©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA BĂJĂNARU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 884/04)
Hotărâre
Strasbourg
21 septembrie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Băjănaru împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 august 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 884/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Floarea Băjănaru („reclamanta”), a sesizat Curtea la 17 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 21 septembrie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanta s-a născut în 1935 şi locuieşte în Bucureşti.
5. La 24 august 1991, Comisia locală din Poeni pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia locală”) a reconstituit, în temeiul legii citate anterior, dreptul de proprietate al reclamantei asupra a două terenuri cu o suprafaţă totală de 26 900 m², dintre care unul agricol de 22 727 m² şi unul construibil de 4 173 m², ambele situate pe raza comunei Poeni.
6. La scurt timp după aceea, la o dată neprecizată, comisia locală a reconstituit dreptul de proprietate al lui T.I. asupra unui teren de 5 000 m², care includea şi suprafaţa de 4 173 m², acordată deja reclamantei.
7. Prin urmare, printr-un proces-verbal încheiat la 13 septembrie 1991, T.I. a intrat în posesia terenului aflat în litigiu şi a început să construiască o casă pe acesta, dat fiind că a primit, la 14 iulie 1993, autorizaţie de construcţie de la Primăria Poeni.
8. Prin decizia din 6 octombrie 1997, comisia locală şi-a anulat parţial decizia din 24 august 1991 şi a emis o altă decizie, care nu mai includea terenul construibil aflat în litigiu. Aceasta şi-a motivat decizia prin faptul că G.E, mama reclamantei, îi vânduse terenul respectiv lui T.I.
9. Reclamanta a contestat această decizie în faţa Comisiei judeţene Teleorman pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia judeţeană”), care, prin decizia din 27 februarie 1998, a admis contestaţia şi a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului construibil cu suprafaţa de 4 173 m². T.I. a contestat în instanţă această decizie. Prin hotărârea definitivă din 28 septembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea. Aceasta a reţinut că T.I. avea dreptul să revendice doar un teren de 800 m², pentru care prezentase o chitanţă ce confirma contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu G.E., suprafaţa de 4 173 m² revenindu-i în continuare reclamantei.
10. La 13 decembrie 1999 şi la 28 februarie 2000, reclamanta a solicitat Primăriei Poeni să îi elibereze titlul definitiv de proprietate şi să o pună în posesia terenurilor la care avea dreptul în temeiul deciziei comisiei judeţene şi al hotărârii definitive, din 28 septembrie 1999, a Curţii de Apel Bucureşti.
11. Serviciile competente din cadrul primăriei au pregătit documentaţia şi, la 17 ianuarie 2000, procesul-verbal de punere în posesie asupra terenului iniţial. Cu toate acestea, operaţiunea de punere în posesie propriu-zisă nu a avut loc, întrucât reprezentanţii primăriei nu s-au deplasat la faţa locului. De aceea, documentele în cauză, trimise comisiei judeţene, au fost retrimise de aceasta comisiei locale, pentru a fi refăcute, invocând nepunerea în posesie asupra terenului indicat şi în prezenţa vecinilor şi a reprezentanţilor primăriei. În ceea ce îl priveşte pe primarul E.G., în ciuda procesului-verbal din 17 ianuarie 2000, acesta a dispus expertului topograf să refacă documentele privind terenul reclamantei şi să o pună pe aceasta în posesia unui alt teren cu aceeaşi suprafaţă, într-o altă locaţie decât cea stabilită prin hotărârile definitive de care se prevala reclamanta.
12. Reclamanta a fost convocată la primărie, la 11 octombrie 2000, pentru a fi pusă în posesia acestui nou teren. Aceasta a refuzat să se prezinte şi i-a trimis primarului o scrisoare prin care îi atrăgea atenţia că este pe cale să încalce o hotărâre judecătorească definitivă.
13. La 16 octombrie 2000, în absenţa reclamantei, s-a întocmit procesul-verbal de punere în posesie asupra noului teren. În baza acestuia, la 3 noiembrie 2000,comisia judeţeană a emis un titlu de proprietate.
14. Reclamanta a făcut plângere penală la parchet împotriva lui E.G. şi a lui D.M., pentru abuz în serviciu. Aceasta s-a constituit parte civilă.
15. Prin hotărârea din 18 martie 2002, Judecătoria Videle a constatat reaua-credinţă şi abuzul în serviciu comis de acuzaţi la momentul punerii în posesie a reclamantei asupra terenului şi i‑a condamnat pe E.G. la şase luni de închisoare cu suspendare şi pe D.M. la zece luni de închisoare cu suspendare. Instanţa a anulat şi decizia din 3 noiembrie 2000 a comisiei judeţene şi a dispus punerea în posesie a reclamantei asupra terenului său, aflat în locaţia iniţială.
16. Apelurile introduse de E.G. şi D.M. au fost respinse prin hotărârea din 29 mai 2002 a Tribunalului Teleorman. Prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursurile condamnaţilor, a casat hotărârea din 29 mai 2002 şi a trimis cauza în faţa tribunalului, pentru o nouă judecare a apelurilor.
17. Prin hotărârea din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Teleorman a respins din nou apelurile lui E.G. şi D.M.
18. Prin hotărârea definitivă din 5 iunie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursurile condamnaţilor, l-a achitat pe E.G. şi a constatat că pedeapsa lui D.M. făcuse obiectul unei graţieri.
19. În ceea ce priveşte punerea în posesie a reclamantei, curtea de apel a hotărât că aceasta trebuia efectuată în conformitate cu procedura specială, introdusă prin Legea nr. 18/1991.
20. La 1 februarie 2005, comisia locală a întocmit un nou proces-verbal de punere în posesie a reclamantei asupra terenului în litigiu, cu suprafaţa de 4 173 m². La 26 aprilie 2005, aceasta a obţinut titlul de proprietate asupra terenului său.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE ŞI A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
21. Reclamanta pretinde că punerea în aplicare cu întârziere a hotărârilor definitive, pronunţate în favoarea sa, în special a hotărârii din 18 martie 2002 a Judecătoriei Videle, i-a încălcat dreptul de acces la instanţă, prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, precum şi dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
22. Dispoziţiile relevante ale art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie sunt formulate astfel:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”.
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Cu privire la admisibilitate
23. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
24. Guvernul admite că reclamanta avea dreptul de a fi pusă în posesia terenului aflat în litigiu, în urma hotărârii din 18 martie 2002, prin care se dispunea punerea sa în posesie, în conformitate cu procesul-verbal din 17 ianuarie 2000.
25. Acesta subliniază că terenul, astfel cum a fost delimitat în acest proces-verbal, este identic cu cel care a fost acceptat de reclamantă la 1 februarie 2005. Constată, astfel, că autorităţile române şi-au îndeplinit obligaţia de a pune în posesie reclamanta într-un termen rezonabil.
26. Reclamanta contestă acest argument. Aceasta consideră că un termen de peste trei ani nu poate fi considerat rezonabil şi subliniază că nu a contribuit sub nicio formă la această întârziere.
27. Curtea reaminteşte că, în prezenta cauză, reclamanta şi-a obţinut dreptul de proprietate asupra terenului aflat în litigiu prin decizia administrativă din 24 august 1991. Ca urmare a contestărilor din partea lui T.I., acesteia i s-a confirmat dreptul în repetate rânduri şi a obţinut dispunerea punerii sale în posesie, în special prin decizia din 27 februarie 1998 a comisiei judeţene, confirmată prin hotărârea definitivă din 28 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti şi prin hotărârea din 18 martie 2002 a Judecătoriei Videle, rămasă definitivă în urma hotărârii din 5 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti. Aceste decizii şi hotărâri au fost executate la 26 aprilie 2005, dată la care reclamantei i-a fost acordat în sfârşit titlul de proprietate, şi anume la mai mult de trei ani de la hotărârea din 18 martie 2002 şi la mai mult de cinci ani de la hotărârea din 28 septembrie 1999.
28. Este incontestabil faptul că pentru întârzierile în ceea ce priveşte executarea deciziilor şi a hotărârilor pronunţate în favoarea reclamantei sunt răspunzătoare autorităţile române.
29. Curtea reaminteşte că a concluzionat deja în mai multe cauze că omisiunea autorităţilor, fără justificare valabilă, de a executa, într-un termen rezonabil, o hotărâre definitivă pronunţată împotriva lor, este considerată drept o încălcare a dreptului de acces la instanţă, precum şi a dreptului la respectarea bunurilor [Acatrinei împotriva României, nr. 7114/02, pct. 40, 26 octombrie 2006 şi Prodan împotriva Moldovei, nr. 49806/99, pct. 54-55 CEDO 2004-III (extrase)].
30. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, în speţă, prin intermediul organelor sale specializate, statul nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârilor definitive pronunţate în favoarea reclamantei şi pentru respectarea dreptului de proprietate al acesteia.
31. Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
32. De asemenea, reclamanta pretinde încălcarea art. 13 din Convenţie. Aceasta menţionează rezultatul plângerii sale penale şi lipsa recursului pentru recuperarea foloaselor nerealizate, generate de imposibilitatea de a intra în posesia terenului său.
33. Acest capăt de cerere urmăreşte, în esenţă, aceleaşi aspecte ca cele deja examinate mai sus din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, nu este necesar să se recurgă la o analiză suplimentară din perspectiva art. 13 din Convenţie. În plus, din dosar nu reiese nicio încălcare a articolului respectiv din Convenţie.
34. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
35. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
36. Reclamanta solicită 60 000 euro (EUR) pentru prejudiciul material şi moral suferit.
37. Guvernul consideră că această sumă nu este justificată. O constatare a încălcării drepturilor invocate de către reclamantă ar putea constitui în sine o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suferit.
38. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în executarea tardivă a hotărârii din 18 martie 2002.
39. În circumstanţele speţei, având în vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându‑se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei 3 000 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecată
40. Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără să precizeze suma şi fără să prezinte documente justificative.
41. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate doar cheltuielile pentru care s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare, iar cuantumul lor este rezonabil [a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, pct. 79, CEDO 1999-II].
42. Ţinând seama de faptul că reclamanta nu a justificat cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
43. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3 000 EUR (trei mii de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru toate prejudiciile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 septembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy