematică a regulilor de convieţuire socialistă fac imposibilă pentru alţii convieţuirea cu dînşii în acelaşi apartament sau aceiaşi casă, iar măsurile de prevenire şi de înrîurire publică n-au dat nici un rezultat, evacuarea celor vinovaţi la cererea ...altor persoane interesate se face fără a se acorda o altă încăpere de locuit....”
23. La 9 iulie 2010 Parlamentul a modificat prevederile Codului civil şi Codului de procedură penală (Legea nr.167, în vigoare din 3 septembrie 2010) prin care au fost stabilite măsuri de protecţie aplicate victimelor violenţei în familie similare celor prevăzute în Legea nr. 45, menţionate supra.
24. Prevederile relevante ale Codului Penal prevăd următoarele:
Articolul 2011. Violența în familie.
“(1) Violența în familie, adică acțiunea sau inacțiunea intenționată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferință fizică, soldată cu vătămarea ușoară a integrității corporale sau a sănătății, suferință psihică ori prejudiciu material sau moral, se pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 150 la 180 ore sau cu închisoare de pînă la 2 ani.
(2) Aceeași acțiune:
a) săvîrșită asupra a doi sau mai multor membri ai familiei;
b) care a provocat vătămarea medie a integrității corporale sau a sănătății
- se pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 ore sau cu închisoare de pînă la 5 ani.
(3) Aceeași acțiune care:
a) a cauzat vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății;
b) a determinat la sinucidere sau la tentativă de sinucidere;
c) a provocat decesul victimei
- se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani.”
25. În temeiul articolelor 152 și 155 din Codul penal, o acțiune ce cauzează o vătămare medie a integrităţii corporale sau amenințarea cu asemenea vătămări constituie infracțiuni care se pedepsesc cu închisoare sau cu muncă neremunerată în folosul comunității.
B. Documente internaționale pertinente
26. Un rezumat al documentelor internaționale relevante a fost expus în cauzele Opuz v. Turcia (nr. 33401/02, §§ 72-86, CEDO 2009) și Eremia v. Republica Moldova (nr. 3564/11, §§ 29-37, 28 mai 2013, încă nu este definitivă).
27. În Recomandarea sa Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 privind protecţia femeilor împotriva violenței, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a afirmat, inter alia, că Statele membre trebuie să introducă, dezvolte și/sau să amelioreze, după caz, politicile naționale de luptă împotriva violenței bazîndu-se pe securitatea maximală și protecția victimelor, suport și asistență, ajustarea legislației penale și civile, sensibilizarea publicului, formarea specializată a profesioniştilor care se confruntă cu violența împotriva femeilor și prevenirea acesteia.
28. Comitetul de Miniștri a recomandat, în particular, ca Statele membre ar trebui să penalizeze corespunzător violența împotriva femeilor, cum ar fi actele de violență sexuală și violul, abuzul asupra unei stări de vulnerabilitate specială a unei sarcini, a unei incapacităţi de a se apăra, a unei boli, infirmităţi, deficienţe psihice sau mentale sau a unei stări de dependenţă, precum şi să penalizeze orice abuz de autoritate din partea autorului. De asemenea, Recomandarea prevede că Statele membre trebuie să asigure ca toate victimele violenței să fie capabile să instituie proceduri juridice, să prevadă ca o acţiune penală să poată fi intentată de către procuror, să încurajeze procurorii să considere că violența împotriva femeilor este un factor agravant sau decisiv la adoptarea soluției de a porni ori nu urmărirea penală în interes public, să prevadă, dacă este cazul, măsuri pentru a asigura protecţia eficace a victimelor împotriva amenințărilor și riscurilor răzbunării și să vegheze, prin măsuri specifice, la protecţia drepturilor copiilor în timpul procedurilor.
29. Referitor la violența în familie, Comitetul de Miniștri a recomandat că Statele membre ar trebui să clasifice ca infracțiune penală toate formele de violență ce au loc în familie și să aibă în vedere posibilitatea de a lua măsuri pentru, inter alia, a permite autorităţilor judiciare să adopte măsuri interimare în vederea protejării victimelor, împiedicării autorului violenţei de a intra în contact cu victimele, comunicării cu sau apropierii de acestea, de a locui în anumite locuri specificate sau frecventării anumitor locuri, să penalizeze toate încălcările cu măsurile impuse de către autorităţi pentru agresori și să stabilească un protocol obligatoriu de intervenţie pentru ca poliția, serviciile medicale și sociale să urmeze aceleaşi proceduri de intervenţie.
30. În raportul său privind vizita în Republica Moldova în perioada 4 - 11 iulie 2008 (document A/HRC/11/6/Add.4, 8 mai 2009), cu privire la violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia, Raportorul Special al Națiunilor Unite a notat, inter alia:
“...atitudinile patriarhale și discriminatorii cresc vulnerabilitatea femeilor față de violență și abuz. În acest context, mai ales violența în familie este foarte răspîndită, larg trecută cu vederea de către societate; ea nu primește atenția cuvenită nici de la autorități, nici de la societate și nici de la femeile înseși, rezultatul fiind o infrastructură de protecție insuficientă pentru victimele violenței...
... 19. Femeile din Republica Moldova suferă de toate formele de violență. Cu toate acestea, violența în familie și traficul sunt domenii majore de interes. Cele două sunt interconectate și sunt legate de poziția subordonată a femeilor în societate în ansamblu. ...
20. În timp ce date fiabile și înregistrări sistematice a cazurilor cu privire la natura și amploarea fenomenului lipsesc, se spune că violența în familie este larg răspîndită. Potrivit unui raport al Ministerului Muncii, Protecției Sociale și a Familiei: "[...] În prezent, frecvența de violență în familie, ai cărei victime sunt femei și copii, atinge proporții alarmante. Din păcate, este foarte dificil pentru stat să controleze violența în familie, deoarece în majoritatea cazurilor se raportează numai atunci cînd există consecințe grave de violență, celelalte cazuri fiind considerate doar conflicte în familie.
21. Cu toate acestea, violența în familie nu este percepută ca o problemă care justifică intervenția legală dacă nu sunt urmate de leziuni grave. Ca urmare, această este tratată în tăcere și puţin recunoscută de către funcționari, societate și înseși femeile.
22. Potrivit unui studiu realizat în 2005, 41 % dintre femeile intervievate au raportat existența unei forme de violență în familie cel puțin o dată în timpul vieții lor. Sondajul a demonstrat că violența psihică, urmată de violența fizică, este forma de abuz cea mai răspîndită în familie. Aproximativ o treime dintre femeile intervievate au indicat ca au fost supuse mai multor forme de violență. Studiul arată că violența în familie se întîlneşte la diferite categorii sociale și niveluri de educație; cu toate acestea, femeile cu un nivel mai înalt de educație sau statut economic ar putea să nu divulge incidentele de violență. Violența sexuală rămîne cea mai rară formă de violență raportată. Acest lucru poate fi din cauza lipsei de recunoaștere a abuzului sexual în familie ca fiind un delict sau teamă în rîndul victimelor de a fi considerate vinovate și de a fi excluse din societate.
23. Autorii actelor de violență împotriva femeilor sunt adesea membrii familiei, soți sau foști soți (73,4 %), urmat de tați sau tați vitregi (13,7 %) și mame sau mame vitrege (7 %). Personalul de la azilul din Chișinău au indicat că soții femeilor care caută ajutor la azil sunt de obicei ofițeri de poliție sau militari, ceea ce face mult mai dificil pentru femei sa scape de mediul violent și să inițieze divorțul. ...
De asemenea, există o serie de concepții greșite răspîndite cu privire la violența împotriva femeilor, care tratează problema ca niște cazuri izolate, cu privire la un anumit grup. Aceste concepții greșite sunt: (a) violența împotriva femeilor este un fenomen care are loc în familii sărace și destrămate, (b) victimele violenței sunt femeile vulnerabile care au nevoie de protecție specială, (c) bărbații violenți sunt devianți care abuzează de alcool și droguri sau au tulburări de personalitate, (d) violența în familie include toți membrii familiei, inclusiv bărbații. Din experienţa mea, aceste interpretări greşite deseori rezultă în soluţii nechibzuite şi parţiale, cum ar fi programe de reabilitare pentru agresori, restricţii aplicate asupra femeilor pentru a le oferi protecţie sau soluţii neutre din perspectiva de gen care omit cauzele violenţei bazate pe gen.”
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE AL ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE
31. Reclamanţii s-au plîns că prima reclamantă a fost maltratată de către V.B. şi că autoritățile statului nu au întreprins toate măsurile pentru protejarea ei de la asemenea maltratări. Reclamanta a invocat articolul 3 din Convenție, care prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
32. Guvernul a declarat că reclamanţii au omis să epuizeze căile de recurs interne disponibile. În particular, prima reclamantă nu a solicitat instanţei de judecată emiterea unei ordonanţe de protecţie atunci cînd ea într-adevăr s-a simţit ameninţată de V.B.
33. Curtea notează că la momentul depunerii plîngerilor respective în instanța de judecată în 2008 (a se vedea § 11 şi următoarele supra) cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant erau adulţi şi ar fi putut ei însăşi să depună cereri în instanţa de judecată dacă ar fi dorit. Totuşi, ei nu au depus nici o cerere în instanţa de judecată sau orice alte plîngeri, şi nici nu au prezentat Curţii vreo dovadă că ei au împuternicit-o pe mama lor să depună asemenea cereri în instanţa de judecată sau plîngeri în numele lor.
Prin urmare, Curtea acceptă excepţia preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne de către cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant. Astfel, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
34. Curtea consideră că excepţia preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne de către prima reclamantă este strîns legată de plîngerea acesteia privind acţiunile întreprinse de către autorităţile statului ca urmare a plîngerilor depuse. Astfel, Curtea conexează această excepţie preliminară cu fondul plîngerii invocate în temeiul articolului 3 din Convenţie.
B. Fondul
1. Susținerile părților
(a) Prima reclamantă
35. Prima reclamantă a susţinut că autorităţile nu a întreprins toate măsurile pentru a o proteja împotriva tratamentului cauzat de V.B contrar articolului 3 din Convenţie. Acestea au omis să dispună evacuarea agresorului şi au constatat că, de fapt, dreptul lui la proprietate a fost prioritar dreptului ei de a nu fi supusă unor rele tratamente. Mai mult decît atît, deşi instanţele judecătoreşti au constatat că V.B. a comis acte de violenţă asupra ei, acestea au aplicat sancţiuni nesemnificative care nu au avut nici un efect asupra comportamentului lui V.B. Situaţia nu s-a schimbat nici după comunicarea prezentei cereri Guvernului pîrît, din moment ce V.B a agresat-o la 21 august 2011.
36. Autorităţile moldoveneşti au reiterat decizia din 20 mai 2009 (a se vedea paragraful 14 supra) drept motiv de a nu-l evacua pe V.B, deşi existau dovezi ce atestau comportamentul lui violent şi deşi ea a argumentat că ordonanţa de protecţie nu putea fi eficientă fără o evacuare. Chiar dacă ea a retras plîngerea din frica că date din viaţa ei privată ar fi putut deveni cunoscute publicului, autorităţile ar fi trebuit să continue examinarea cauzei împotriva lui V.B. In opinia sa, Republica Moldova era una dintre cîteva ţări ale Consiliului Europei, unde intentarea şi continuarea unei urmăriri penale pentru săvîrşirea unei infracţiuni grave precum violul, depinde totalmente de alegaţiile victimei de a continua sau nu învinuirea în privinţa pretinsului agresor. Avînd în vedere situaţia vulnerabilă a femeilor victime ale violenţelor în familie şi ale violului, neînceperea procedurii de urmărire penală ar fi putut avea loc doar după o investigare minuţioasă, altfel decît în prezenta cauză.
37. Mai mult decît atît, legislaţia Republicii Moldova prevede în mod expres posibilitatea de a evacua un chiriaş care, prin comportamentul său distructiv, face imposibil pentru ceilalţi chiriaşi de a trăi în acelaşi apartament (a se vedea § 22 supra). Totuşi, instanţele judecătoreşti nu au invocat nici un motiv pentru neaplicarea acestor prevederi ale legii în prezenta cauză.
38. Nu a existat nici o probă că V.B. a intenţionat să-şi vîndă cota sa parte din apartament, chiar dacă acesta ar fi fost privatizat. De asemenea, nu a existat vreun temei legal pentru a-l obliga să facă aceasta după privatizare. În orice caz, ea a cerut în mod expres instanţelor judecătoreşti de a nu decide asupra modului de proprietate asupra apartamentului, dar să-i asigure protecţie prin aplicarea unor măsuri temporare împotriva lui V.B.
(b) Guvernul
39. Guvernul a notat că la 14 mai 2008 prima reclamantă şi-a retras plîngerea sa referitoare la tentativa de viol comisă de către V.B la 20 aprilie 2008 (a se vedea paragraful 9 supra). De asemenea, ea a omis să prezinte suportul materialului video privind tentativa de viol, care ea a pretins anterior că îl avea. Prin urmare, acţiunile ei au contribuit la neînceperea urmăririi penale în privinţa lui V.B.
40. Spre deosebire de alte cauze, cum ar fi Opuz, citată supra, în prezenta cauză nu a fost nici un risc real şi iminent de maltratare a primei reclamante. În plus, instanţele judecătoreşti l-au penalizat de mai multe ori pe V.B. pentru acte de violenţă şi autorităţile l-au luat la evidenţă ca “scandalagiu familiar”. După emiterea ordonanţei de protecţie din 2 septembrie 2011 autorităţile au întreprins măsuri suplimentare prin informarea poliţiei de sector şi a lui V.B şi prin verificarea periodică a comportamentului acestuia (a se vedea paragraful 18 supra).
41. În ceea ce priveşte acţiunea civilă depusă în instanţa de judecătă de către prima reclamantă împotriva lui V.B. şi care s-a finisat cu pronunţarea deciziei din 20 mai 2009, aceasta nu a fost o încercare reală de a se apăra împotriva oricărui risc de aplicare a violenţei, dar mai degrabă o încercare de a obţine cota parte a lui V.B. din apartamentul comun, aşa cum a fost ulterior constatat de către Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că probele din dosar au fost insuficiente pentru a constata o încălcare sistematică a regulilor de convieţuire. În cele din urmă, a fost evident, că prima reclamantă a depus cererea sa la Curte, după şase luni de la încetarea actelor de violenţă faţă de ea. Aceasta denotă încă o dată lipsa riscului real a unei eventuale violenţe în familie.
2. Aprecierea Curții
(a) Principii generale
42. Curtea reiterează că pentru a cade sub incidența articolului 3 relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de severitate. Aprecierea acestui minim este relativă: depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi natura și contextul tratamentelor, durata acestora, efectele sale fizice și psihice și în anumite cazuri, sexul, vîrsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea Costello‑Roberts c. Regatului Unit, 25 martie 1993, § 30, Seria A nr. 247‑C și Kudła c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 91, CEDO 2000‑XI).
43. În continuare, Curtea reiterează că articolul 1 din Convenție, coroborat cu articolul 3, impune Statelor obligații pozitive pentru a asigura că indivizii aflați sub jurisdicția lor sunt protejați împotriva tuturor formelor de rele tratamente, interzise de articolul 3, inclusiv dacă un astfel de tratament este administrat de particulari (a se vedea A. c. Regatului Unit, 23 septembrie 1998, § 22, Rapoarte ale Hotărîrilor și Deciziilor 1998‑VI și Opuz, citat supra, § 159). Această obligație trebuie să includă protecție eficientă, inter alia, unui individ sau indivizi identificați de la actele ilegale al unui terț, precum și măsuri rezonabile pentru a preveni maltratarea de care autoritățile au cunoscut sau trebuiau să cunoască (a se vedea, mutatis mutandis, Osman c. Regatului Unit, 28 octombrie 1998, § 116, Rapoarte 1998‑VIII; E. și alții c. Regatului Unit, nr. 33218/96, § 88, 26 noiembrie 2002; și J.L. c. Letoniei, nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).
44. Nu este rolul Curții de a substitui autoritățile naționale la alegerea măsurilor posibile care puteau fi întreprinse pentru a asigura conformarea cu obligațiile pozitive în temeiul articolului 3 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Bevacqua și S. c. Bulgariei, nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În același timp, în temeiul articolului 19 din Convenție și în conformitate cu principiul că Convenția are drept scop să garanteze nu teoretic sau iluzoriu, dar practic și drepturi eficiente, Curtea trebuie să se asigure că obligația Statului de a proteja drepturile celor aflați în jurisdicția sa este efectuată adecvat (a se vedea Nikolova și Velichkova c. Bulgariei, nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).
45. În continuare, articolul 3 impune autorităților să efectueze o investigare efectivă cu privire la pretinsa maltratare, chiar dacă o astfel de tratare este aplicată de particulari (a se vedea M.C. c. Bulgariei, nr. 39272/98, § 151, CEDO 2003‑XII, și Denis Vasilyev c. Rusiei, nr. 32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca o investigare să fie apreciată ca “efectivă”, aceasta trebuie, în principiu, să fie capabilă să conducă la stabilirea circumstanțelor cauzei și la identificarea și pedepsirea celor responsabili. Aceasta nu reprezintă o obligație de rezultat, dar una de mijloace. În cauzele în care se aplică articolele 2 și 3 din Convenție, în care eficacitatea investigărilor oficiale se pune în discuție, Curtea deseori a apreciat dacă autoritățile au reacționat prompt la plîngeri la acel moment. Se ia în considerație începerea investigării, termenii în care au fost luate declarațiile și perioada de timp acordată pentru investigarea iniţială (a se vedea Denis Vasilyev, citat supra, § 100 cu referințele următoare; și Stoica c. României, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).
46. Imixtiunea de către autorități în viața privată și viața de familie poate deveni necesară în vederea ocrotirii sănătății și drepturilor unei persoane sau să prevină acțiunile ilegale în anumite circumstanțe (a se vedea Opuz, citat supra, § 144). În cele din urmă, statele trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru legal corespunzător, care acordă protecție împotriva acțiunilor de violență din partea particularilor (a se vedea X și Y c. Olanda, 26 martie 1985, § 22 și 23, Seria A nr. 91; Costello-Roberts c. Regatului Unit, 25 Martie 1993, § 36, Seria A nr. 247‑C; D.P. și J.C. c. Regatului Unit, nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. c. Bulgariei, citat supra, §§ 150 și 152, CEDO 2003‑XII; Bevacqua, citat supra, § 65, și Sandra Janković c. Croației, nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009).
(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
(i) Dacă prima reclamantă a fost supusă tratamentului contrar articolului 3 din Convenție
47. În prezenta cauză, Curtea notează că nu este contestat faptul că V.B a bătut-o pe prima reclamantă de mai multe ori (a se vedea paragrafele 9 şi 16 supra). După cum reiese din raportul de examinare medico-legală din 23 august 2011 (a se vedea paragraful 16 supra), medicul a constatat multiple echimoze pe corpul primei reclamante şi a notat explicaţia ei că a fost agresată de către V.B. cu tentativă de viol.
48. În asemenea circumstanțe, Curtea constată că articolul 3 din Convenție este aplicabil prezentei cauze. Prin urmare, trebuie să se determine dacă acțiunile autorităților ca răspuns la plîngerile primei reclamante au fost compatibile cu cerințele prevederilor acestuia.
(ii) Dacă autoritățile au respectat obligațiile sale pozitive în temeiul articolului 3 din Convenție
49. Astfel cum a fost reiterat anterior (a se vedea paragrafele 42-46 supra), obligațiile pozitive ale statelor în temeiul articolului 3 include pe de o parte adoptarea unui cadru legal cu scopul de a preveni și pedepsi maltratarea din partea particularilor și pe de altă parte, aplicarea legilor în practică, atunci cînd se cunoaște despre un risc iminent de maltratare a unei persoane identificate sau cînd maltratarea a avut deja loc, astfel acordînd protecție victimelor și pedepsind pe cei responsabili de maltratare.
50. Referitor la prima obligație, Curtea menționează că legislația Republicii Moldova prevede sancțiuni penale specifice pentru comiterea actelor de violență, inclusiv împotriva unuia din membrii familiei (a se vedea paragrafele 24 și 25 supra). Mai mult, legea prevede măsuri de protecție pentru victimele violenței în familie (a se vedea paragraful 21 supra), precum şi, mai general, evacuarea persoanelor care încalcă sistematic regulile de conviețuire (a se vedea paragraful 22 supra). Curtea conchide că autoritățile au adoptat un cadru legal care le permite să întreprindă măsuri împotriva persoanelor acuzate de violență în familie.
51. Curtea trebuie să determine dacă autoritățile naționale au cunoscut, sau au trebuit să cunoască despre violența la care a fost supusă reclamanta și de riscul unei eventuale violențe și, în caz afirmativ, dacă au fost întreprinse toate măsurile rezonabile în vederea protejării ei și pedepsirii autorului. Pentru verificarea dacă autoritățile naționale au respectat obligațiile sale pozitive în temeiul articolului 3 din Convenție, Curtea trebuie să reitereze că nu va substitui autoritățile naționale întru alegerea unei măsuri particulare, destinată să protejeze o victimă de la violența în familie (a se vedea, mutatis mutandis, A. v. Croația, citat supra, § 61 și Sandra Janković, citat supra, § 46).
52. Din materialele dosarului reiese că autoritățile naţionale cunoșteau despre comportamentul violent al lui V.B. din moment ce acestea i-au aplicat de mai multe ori sancţiuni administrative (a se vedea paragrafele 9, 16 şi 18 supra). Astfel, este necesar să se determine dacă acțiunile întreprinse în vederea protejării primei reclamante au fost suficiente pentru a fi compatibile cu obligațiile lor pozitive în temeiul articolului 3.
53. Curtea notează că autorităţile naţionale, în special organele de poliţie şi instanţele judecătoreşti, nu au rămas în totalitate pasive. După fiecare incident ce implica violenţă, prima reclamantă era supusă unei examinări medico-legale şi o singură dată a fost inițiată o investigație penală împotriva lui V.B. (care a încetat după ce prima reclamantă şi-a retras plîngerea). De cinci ori instanţele judecătoreşti i-au aplicat amendă lui V.B. (a se vedea paragrafele 9 şi 16 supra). Totuşi, nici una dintre aceste măsuri nu au fost suficiente pentru a-l împiedica pe V.B. să comită ulterior acte de violenţă. În particular, Curtea notează că amenzile aplicate lui V.B. au fost mici (a se vedea paragrafele 9 şi 16 supra) şi nu au avut vreun efect intimidant.
54. Guvernul a dat vina pe prima reclamantă, menţionînd că prin retragerea plîngerii sale despre tentativa de viol şi omisiunea de a prezenta proba care se afla în posesia ei, aceasta a împiedicat autorităţile să desfăşoare investigația penală împotriva lui V.B. Curtea reaminteşte constatările sale anterioare în partea ce ţine de retragerea plîngerilor despre violenţa în familie, că între statele membre ale Consiliului Europei „nu pare să existe un consens referitor la obligaţia autorităţilor privind menţinerea unui echilibru între drepturile victimelor în temeiul articolelor 2, 3 şi 8 atunci cînd sunt chemate să decidă conduita ce trebuie avută în această privinţă” şi că „...cu cît infracţiunea este mai gravă sau riscul de recidivă mai mare, cu atît organele de urmărire penală ar trebui să continue urmărirea penală în interesul public, chiar dacă victimele îşi retrag plîngerile” (a se vedea Opuz, citată supra, § 138 şi §139). În prezenta cauză, autorităţile nu au analizat gravitatea şi numărul agresiunilor la care a fost supusă prima reclamantă de către V.B. şi importanţa primei alegaţii de viol care cerea continuarea urmăririi penale, deşi reclamanta şi-a retras plîngerea. Mai mult ca atît, în pofida celei de-a doua alegaţii despre tentativă de viol din 21 august 2011, atestată prin raportul de examinare medico-legală, care confirma parţial această alegaţie (a se vedea paragraful 16 supra), se pare că autorităţile nu au pornit o urmărire penală în acest sens, limitîndu-se doar la iniţierea unor proceduri administrative.
55. De asemenea, Curtea notează că prima reclamantă a încercat să obţină o protecţie de la eventuale violenţe asupra ei, solicitînd evacuarea lui V.B din apartamentul lor comun. Cu toate acestea, în decizia sa din 20 mai 2009 Curtea Supremă de Justiţie a respins pretenţiile ei, concluzionînd că plîngerea înaintată a avut, mai degrabă, ca scop afectarea dreptului lui V.B de a se folosi de apartament, decît protecţia primei reclamante de pericolul iminent declarat. De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că nu au fost probe suficiente care ar demonstra că el a încălcat sistematic regulile de convieţuire, deşi şase cauze administrative au fost intentate în privinţa lui V.B ca urmare a comportamentului violent sau jignitor faţă de prima reclamantă (a se vedea paragraful 14 supra).
56. Ulterior, instanţele judecătoreşti au invocat decizia din 20 mai 2009 drept temei de respingere a cererii reclamantei, atunci cînd ea a solicitat evacuarea temporară a lui V.B. din apartamentul lor comun după agresiunea din 21 august 2011 (a se vedea paragraful 17 supra). Curtea consideră că instanţele judecătoreşti naţionale ar fi trebuit să ia în considerare evoluţiile care au avut loc de facto după pronunţarea deciziei din 20 mai 2009, şi anume cele două agresiuni suplimentare ale lui V.B. (a se vedea paragraful 16 supra).
57. Nu este contestat faptul că V.B. a agresat-o în mod repetat pe prima reclamantă în apartamentul lor comun. Acesta a fost motivul pentru emiterea de către instanţa de judecată a unei ordonanţe de protecţie la 1 septembrie 2011 (a se vedea paragraful 18 supra). Deşi un număr de măsuri au fost dispuse, care aveau drept scop de a împiedica orice contact între V.B. şi prima reclamantă, inclusiv o interdicţie de a se apropia de locul aflării ei sau de locul ei de muncă sau de a contacta cu ea prin orice mijloace, totuşi lui V.B. i-a fost permis să trăiască în apartamentul lor comun. Curtea este de acord cu argumentul primei reclamante, care de asemenea a fost invocat în faţa Curţii de Apel Chişinău (a se vedea paragraful 19 supra), că permiţînd lui V.B să trăiască în acelaşi apartament cu victima au fost ineficiente alte măsuri dispuse prin ordonanţa de protecţie şi a expus-o riscului unei eventuale maltratări.
58. De asemenea, se pare că anume convieţuirea cu agresorul său în propriul ei apartament a supus prima reclamantă unui sentiment constant de teamă de eventuale rele tratamente, avînd în vedere numărul de agresiuni anterioare. Această frică a fost suficient de serioasă ca să provoace suferinţă şi anxietate primei reclamante constituind un tratament inuman în sensul articolului 3 din Convenţie.
59. Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului că nu ar fi existat un risc pentru prima reclamantă de a fi supusă unor eventuale violenţe şi de fapt aceasta ar fi urmărit scopul de a obţine cota parte a lui V.B din apartamentul comun, cu atît mai mult că ea a solicitat în 2011 evacuarea temporară şi în mod expres a cerut instanţelor judecătoreşti să nu decidă asupra modului de proprietate asupra bunurilor (a se vedea paragraful 17 supra). Aceasta ar fi permis instanţelor judecătoreşti naţionale să menţină un just echilibru dintre cele două drepturi concurente garantate de Convenţie (dreptul reclamantei de a nu fi supus la rele tratamente şi dreptul lui V.B. de a folosi apartamentul), prin oferirea unei protecţii reale primei reclamante şi în acelaşi timp de a nu-l lipsi de bunurile sale pe V.B. De asemenea, instanţele judecătoreşti ar fi putut să aprecieze dacă afirmaţia primei reclamante bazată pe articolul 102 din Codul cu privire la locuinţe (a se vedea paragraful 22 supra) a avut vreo importanţă. Totuşi instanţele judecătoreşti au omis să o facă.
60. Avînd în vedere cele expuse supra, Curtea conchide că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit corespunzător obligaţia lor pozitivă în temeiul articolului 3 din Convenţie pentru a proteja prima reclamantă de rele tratamente.
61. Prin urmare, a existat o încălcare al articolului 3 din Convenţie. În lumina tuturor circumstanţelor constatate supra, excepţia preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne de către prima reclamantă este respinsă.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE AL ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE
62. Reclamanţii s-au plîns că refuzul instanţelor judecătoreşti naţionale de a dispune evacuarea temporară a lui V.B. din apartamentul lor le-a cauzat suferinţe care au fost incompatibile cu dreptul lor la viaţă privată. Ei au invocat articolul 8 din Convenţie, care prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
A. Admisibilitatea
63. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au epuizat căile de recurs interne disponibile.
64. Curtea consideră că plîngerea celui de-al doilea şi celui de-al treilea reclamant invocată în temeiul acestei prevederi urmează să fie respinsă pentru omisiunea de a epuiza căile de recurs interne potrivit articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie, din aceleaşi motive menţionate în ceea ce priveşte plîngerea lor invocată în temeiul articolului 3.
65. În ceea ce priveşte plîngerea primei reclamante, Curtea constată că cererea depusă la 1 septembrie 2011 (a se vedea paragraful 17 supra), constituie de fapt epuizarea căilor de recurs interne.
66. Curtea notează că plîngerea primei reclamante invocate în temeiul articolului 8 nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. În continuare Curtea notează că plîngerea nu este inadmisibilă în baza niciunui alt temei. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Susţinerile părţilor
67. Prima reclamantă a susţinut că autorităţile au omis să respecte obligaţia lor pozitivă în temeiul articolului 8 din Convenţie de a o proteja împotriva unei ingerinţe în viaţa ei privată din partea lui V.B. Ea a pretins că urmare a pronunţării deciziilor instanţelor judecătoreşti naţionale, ea de fapt a fost constrînsă să-şi abandoneze casa, chiar dacă, la fel ca şi V.B., nu avea un alt spaţiu locativ. Ea a susţinut că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 mai 2009 i-a impus o povară disproporţională şi a constituit o ingerinţă în viaţa sa privată, care a fost disproporţională scopului protecţiei dreptului lui V.B. de a folosi apartamentul.
68. Guvernul a susţinut că autorităţile au întreprins toate măsurile rezonabile ca răspuns la plîngerile primei reclamante, prin aplicarea în privinţa lui V.B a sancţiunilor administrative şi prin luarea lui la evidenţă ca “scandalagiu familiar”, cu măsuri suplimentare de control instituite după emiterea ordonanţei de protecţie din 2 septembrie 2011. Cu toate acestea, autorităţile nu au putut continua investigările în privinţa lui V.B. după retragerea de către prima reclamantă a plîngerii sale despre tentativa de viol. Din moment ce măsurile întreprinse au prevenit eventuale violenţe, insistenţa primei reclamante de a-l evacua pe V.B avea scopul de a-l lipsi pe acesta de cota sa parte din apartament şi nu instituirea unei protecţii.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
69. Curtea reiterează că în timp ce articolul 8 din Convenție are, în principal, ca obiect protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităților publice, acesta implică, de asemenea, obligații pozitive inerente în “respectul” efectiv pentru viața privată și de familie, şi aceste obligații pot implica adoptarea unor măsuri în sfera relațiilor între particulari. Copiii și alte persoane vulnerabile, în particular, au dreptul la o protecţie efectivă (a se vedea X și Y c. Olandei, 26 martie 1985, §§ 23-24 și 27, Seria A nr. 91, și August c. Regatului Unit (dec.), nr. 36505/02, 21 ianuarie 2003).
70. Cît privește respectarea vieții private, Curtea a menţionat anterior, în diferite contexte, că acest concept include integritatea fizică și psihologică a unei persoane. Potrivit articolului 8 statele au obligaţia să protejeze integritatea fizică și psihologică a unei persoane de acțiunile altora. În acest sens, statele trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru legal corespunzător care acordă protecție împotriva actelor de violență din partea particularilor (a se vedea X și Y c. Olandei, citat supra, §§ 22 și 23; Costello-Roberts c. Regatului Unit, 25 martie 1993, § 36, Seria A nr. 247-C; D.P. și J.C. c. Regatului Unit, nr. 38719/97, § 118, 10 octombrie 2002; M.C. c. Bulgariei, nr. 39272/98, §§ 150 și 152, CEDO 2003‑XII; A c. Croației, nr. 55164/08, § 60, 14 octombrie 2010; și Hajduová c. Slovaciei, nr. 2660/03, § 46, 30 noiembrie 2010). Curtea menționează în acest context, că vulnerabilitatea particulară a victimelor violenței în familie și necesitatea implicării active a statului în protejarea lor a fost accentuată în diferite instrumente internaționale (de exemplu, a se vedea Bevacqua, citat supra, §§ 64-65, și Sandra Janković c. Croației, nr. 38478/05, §§ 44-45, CEDO 2009‑... (extrase)).
(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
71. În prezenta cauză, Curtea notează că integritatea fizică şi morală a reclamantei, ce constituie obiect al conceptului de viaţă privată (a se vedea X şi Y c. Olandei, 26 martie 1985, § 23, seria A nr. 91), a fost afectată prin abuzurile periodice din partea lui V.B. În acest sens, Curtea face trimitere la constatările sale din paragrafele 54-58 supra cu privire la suferința şi anxietatea suferită de prima reclamantă în propriul ei apartament, confruntîndu-se cu un risc real de rele tratamente.
72. Mai mult decît atît, autorităţile au cunoscut despre aceste circumstanţe, deoarece ele au fost supuse spre examinare organelor de poliţie şi instanţelor judecătoreşti naţionale. În opinia Curţii, aceasta ar fi trebuit să provoace autorităţile să acţioneze în virtutea obligaţiilor lor pozitive impuse în temeiul articolului 8 din Convenţie.
73. Curtea reiterează că sarcina sa nu este de a substitui autorităţile naţionale competente la stabilirea celor mai potrivite metode pentru protejarea persoanelor împotriva agresiunilor asupra integrităţii lor personale, dar mai degrabă de a analiza în temeiul Convenţiei acţiunile întreprinse de către autorităţile naţionale în exercitarea competenţelor lor. Prin urmare, Curtea va analiza dacă autorităţile naţionale, în special instanţele judecătoreşti, la examinarea cauzei au încălcat obligaţia lor pozitivă în temeiul articolului 8 din Convenţie (a se vedea Sandra Janković, citată supra, §46).
74. În acest sens, Curtea notează că la 20 mai 2009 Curtea Supremă de Justiţie, casînd deciziile instanţelor judecătoreşti inferioare, nu a considerat cele şase cauze administrative în privinţa lui V.B. ca fiind probe suficiente ce demonstrau cu certitudine comportamentul violent a lui V.B. faţă de prima reclamantă. În procesul civil din 2011, instanţele judecătoreşti au făcut o simplă trimitere la decizia din 20 mai 2009 pentru a confirma dreptul lui V.B. de a nu fi evacuat din apartament, fără a lua în considerare actele de violenţă comise ulterior de acesta în 2010 şi 2011. Instanţele judecătoreşti nici nu au încercat să aprecieze dacă dreptul lui V.B de a folosi apartamentul încălca într-o anumită măsură drepturile primei reclamante garantate de prevederile articolului 8 din Convenţie şi articolul 102 din Codul cu privire la locuinţe (a se vedea paragraful 22 supra).
75. În asemenea circumstanţe, Curtea conchide că autorităţile naţionale nu au respectat obligaţiile lor pozitive în temeiul articolului 8 din Convenţie. Acestea au omis să menţină un just echilibru între drepturile implicate şi efectiv au constrîns prima reclamantă la un risc continuu de a fi supusă actelor de violenţă sau să-şi abandoneze casa.
Prin urmare, a existat o încălcare al articolului 8 din Convenţie.
III. ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
76. De asemenea, reclamanţii au pretins că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 20 mai 2009 a fost arbitrară şi nu a fost întemeiată pe probele din dosar. În plus, prima reclamantă s-a plîns despre încălcarea dreptului ei de proprietate, din moment ce ea a pierdut o cotă parte din apartament ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Supreme de Justiţie.
77. Examinînd toate materialele aflate în posesia sa, Curtea constată că aceste plîngeri nu relevă nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind vădit nefondată în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) şi 4 din Convenţie.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
78. Articolul 41 din Convenție prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A. Prejudiciul moral
79. Prima reclamantă a pretins suma de 32000 EUR cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor sale garantate de prevederile articolelor 3 şi 8 din Convenţie. Ea a invocat jurisprudenţa Curţii referitoare la cauzele violenţei în familie şi a afirmat că încălcarea drepturilor ei a fost continuă şi că autorităţile au demonstrat o toleranţă faţă de făptuitor.
80. Guvernul a considerat că nu ar trebui să fie acordate despăgubiri în absenţa vreunei încălcări a drepturilor reclamantei. Cu titlu secundar, Guvernul a susţinut că suma pretinsă era excesivă ţinînd cont de jurisprudenţa Curţii în cauze similare.
81. Curtea consideră că încălcările constatate fără îndoială au cauzat suferinţă primei reclamante. Luînd în considerare circumstanţele cauzei şi avînd în vedere jurisprudenţa sa, Curtea acordă reclamantei suma de 15000 EUR.
B. Costuri și cheltuieli
82. Reclamanta a pretins suma de 3485 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli şi a prezentat o listă detaliată a numărului de ore lucrate de avocatul ei asupra cauzei (treizeci și opt ore la un tarif ce varia între 50 EUR și 100 EUR per oră).
83. Guvernul a considerat excesiv atît numărul de ore lucrate asupra cauzei, cît și tariful pretins de avocat. Guvernul a menționat că în cauza Boicenco c. Moldova (nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006), Curtea a acceptat ca fiind rezonabil tariful de 75 EUR per oră, ținînd cont de complexitatea cauzei și de contribuția avocaților. Prezenta cauză nu a fost atît de complexă.
84. Curtea reiterează că pentru ca costurile şi cheltuielile de judecată să poată fi rambursate potrivit articolului 41, trebuie să se constate că au fost efectiv şi în mod necesar suportate şi erau rezonabile în cuantum (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen v. Norvegia [MC], nr. 23118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).
85. Avînd în vedere lista detaliată prezentată și complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantei suma de 3000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.
C. Penalitate
86. Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Conexează cu fondul excepţia preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne de către prima reclamantă şi o respinge;
2. Declară plîngerile primei reclamante invocate în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție admisibile, iar restul cererii inadmisibilă;
3. Hotărăște că a existat o încălcare al articolului 3 din Convenție;
4. Hotărăște că a existat o încălcare al articolului 8 din Convenție;
5. Hotărăște
(a) că Statul pîrît trebuie să plătească primei reclamante, în termen de trei luni de la data la care această hotărîre va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care vor fi convertite în lei moldovenești conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii:
(i) 15000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 3000 EUR (trei mii euro) plus orice taxă care poate fi percepută de la reclamantă, cu titlu de costuri și cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretențiilor reclamantei cu titlu de satisfacție echitabilă.
Întocmită în limba engleză și notificată în scris la 16 iulie 2013, în conformitate cu Regula 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreședinte
Full & Egal Universal Law Academy