CASE OF BAKA v. HUNGARY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA

din 23 iunie 2016

În Cauza Baka împotriva Ungariei

(Cererea nr. 20261/12)

Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Baka împotriva Ungariei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Luis López Guerra, președinte, Mirjana Lazarova Trajkovska, Ledi Bianku, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, Angelika Nußberger, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik Møse, Helen Keller, Paul Lemmens, judecători, Helena Jäderblom, judecător ad-hoc, Aleš Pejchal, Krzysztof Wojtyczek, Faris Vehabović, Dmitri Dedov, judecători, și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 iunie 2015 și 14 martie 2016,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 20261/12 îndreptată împotriva Ungariei, prin care un resortisant al acestui stat, domnul András Baka („reclamantul”), a sesizat Curtea la 14 martie 2012 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2. Reclamantul a fost reprezentat de A. Cech, avocat în Budapesta. Guvernul maghiar („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, M. Z. Tallódi, din cadrul Ministerului Justiției.

3. În cererea sa, domnul Baka a susținut, în special, că nu a avut acces la o instanță pentru a contesta încetarea înainte de termen a mandatului său de președinte al Curții Supreme. De asemenea, s-a plâns că a fost eliberat din funcție pentru că, în calitatea sa de președinte al Curții Supreme, a luat public poziție sau și-a exprimat opinia cu privire la diverse aspecte ale reformelor legislative care vizau instanțele. Acesta a invocat art. 6 § 1 și art. 10 din Convenție.

4. Cererea a fost repartizată Secției a doua a Curții (art. 52 § 1 din Regulament).

5. În urma abținerii domnului A. Sajó, judecător ales să reprezinte Ungaria (art. 28 din Regulament), Guvernul a desemnat-o în calitate de judecător în locul acestuia pe doamna Helena Jäderblom, judecător ales să reprezinte Suedia [art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 lit. a) din Regulament, astfel cum era în vigoare la momentul faptelor].

6. La 27 mai 2014, o cameră a respectivei secții, compusă din Gido Raimondi, președinte, Ișıl Karakaș, Nebojša Vučinić, Helena Jäderblom, Egidijus Kūris, Robert Spano și Jon Fridrik Kjølbro, judecători, precum și Abel Campos, grefier adjunct de secție, a pronunțat o hotărâre în care concluziona, în unanimitate, încălcarea art. 6 § 1 și a art. 10 din Convenție.

7. La 27 august 2014, Guvernul a solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenție. La 15 decembrie 2014, Colegiul Marii Camere a admis această cerere.

8. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 și 5 din Convenție și cu art. 24 din Regulament.

9. Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). De asemenea, au fost primite observații din partea Comitetului Helsinki maghiar, a Uniunii Maghiare pentru Libertățile Civile, a Institutului Károly Eötvös, a Fundației Helsinki pentru Drepturile Omului, cu sediul în Polonia, și a Comisiei Internaționale a Juriștilor, pe care președintele le autorizase să intervină în procedura scrisă în calitate de părți interveniente (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulament).

10. La 17 iunie 2015, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfățișat:

– pentru guvern
domnulZ. Tallódi, din cadrul Ministerului Justiției, agent,
doamnaM. Weller, din cadrul Ministerului Justiției,coagent;

– pentru reclamant
domniiA. Cech, avocat în Budapesta,consilier,
E. Látrány, avocat în Budapesta,consultant.

Curtea a audiat declarațiile domnilor Cech și Tallódi.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

11. Reclamantul s-a născut în 1952; locuiește în Budapesta.

A. Alegerea reclamantului în funcția de președinte al Curții Supreme și prezentarea generală a funcțiilor sale

12. La 22 iunie 2009, după ce a fost judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru o perioadă de 17 ani (din 1991 până în 2008) apoi membru al Curții de Apel Budapesta o perioadă de peste un an, a fost ales președinte al Curții Supreme de către Parlamentul maghiar (Decizia nr. 55/2009 (VI.24) OGY) pentru un mandat de 6 ani, al cărui termen al încetării funcției a fost stabilit pentru data de 22 iunie 2015.

13. Mandatul său includea atât sarcini de tip managerial, cât și sarcini judiciare. Astfel, prezida deliberări în cauze care impuneau fie rezoluții de uniformizare a jurisprudenței, fie rezoluții de principiu. Totodată, era președintele Consiliului Național al Justiției. Această a doua funcție fusese adăugată la misiunile președintelui Curții Supreme în 1997, prin Legea privind organizarea și administrarea instanțelor (Legea LXVI din 1997). Legea prevedea în mod expres că, în calitate de înalt responsabil al Consiliului Național al Justiției, președintele Curții Supreme avea obligația de a formula o opinie asupra proiectelor și propunerilor de lege care vizau instanțele, după ce colecta și sintetiza opiniile diferitelor jurisdicții prin intermediul biroului Consiliului Național al Justiției (infra, pct. 44).

14. La 13 octombrie 2011, Adunarea Generală a Rețelei președinților Curților Supreme de Justiție a Uniunii Europene l-a ales pe reclamant președinte al rețelei pentru un mandat de 2 ani (2011-2013).

B. Declarații și luări de poziție exprimate public de către reclamant cu privire la reformele legislative privind instanțele

15. În aprilie 2010, alianța dintre Fidesz–Magyar Polgári Szövetség (Fidesz – Uniunea Civică Maghiară – denumită în continuare „Fidesz”) și Partidul Popular Democrat-Creștin („KDNP”) a obținut majoritatea a două treimi din voturile Parlamentului și a inițiat un program amplu de reforme constituționale și legislative. În calitatea sa de președinte al Curții Supreme și al Consiliului Național al Justiției, reclamantul și-a exprimat opinia asupra unor diferite aspecte ale reformelor legislative care vizau instanțele, în special asupra proiectului de lege așa-numit de „anulare”, asupra celui care modifica vârsta de pensionare a judecătorilor, asupra modificărilor aduse Codului de procedură penală și asupra proiectului de reformă privind organizarea și administrarea instanțelor.

16. La 12 februarie 2011, purtătorul de cuvânt al reclamantului a explicat publicației Népszabadság poziția președintelui Curții Supreme asupra proiectului de lege (care a devenit Legea XVI din 2011 privind anularea condamnărilor definitive pronunțate în urma dispersării manifestanților din toamna anului 2006):

„Proiectul de lege care prevede anularea anumitor decizii judecătorești pronunțate după manifestațiile din 2006 prezintă motive de îngrijorare, întrucât afectează libera apreciere a probelor de către judecători. Se ridică aici o gravă problemă de constituționalitate. (...) Puterea judecătorească efectuează un control strict profesional al proiectului de lege și se menține în afara dezbaterii politice. András Baka [reclamantul], președintele Consiliului Național al Justiției, speră că Parlamentul va adopta o tehnică juridică capabilă să elimine problema de neconstituționalitate”.

17. La 8 martie 2011, a doua zi după adoptarea proiectului de lege, István Balsai (deputat Fidesz, care era la momentul faptelor președintele comisiei parlamentare pe probleme constituționale, judiciare și privind regulamentul intern) a răspuns în timpul unei conferințe de presă la criticile formulate de puterea judecătorească: „S-a spus că soluția legislativă adoptată a fost una nepotrivită. Ei, bine, la rândul meu mi se pare nepotrivit ca un judecător, indiferent de poziția pe care o are, să încerce să influențeze într-un astfel de mod procesul legislativ”.

18. La 24 martie 2011, în timpul unui discurs pronunțat în fața Parlamentului, în cadrul dezbaterii privind proiectul Legii fundamentale a Republicii Ungare (noua Constituție), reclamantul s-a pronunțat asupra anumitor aspecte ale reformei constituționale propuse care vizau instanțele, în special noul nume – Kúria – care era atribuit Curții Supreme, noile puteri încredințate Kúria în materie de armonizare jurisprudențială, gestionarea organizațională a justiției, funcționarea Consiliului Național al Justiției și introducerea unui recurs constituțional împotriva deciziilor judecătorești.

19. La 7 aprilie 2011, ca răspuns la propunerea, conținută în art. 26 § 2 din Legea fundamentală, de a reduce vârsta de pensionare obligatorie pentru judecători (de la 70 la 62 de ani, vârstă prevăzută de regimul general), reclamantul și alți președinți de instanțe au adresat diverșilor actori ai procesului de reformă constituțională (președintele Republicii, prim-ministrul, președintele Parlamentului) o scrisoare în care expuneau riscurile pe care propunerea de reformă îl implica pentru justiție. Aceștia subliniau că, împiedicându-i pe judecători să rămână în funcție până la vârsta de 70 de ani, regula propusă forța 10% din judecătorii maghiari (274 persoane) să-și încheie cariera înainte de termen în 2012, cu toate consecințele care ar fi decurs asupra funcționării aparatului judiciar și asupra duratei procedurilor în curs.

20. În dimineața zilei din 11 aprilie 2011 (ziua votării propunerilor de modificare a vârstei de pensionare a judecătorilor), reclamantul a adresat o scrisoare prim-ministrului, în care explica faptul că reforma propusă era atât umilitoare, cât și nejustificată profesional, că încălca principiul fundamental al independenței justiției, precum și statutul și principiul inamovibilității judecătorilor și că era totodată discriminatorie, întrucât se aplica doar judecătorilor. Reclamantul respingea acuzațiile de a fi în favoarea unei anumite ideologii politice și adăuga:

„Este (...) inacceptabil ca un partid politic sau o majoritate parlamentară să impună cerințe politice puterii judecătorești și să evalueze judecătorii după criterii politice”.

În scrisoarea sa, reclamantul îi cerea prim-ministrului să-și folosească influența pentru a împiedica Parlamentul să adopte propunerea. În aceeași zi, însă, Parlamentul a adoptat propunerea de reformă (a se vedea infra, „Dreptul și practica interne relevante”).

21. La 14 aprilie 2011, plenul complet al Curții Supreme, reclamantul, în calitatea sa de președinte al Consiliului Național al Justiției și președinții instanțelor regionale și districtuale au transmis cetățenilor Ungariei și Uniunii Europene un comunicat comun. Comunicatul pleda pentru autonomia și independența justiției și critica noua vârstă de pensionare obligatorie impusă judecătorilor, precum și propunerea de modificare a modelului de autoguvernanță reprezentat de Consiliul Național al Justiției. Extrasele relevante ale comunicatului sunt formulate după cum urmează:

„Potrivit propunerii, vârsta obligatorie de pensionare pentru judecători va scădea cu 8 ani, începând cu 1 ianuarie 2012. Prin urmare, în aceeași zi se vor încheia mandatele a 228 de judecători (din care 121 judecători responsabili pentru administrarea instanțelor și pregătirea profesională), fără nicio perioadă de tranziție, pe motiv că părțile în cauză au împlinit vârsta de 62 de ani. La 31 decembrie 2012, alți 46 de judecători vor fi obligați să-și încheie cariera. Din cauza acestei decizii, durata procedurilor judiciare se va prelungi în mod semnificativ (va trebui să fie realocate aproximativ 40 000 de cauze, ceea ce ar putea întârzia pe o perioadă de mai mulți ani proceduri care implică zeci de mii de justițiabili). Administrarea instanțelor va fi grav afectată, întrucât este extrem de dificilă înlocuirea a zeci de judecători care vor ieși la pensie.

Efectele multiple ale pensionării forțate, fără o justificare reală, a unor judecători extrem de calificați, cu mulți ani de experiență și practică, dintre care cei mai mulți sunt în vârful ierarhiei, vor zdruncina profund funcționarea sistemului judiciar – să nu mai vorbim despre alte consecințe imprevizibile. În plus, propunerea este nedreaptă și umilitoare pentru persoanele în cauză, care au depus jurământul de a servi Republicii și de a administra justiția, și care și-au dedicat viața vocației lor de judecători.

Este de neînțeles de ce chestiunea vârstei de pensionare a judecătorilor ar trebui să facă obiectul dispozițiilor Legii fundamentale. Nu există decât o explicație: integrarea acestei chestiuni în Legea fundamentală va elimina orice posibilitate de a contesta în fața Curții Constituționale această normă juridică, care încalcă principiile fundamentale ale unui stat democratic.

O măsură atât de nejustificată sugerează o motivație politică.”

22. La 14 iunie 2011, proiectul Legii nr. T/3522 de modificare a unor dispoziții legislative privind procedurile judiciare și sistemul judiciar (în special Codul de procedură penală) a fost prezentat Parlamentului. La cererea reclamantului, Camera penală a Curții Supreme a realizat o analiză a proiectului de lege, care a fost comunicată deputaților. La 4 august 2011, întrucât proiectul nu a fost modificat pe fond înainte de adoptarea sa la 4 iulie 2011, la fel ca în cazul Legii LXXXIX din 2011, reclamantul a decis să sesizeze Curtea Constituțională cu o cerere de revizuire a textului legii, despre care considera că încalcă Constituția și diverse obligații care rezultă din tratatele internaționale; era prima dată în istoria Ungariei când un președinte al Curții Supreme făcea uz de această putere. Printr-o hotărâre (nr. 166/2011.(XII. 20. AB) din 19 decembrie 2011, Curtea Constituțională declara neconstituționale dispozițiile contestate și le anula (în special pe cea referitoare la dreptul procurorului general de a stabili competența unei jurisdicții prin derogare de la normele de drept comun).

23. În cele din urmă, la 26 octombrie 2011, reclamantul a trimis Parlamentului o analiză detaliată a două noi proiecte de legi organice: unul privea organizarea și administrarea instanțelor (nr. T/4743), celălalt statutul juridic și remunerarea judecătorilor (nr. T/4744). Raportul explicativ care însoțea aceste proiecte de lege indica faptul că se propunea desființarea Consiliului Național al Justiției și înlocuirea acestuia cu un Oficiu Judiciar Național și un Consiliu Judiciar Național. Scopul acestor propuneri era de a separa funcțiile judiciare și de conducere, care fuseseră „reunite” în persoana președintelui Curții Supreme, care conducea și Consiliul Național al Justiției. Reforma propusă urmărea să concentreze sarcinile de administrare judiciară în mâinile președintelui noului Oficiu Judiciar Național, lăsându-i președintelui Curții Supreme (redenumită după numele său istoric „Kúria”), responsabilitatea de a veghea că justiția este administrată în mod uniform.

În plus, reclamantul a decis să vorbească direct în fața Parlamentului, după cum îi permitea art. 45 § 1 din Rezoluția Parlamentului 46/1994 (IX.30) OGY privind Regulamentul Parlamentului. În discursul său, pronunțat la 3 noiembrie 2011, își exprima îngrijorarea față de legislația propusă. Reclamantul declara că aceasta nu abordează problemele structurale din sistemul judiciar, ci că lasă la „latitudinea organului de conducere al unei administrații externe (președintele Oficiului Național Judiciar, desemnat să înlocuiască Consiliul Național al Justiției la administrarea instanțelor), ale cărui puteri excesive și fără precedent în Europa [ar fi] acordate fără obligația corespunzătoare de a avea responsabilitatea pentru acestea”. Reclamantul califica drept „neconstituționale” noile puteri la care făcea referire (puterea de a numi judecători și șefi de instanță, puterea de a lua decizii cu valoare normativă și puterea de a desemna instanța competentă într-o cauză dată). În această privință, declara:

„Această putere nelimitată, opacă și necontrolabilă nu cunoaște echivalent în Europa actuală (...) Faptul că o autoritate centralizată ca aceasta este învestită cu prerogative și libertate de manevră atât de largi și fără precedent, chiar și în țările în care administrarea sistemului judiciar se face de către ministrul justiției, și, chiar dacă ne gândim la dictatura socialistă, în ultimii ani în care Kálmán Kulcsár, membru al Academiei de Științe și ministru al Justiției responsabil pentru administrarea sistemului judiciar, declara că va numi doar persoanele recomandate de organele profesionale ale magistraturii.”

În cele din urmă, reclamantul ridica din nou în discursul său problema noii vârste de pensionare a judecătorilor, care, potrivit acestuia, ar avea consecințe grave asupra Curții Supreme. De altfel, reclamantul sublinia că nu s-a ținut cont de necesitatea ca Kúria să aibă un număr suficient de judecători. El adăuga în această privință că misiunea principală a Kúria, aceea de a asigura aplicarea uniformă a legilor de către judecători, nu putea fi îndeplinită decât în cazul în care instanța respectivă era în măsură să ia decizii într-un număr suficient de cauze relevante.

C. Încetarea mandatului de președinte al Curții Supreme al reclamantului

24. Legea fundamentală din 25 aprilie 2011 prevedea că organul judiciar suprem va fi Kúria (numele maghiar istoric al Curții Supreme). Intrarea sa în vigoare era programată pentru 1 ianuarie 2012.

25. La 14 aprilie 2011, în cursul unei dezbateri privind Legea fundamentală, organizată de postul de radio Inforádió, un deputat membru al Fidesz, Gergely Gulyás, declara că președintele Curții Supreme va rămâne același și că doar numele instituției va fi schimbat. La 19 octombrie 2011, în timpul unui interviu pe canalul de televiziune ATV, secretarul de stat pentru Justiție, Róbert Répássy, la rândul său deputat, a afirmat că, potrivit proiectului Legii (nr. T/4743) privind organizarea și administrația instanțelor, noua Kúria va avea aceeași funcție ca și Curtea Supremă existentă și că doar denumirea înaltei jurisdicții se va schimba. Acesta a mai adăugat că legea „în mod cert nu of[eră] nicio bază juridică care să permită schimbarea persoanei președintelui acesteia”.

26. La 6 iulie 2011, ministrul ungar al Afacerilor Externe a transmis Comisiei de la Veneția un document care prezenta poziția Guvernului ungar referitoare la avizul privind noua Lege fundamentală maghiară, pe care comisia menționată îl adoptase în cadrul celei de-a 87-a sesiuni plenare [Veneția, 17-18 iunie 2011, CDL-AD (2011)016]. Guvernul dădea asigurări că redactarea dispozițiilor tranzitorii la Legea fundamentală nu va servi pentru a pune capăt în mod nejustificat mandatului persoanelor care au fost alese pe baza dispozițiilor legale anterioare.

27. Între 19 și 23 noiembrie 2011, deputații au depus o serie de amendamente prin care propuneau încetarea mandatului de președinte al Curții Supreme al reclamantului.

28. La 19 noiembrie 2011, Gergely Gulyás a prezentat Parlamentului un proiect de lege (nr. T/4996) de modificare a Constituției din 1949 (în vigoare la acel moment). Acest amendament prevedea ca Parlamentul să aleagă președintele Kúria cel târziu la 31 decembrie 2011. Expunerea de motive a proiectului de lege includea în special următorul pasaj:

„În ceea ce privește Legea fundamentală și modificările aduse sistemului judiciar care rezultă din acestea, în conformitate cu proiectul Legii privind dispozițiile tranzitorii referitoare la Legea fundamentală, și pentru a asigura o tranziție lină și continuitate în îndeplinirea misiunii Kúria începând cu 1 ianuarie 2012, prezentul proiect prevede că Parlamentul va alege președintele Kúria până la 31 decembrie 2011, în conformitate cu normele prevăzute în Legea fundamentală; președintele Kúria își va prelua funcțiile la 1 ianuarie 2012.”

29. La 20 noiembrie 2011, doi deputați ai majorității parlamentare au prezentat Parlamentului un proiect de lege (nr. T/5005) care conținea dispoziții tranzitorii referitoare la Legea fundamentală. Acest proiect prevedea la art. 11 că succesorii legali ai Curții Supreme și ai Consiliului Național al Justiției vor fi Kúria, în ceea ce privește administrarea justiției, și președintele Oficiului Național Judiciar, în ceea ce privește administrarea instanțelor. Paragraful al doilea al art. 11 prevedea că mandatul președintelui Curții Supreme și cele ale președintelui și membrilor Consiliului Național al Justiției se vor încheia în momentul intrării în vigoare a Legii fundamentale. Expunerea de motive a proiectului de lege includea următorul paragraf:

„Proiectul de lege reglementează în detaliu problema succesiunii Curții Supreme, a Consiliului Național al Justiției și a președintelui acestora, ai căror succesori (organe sau persoane fizice) vor fi diferiți pentru fiecare funcție. Paragraful al doilea al art. 11 prevedea că mandatul președintelui Curții Supreme și cele ale președintelui și membrilor Consiliului Național al Justiției se vor încheia în momentul intrării în vigoare a Legii fundamentale.

30. La 23 noiembrie 2011, un alt deputat a depus o propunere de amendament la art. 185 și art. 187 din proiectul Legii privind organizarea și administrarea instanțelor. Deși versiunile anterioare ale proiectului de lege prezentate de guvern (la 21 octombrie și 17 noiembrie 2011) prevedeau că mandatele șefilor de instanță desemnați înainte de 1 ianuarie 2012 vor continua până la data prevăzută la momentul numirii, propunerea prevedea o excepție. Aceasta avea ca scop să pună capăt ex lege mandatului președintelui și celui al vicepreședintelui Curții Supreme. Expunerea de motive care îl însoțea includea următorul pasaj:

„Scopul prezentei propuneri de amendament, depusă înainte de votul final, este acela de a se asigura ca proiectul Legii consolidate nr. T/4743/116 să fie, grație modificării dispozițiilor sale tranzitorii, în conformitate cu Legea fundamentală, luând în considerare proiectul Legii nr. T/4996 de modificare a Legii XX din 1949 privind Constituția Republicii Ungare și proiectul Legii nr. T/5005 privind dispozițiile tranzitorii referitoare la Legea fundamentală, ambele supuse examinării de către Parlament.”

31. La 28 noiembrie 2011, Parlamentul a adoptat proiectul Legii privind organizarea și administrarea instanțelor (care a devenit Legea CLXI din 2011) și proiectul Legii de modificare a Constituției Republicii Ungare (care a devenit Legea CLIX), al căror conținut este descris mai jos.

32. La 30 decembrie 2011, proiectul Legii privind dispozițiile tranzitorii din Legea fundamentală a fost adoptat fără amendamente[1]; dispozițiile tranzitorii au fost publicate în Monitorul Oficial la 31 decembrie 2011.

33. Intrarea în vigoare a acestor modificări constituționale și legislative au avut ca efect încetarea mandatului de președinte al Curții Supreme al reclamantului la 1 ianuarie 2012, cu 3 ani și jumătate înainte de termenul prevăzut.

34. Reclamantul a rămas în funcție ca președinte al Camerei civile a Kúria.

D. Alegerea unui noi președinte al Kúria

35. Pentru a permite alegerea în timpul dorit a unui nou președinte al Kúria, legea de modificare a Constituției Republicii Ungare (Legea CLIX din 2011, adoptată la 28 noiembrie 2011 – supra, pct. 31) a intrat în vigoare la 2 decembrie 2011. La 9 noiembrie 2011, proiectul Legii privind organizarea și administrarea instanțelor a fost modificat prin introducerea unor criterii suplimentare în ceea ce privește alegerea noului președinte al Kúria. Potrivit acestui amendament, președintele trebuia să fie ales de Parlament din rândul judecătorilor numiți pe o perioadă nedeterminată care au exercitat funcția de judecător timp de cel puțin 5 ani (art. 114 § 1 din Legea CLXI din 2011 – a se vedea infra, Dreptul și practica interne relevante). La 9 decembrie 2011, președintele Republicii a propus Parlamentului să-l aleagă pe domnul Péter Darak drept președinte al Kúria și pe doamna Tünde Hando drept președinte al Oficiului Național Judiciar. La 13 decembrie 2011, Parlamentul, la propunerea președintelui Republicii, i-a ales pe acești candidați.

E. Consecințe ale încetării înainte de termen a mandatului de președinte al Curții Supreme al reclamantului

36. În primul rând, reclamantul a pierdut remunerația și alte beneficii (securitate socială, reședința de președinte, protecția personală) la care președintele Curții Supreme avea dreptul pe toată durata mandatului de președinte.

37. În al doilea rând, legislația care acorda anumite avantaje foștilor președinți ai Curții Supreme (Legea din 2000 privind remunerarea și indemnizațiile judecătorilor) a fost abrogată la 1 ianuarie 2012. Art. 227 § 1 din Legea din 2011 privind statutul juridic și remunerarea judecătorilor (astfel cum a fost modificată la 28 noiembrie 2011 și care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012) a venit să completeze această abrogare enunțând că legea abrogată nu era aplicabilă unui fost președinte al Curții Supreme decât dacă avea dreptul la indemnizația prevăzută la art. 226 § 1 și la art. 22 § 1 (pensie de viață suplimentară), în cazul în care împlinea vârsta de pensionare la data intrării în vigoare a legii și în cazul în care solicitase să beneficieze de indemnizația respectivă. Reclamantul, care nu împlinise vârsta de pensionare la 1 ianuarie 2012, nu a putut solicita să beneficieze de acest avantaj.

II. Dreptul și practica interne relevante

A. Constituția din 1949

38. Articolele relevante din Constituție (astfel cum a fost modificată și în vigoare până la înlocuirea sa cu Legea fundamentală, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012) prevedeau:

Art. 7

„1. Ordinea juridică a Republicii Ungare acceptă principiile de drept internațional general recunoscute și veghează ca dreptul intern să fie compatibil cu obligațiile care îi revin în temeiul dreptului internațional.

(...)”

Art. 47

„1. Curtea Supremă este cea mai înaltă instanță a Republicii Ungare.

2. Curtea Supremă garantează uniformitatea în aplicarea legii de către instanțe; rezoluțiile sale privind uniformizarea (jogegységi határozat) sunt obligatorii pentru toate instanțele.”

Art. 48

„1. Președintele Curții Supreme este ales de către Parlament, la propunerea președintelui Republicii; vicepreședinții sunt numiți de către președintele Republicii la recomandarea președintelui Curții Supreme. Alegerea președintelui Curții Supreme se face cu majoritatea a două treimi din votul deputaților.”

(...)

3. Judecătorii nu pot fi demiși din funcție decât din motive prevăzute de lege și în conformitate cu procedurile legale.”

Art. 50

„(...)

3. Judecătorii sunt independenți și se supun numai autorității legii.” Aceștia nu pot fi membri ai partidelor politice sau să desfășoare activități politice.

(...)”

Art. 57

„1. În Republica Ungară, toate persoanele sunt egale în fața legii și orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială instituită de lege, în cursul unui proces public și echitabil, care va hotărî asupra oricărei acuzații îndreptate împotriva sa sau asupra oricărei contestații privind drepturile și obligațiile sale juridice.

(...)”

Art. 61

„1. În Republica Ungară, orice persoană are dreptul de a-și exprima liber opiniile, precum și de a avea acces la informațiile de interes public și la diseminarea acestora.

(...)”

Legea privind organizarea și administrarea instanțelor (Legea LXVI din 1997).

39. Pentru a garanta aplicarea uniformă a legii de către instanțe, Curtea Supremă era abilitată să emită rezoluții de uniformizare jurisprudențială [jogegységi határozat; art. 25 lit. c) din lege] și să publice rezoluții de principiu (elvi bírósági határozat; art 27 § 2 din lege).

40. În temeiul art. 62 din Legea privind organizarea și administrarea instanțelor, președinții instanțelor figurau în categoria „șefi de instanță”, adică judecători cu funcții de conducere și administrare a instanțelor și unităților organizaționale ale magistraturii.

41. Potrivit art. 69 din lege, șefii de instanță erau numiți pentru o perioadă de 6 ani.

42. Art. 73 din lege prezenta o listă exhaustivă a motivelor care permiteau încetarea mandatului unui șef de instanță. Acesta era redactat după cum urmează:

„[m]andatul unui șef de instanță încetează prin:

a) consimțământ reciproc;

b) demisie;

c) destituire;

d) expirarea mandatului;

e) încetarea mandatului de judecător al părții interesate.”

43. Art. 74/A § 1 din lege preciza că, dacă evaluarea activității manageriale a șefului de instanță conducea la constatarea incompetenței pentru o astfel de poziție de conducere, persoana trebuie să fie revocată din funcție cu efect imediat. Un șef de instanță revocat din funcție avea la dispoziție o perioadă de 15 zile de la comunicarea avizului de revocare pentru a face apel în fața contenciosului funcției publice (art. 74/A § 2).

44. Legea instituia, de asemenea, un Consiliul Național al Justiției, a cărui președinție o atribuia președintelui Curții Supreme, care urma să exercite cele două funcții prezidențiale simultan. Legea prevedea în mod expres că, în calitate de înalt responsabil al Consiliului Național al Justiției, președintele Curții Supreme avea obligația de a formula o opinie asupra proiectelor și propunerilor de lege care vizau instanțele, după ce colecta și sintetiza opiniile diferitelor jurisdicții prin intermediul biroului Consiliului Național al Justiției (infra, pct. 1).

C. Legea privind statutul juridic și remunerarea judecătorilor (Legea LXVII din 1997)

45. În temeiul art. 57 § 2 lit. ha) și hb) din lege, un judecător putea rămâne în funcție până la vârsta de 70 de ani, adică peste vârsta de pensionare prevăzută de regimul general.

D. Decizia Parlamentului 46/1994 (IX.30.) OGY privind Regulamentul Parlamentului

46. Art. 45 § 1 din Decizia Parlamentului 46/1994. (IX.30.) OGY privind Regulamentul Parlamentului era redactat după cum urmează:

„Președintele Republicii, membrii Guvernului, președintele Curții Constituționale, președintele Curții Supreme, Procurorul general, Ombudsmanul, președintele Curții Naționale de Conturi, autorii rapoartelor pe care Parlamentul dorește să-i audieze în cursul dezbaterilor, precum și membrii maghiari ai Parlamentului European, în cursul dezbaterilor legate de integrarea europeană, sunt autorizați să participe la sesiunile parlamentare și să ia cuvântul.”

E. Legea de modificare a Constituției Republicii Ungare (Legea CLIX din 2011), intrată în vigoare la 2 decembrie 2011

47. Constituția maghiară din 1949 a fost modificată după cum urmează, în urma alegerii președintelui Kúria:

Art. 1

Constituția se modifică după cum urmează:

Art. 79 Conform art. 26 § 3 din Legea fundamentală, Parlamentul va alege președintele Kúria cel târziu la 31 decembrie 2011.”

B. Legea fundamentală a Ungariei din 25 aprilie 2011, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012

48. Art. 25 și 26 din Legea fundamentală prevăd:

Art. 25

„1. Instanțele administrează justiția. Organul judiciar suprem este Kúria.

2. Instanțele se pronunță cu privire la:

a) cauzele penale, litigiile de drept privat și alte chestiuni definite printr-o lege;

b) legalitatea deciziilor administrative;

c) conflictul dintre reglementările administrației locale și orice alte dispoziții legale și cu privire la validitatea actelor în cauză, pe care le pot anula, dacă este cazul;

d) stabilirea nerespectării de către administrația locală a obligațiilor sale legale.

3. Pe lângă cele prevăzute la alin. 2, Kúria asigură unitatea jurisprudenței în aplicarea legii de către instanțe; rezoluțiile adoptate de aceasta în acest scop, sunt obligatorii pentru instanțe.

(...)

8. O lege organică (sarkalatos törvény)[2] definește modalitățile precise referitoare la organizarea și administrarea instanțelor, precum și statutul și remunerația judecătorilor.

Art. 26

1. Judecătorii sunt independenți și se supun numai legilor; aceștia nu pot primi instrucțiuni cu privire la activitatea lor profesională. Judecătorii nu pot fi demiși din funcție decât din motive prevăzute de lege și potrivit procedurii definite printr-o lege organică. Judecătorii nu pot fi membri ai partidelor politice și nu se pot implica în activități politice.

2. Judecătorii de profesie sunt numiți de către președintele Republicii conform unei legi organice. Numai persoanele care au împlinit vârsta de 30 de ani pot fi numite în funcția de judecător. Cu excepția președintelui Kúria, judecătorii pot rămâne în funcție doar până la împlinirea vârstei generale de pensionare.

3. Președintele Kúria este ales dintre judecători, pentru un mandat de 9 ani, de către Parlament, la propunerea președintelui Republicii. Președintele Kúria este ales cu majoritatea a două treimi din votul membrilor Parlamentului.”

G. Dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală a Ungariei, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2012

49. În părțile lor relevante, dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală enunțau:

Art. 11

„1. Cu excepțiile stipulate prin lege organică relevantă, succesorii legali ai Curții Supreme, Consiliului Național al Justiției și ai președintelui acestora sunt Kúria, în ceea ce privește administrarea justiției, și președintele Oficiului Judiciar Național, în ceea ce privește administrarea instanțelor..

2. Mandatul președinteleui Curții Supreme precum și cele ale președintelui și membrilor Consiliului Național al Justiției încetează la momentul intrării în vigoare a Legii fundamentale”[3].

Art. 12

„1. În cazul în care un judecător împlinește vârsta generală de pensionare prevăzută la art. 26 § 2 din Legea fundamentală înainte de 1 ianuarie 2012, funcțiile îndeplinite vor înceta la 30 iunie 2012 În cazul în care un judecător împlinește vârsta generală de pensionare prevăzută la art. 26 § 2 din Legea fundamentală între 1 ianuarie și 31 decembrie 2012, funcțiile îndeplinite vor înceta la 31 decembrie 2012.”

Art. 31

„2. (...) Dispozițiile tranzitorii fac parte din Legea fundamentală[4].”

H. Legea privind organizarea și administrarea instanțelor (Legea LXVI din 2011), intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012

50. Părțile relevante din Legea privind organizarea și administrarea instanțelor sunt redactate după cum urmează:

Capitolul II.

Organizarea instanțelor

6. Kúria

Art. 24

„Kúria:

a) se pronunță, în cazurile definite de lege, în ceea ce privește căile de atac împotriva deciziilor jurisdicțiilor de grad inferior;

b) se pronunță în ceea ce privește cererile de reexaminare extraordinară a hotărârilor judecătorești pronunțate în ultimă instanță;

c) adoptă rezoluții de uniformizare a jurisprudenței (jogegységi határozat), care au caracter obligatoriu pentru instanțe;

d) analizează practica judiciară pornind de la cauze care au făcut obiectul unei hotărâri definitive și trece în revistă și analizează jurisprudența instanțelor;

e) publică rezoluții de principiu (elvi bírósági határozat) [adoptate de Kúria] și decizii de principiu (elvi bírósági döntés) [adoptate de jurisdicțiile de grad inferior];

f) se pronunță în ceea ce privește conflictele dintre reglementările locale și alte dispoziții legale, precum și în ceea ce privește validitatea textelor în cauză, precum și cu privire la anularea lor;

g) se pronunță în ceea ce privește nerespectarea de către administrația locală a obligațiilor sale legale;

h) intervine în alte cauze care țin de competența sa.”

Capitolul VIII
Președintele Kúria și șefii de instanțe

32. Președintele Kúria

Art. 114

„1. Președintele Kúria este ales de către Parlament din rândul judecătorilor numiți pe o perioadă nelimitată care au cel puțin 5 ani de experiență judecătorească, în conformitate cu art. 26 § 3 din Legea fundamentală.”

Capitolul XV Dispoziții tranzitorii

58. Prima alegere a președintelui Oficiului Judiciar Național și a președintelui Kúria

Art. 177

„1. Președintele va face prima nominalizare a președintelui Oficiului Judiciar Național și a președintelui Kúria cel târziu până la 15 decembrie 2011.  Persoanele propuse vor fi audiate de Comisia parlamentară pentru justiție.

2. Președintele va face prima nominalizare a președintelui Oficiului Judiciar Național și a președintelui Kúria cel târziu până la 31 decembrie 2011.

60. Stabilirea datei de expirare a mandatelor și începerea noilor mandate

Art. 185

„1. Mandatele Consiliului Național al Justiției (denumit în continuare „CNJ”), ale membrilor și a președintelui acestuia, precum și cele ale președintelui și vicepreședintelui Curții Supreme și ale directorului și directorului adjunct al Biroului CNJ vor încheta la momentul intrării în vigoare a Legii fundamentale.

2. Mandatele președintelui Oficiului Judiciar Național și al președintelui Kúria vor începe la 1 ianuarie 2012 (...)”.

Art. 187

„Mandatele șefilor de instanțe numiți înainte de 1 ianuarie 2012 rămân valabile pentru perioada stabilită în momentul numirii acestora, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 185 § 1.”

Art. 188

„1. Cu excepția dispozițiilor contrare stipulate prin lege organică, succesoriI legali ai Curții Supreme, Consiliului Național al Justiției și ai președintelui acestora sunt Kúria, în ceea ce privește administrarea justiției, și președintele Oficiului Judiciar Național, în ceea ce privește administrarea instanțelor.”

51. În conformitate cu art. 173 din lege, art. 177 a intrat în vigoare a doua zi de la promulgarea acesteia (3 decembrie 2011), iar art. 185, 187 și 188 la 1 ianuarie 2012.

I. Legea privind statutul juridic și remunerarea judecătorilor (Legea CLXII din 2011), intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012

52. Părțile relevante ale Legii privind statutul juridic și remunerarea judecătorilor, astfel cum se aplicau la momentul producerii faptelor, erau redactate după cum urmează:

Art. 90

„Un judecător este eliberat [din funcțiile sale judecătorești]:

(...)

h) dacă

ha) a împlinit vârsta de pensionare aplicabilă (denumită în continuare „limita de vârstă”). Prezenta dispoziție nu se aplică președintelui Kúria (...)”.

Art. 227

„1. Persoana care ocupa funcția de președinte al Curții Supreme înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi intră sub incidența dispozițiilor Legii XXXIX din 2000 privind remunerarea și avantajele acordate președintelui Republicii, prim-ministrului, președintelui Parlamentului, președintelui Curții Constituționale și președintelui Curții Supreme, în sensul că aceasta are dreptul la avantajele prevăzute la art. 26 § 1 și la art. 22 § 1 din legea menționată în cazul în care a împlinit vârsta de pensionare la data intrării în vigoare a prezentei legi și în cazul în care a solicitat să beneficieze de avantajele în cauză.”

Art. 230

„1. Dispozițiile prezentei legi se aplică judecătorilor care au împlinit limita de vârstă înainte de 1 ianuarie 2013, sub rezerva clarificărilor prevăzute la alin. 2 și 3.

2. În cazul în care un judecător împlinește limita de vârstă înainte de 1 ianuarie 2012, perioada eliberării din mandat începe la 1 ianuarie 2012 și se încheie la 30 iunie 2012 Mandatul judecătorului se încheie la 30 iunie 2012. Propunerea de eliberare din mandat este formulată la o dată care să permită adoptarea deciziei de eliberare din mandat cel târziu la 30 iunie 2012.

3. În cazul în care un judecător împlinește limita de vârstă între 1 ianuarie și 31 decembrie 2012, perioada eliberării din mandat începe la 1 iulie 2012 și se încheie la 31 decembrie 2012 Mandatul judecătorului se încheie la 31 decembrie 2012. Propunerea de eliberare din mandat este formulată la o dată care să permită adoptarea deciziei de eliberare din mandat cel târziu la 31 decembrie 2012.

J. Hotărârea Curții Constituționale nr. 33/2012 VII. 17) AB din 16 iulie 2012

53. Ombudsmanul maghiar a sesizat Curtea Constituțională cu o acțiune împotriva diminuării retroactive a limitei de vârstă de pensionare pentru judecători. În hotărârea sa din 16 iulie 2012, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile privind vârsta obligatorie de pensionare a judecătorilor [art. 90 lit. ha) și art. 230 din Legea din 2011] și le-a anulat cu efect de la 1 ianuarie 2012 (data intrării în vigoare a Legii privind statutul juridic și remunerarea judecătorilor). Aceasta a considerat că noua reglementare constituie o încălcare a normelor constituționale privind independența justiției, atât din motive „formale”, cât și din motive „materiale”. Curtea a explicat că, din punctul de vedere al cerințelor de formă, era vorba despre o lege organică care trebuia să stabilească durata funcțiilor judiciare și  vârsta de pensionare a judecătorilor, pentru a le garanta inamovibilitatea, iar trimiterea la „vârsta generală de pensionare” operată de o lege ordinară nu îndeplinește această cerință. Cu privire la constituționalitatea materială a dispoziției în litigiu, înalta instanță a observat că rezultatul ar fi implicat dezînvestirea judecătorilor în termen de 3 luni, care părea scurt. Curtea a declarat că, în ciuda relativei libertăți de care dispunea legiuitorul în a stabili o limită de vârstă pentru judecătorii în funcție și faptul că Legea fundamentală nu oferea niciun indiciu cu privire la această vârstă, reducerea vârstei de pensionare a judecătorilor se impunea să fie treptată, să includă o perioadă de tranziție adecvată și să nu încalce principiul inamovibilității judecătorilor. Curtea a explicat că, cu cât era mai mare diferența între noua vârstă de pensionare și vârsta de 70 de ani, cu atât mai mare trebuie să fie perioada de tranziție pentru reducerea vârstei de pensionare pentru limită de vârstă, adăugând că, în cazul în care nu s-ar întâmpla astfel, s-ar încălca principiul inamovibilității judecătorilor, element esențial al independenței justiției.

54. În urma hotărârii Curții Constituționale din 16 iulie 2012, Parlamentul a adoptat Legea XX din 2013, care, începând cu data de 2 aprilie 2013, a abrogat art. 230 din Legea CLXII din 2011, a modificat art. 91 și a adăugat la textul legii un nou articol 233/C. Potrivit noului dispozitiv, reducerea vârstei de pensionare obligatorie la nivelul unificat de 65 de ani va deveni efectiv începând cu 1 ianuarie 2023, aplicându-se dispoziții tranzitorii în perioada cuprinsă între 2 aprilie 2013 (data intrării în vigoare a amendamentului) și 31 decembrie 2022. În acest interval, vârsta obligatorie de pensionare va varia între 70 și 65 de ani, în funcție de data nașterii persoanei în cauză (cu cât mai în vârstă este judecătorul, cu atât marja de timp care i se va acorda să se pregătească pentru pensionarea obligatorie va fi mai mare). Noua lege a introdus posibilitatea, pentru judecătorii care fuseseră deja obligați să se pensioneze în conformitate cu normele privind pensionarea obligatorie, de a alege, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a modificării, între trei posibilități. În primul rând, aceștia puteau solicita atribuirea unui post de rezervă pe lângă instanța în cadrul căreia și-au exercitat funcțiile înainte de pensionare, situație în care primeau o remunerație echivalentă cu diferența dintre pensie și ultimul salariu de bază (calculat fără indemnizațiile suplimentare primite în contul exercitării de funcții superioare etc.) și puteau, o dată la 3 ani, să li se ceară să efectueze sarcini de natură juridică sau administrativă pentru o perioadă de maximum 2 ani. În al doilea rând, puteau solicita să fie repuși în funcțiile lor judiciare normale. Într-o astfel de situație, ar fi avut, de asemenea, dreptul la plata retroactivă a salariilor pentru perioada anterioară pensionării forțate, declarată neconstituțională. Cu toate acestea nu puteau fi renumiți în poziții înalte, cum ar fi cele de președinte (sau vicepreședinte) de instanță sau de șef (sau șef adjunct) de secție, poziții pe care le puteau ocupa doar în situația în care funcțiile în cauză rămăseseră vacante în respectivul interval. În al treilea rând, puteau alege să nu solicite fie să nu fie repuși în funcție, fie să nu fie puși pe lista de rezervă, situație în care aveau dreptul la o compensație forfetară reprezentând suma echivalentă salariului pe un an.

K. Hotărârea 3076/2013 III. 27.) AB pronunțată de Curtea Constituțională la 19 martie 2013

55. Vicepreședintele Curții Supreme, care, la propunerea reclamantului, a fost numit de președintele Republicii pentru un mandat de 6 ani, începând cu data de 15 noiembrie 2009, a fost, de asemenea, demis din funcțiile de conducere la data de 1 ianuarie 2012, în temeiul art. 185 § 1 din Legea privind organizarea și administrarea instanțelor (Legea CLXI din 2011), care prevedea că mandatul vicepreședintelui Curții Supreme se va încheia odată cu intrarea în vigoare a Legii fundamentale (infra, pct. 50). Partea interesată a sesizat Curtea Constituțională cu o acțiune în care susținea că dezînvestirea sa era contrară principiului statului de drept, care interzice pronunțarea de legi retroactive, și contrară dreptului său la recurs. Printr-o hotărâre (3076/2013. III. 27.) AB), adoptată cu opt voturi la șapte, Curtea Constituțională a respins acțiunea. Aceasta a declarat că încetarea înainte de termen a mandatului de vicepreședinte al Curții Supreme exercitat de persoana interesată nu poate fi considerată a fi încălcat Legea fundamentală, deoarece își găsea o justificare suficientă în reorganizarea completă a sistemului judiciar precum și în schimbările considerabile aduse funcțiilor și competențelor președintelui Kúria. Aceasta a susținut că funcțiile și competențele Kúria au fost extinse, în special în ceea ce privește controlul legalității actelor adoptate de consiliile municipale. Părțile relevante din hotărâre sunt redactate după cum urmează:

„[30] 1. Dispoziția legislativă în litigiu a pus capăt mandatului unei persoane care și-a asumat funcții de conducere în cadrul unui organ al puterii judecătorești, care constituie o ramură independentă a puterii statale, al cărei statut este reglementat de Constituție.

[31] Vicepreședintele Curții Supreme era unul dintre funcționarii care și-a asumat funcții de conducere în cadrul sistemului judiciar; mandatul său era reglementat de art. 48 § 1 din Constituție. Potrivit acestei dispoziții, vicepreședintele Curții Supreme era numit de președintele Republicii, la propunerea președintelui Curții Supreme. Potrivit art. 69 § 1 din fosta LOAI (Legea LXVI din 1997 privind organizarea și administrarea instanțelor), mandatul vicepreședintelui era stabilit pe o perioadă fixă de 6 ani. În temeiul principiului separării puterilor, Constituția făcea distincție între numirea conducătorilor celei mai înalte instanțe jurisdicționale și sistemul comun de numire a șefilor de instanțe, în sensul în care rezerva dreptul nominalizării primilor menționați unei alte ramuri a puterii statale, și anume Parlamentului, în cazul președintelui Curții Supreme, și președintelui Republicii, în cazul vicepreședintelui.  Faptul că fosta LOAI prevedea că perioada fixă a mandatului șefilor de istanțe o depășea pe cea a mandatului membrilor Guvernului (depășind astfel ciclurile de guvernare) constituia una dintre garanțiile constituționale ale independenței puterii judecătorești, care constituie o ramură separată în cadrul statului.

[32] Legea fundamentală și noua LOAI au menținut această distincție în ceea ce privește conducătorii Kúria. Deși Legea fundamentală nu reglementează problema numirii și dezînvestirii vicepreședintelui, noua LOAI conține o dispoziție identică cu cea care exista înainte de reformă. Potrivit art. 128 § 1, vicepreședinții Kúria sunt numiți de președintele Republicii la propunerea de președintelui Kúria. Art. 127 § 1 prevede că mandatul acestora este pe o perioadă de 6 ani. În temeiul acestei reglementări, puterea de a pune capăt mandatului unui vicepreședinte printr-o decizie unilaterală a statului, altfel spus pronunțarea dezînvestirii persoanei interesate, face, de asemenea, parte dintre prerogativele președintelui Republicii (a se vedea decizia 179/1991. IX. 4) KE a președintelui Republicii).

În temeiul art. 73 din fosta LOAI și al art. 138 din noua LOAI, mandatul unui șef de instanță închetează, în general, la expirarea perioadei stabilite pentru care a fost numit.  Cu toate acestea, mandatul poate înceta mai devreme în caz de demisie, prin consimțământ reciproc, pierderea statutului magistratului și prin destituire (în cazul în care o evaluare concluzionează incapacitatea persoanei interesate).

[34] 2. Examinarea jurisprudenței Curții Constituționale arată că scurtarea prin lege a mandatelor acordate pe o perioadă determinată nu este în mod automat declarată contrară Constituției, reunirea unor condiții putând împiedica o astfel de sancționare. Curtea Constituțională a stabilit [în hotărârea 5/2007. II. 27.) AB] că „scurtarea unui mandat acordat unui funcționar pe o perioadă determinată trebuie să se bazeze pe cauze obiective sau subiective prevăzute de lege (demisie, deces, probarea unei incompatibilități, cauză specifică de destituire sau orice alt motiv care are un impact direct asupra duratei mandatului, cum ar fi reforma structurală a instituției), cu excluderea oricărui alt motiv.” (ABH 2007, 120, 126.). Curtea Constituțională consideră că, în plus față de cazul unei restructurări organizaționale, o schimbare semnificativă în funcțiile asumate de instituție, adică în competențele și misiunile sale, pot justifica o intervenție legislativă. De fapt, în momentul în care titularul poziției vizate a fost ales, competențele necesare pentru noile funcții încredințate instituției nu puteau fi evaluate. Or, nu se poate exclude faptul că misiunile noii instituții necesită o persoană cu aptitudini, experiență profesională și practică diferite.

[35] Astfel, Curtea Constituțională a trebuit să ia în considerare, în speță, dacă intrarea în vigoare a Legii fundamentale era natură să aibă, asupra funcțiilor și misiunilor celei mai înalte instanțe jurisdicționale a țării, un impact capabil să justifice încheierea anticipată a mandatului vicepreședintelui acesteia.

[36] Curtea Supremă a fost redenumită Kúria. Legea fundamentală și noua LOAI au modificat profund administrarea centrală a sistemului judiciar. Art. 11 din dispozițiile tranzitorii din Legea fundamentală au operat o separație între orientarea profesională a activităților judiciare și gestionarea organizațională a sistemului judiciar, atât din punct de vedere al organismelor responsabile pentru aceste misiuni, cât și din punct de vedere al persoanelor care contribuie la aceste fapte. Art. 11 prevede că succesorii Curții Supreme, Consiliului Național al Justiției și ai președintelui acestuia sunt, cu excepțiile prevăzute într-o lege organice, Kúria, în ceea ce privește administrarea justiției, și președintele Oficiului Judiciar Național, în ceea ce privește administrarea instanțelor. Pe baza acestei modificări a administrării centrale a sistemului de justiție, art. 11 § 2 din dispozițiile tranzitorii a pus capăt mandatului președintelui Curții Supreme și celor ale președintelui și membrilor Consiliul Național al Justiției, după intrarea în vigoare a Legii fundamentale. Această dispoziție nu a pus capăt mandatului vicepreședintelui, în pofida faptului că mandatul era reglementat de Constituție.

[37] Intrarea în vigoare a Legii fundamentale și a noii LOAI a avut drept rezultat extinderea funcțiilor Kúria și învestirea acesteia cu noi misiuni. Legea fundamentală i-a acordat acesteia competența de a controla legalitatea actelor adoptate de autoritățile municipale și de a se pronunța asupra acuzațiilor de încălcare de către o autoritate locală a obligațiilor sale legale. Noua LOAI include un nou capitol referitor la Camera puterilor locale din cadrul Kúria, precum și dispoziții detaliate privind normele de procedură aferente competențelor sus-menționate.

[38] Competențele Kúria au fost, de asemenea, extinse în ceea ce privește misiunea sa de a garanta aplicarea uniformă a legii [unitatea jurisprudenței]. Kúria nu doar că avea în continuare competența de a adopta rezoluții pentru a promova unitatea jurisprudenței (jogegységi határozat), ci îi revenea totodată și obligația de a publica rezoluții judecătorești care i se păreau ca au aplicabilitate teoretică (elvi bírósági határozat) și de a analiza jurisprudența pornind de la deciziile definitive devenite executorii.

[39] Unitatea jurisprudenței a devenit una dintre misiunile esențiale ale Kúria, președintele acesteia fiind acum învestit cu responsabilitatea de a conduce administrația internă a Kúria, un rol de orientare profesională privind monitorizarea, dezvoltarea și coerența jurisprudenței pronunțate de toate instanțele.

[40] Noua LOAI, în capitolul său dedicat în întregime problemei aplicării uniforme a legii, conține dispoziții mai detaliate și mai precise privind atribuțiile și competențele care erau deja conținute în fosta LOAI și conferă sarcini noi atât Kúria, cât și conducătorilor săi. În timp ce fosta LOAI nu făcea referire decât în două rânduri la președintele Curții Supreme, noua LOAI desemnează președintele sau vicepreședintele Curții Supreme ca fiind titularii a 13 misiuni și unor competențe specifice. În special, președinții curților de apel trebuie să informeze președintele Kúria cu privire la orice decizie care are aplicabilitate teoretic adoptată de către o instanță, la orice practică nou creată care se bazează pe principii contradictorii și pe existența unor hotărâri definitive bazate pe principii divergente. Obligații similare de a-l informa în mod direct pe președintele Kúria le revin președinților și șefilor de secții ai instanțelor districtuale, precum și șefilor secțiilor regionale de drept administrativ și dreptul muncii. Propunerile de publicare a deciziilor cu aplicabilitate teoretică trebuie adresate președintelui Kúria, și tot acestuia din urmă îi comunică președintele Oficiului Judiciar Național dacă este necesar să se inițieze o procedură de uniformizare a jurisprudenței.

[41] Președintelui Kúria îi revine sarcina de a stabili anual care sunt subiectele care trebuie examinate de grupurile de analiză a jurisprudenței. El numește șefii și membrii acestor grupuri. În cazul în care analiza constă necesitatea de a aduce modificări legislației, președintele Kúria are responsabilitatea de a-l invita pe președintele Oficiului Judiciar Național să formuleze o astfel de propunere. Președintele Kúria propune Comitetului publicațiilor publicarea unei hotărâri care pare să aibă aplicabilitate teoretică. El este abilitat să dispună punerea în practică a unei proceduri de uniformizare, la propunerea și sub conducerea sa (aceasta din urmă fiind împărțită cu vicepreședintele și șeful sau șeful-adjunct al secției competente). În procedurile de uniformizare care implică mai mult de o divizie, doar președintele sau vicepreședintele Kúria sunt cei care pot asigura președinția. De asemenea, în cazul în care procedura de uniformizare constă în a modifica sau abroga o rezoluție anterioară de uniformizare sau în a decide asupra unei chestiuni de principiu, comisia de uniformizare nu poate fi prezidată decât de către președintele sau vicepreședintele Kúria.

[42] Art. 123 § 2 din noua LOAI prevede că „vicepreședintele Kúria îl poate înlocui pe președintele (...) și să exercite toate puterile sale”. Prin urmare, este clar că modificările aduse sistemului judiciar au un impact semnificativ nu doar asupra funcțiilor președintelui, ci și asupra celor ale vicepreședintelui. Din posibilitatea ca vicepreședintelui să i se ceară să-l înlocuiască pe președinte în exercitarea tuturor puterilor sale (ceea ce se poate întâmpla în orice moment, de exemplu, atunci când, dintr-un motiv oarecare, președintele nu își poate exercita funcțiile sau poziția sa devine vacantă) rezultă că este necesar să existe o cooperare constantă și strânsă între președinte și vicepreședinte. În afară de capacitatea sa de a acționa ca înlocuitor al președintelui, vicepreședintele „îndeplinește misiunile care îi sunt încredințate potrivit Regulamentului Curții” (art. 123 § 2 din noua LOAI). În temeiul acestei abilitări legale, vicepreședinte poate îndeplini anumite sarcini ale președintelui în mod permanent și să-l exonereze [de o parte din obligațiile sale].

[43] Curtea Constituțională consideră că restructurarea generală a sistemului judiciar și schimbările semnificative aduse funcțiilor și misiunilor Kúria și ale președintelui acestuia au modificat în mod substanțial situația juridică față de cea care exista la data la care a fost numit vicepreședintele. Toate acestea au dus în mod necesar la o modificare simultană a funcțiilor, sarcinilor și responsabilităților vicepreședintelui.

[44] Aceste schimbări au conferit o importanță crescută relației de încredere între președinte și vicepreședinte, care este consacrată prin dispoziții constituționale și legislative.

[45] Prin urmare, Curtea Constituțională consideră că aceste modificări constituie o justificare suficientă pentru încetarea anticipată a mandatului reclamantului.

(...)”

56. Șapte judecători s-au disociat de această concluzie, considerând că modificările menționate care vizau sistemul judiciar, noua Kúria și persoana președintelui nu au modificat în mod fundamental statutul vicepreședintelui la Kúria. Potrivit acestora, funcția de vicepreședinte în organizarea jurisdicției supreme nu s-a schimbat, întrucât Legea din 1997 privind organizarea și administrarea instanțelor prevedea deja faptul că vicepreședintele este împuternicit să-l înlocuiască pe președintele Curții Supreme în sarcinile manageriale necesare bunei funcționări a instituției, dar nu și în funcțiile sale de președinte al Consiliului Național al Justiției. Judecătorii care au formulat opinia separată concluzionau astfel că încetarea anticipată a mandatului reclamantului a slăbit garanțiile în ceea ce privește separarea puterilor, a încălcat interdicția de a adopta legi retroactive și a adus atingere principiului statului de drept și dreptului la o cale de atac.

III. Documente relevante privind situația în Ungaria, în special privind încetarea înainte de termen a mandatului reclamantului de președinte al Curții Supreme

A. Avizele Comisiei de la Veneția

57. Extrasele relevante din avizul privind noua Constituție a Ungariei, aviz adoptat de Comisia de la Veneția în cursul Celei de-a 87-a sesiuni plenare [Veneția, 17-18 iunie 2011, CDL-AD(2011)016], sunt redactate după cum urmează:

„107. Art. 25.1 din noua Constituție indică faptul că Kúria (numele istoric al Curții Supreme din Ungaria) este organul judiciar suprem în Ungaria. În lipsa unor dispoziții tranzitorii, în condițiile în care noua Constituție nu modifică mecanismul de alegere a președintelui acesteia, se pune întrebarea: această schimbare de nume va fi însoțită de înlocuirea președintelui Curții Supreme cu noul președinte al Kúria ? În privința judecătorilor, aceștia vor fi «numiți de Președintele Republicii potrivit dispozițiilor unei legi organice» (art. 26.2); aprecierea necesității de a modifica sau nu componența organului suprem devine, de asemenea, o chestiune de interpretare.

108. Art. 26.2 face ca judecătorii să se supună vârstei de pensionare generală. Deși recunoaște că reducerea vârstei de pensionare a judecătorilor (de la 70 la 62 de ani) face parte din reforma vizată a sistemului judiciar, Comisia are îndoieli cu privire la această măsură, având în vedere normele și principiile fundamentale privind independența, statutul și inamovibilitatea judecătorilor. Diverse surse indică faptul că această prevedere va forța aproximativ 300 de judecători dintre cei mai experimentați să se pensioneze anul următor, ceea ce va crea 300 de posturi vacante care trebuie să fie ocupate. Acest fapt ar putea să împiedice funcționarea instanțelor, să pună în pericol continuitatea și securitatea juridică și, de asemenea, să deschidă calea pentru ingerințe în componența sistemului judiciar. În lipsa unor informații suficiente cu privire la motivele acestei decizii, Comisia își exprimă speranța că vor fi găsite soluții adecvate care să respecte cerințele statului de drept, în cadrul reformei, la obstacolele și dificultățile pe care le suscită această măsură.

(...)

140. După cum s-a menționat mai sus, trimiterea la Constituția din 1949 menționată la pct. 2 din dispozițiile finale pare să fie în contradicție cu preambulul, unde Constituția menționată din 1949 este declarată «nulă și neavenită». Comisia de la Veneția interpretează această aparentă incoerență ca admițând că afirmația din Preambul nu are valoare juridică. Comisia recomandă ca autoritățile ungare să clarifice acest punct. Adoptarea dispozițiilor tranzitorii prevăzute la pct. 3 din dispozițiile finale este deosebit de importantă, întrucât va oferi o oportunitate prețioasă de a clarifica ambiguitățile anumitor dispoziții din noua Constituție – dar cu siguranță nu trebuie să fie utilizată pentru a pune capăt mandatului persoanelor alese sau numite în temeiul Constituției anterioare.”

58. În poziția Guvernului maghiar cu privire la acest aviz, comunicată de ministrul de externe maghiar la 6 iulie 2011 [CDL(2011)058], Guvernul a indicat că este pe deplin de acord cu sugestia formulată la pct. 140 din aviz și a asigurat Comisia de la Veneția că modul de redactare a dispozițiilor tranzitorii la Legea fundamentală nu vor servi pentru a pune capăt în mod nejustificat mandatului persoanelor alese în cadrul regimului juridic anterior.

59. Pasajele relevante din avizul referitor la Legea CLXII din 2011 privind statutul juridic și remunerarea judecătorilor și la Legea CLXI din 2011 privind organizarea și administrarea instanțelor din Ungaria, aviz adoptat de Comisia de la Veneția în cursul celei de-a 90-a sesiuni plenare [Veneția, 16-17 martie 2012, CDL-AD(2012)001], sunt redactate după cum urmează:

„2. Președintele Curia

111. În avizul său referitor la noua Constituție, Comisia de la Veneția a solicitat autorităților maghiare să se asigure că noua Constituție nu este utilizată pentru «a pune capăt mandatului persoanelor alese sau numite în temeiul Constituției anterioare». Răspunzând Comisiei de la Veneția, [Guvernul] maghiar a afirmat că «Ungaria este pe deplin de acord cu această sugestie și oferă asigurări Comisiei că redactarea dispozițiilor tranzitorii nu va servi pentru a pune capăt în mod nejustificat mandatului persoanelor alese în cadrul regimului juridic anterior».

112. Art. 25 din Legea fundamentală prevede că organul judiciar suprem este Curia. Potrivit art. 11 din dispozițiile tranzitorii din Legea fundamentală, Curia este moștenitorul (succesorul legal) al Curții Supreme. Toți judecătorii Curții Supreme rămân în funcție, cu excepția președintelui. Art. 114 din LOAI [Legea privind organizarea și administrarea instanțelor] a stabilit un nou criteriu de alegere a președintelui care ce a dus la ineligibilitatea fostului președinte al Curții Supreme. Acest criteriu se referă la perioada în care persoana a exercitat funcția de magistrat în Ungaria, fără ca funcția de judecător în cadrul unei Curțiieuropene, de exemplu, să fie luată în considerare. Pentru multe persoane, noul criteriu este destinat să împiedice o persoană, actualul președinte al Curții Supreme, să fie eligibilă. Cu toate că este formulată în termeni generali, legea produce efecte împotriva unei anumite persoane. Legile de acest gen sunt contrare statului de drept.

113. În alte țări, perioadele în care judecătorii și-au exercitat funcțiile în străinătate sunt acceptate. În conformitate cu art. 28.3 din LSJRJ [Legea privind statutul juridic și remunerarea judecătorilor], detașarea unui judecător în străinătate pentru o lungă perioadă de timp este luată în considerare, iar durata acesteia se adaugă la cea a postului ocupat înainte de detașare. Legea nu obligă un judecător să-și fi exercitat funcția în Ungaria pentru o perioadă minimă înainte de a i se încredința o misiune în străinătate. În consecință, ar trebui să se stabilească norme de echivalare între funcțiile naționale și funcțiile internaționale, în special în ceea ce privește condițiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi numită, de exemplu, președinte al Curia. În plus, foarte rar sunt adoptate reglementări care să fie retroactive și să implice destituirea unei persoane care ocupă funcții la fel de înalte ca și cea de președinte al Curia.

114. Este dificil să se justifice inegalitatea de tratament dintre judecătorii Curții Supreme și președintele acesteia. Autoritățile maghiare par să susțină că natura sarcinilor președintelui Curia este radical diferită de cea a președintelui Curții Supreme și că acesta din urmă s-ar fi ocupat mai mult de probleme administrative, în calitate de președinte al Consiliului Național [al Justiției], în timp ce președintele Curia s-ar ocupa mai mult de dreptul pozitiv și ar veghea la uniformitatea jurisprudenței. Totuși, acest argument nu este convingător. Experiența Curții Europene a Drepturilor Omului ar putea fi deosebit de utilă în ceea ce privește sarcinile președintelui Curia.

115. Întrucât se poate observa, în dispoziția din Legea fundamentală privind eligibilitatea pentru funcția de președinte al Curia, o încercare de a se debarasa de o anumită persoană care ar candida la funcția de președinte și ar prezida instanța care a precedat Curia, legea poate funcționa ca un fel de sancțiune împotriva fostului președinte al Curții Supreme. Chiar dacă nu se întâmplă astfel, impresia că aceasta ar putea fi situația riscă să aibă un efect disuasiv și, prin urmare, să amenințe independența sistemului judiciar.”

60. Pasajele relevante din avizul referitor la legile organice privind sistemul judiciar, care au fost modificate în urma avizului CDLAD (2012)001 privind Ungaria, aviz adoptat de Comisia de la Veneția în cursul celei de-a 92-a sesiuni plenare [Veneția, 12-13 octombrie 2012, CDL-AD(2012)020], sunt redactate după cum urmează:

[Traducerea grefei]

„XII. Probleme legate de tranziție – Pensionarea judecătorilor și a președintelui Kúria

74. Amendamentele aduse LSJRJ (Legea CLXII din 2011 privind statutul juridic și remunerarea judecătorilor) nu sunt legate de criticile formulate în avizul Comisiei de la Veneția referitor la dispozițiile privind vârsta de pensionare. Toți judecătorii care au atins limita de vârstă la 31 decembrie 2012 au fost ulterior îndepărtați din funcții printr-o decizie prezidențială din 7 iulie 2012.

75. Comisia de la Veneția ia act de hotărârea nr. 33/2012 (VII. 17 AB) pronunțată de Curtea Constituțională, care a declarat neconstituțională reducerea bruscă a limitei de vârstă aplicabile judecătorilor. Comisia are încredere că autoritățile ungare vor respecta această decizie și vor asigura punerea sa în aplicare prin reintegrarea foștilor judecători în funcții. Instanțele de dreptul muncii par să fi reînceput să-i reintegreze pe judecătorii pensionați. Cu toate acestea, delegația Comisiei de la Veneția a aflat că executarea hotărârii în cauză a creat o incertitudine juridică considerabilă. Deși temeiul juridic pentru pensionarea anticipată a fost anulat ex tunc, rezoluțiile individuale ale președintelui Ungariei, care au eliberat din funcții aproximativ 10% dintre judecătorii maghiari, rămân în vigoare, chiar dacă temeiul juridic al acestora nu mai există. Președintele Ungariei nu le-a abrogat. Legiuitorul ar trebui să adopte dispoziții astfel încât judecători eliberați din funcții să fie reintegrați fără a mai fi nevoie să treacă printr-o nouă procedură de numire.

76. Doamna președinte a Oficiului Judiciar Național i-a invitat pe respectivii judecători să sesizeze instanțele de dreptul muncii pentru a se anula deciziile de dezînvestire. Unii judecători au obținut deja câștig de cauză în fața acestor instanțe, însă deciziile au fost atacate de președinta Oficiului Judiciar Național, care le-a contestat motivarea. Mai important, se pare că până și hotărârile definitive ale instanțelor de dreptul muncii nu vor conduce la reintegrarea judecătorilor afectați în funcțiile lor anterioare, părțile interesate fiind obligate să treacă printr-o nouă procedură de numire și ar putea să fie afectate altor instanțe decât celor care le aparțineau înainte de dezînvestire.

77. În septembrie 2012, Guvernul maghiar a prezentat proiectul Legii T/8289, care are ca scop să modifice dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală prin stabilirea noii vârste de pensionare aplicabile judecătorilor și procurorilor la 65 de ani. Potrivit proiectului, judecătorii cu vârsta peste 65 de ani (după noua lor numire) ar putea rămâne în funcție timp de un an înainte de a fi obligați să se pensioneze. Cu toate acestea, propunerea nu spune nimic despre modul în care judecătorii eliberați din funcție ar trebui să fie reintegrați, ceea ce nu lasă deschisă calea unei acțiuni în fața instanțelor de dreptul muncii.

78. Delegația Comisiei a fost informată că o reintegrare automată în funcție nu este posibilă, noi judecători fiind numiți între timp, și nu toți judecătorii au dorit să fie reintegrați în funcțiile anterioare. Comisia consideră că ar trebui să fie posibil să se găsească o soluție legislativă care să ia în considerare diferitele situații.

79. În plus, proiectul de lege prevede că judecătorii cu vârsta peste 62 de ani nu mai pot ocupa funcții de conducere în instanțe. Sunt vizați judecătorii reintegrați în funcții, dar, în viitor, și toți ceilalți judecători care vor împlini vârsta de 63 de ani. Aceste persoane își vor pierde pozițiile de conducere și vor fi obligate să-și  încheie cariera ca judecători obișnuiți. În afară de faptul că acești judecători sunt cei care au cea mai multă experiență în conducerea instanțelor, o astfel de restricție constituie o discriminare evidentă bazată pe vârstă. Delegației i s-a explicat că judecătorii experimentați trebuie să-i formeze pe judecătorii mai tineri, nu să ocupe funcții de conducere în instanțe. Acesta este un argument greu de admis, întrucât judecătorii mai tineri învață de la cei mai în vârstă tocmai văzându-i cum acționează în funcțiile de conducere.

80. Situația judecătorilor eliberați din funcții este extrem de nesatisfăcătoare. Legiuitorul ar fi trebuit să adopte dispoziții astfel încât judecători eliberați din funcții să fie reintegrați fără a mai fi obligați să treacă printr-o nouă procedură de numire.

81. Legiuitorul maghiar nu a ținut cont de comentariile privind eligibilitatea pentru funcția de președinte al Kúria, ale cărei condiții ar trebui să fie revizuite”.

B. Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei

61. Pasajele relevante ale comunicatului de presă publicat de Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei la 12 ianuarie 2012 prevăd următoarele:

„În plus, comisarul constată că Ungaria a luat măsuri care riscă să aducă atingere independenței puterii judecătorești. În urma reducerii vârstei de pensionare pentru judecători, va trebui să fie numiți peste 200 de judecători noi. Această măsură este însoțită de o modificare a procedurii de numire, care se bazează acum pe decizia unei singure persoane, ea însăși numită de puterea politică. În plus, comisarul regretă faptul că, în aplicarea noii legi privind sistemul jurisdicțional, președintele Curții Supreme a trebuit să-și părăsească postul înainte de termen. O procedură prin care judecătorii sunt numiți de președintele Oficiului [Judiciar Național], el însuși numit de Guvern pe o perioadă de 9 ani, suscită serioase rezerve. Puterea judecătorească trebuie să fie protejată împotriva oricărei ingerințe din partea puterii politice.”

C. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

62. La 10 iunie 2013, Comisia pentru respectarea obligațiilor și angajamentelor statelor membre ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (comisia de monitorizare) a adoptat un raport „privind cererea de deschidere a unei proceduri de monitorizare pentru Ungaria”. Comisia de monitorizare a recomandat deschiderea unei astfel de proceduri din cauza existenței unor motive serioase și persistente de îngrijorare cu privire la modul în care Ungaria își respecta obligația de a menține cele mai înalte standarde posibile în materie de democrație, de respectare a drepturilor omului și a statului de drept. Pasajele relevante din expunerea de motive a acestui raport, care tratează cauza reclamantului, prevăd următoarele:

„4.3.3. Destituirea președintelui Curții Supreme

113. Curia, care a fost instituită de Legea fundamentală, este succesorul legal al Curții Supreme a Ungariei. Acesta este motivul pentru care legea cardinală privind sistemul judiciar prevede că toți judecătorii Curții Supreme pot rămâne în funcție până la sfârșitul mandatului. Cu toate acestea, a fost făcută o excepție în cazul președintelui Curții Supreme, care trebuia să fie reales. De asemenea, a fost adoptat un nou criteriu de selecție în cazul președintelui Curții Supreme, potrivit căruia un candidat trebuia să fi exercitat funcția de magistrat în Ungaria timp de cel puțin 5 ani. Durata mandatelor eventual îndeplinite în cadrul tribunalelor internaționale nu a fost luată în considerare.

114. Diferența de tratament aplicată președintelui Curții Supreme este deosebit de discutabilă. Noile prevederi sunt considerate de multe persoane ca fiind adoptate numai cu scopul suspendării președintelui Curții Supreme în funcție, domnul Baka, care, în trecut, a criticat politicile guvernamentale în materie de reformă judiciară și a contestat, cu succes, diverse decizii guvernamentale și legi în fața Curții Constituționale. Domnul Baka a fost judecător al Ungariei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 1991 până în 2007 și a fost ales președinte al Curții Supreme de către Parlamentul ungar în iunie 2009. El nu și-a exercitat anterior funcția de magistrat în Ungaria și, prin urmare, în ciuda celor 17 ani de experiență în calitate de judecător la Curtea Europeană a drepturilor omului, nu era eligibil pentru funcția de președinte al Curia. Senzația că aceste dispoziții juridice au fost adoptate împotriva unei anumite persoane este întărită de faptul că, în iunie 2011, Parlamentul a adoptat o decizie de suspendare a tuturor procedurilor de numire a judecătorilor până la 1 ianuarie 2012, dată la care domnul Baka nu ar mai fi fost în funcție. Această decizie a fost luată în ciuda numărului de cauze aflate pe rol, fapt care este adesea menționat de autorități ca fiind unul dintre motivele reformei sistemului judiciar. După cum a menționat Comisia de la Veneția, dispozițiile juridice formulate în termeni generali, care, în realitate, vizau una sau anumite persoane particulare, contravin principiului statului de drept. În plus, destituirea din motive politice a președintelui Curții Supreme ar putea avea repercusiuni negative și ar putea amenința independența sistemului judiciar.”

63. La 25 iunie 2013, Adunarea Parlamentară a decis să nu deschidă procedura de monitorizare pentru Ungaria, ci să urmărească îndeaproape evoluția situației din această țară. Adunarea Parlamentară a invitat autoritățile maghiare să continue dialogul constructiv și deschis pe care acestea le-au avut până la momentul respectiv cu Comisia de la Veneția [Rezoluția 1941(2013)].

D. Uniunea Europeană

1. Comisia Europeană

64. La 12 decembrie 2011, comisarul european pentru Justiție, Viviane Reding, a adresat autorităților maghiare o scrisoare în care formula îngrijorările sale în ceea ce privește problema vârstei de pensionare a judecătorilor. O anexă la această scrisoare adresa întrebări legate de președintele noului Oficiului Judiciar Național și de transformarea Curții Supreme în Kúria, în special în ceea ce privește încetarea înainte de termen a mandatului de președinte al Curții Supreme al reclamantului. Autoritățile maghiare au răspuns și, apoi, la 11 ianuarie 2012, Comisia Europeană a făcut publică o declarație referitoare la situația din Ungaria.

65. La 17 ianuarie 2012, Comisia a decis să deschidă o procedură de infringement „accelerată” împotriva Ungariei, în special în ceea ce privește faptul că vârsta legală de pensionare pentru judecători, procurori și notari fusese redusă de la 70 la 62 de ani, vârsta prevăzută de regimul general[5]. Comisia a explicat că normele Uniunii Europene privind egalitatea de tratament în încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (Directiva 2000/78/CE) interzic discriminarea la locul de muncă pe motive de vârstă și că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, un guvern care dorește să reducă vârsta de pensionare pentru o anumită categorie de persoane, excluzându-le pe altele, nu poate face acest lucru decât dacă se bazează pe motive obiective și proporționale. Or, în opinia Comisiei, nu existau în acest caz motive obiective capabile să justifice reducerea vârstei de pensionare doar pentru judecători și procurori, în măsura în care limita vârstei de pensionare a crescut treptat în toată Europa.

66. În ceea ce privește celelalte măsuri considerate a avea efecte asupra independenței puterii judecătorești, Comisia a solicitat Ungariei să-i furnizeze informații suplimentare despre noua reglementare privind organizarea instanțelor. Comunicatul de presă IP/12/24 difuzat de Comisie includea următorul pasaj:

„Potrivit legii, președintele noului Oficiu Judiciar Național deține prerogative în ceea ce privește gestionarea operațională a instanțelor, resursele umane, bugetul și alocarea cauzelor. (...) În plus, mandatul fostului președinte al Curții Supreme, care fusese ales pe o perioadă de 6 ani, în iunie 2009, a fost reziliat înainte de termen, la sfârșitul anului 2011. În schimb, alți foști judecători ai Curții Supreme continuă să-și îndeplinească mandatele în calitate de judecători ai noii Curia, care a înlocuit Curtea Supremă.”

67. La 7 martie 2012, Comisia a decis să trimită statului maghiar un aviz motivat referitor la măsurile adoptate de acesta în ceea ce privește vârsta de pensionare a judecătorilor, precum și o scrisoare administrativă prin care solicita clarificări suplimentare în ceea ce privește problema independenței puterii judecătorești, în special în ceea ce privește puterile atribuite președintelui Oficiului Judiciar Național (inclusiv cea de a desemna instanța competentă într-o anumită cauză) și transferul judecătorilor fără consimțământul acestora.

68. La 25 aprilie 2012, Comisia a remarcat faptul că erau în curs de desfășurare discuții între autoritățile maghiare, Consiliul Europei și Comisia de la Veneția, precum și faptul că modificările aduse legislației privind administrarea justiției erau în dezbatere în fața Parlamentului maghiar. Comisia a decis să monitorizeze îndeaproape problema și totodată să-și rezerve dreptul de a declanșa o procedură de infringement, în acest sens. Comisia considera, în ceea ce privește vârsta de pensionare obligatorie a judecătorilor, că această cauză ar trebui prezentată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene.

2. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

69. La 7 iunie 2012, Comisia Europeană a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o acțiune împotriva Ungariei în ceea ce privește reducerea vârstei de pensionare obligatorie pentru judecători, procurori și notari. În hotărârea Comisia împotriva Ungariei din 6 noiembrie 2012 (cauza C-286/12), Curtea de Justiție a declarat că, prin adoptarea unui sistem național care impune încetarea activității profesionale a judecătorilor, procurorilor și notarilor care au împlinit vârsta de 62 de ani, ce determină o diferență de tratament pe motive de vârstă care nu are un caracter proporțional în raport cu obiectivele urmărite, Ungaria nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Curtea observa că acele categorii de persoane vizate de dispozițiile menționate beneficiau, până la intrarea în vigoare a acestora, de o derogare care le permitea să rămână în funcție până la vârsta de 70 de ani, ceea ce a dat naștere, pentru aceste persoane, unei speranțe întemeiate privind menținerea lor în funcție până la această vârstă. Aceasta a constatat că dispozițiile în cauză au redus brusc și considerabil vârsta de încetare obligatorie a activităților, fără a prevedea măsuri tranzitorii de natură să protejeze încrederea legitimă a celor în cauză.

70. În hotărârea Comisia împotriva Ungariei din 8 aprilie 2014 (cauza C-288/12), Curtea a examinat cauza unui fost comisar pentru protecția datelor maghiar al cărui mandat a încetat în momentul intrării în vigoare a Legii fundamentale, cu mult înainte de termenul prevăzut. Cauza a fost prezentată în fața Curții de către Comisia Europeană, în cadrul unei proceduri de infringement separate privind încălcarea obligațiilor ce îi reveneau Ungariei în temeiul Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, mai precis cerința potrivit căreia autoritatea responsabilă cu protecția datelor trebuie să fie o autoritate independentă. Pasajele relevante din hotărâre prevăd:

„57. În speță, art. 15 alin. 1 din Legea din 1993, aplicabil comisarului în temeiul art. 23 alin. 2 din Legea din 1992, prevedea că mandatul comisarului putea înceta numai prin încheierea mandatului, deces, demisie, constatarea unui conflict de interese, pensionarea obligatorie sau demitere. Ultimele trei ipoteze necesită o decizie a Parlamentului, adoptată cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi. În plus, atât pensionarea obligatorie cât și demiterea pot interveni numai în cazuri limitate, precizate la alin. 5 și, respectiv la alin. 6 ale art. 15 menționat.

58. Or, este cert că mandatului comisarului nu i s-a pus capăt în aplicarea vreuneia din aceste dispoziții și, în special, că el nu a demisionat în mod oficial.

59. În consecință, Ungaria a pus capăt mandatului comisarului fără a respecta garanțiile instituite prin lege pentru a proteja acest mandat, aducând astfel atingere independenței sale, în sensul art. 28 alin. 1 al doilea paragraf din Directiva 95/46. Faptul că această încetare anticipată rezultă dintr-o schimbare de model instituțional nu o poate face compatibilă cu independența autorităților de supraveghere impusă prin această dispoziție (...).

60. Desigur, statele membre sunt libere să adopte și să modifice modelul instituțional pe care îl apreciază ca fiind cel mai adecvat pentru autoritățile lor de supraveghere. Cu toate acestea, trebuie să se asigure, în acest cadru, că nu se aduce atingere independenței autorității de supraveghere rezultate din art. 28 alin. 1 al doilea paragraf din Directiva 95/46, care implică obligația de a respecta durata mandatului acestei (...).

61. În plus, chiar dacă, după cum susține Ungaria, comisarul și autoritatea se disting în mod fundamental prin organizarea și prin structura lor, aceste două entități au, în esență, atribuții identice, și anume cele atribuite autorităților de supraveghere naționale în aplicarea Directivei 95/46, astfel cum reiese din atribuțiile care le-au fost încredințate și din continuitatea între acestea în prelucrarea dosarelor, care este asigurată prin art. 75 alin (1) și (2) din legea din 2011. Prin urmare, această simplă schimbare de model instituțional nu poate să justifice în mod obiectiv posibilitatea de a pune capăt mandatului persoanei căreia i se încredințaseră atribuțiile comisarului fără a fi prevăzute măsuri tranzitorii care să permită asigurarea respectării duratei acestui mandat.

62. Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se constate că, prin faptul că a pus capăt în mod anticipat mandatului autorității de supraveghere a protecției datelor cu caracter personal, Ungaria nu și a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Directivei 95/46.”

3. Parlamentul European

71. La 16 februarie 2012, Parlamentul European a adoptat o rezoluție „referitoare la recentele evoluții politice din Ungaria” [2012/2511 (RSP)], în care exprima îngrijorarea profundă față de situația din Ungaria, în special privind exercitarea democrației, statul de drept, respectarea și protecția drepturilor omului și a drepturilor sociale, sistemul de echilibru al puterilor. Acesta explica că, potrivit Legii fundamentale și dispozițiilor sale tranzitorii, Curtea Supremă a fost redenumită „Kúria” și că i s-a pus capăt înainte de termen – după numai 2 ani – mandatului de 6 ani al fostului președinte al Curții Supreme. Parlamentul European solicita Comisiei Europene să monitorizeze cu atenție posibilele modificări și implementarea legilor în cauză, precum și conformitatea acestora cu tratatele europene și să realizeze un studiu aprofundat pentru a se asigura că:

„sistemul judiciar este deplin independent, și în special că autoritatea judiciară națională, parchetul și instanțele, în general, funcționează fără influențe politice, iar mandatele judecătorilor numiți independent nu pot fi scurtate în mod arbitrar.”

IV. Documente internaționale și documente ale Consiliului Europei referitoare la independența sistemului judiciar și principiul inamovibilității judecătorilor

A. Organizația Națiunilor Unite

72. Principiile fundamentale privind independența magistraturii au fost adoptate de Al Șaptelea Congres al Organizației Națiunilor Unite pentru prevenirea infracțiunilor și tratamentul infractorilor, care a avut loc la Milano în 1985. Au fost confirmate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin rezoluțiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 și 40/146 din 13 decembrie 1985. Pasajele relevante sunt formulate după cum urmează:

„8. În conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, membrii sistemului judiciar sunt ca și ceilalți cetățeni ce au dreptul la libertate de expresie, credință, asociere și adunare; aceasta având în vedere că în exercitarea acestor drepturi, judecătorii va trebui să se comporte într-o astfel de manieră care să le păstreze demnitatea funcției și imparțialitatea și independența sistemului judiciar.

(...)

12. Judecătorii, fie aleși sau numiți, vor avea funcția garantată până la o vârstă obligatorie de pensionare sau până la expirarea mandatului funcției, acolo unde acestea există.

(...)

18. Judecătorii vor face obiect al suspendării sau înlăturării doar pentru motive de incapacitate sau conduită care îi face nepotriviți pentru îndeplinirea îndatoririlor.

(...)

20. Dispoziții corespunzătoare trebuie să fie adoptate pentru ca un organ independent să aibă competența de a verifica deciziile pronunțate în materie disciplinară, de suspendare sau de destituire. Acest principiu poate să nu fie aplicat în cazul deciziilor pronunțate de o instanță supremă sau de o putere legislativă în cadrul unei proceduri cvasijudiciare.”

73. În Comentariul general nr. 32 privind art. 14 (dreptul la egalitate în fața tribunalelor și instanțelor și la un proces echitabil) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, publicat la 23 august 2007, Comitetul pentru drepturile omului al Organizației Națiunilor Unite s-a exprimat după cum urmează:

„19. Garantarea competenței, independenței și imparțialității unui tribunal în sensul primului paragraf al art. 14 reprezintă un drept absolut care nu suferă nicio excepție. Garantarea independenței se referă, în special, la procedura de numire a judecătorilor, calificările care le sunt cerute și inamovibilitatea acestora până la vârsta obligatorie de pensionare sau până la expirarea mandatului, în măsura în care există dispoziții în acest sens; condițiile care reglementează promovarea, transferul, suspendarea și încetarea raporturilor de muncă; și independența efectivă a instanțelor față de orice intervenție politică din partea puterii executive și a puterii legislative. Statele trebuie să ia măsuri care să garanteze în mod expres independența puterii judecătorești și să protejeze judecătorii față de orice formă de ingerință politică în deciziile acestora prin Constituție sau prin adoptarea unor legi care să stabilească proceduri clare și criterii obiective în ceea ce privește numirea, remunerarea, durata mandatului, promovarea, suspendarea și revocarea magistraților, precum și măsurile disciplinare la care pot fi supuși aceștia. O situație în care funcțiile și atribuțiile puterii judecătorești și cele ale puterii executive nu pot fi diferențiate în mod clar și în care cea din urmă este capabilă să controleze sau să o conducă pe cea dintâi este incompatibilă cu principiul existenței unui tribunal independent. Este necesar ca magistrații să fie protejați împotriva conflictelor de interese și acțiunilor de intimidare. Pentru a asigura independența judecătorilor, statutul, inclusiv durata mandatului acestora, independența, securitatea, remunerarea adecvată, condițiile de muncă, pensiile și vârsta de pensionare a acestora sunt garantate prin lege.

20. Judecătorii pot fi revocați numai pentru motive grave, pentru conduită necorespunzătoare sau incompetență, în conformitate cu proceduri echitabile care să asigure obiectivitatea și imparțialitatea, stabilite prin Constituție sau prin lege. Revocarea unui judecător de către puterea executivă, de exemplu, înainte de expirarea mandatului încredințat, fără ca acesta să fie informat despre motivele precise ale unei astfel de decizii și fără ca acesta să se poată prevala de o cale de atac eficientă pentru a contesta măsura, este incompatibilă cu independența puterii judecătorești. Același lucru este valabil și atunci când, de exemplu, puterea executivă revocă judecători suspectați de corupție fără a respecta procedurile legale.”

74. În cauza Pastukhov împotriva Belarus (comunicarea nr. 814/1998, 17 septembrie 2003), Comitetul pentru drepturile omului s-a exprimat după cum urmează:

„7.3 Comitetul ia act de teza autorului care constă în a afirma că nu putea fi înlăturat din funcțiile sale de judecător, în măsura în care fusese numit în acel post la 28 aprilie 1994, pentru o perioadă de 11 ani, în conformitate cu legislația în vigoare la momentul faptelor. De asemenea, Comitetul ia act de faptul că decretul prezidențial nr. 106 din 24 ianuarie 1997 nu se baza pe înlocuirea Curții Constituționale cu o nouă instanță, ci îl viza personal pe autor și că singurul motiv prezentat în decret pentru a pune capăt funcțiilor autorului era expirarea mandatului acestuia de judecător al Curții Constituționale, ceea ce în mod evident nu era cazul. În plus, autorul nu se putea prevala de nicio cale de atac efectivă pentru a contesta decizia puterii executive de a pune capăt funcției sale. În aceste condiții, Comitetul consideră că, pentru a pune capăt mandatului de judecător al Curții Constituționale pe care îl avea autorul, cu mulți ani înainte de expirarea termenului pentru care a fost numit, constituie o atingere adusă independenței sistemul judiciar și o încălcare a dreptului de acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara sa. Prin urmare, s-a produs o încălcare a art. 25 lit. c) din Pact, coroborat cu primul paragraf al art. 14, în ceea ce privește independența sistemului judiciar, precum și cu dispozițiile art. 2 din Pact.”

75. În cauza Mundyo Busyo împotriva Republicii Democratice Congo (comunicarea nr. 933/2000, 19 septembrie 2003), Comitetul pentru drepturile omului s-a pronunțat după cum urmează (notele din subsolul paginii au fost omise):

„5.2 Comitetul constată că autorii au formulat afirmații specifice și detaliate în ceea ce privește revocarea acestora, în afara procedurilor și garanțiilor legale prevăzute în acest sens. Comitetul observă, în această privință, că ministrul Justiției, în raportul său din iunie 1999 (...) și procurorul general al Republicii, în raportul Ministerului Public din 19 septembrie 2000 (...) recunoșteau că procedurile și garanțiile prevăzute în caz de revocare nu au fost respectate. De asemenea, Comitetul consideră că circumstanțele invocate de decretul prezidențial nr. 144 nu ar trebui, în speța de față, să fie reținute de comisie drept motive care să justifice conformitatea măsurilor de revocare cu legea, și, în special, cu art. 4 din Pact. În fapt, decretul prezidențial include o singură referire la circumstanțe specifice, fără a preciza natura și amploarea excepțiilor de la drepturile consacrate de legislația națională și Pact, și fără a demonstra necesitatea strictă a acestor derogări și durata acestora. În plus, Comitetul constată lipsa notificării internaționale din partea Republicii Democratică Congo în ceea ce privește utilizarea dreptului de derogare, astfel cum se prevede la al treilea paragraf al art. 4 din Pact. În conformitate cu jurisprudența sa, Comitetul reamintește, de asemenea, că principiul accesului la o funcție publică, în condiții de egalitate, implică obligația statului de a se asigura că acesta se exercită fără nicio discriminare. Acest principiu este cu atât mai valabil în cazul persoanelor care ocupă o funcție publică și, în plus, în cazul celor care au făcut obiectul unei revocări. În ceea ce privește art. 14 § 1, Comitetul constată lipsa unui răspuns al statului-parte și observă, pe de o parte, că autorii nu au beneficiat de garanțiile aferente funcțiilor lor de magistrați în temeiul cărora ar fi trebuit să compară în fața Consiliului Superior al Magistraturii, conform legii, și, pe de altă parte, că președintele Curții Supreme și-a exprimat în mod public, înainte de proces, sprijinul față de revocările produse (...) aducând astfel atingere caracterului echitabil al procesului. De asemenea, Comitetul consideră că aceste revocări constituie o atingere adusă independenței puterii judecătorești, protejată de art. 14 § 1 din Pact. Măsurile de revocare decise împotriva autorilor s-au luat pe baza unor motive care nu pot fi reținute de Comitet pentru a justifica nerespectarea procedurilor și garanțiilor prevăzute, de care ar trebuie să beneficieze orice cetățean, în condiții generale de egalitate. În lipsa unui răspuns al statului-parte, și în măsura în care Curtea Supremă, prin hotărârea sa din 26 septembrie 2001, i-a privat pe autori de orice căi de atac după ce a declarat inadmisibile cererile acestora, pe motiv că decretul prezidențial nr 144 constituia un act al Guvernului, Comitetul consideră că faptele, în speță, demonstrează că s-a produs o încălcare a art. 25 lit. c) din Pact, coroborat cu art. 14 § 1 privind independența sistemului judiciar și art. 2 § 1 din Pact.”

76. În cauza Bandaranayake împotriva Sri Lanka (comunicarea nr. 1376/2005, 24 iulie 2008), Comitetul pentru drepturile omului s-a pronunțat după cum urmează (notele din subsolul paginii au fost omise):

„7.1 Comitetul constată că lit. c ) a art. 25 din Pact recunoaște dreptul de acces, în condiții generale de egalitate, la funcții publice, și face trimitere la jurisprudența sa potrivit căreia, pentru a asigura accesul în condiții generale de egalitate, nu doar criteriile, ci și «procedurile care reglementează numirea, promovarea, suspendarea și eliberarea din funcție trebuie să fie obiective și rezonabile». O procedură nu este obiectivă sau rezonabilă în cazul în care nu respectă condițiile de echitate elementare în materie. Comitetul consideră, de asemenea, că dreptul de acces, în condiții de egalitate, la funcții publice include dreptul de a nu fi revocat în mod arbitrar din funcția publică. Comitetul observă că autorul susține că procedura care a condus la revocarea sa nu era nici obiectivă, nici rezonabilă. În ciuda solicitărilor repetate, nu a primit o copie a procesului-verbal al primei sale audieri în fața Comisiei magistraturii la 18 noiembrie 1998; acest fapt este confirmat prin decizia Curții Supreme din 6 septembrie 2004 și nu este contestat de statul-parte. Comitetul nu a primit nici concluziile comisiei de anchetă, pe baza cărora autorul a fost revocat de Comisia magistraturii. Decizia pronunțată de curtea de apel confirmă faptul că aceste documente nu i-au fost niciodată prezentate, conform dispoziției exprese care este prevăzută la art. 18 din Regulamentul Comisiei magistraturii.

7.2 (...) Comitetul consideră că faptul că nu i-au fost prezentate autorului de către Comisia magistraturii toate probele necesare pentru a putea beneficia de o procedură echitabilă și, în special, faptul că nu a fost informat asupra motivelor pentru care comisia de anchetă a concluzionat că era vinovat, concluzie care, în sine, a condus la revocarea acestuia, sunt probe care, prin coroborarea lor, demonstrează că procedura nu a respectat condițiile de echitate fundamentale în materie și, prin urmare, a fost nerezonabilă și arbitrară. Din aceste motive, Comitetul consideră că desfășurarea procedurii de revocare nu a fost nici obiectivă, nici rezonabilă și că nu a respectat dreptul autorului de acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice în țara sa. În consecință, a fost încălcat art. 25 lit. c) din Pact.

7.3 Comitetul reamintește, după cum afirmă în Comentariul general [nr. 32] privind art. 14, că revocarea judecătorilor cu încălcarea art. 25 lit. c) poate constitui o încălcare a acestei garanții, considerată în lumina primului paragraf al art. 14, care prevede independența puterii judecătorești. După cum se indică în același comentariu general, Comitetul reamintește că «judecătorii pot fi revocați numai pentru motive grave, pentru conduită necorespunzătoare sau incompetență, în conformitate cu proceduri echitabile care să asigure obiectivitatea și imparțialitatea, stabilite prin Constituție sau prin lege». Pentru motivele indicate la pct. 7.2, procedura care a condus la revocarea autorului nu a respectat condițiile de echitate elementare și nu a fost de natură să permită autorului să beneficieze de garanțiile necesare la care avea dreptul în calitate de judecător, ceea ce a reprezentat o atingere adusă independenței puterii judecătorești. Comitetul concluzionează că drepturile consacrate la art. 25 lit. c), coroborat cu primul paragraf al art. 14, au fost încălcate.”

B. Consiliul Europei

77. Pasajele relevante din Carta europeană privind Statutul Judecătorilor din 8-10 iulie 1998[6] sunt formulate după cum urmează:

„1.3 Pentru orice decizie referitoare la selecția, la recrutarea, la desemnarea, la evoluarea carierei sau la încetarea funcțiilor unui judecător, statutul prevede intervenția unei instanțe independente față de puterea executivă și de cea legislativă, constituită cel puțin pe jumătate din judecători aleși de colegii lor, conform unor modalități care garantează cea mai largă reprezentare a acestora.

(...)

5.1. Neîndeplinirea de către un judecător a uneia dintre îndatoririle expres definite de statut nu poate fi sancționată decât în baza deciziei, ca urmare a propunerii, a recomandării sau cu acordul unei jurisdicții sau al unei instanțe compuse din cel puțin jumătate din judecătorii aleși, în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu la care judecătorul cercetat disciplinar poate beneficia de asistența unui apărător. Categoriile de sancțiuni care pot fi aplicate sunt prevăzute în statut, iar aplicarea acestora este supusă principiului proporționalității. Decizia unei autorități executive, a unei jurisdicții sau a unei instanțe la care se face referire mai sus, prin care se pronunță o sancțiune este susceptibilă de atac în fața unei instanțe superioare cu caracter jurisdicțional.

(...)

7.1. Judecătorul încetează în mod definitiv să-și exercite funcțiile prin demisie, pe motiv de incapacitate fizică constatată în urma unei expertize medicale, la atingerea limitei de vârstă, după expirarea termenului mandatului său legal sau în urma revocării pronunțate în cadrul unei proceduri ca cea la care se face referire la pct. 5.1.

7.2. Apariția unuia dintre motivele menționate la pct. 7.1., cu excepția limitei de vârstă și a termenului mandatului legal, trebuie să fie verificată de către instanța la care se face referire la pct. 1.3.”

78. Extrasele relevante din anexa la Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, adoptată la 17 noiembrie 2010, sunt redactate după cum urmează:

„Mandat și inamovibilitate

49. Inamovibilitatea este un element cheie al independenței judecătorilor. Judecătorii, fie aleși sau numiți, vor avea funcția garantată până la o vârstă obligatorie de pensionare sau până la expirarea mandatului funcției, acolo unde acestea există.

50. Condițiile de exercitare a funcției judiciare trebuie să fie stabilite prin lege. Unei numiri permanente nu i se poate pune capăt decât numai în cazuri de încălcări grave ale reglementărilor de natură disciplinară sau penală stabilite prin lege, sau în cazul în care judecătorul nu mai poate exercita atribuțiile judiciare. O pensionare anticipată poate fi posibilă numai la cererea judecătorului în cauză sau numai pe motive medicale.

(...)

52. Un judecător nu poate fi renumit sau mutat într-o altă funcție judiciară fără consimțământul său, cu excepția cazurilor de sancționare disciplinară sau de reformare a organizării sistemului judiciar.”

79. Pasajele relevante ale Avizului nr 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) referitor la standardele privind independența și inamovibilitatea judecătorilor, adoptat la 23 noiembrie 2001, sunt formulate după cum urmează:

„Numirea – inamovibilitatea și măsurile disciplinare

57. Există un principiu fundamental conform căruia independența judecătorească este garantată până la vârsta obligatorie de pensionare sau până la expirarea termenului fixat de numire în funcție : vezi principiile fundamentale ale Națiunilor Unite [privind independența judecătorească] pct. 12; Recomandarea nr. 12 [a Comitetului Miniștrilor referitor la independența, eficiența și responsabilitățile judecătorilor] Principiul I(2)(a) (ii) și (3) și Principiul VI (1) și (2). Carta europeană [privind statutul judecătorilor] afirmă că principiul se extinde și asupra numirii sau desemnării într-o nouă funcție sau la o altă instanță, fără consimțământ (în afară de situațiile când instanța se restructurează sau se mută temporar), însă atât Carta europeană, cât și Recomandarea nr. R (94) 12 prevăd că transferul în altă funcție se poate dispune și ca sancțiune disciplinară.

(...)

59. Existența excepțiilor la inamovibilitate, mai cu seamă cele rezultând din sancțiuni disciplinare, duce imediat la găsirea organismului și metodelor prin care, și în baza cărora, judecătorii pot fi sancționați disciplinar. Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul VI (2) și (3), insistă asupra necesității unei definiții a abaterilor pentru care un judecător poate fi eliberat din funcție și a unor proceduri disciplinare care să se conformeze cu cerințele impuse de Convenția privind drepturile omului. Dincolo de aceasta, Recomandarea prevede doar următoarele: „Statele trebuie să aibă în vedere înființarea, prin lege, a unui organism special competent care are sarcina de a aplica sancțiuni și măsuri disciplinare, acolo unde acestea nu sunt soluționate în instanță, și ale cărui hotărâri vor fi controlate de un organ judecătoresc superior, sau care este organul superior propriu-zis”. Carta europeană atribuie acest rol autorității independente care sugerează că trebuie să „intervină” în toate aspectele legate de selectarea și cariera tuturor judecătorilor.

60. CCJE consideră că:

a) inamovibilitatea judecătorilor trebuie să fie un element expres al independenței, consacrat la cel mai înalt nivel intern (...);

b) intervenția unei autorități independente, prin proceduri care să asigure dreptul deplin la apărare, este de o importanță deosebită în aspectele privind disciplina; și

c) este util să fie elaborate standarde care să definească nu numai conduita care poate conduce la revocare, ci și orice ansamblu de conduită care poate duce la măsuri disciplinare sau la schimbarea statutului, inclusiv, de exemplu, mutarea într-o altă instanță sau altă zonă.”

80. Pasajele relevante ale Avizului nr. 3 (2002) al CCJE asupra principiilor și regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor și în mod deosebit deontologiei, comportamentelor incompatibile și imparțialității sunt formulate după cum urmează:

„b) Imparțialitatea și comportamentul extrajudiciar al judecătorilor

31. Vorbind mai general, este necesar să se ia în considerare participarea judecătorilor în dezbaterile publice de natură politică. Pentru a păstra încrederea publicului în sistemul juridic, judecătorii nu trebuie să se expună atacurilor politice care sunt incompatibile cu neutralitatea necesară în sistemul juridic.

(...)

33. Discuțiile din cadrul CCJE au arătat nevoia de a ajunge la un echilibru între libertatea de opinie și expresie a judecătorilor și cerința de neutralitate. Este prin urmare necesar ca judecătorii, chiar dacă nu li se poate interzice să fie membri ai unui partid politic sau să participe la dezbaterile publice privind problemele majore ale societății, să se abțină măcar de la activitățile politice care le-ar putea compromite independența sau aparența de imparțialitate.

34. Cu toate acestea, judecătorilor ar trebui să li se permită să ia parte în anumite dezbateri privind politica juridică națională. Ei trebuie să poată fi consultați și să joace un rol activ în pregătirea legislației care privește statutul lor și, mai general, funcționarea sistemului juridic. (...).”

81. CCJE a adoptat în noiembrie 2010 o Magna Carta a judecătorilor (principii fundamentale), ale cărei articole relevante prevăd:

„Statul de drept și justiția

1. Puterea judecătorească constituie una dintre cele trei puteri din orice stat democratic. Rolul său este acela de a garanta însăși existența statului de drept și, astfel, de a asigura aplicarea adecvată a dreptului într-o manieră imparțială, dreaptă, echitabilă și eficientă.

Independența judecătorilor

2. Independența și imparțialitatea judecătorului sunt condiții prealabile și indispensabile pentru funcționarea justiției.

3. Independența judecătorului trebuie să fie statutară, funcțională și financiară. Raportată la celelalte puteri din stat, ea trebuie să fie garantată pentru toți justițiabilii, alți judecători și societate în general, prin reglementări naționale la cel mai înalt nivel. Statul și fiecare judecător este responsabil de promovarea și protejarea independenței judiciare.

4. Independența judecătorului trebuie să fie garantată în exercitarea activității judiciare, în mod special cu privire la recrutarea, numirea în funcție până la vârsta pensionării, promovarea, inamovibilitatea, formarea, imunitatea judiciară, răspunderea disciplinară, remunerarea și finanțarea sistemului judiciar.

Garanțiile independenței

(...)

6. Procedurile disciplinare trebuie să se deruleze în fața unui organism independent și să existe posibilitatea de a contesta soluția în fața unei instanțe de judecată.

(...)

9. Puterea judecătorească trebuie să fie implicată în toate deciziile care afectează exercitarea atribuțiilor judiciare (organizarea instanțelor, proceduri, legislație).”

82. Comisia de la Veneția, în avizul său privind proiectul de modificare și completarea a Codului juridic al Armeniei (durata mandatului președinților de instanțe), adoptat în cursul celei de-a 99-a sesiuni plenare [Veneția, 13-14 iunie 2014, CDL-AD(2014)021], s-a exprimat după cum urmează, referitor la propunerea de încetare a mandatului președinților de instanțe numiți pe o perioadă nelimitată:

„V. A doua întrebare

46. În ceea ce privește a doua întrebare, propunerea de încetare – în temeiul noii legi (modificată) – a mandatului președinților de instanțe numiți pe durată nelimitată ridică semne de întrebare.

47. După cum s-a menționat anterior în considerațiile teoretice, ca regulă generală, efectul retroactiv al unei noi reglementări este discutabil. În cazul în care se referă la drepturi garantate de legislație înainte de intrarea în vigoare a modificărilor sau la așteptări legitime bazate pe aceasta, efectul retroactiv ar trebui să fie justificat prin motive imperioase. În plus, este în interesul menținerii independenței sistemului judiciar și al unei bune administrări a justiției ca judecătorii să fie protejați împotriva revocărilor arbitrare și împotriva ingerințelor în exercitarea funcțiilor pe care le dețin.

48. Nu există nicio îndoială că acest proiect de lege va avea efecte negative asupra președinților de instanțe care au fost deja numiți pentru a ocupa respectivele posturi până în momentul pensionării. În temeiul dispoziției tranzitorii conținute în art. 10.2 din proiectul de lege, președinții instanțelor de prim grad sau ai curților de apel numiți înainte de intrarea în vigoare a legii își vor păstra funcțiile până la 1 ianuarie 2015.

49. S-ar putea argumenta că președinții instanțelor care au fost deja numiți în funcție până în momentul pensionării au dreptul să aibă așteptări ca postul lor să nu facă obiectul unei noi nominalizări și ca mandatul să nu le fie revocat înainte de a împlini vârsta de pensionare. Aceste așteptări pot decurge chiar din prevederile Codului judiciar, și anume art. 4 (președinții de instanță sunt judecători) și art. 14.2 ( „Judecătorul va rămâne în funcție până la vârsta de 65 de ani”).

50. Revocarea judecătorilor într-un termen atât de scurt presupune ca după intrarea în vigoare a modificării să fie organizate alegeri pentru președinții de instanțe și ca, în urma acestor alegeri, toate mandatele președinților numiți înainte de intrarea în vigoare a modificării (cu excepția președintelui Curții de Casație) să fie revocați. Această modificare radicală ar putea da impresia că dispoziția tranzitorie are ca scop doar să ofere posibilitatea unei reînnoiri extinse a președinților de instanțe.

51. Comisia de la Veneția observă că principiul securității juridice, asociat cu protecția încrederii legitime, independența stemului judiciar și administrarea eficientă a justiției – în cazul în care nu poate fi invocat niciun motiv convingător – impune un termen pentru revocarea mandatelor președinților de instanțe mult mai mare.

52. În ceea ce privește justificarea sau motivele imperioase ale unei astfel de dispoziții tranzitorii, modificările sunt propuse ca urmare a unei posibile supraestimări a rolului președinților de instanțe din Armenia, ceea ce riscă să creeze în mod involuntar o situație în care aceștia ar putea influența alți judecători. Comisia de la Veneția, ia totuși act de faptul că puterile președinților de instanțe, astfel cum sunt definite la art. 25 din Codul judiciar, sunt în esență de natură administrativă. Deși propunerea de reformă urmărește scopul legitim de a evita o influență nejustificată a președinților de instanțe asupra altor judecători, din expunerea de motive nu rezultă că necesitatea de a revoca mandatele președinților aflați pe post este urgentă pentru a justifica revocarea radicală și imediată a acestora.

53. Așadar Comisia concluzionează că această reînnoire radicală a președinților în cadrul modificării propuse nu este justificată și că nu decurge din dispozițiile existente în Constituția Armeniei. După cum s-a menționat deja, dispozițiile propuse ar putea da impresia că vizează doar înlocuirea radicală a anumitor magistrați. Această impresie este evident contrară principiului independenței stemului judiciar.

54. O dispoziție tranzitorie mai puțin radicală, ca de exemplu încetarea funcțiilor după o perioadă de 4 ani de la intrarea în vigoare a modificării în cauză ar fi mai puțin deranjantă.

83. În avizul comun al Comisiei de la Veneția și al Direcției pentru Drepturile Omului (DHR) din cadrul Directoratului General pentru Drepturile Omului și Statul de Drept (DGI) al Consiliului Europei referitor la proiectul de Lege de modificare a Legii organice privind instanțele de drept comun din Georgia, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de a 100-a sesiuni plenare [10-11 octombrie 2014, CDL-AD(100)031], problema încetării anumitor mandate de președinți de instanțe a fost examinată în următorii termeni:

„3. Încetarea anumitor mandate odată cu intrarea în vigoare a proiectului de lege (art. 2 din proiectul de lege)

95. Potrivit art. 2 alin. (3) din proiectul de lege, intrarea în vigoare a acestui proiect de lege duce la încetarea mandatelor președinților de instanțe și celui al curții de apel și ale vicepreședinților curții de apel. Art. 2 alin. (4) pune capăt în același mod mandatelor președinților de camere, colegii de judecători și camere de instrucție, în timp ce art. 2 alin. (5) prevede noi nominalizări pentru administratorii de jurisdicții.

96. Modificările nu oferă nicio justificare pentru această încetare vastă a funcțiilor judecătorești.

97. Comisia de la Veneția și Direcția consideră că menținerea independenței magistraturii și a unei bune administrări a justiției impune ca magistrații să fie protejați împotriva oricărei revocări arbitrare și împotriva ingerințelor în exercitarea funcțiilor pe care le dețin. În plus, deși mandatul președinților de instanțe este în prezent limitat la 5 ani de la momentul nominalizării, s-ar putea considera că aceștia au așteptări legitime ca nominalizarea lor anterioară să nu se încheie înainte de sfârșitul mandatului de 5 ani prevăzut de legea organică. Schimbarea radicală a președinților de instanțe ar putea da impresia că dispozițiile tranzitorii sunt motivate numai de dorința de a permite această schimbare, ceea ce ar putea submina încrederea justițiabililor în justiție.

98. Acesta este motivul pentru care revocarea președinților de instanțe odată cu intrarea în vigoare a proiectului de lege nu se poate justifica decât prin motive imperative. Nici din nota explicativă furnizată de autorități, din reuniunile care au fost organizate la Tbilisi și nici din proiectul de lege în sine nu reiese că necesitatea de a-i revoca pe președinții acestor instanțe este atât de urgentă încât justifică o încetare atât de vastă a mandatelor judecătorești.

99. Prin urmare, se recomandă eliminarea art. 2 din proiectul de lege și menținerea în funcție a președinților până la încheierea mandatului.”

C. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului

84. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, în cazul său, în ceea ce privește destituirea magistraților, face trimitere la Principiile fundamentale ale Națiunilor Unite referitoare la independența de magistraturii, precum și la Comentariul general nr. 32 privind art. 14, adoptat de Comitetul Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite. În hotărârea sa, Curtea Supremă de Justiție (Quintana Coello și alții) împotriva Ecuadorului din 23 august 2013, care se referea la destituirea, prin rezoluție parlamentară, a 27 de judecători ai Curții Supreme din Ecuador, Curtea Interamericană a considerat că statul ecuadorian a încălcat art. 8 § 1 (dreptul la un proces echitabil) coroborat cu art. 1 § 1 (obligația de a respecta drepturile) din Convenția americană, în detrimentul victimelor, pe care, potrivit acesteia, le-a destituit din funcție prin intermediul unui organ care nu avea competența să facă acest lucru și că, în plus, nu le-a dat posibilitatea de a fi audiate. De asemenea, Curtea a decis că a fost încălcat art. 8 § 1 coroborat cu art. 23 § 1 lit. c) (dreptul de acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara lor) art. 1 § 1 din Convenția americană a drepturile omului, drept urmare a caracterului arbitrar al efectelor produse de măsurile contestate asupra stabilității funcțiilor judecătorilor și consecințelor acestor măsuri în ceea ce privește independența justiției. Cu privire la standardele generale aplicabile în materie de independență judiciară, Curtea s-a exprimat după cum urmează (notele din subsolul paginii au fost omise):

[Traducerea grefei]

„1.1. Standarde generale în materie de independență judiciară

144. În jurisprudența sa, Curtea a precizat că domeniul de aplicare al garanțiilor judiciare și eficienței protecției judiciare acordate judecătorilor trebuie să fie examinat în lumina standardelor aplicabile în materie de independență judiciară. În cauza Reverón Trujillo împotriva Venezuelei, Curtea a insistat pe faptul că, spre deosebire de alți funcționari, judecătorii beneficiază de garanții specifice legate de independența impusă judecătorilor, pe care Curtea o consideră ca fiind „esențială pentru exercitarea funcțiilor judiciare”. Curtea a reafirmat că unul dintre principalele obiective ale separării puterilor este acela de a garanta independența judecătorilor. Scopul acestei protecții este acela de a se asigura că sistemul judiciar, în general, și membrii săi, în special, nu vor face obiectul, în exercitarea funcțiilor judiciare, unor restricții ilegale din partea unor organe din afara magistraturii, sau chiar din partea unor magistrați care exercită funcții de control sau de recurs. În conformitate cu jurisprudența Curții și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și în conformitate cu Principiile fundamentale privind independența sistemului judiciar (denumite în continuare: „Principiile fundamentale”), următoarele garanții sunt corolare ale independenței judiciare: procedura de nominalizare adecvată, inamovibilitatea și garanțiile împotriva presiunilor externe.

145. În ceea ce privește domeniul de aplicare al inamovibilității, relevant în speță, Principiile fundamentale stabilesc faptul că „[d]urata mandatului judecătorilor (...) [este] garantat[ă] prin lege” și că „[j]udecătorii, fie numiți sau aleși, sunt inamovibili, până la o vârstă obligatorie de pensionare sau până la expirarea mandatului”. În plus, Comitetul pentru drepturile omului a considerat că judecătorii pot fi revocați numai pentru abateri grave sau incompetență cu respectarea unor proceduri echitabile, stabilite prin Constituție sau prin lege, pentru a asigura respectarea principiilor de obiectivitate și imparțialitate. Această Curte a aprobat aceste principii și a stabilit că autoritatea responsabilă pentru procesul de destituire a unui judecător trebuie să acționeze în mod independent și imparțial în cursul procedurii și să facă posibilă exercitarea dreptului la apărare. Aceasta se întâmplă pentru că libera revocare a judecătorilor ar fi de natură să producă observatorilor îndoieli obiective cu privire la posibilitățile reale ca judecătorii să soluționeze litigii fără a se teme de represalii.

(...)

147. Cu toate acestea, garantarea inamovibilității de care beneficiază judecătorii nu este absolută.  Dreptul internațional al drepturilor omului admite că judecătorii pot fi eliberați din funcție pentru un comportament care este în mod clar inacceptabil. În Comentariul general nr. 32, Comitetul Drepturilor Omului a considerat că judecătorii pot fi revocați numai pentru abateri grave sau incompetență (...)

148. În plus, alte standarde fac distincție între sancțiunile aplicabile, subliniind că garantarea inamovibilității implică faptul că destituirea poate fi pronunțată numai în cazuri de comportament necorespunzător relativ grav, alte sancțiuni putând fi luate în considerare în cazurile de neglijență sau incompetență.

(...)

150. În plus, în ceea ce privește proteția conferită de art. 23 § 1 lit. c) din Convenția americană, Curtea a precizat în cauzele Apitz Barbera și alții și Reverón Trujillo că această dispoziție nu stabilește dreptul de acces la o funcție publică, ci mai degrabă garantează accesul la funcții publice „în condiții generale de egalitate”. Aceasta înseamnă că respectarea dreptului menționat și garanția sa sunt asigurate atunci când există „proceduri clare și criterii obiective pentru desemnare, promovare, suspendare și destituire” și „părțile interesate nu sunt supuse discriminărilor” în exercitarea acestui drept. În această privință, Curtea a subliniat că egalitatea de șanse în materie de acces la funcțiile publice și stabilitatea în funcție sunt de natură să asigure protecție împotriva oricărei ingerințe sau presiuni politice.

151. De asemenea, Curtea a declarat că garantarea inamovibilității  judecătorilor este legată de dreptul de a continua să exercite, în condiții generale de egalitate, o funcție publică. În fapt, în cauza Reverón Trujillo, a indicat că „accesul în condiții de egalitate constituie o garanție insuficientă în cazul în care nu este însoțită de o protecție eficientă în a se menține la ce s-a obținut accesul”.

152. Comitetul pentru drepturile omului a declarat la rândul său, în cauze referitoare la destituiri arbitrare ale judecătorilor, că nerespectarea cerințelor elementare ale unui proces echitabil încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (echivalentul art. 8 din Convenția americană), coroborat cu dreptul cetățenilor de acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara lor, consacrat prin art. 25 lit. c) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice [echivalentul art. 23 § 1 lit. c) din convenția americană].

153. Elementele de mai sus permit clarificarea anumitor aspecte ale jurisprudenței Curții. În cauza Reverón Trujillo împotriva Venezuelei, Curtea a concluzionat că dreptul la un judecător independent, consacrat prin art. 8 § 1 din Convenție, implică doar dreptul ca un justițiabil să fie judecat de o instanță independentă și imparțială. Este totuși important de remarcat faptul  că independența judiciară nu ar trebui să fie analizată doar în raport cu justițiabilul, întrucât judecătorul, la rândul său, dispune de o serie de garanții pentru ca independența judiciară să fie posibilă. Curtea consideră că este oportun să precizeze că în cazul unui judecător afectat de o decizie a statului care îi modifică în mod arbitrar durata mandatului, încălcarea garanției de independență judiciară, în măsura în care este legată de inamovibilitatea și stabilitatea mandatului judecătorilor în funcție, trebuie să fie examinată în lumina drepturilor acordate judecătorilor de Convenție. În acest sens, garantarea instituțională a independenței judiciare este în legătură directă cu dreptul unui judecător de a rămâne în funcție, care decurge din garantarea inamovibilității.

154. În sfârșit, Curtea a indicat faptul că statul trebuie să asigure exercitarea independentă a funcției judiciare, considerată atât sub aspectul său instituțional, adică în raport cu puterea judiciară astfel cum este aceasta gândită ca sistem, cât și sub aspectul său individual, adică în raport cu persoana judecătorului. Curtea consideră că este oportun să precizeze că dimensiunea obiectivă este legată de aspecte esențiale ale principiului statului de drept, cum ar fi principiul separării puterilor și importanța rolului jucat de funcția judiciară într-o democrație. Această dimensiune obiectivă depășește persoana judecătorului și are legătură cu societatea în ansamblul ei. De asemenea, există o legătură directă între dimensiunea obiectivă a independenței judiciare și dreptul judecătorilor de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara lor.

155. Păstrând în spirit standardele de mai sus, Curtea consideră că i) respectarea garanțiilor judiciare implică respectarea independenței judiciare, ii) întinderea independenței judiciare se caracterizează prin existența unui drept subiectiv de a nu fi destituit decât din motive permise, fie printr-un proces care respectă garanțiile judiciare, fie pentru că mandatul a expirat, și iii) atunci când este afectată în mod arbitrar stabilitatea judecătorilor în funcțiile lor, este încălcat dreptul la independență judiciară consacrat la art. 8 § 1 din Convenția americană, coroborat cu dreptul de acces, în condiții generale de egalitate, la funcții publice în propria țară, stabilit de art. 23 § 1 lit. c) din Convenția americană.”

85. Curtea Interamericană a reafirmat aceste principii și a ajuns la o concluzie similară în cauzele Tribunalul Constituțional (Camba Campos și alții) împotriva Ecuadorului, hotărâre din 28 august 2013, pct. 188-199, și López Lone și alții împotriva Hondurasului, hotărâre din 5 octombrie 2015, pct. 190-202 și 239-240.

D. Alte documente internaționale

86. Carta universală a judecătorului a fost aprobată de Asociația Internațională a Judecătorilor la 17 noiembrie 1999. Art. 8 este redactat după cum urmează:

[Traducerea grefei]

„art. 8: Inamovibilitate

Judecătorul nu poate fi transferat, suspendat sau destituit din funcție decât dacă legea prevede astfel și numai printr-o decizie adoptată prin respectarea strictă a procedurii disciplinare.

Judecătorul trebuie să fie numit pe viață sau pentru o altă perioadă în condiții care nu pun în pericol independența judiciară.

Nicio schimbare privind vârsta obligatorie de pensionare nu trebuie să aibă efect retroactiv.

87. Asociația Internațională a Barourilor a adoptat în 1982 Standardele minime privind independența puterii judecătorești, ale căror pasaje relevante în speță sunt formulate după cum urmează:

[Traducerea grefei]

„20. a) O legislație care modifică termenii și condițiile de exercitare a funcției judiciare nu poate fi aplicată judecătorilor care sunt în funcție la momentul adoptării sale decât în cazul în care modificările îmbunătățesc condițiile de exercitare a funcției.

b) O legislație care reorganizează sau elimină jurisdicții nu poate afecta situația judecătorilor care sunt în funcție în aceste jurisdicții decât printr-un transfer către alte jurisdicții de același nivel sau care au același statut.”

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

88. Reclamantul se plânge că nu a avut acces la o instanță pentru a-și apăra drepturile în ceea ce privește încetarea anticipată a mandatului său de președinte al Curții Supreme. El explică faptul că acest lucru este consecința unui text de lege cu statut constituțional și că a fost, prin urmare, lipsit de orice posibilitate de a solicita un control al instanței, chiar și din partea Curții Constituționale. El invocă art. 6 § 1 din Convenție, a cărui parte relevantă în speță este redactată după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

A. Hotărârea Camerei

89. Prin hotărârea din 27 mai 2014, Camera a concluzionat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. Observând că acel criteriu enunțat în hotărârea Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei [(MC), nr. 63235/00, CEDO 2007–II] referitor la aplicabilitatea art. 6 în cazul litigiilor privind funcționarii publici este indisociabil de fondul capătului de cerere pe care s-a întemeiat reclamantul în speță (accesul în instanță), Curtea decide să o conexeze la întrebarea legată de competența sa ratione materiae (pct. 71 din hotărârea camerei). Atunci când a aplicat acest criteriu („criteriul Eskelinen”), a observat că dispozițiile legislației maghiare nu îi privau în mod expres nici pe judecătorii de la Curtea Supremă, nici pe președintele Curții de dreptul de acces la o instanță, ci, dimpotrivă, garantau în mod expres acest drept în cazul destituirii unui șef de instanță (pct. 74 din hotărâre). Curtea a constatat că accesul reclamantului la o instanță a fost împiedicat nu printr-o excludere expresă, ci prin faptul că măsura contestată – încetarea înainte de termen a mandatului de președinte al Curții Supreme – a fost inclusă în noua Constituție și, prin urmare, nu putea face obiectul vreunui control jurisdicțional, nici măcar unul efectuat de Curtea Constituțională. Curtea a concluzionat că, în aceste condiții, natura măsurii litigioase a făcut ca accesul reclamantului la o instanță să nu fie posibil „în practică” (pct. 75 din hotărâre) și, prin urmare, nu se poate afirma că dreptul național a „exclus în mod expres accesul la o instanță” pentru capătul de cerere menționat: prima condiție a criteriului Eskelinen nu a fost așadar îndeplinită și art. 6 se aplică pe latura sa civilă (pct. 76 din hotărâre).

90. În plus, Camera a considerat că, fie și presupunând că prin cadrul legislativ național l-ar fi privat în mod specific pe reclamant de dreptul de acces la o instanță, această excludere ar fi fost nejustificată. Camera a considerat că simplul fapt că persoana interesată făcea parte dintr-un sector sau serviciu care participa la exercitarea puterii publice nu era decisivă în sine: în speță, statul nu a prezentat niciun argument care să demonstreze că obiectul litigiului era legat de exercitarea autorității statale astfel încât excluderea garanțiilor art. 6 să fie justificată în mod obiectiv. În acest sens, Camera a considerat că este semnificativ faptul că fostul vicepreședinte al Curții Supreme a putut, spre diferență de reclamant, să conteste în fața Curții Constituționale încetarea înainte de termen a mandatului său (pct. 77 din hotărâre).

91. În aceste condiții, Camera consideră că are competența ratione materiae de a examina acest capăt de cerere. Considerând că, privat de posibilitatea de a avea acces la o instanță care să-i examineze încetarea înainte de termen a mandatului său de președinte al Curții Supreme, reclamantul a fost victima încălcării unui drept garantat de art. 6 § 1 din Convenție, Camera a respins obiecția preliminară invocată de Guvern (pct. 79 din hotărâre).

B. Argumentele părților în fața Marii Camere

1. Reclamantul

92. Reclamantul susține că speța se referă la o contestare reală și gravă  în ceea ce privește un „drept” în sensul art. 6 § 1. În urma ingerinței litigioase, a fost, de facto, demis din funcția de președinte al Curții Supreme. Măsurile legislative care au pus capăt mandatului său i-au încălcat dreptul de a-și exercita funcția până la termen, drept consacrat, potrivit spuselor sale, în mod expres și necondiționat în legislația internă și, în special, în Constituție. Cauza nu este nimic altceva decât un conflict de muncă, deoarece ar fi fost redistribuit pe un post de nivel inferior și remunerația i-a a fost redusă.

93. Reclamantul consideră că un bun criteriu care ar trebui aplicat pentru a stabili dacă dreptul său are un caracter „civil” este criteriul Eskelinen, care se aplică indiferent de dreptul protejat de art. 6 § 1 a cărui încălcare este invocată (indiferent că este vorba despre dreptul de acces la o instanță sau o altă garanție). El consideră că niciuna dintre condițiile care, potrivit acestui criteriu, fac ca art. 6 să fie inaplicabil nu este îndeplinită în cazul său. În ceea ce privește prima condiție, reclamantul susține că, pentru ca art. 6 să fie inaplicabil, o interdicție implicită nu este suficientă: dreptul național ar trebui să excludă în mod expres accesul la o instanță pentru o anumită funcție sau o anumită categorie de personal, iar această excludere ar trebui să fie de natură abstractă, adică, ar trebui să se aplice pentru toate persoanele aflate în poziții echivalente, nu un individ în special. Or, măsura contestată care a pus capăt mandatului său nu i se aplica decât lui. Dreptul maghiar nu exclude ca funcția sau categoria de personal în cauză să aibă acces la o instanță, ci, dimpotrivă, garantează în mod expres dreptul șefilor de instanțe să conteste destituirea în instanță. În plus, măsura contestată care a pus capăt mandatului său a fost imprevizibilă și abuzivă. În ceea ce privește a doua condiție a criteriului Eskelinen, reclamantul susține că nu se află într-o poziție juridică radical diferită față de cea a celorlalți șefi de instanțe: sarcinile sale nu implicau exercitarea specială a unei puteri discreționare inerente suveranității statului de natură să justifice imposibilitatea în care se află de a avea acces la o instanță pentru a contesta dezînvestirea. Reclamantul efectua sarcini specifice în cadrul sistemului judiciar (coordonare, orientare și îndrumare în vederea dezvoltării continue a sistemului judiciar), însă, din punct de vedere al separării puterilor, nu avea o „relație de încredere și loialitate” cu statul mai puternică față de colegii săi. La fel ca aceștia, era un magistrat independent. În cadrul ședinței, a susținut că, spre deosebire de alți oficiali ai statului, judecătorii se bucură de garanții speciale, având în vedere independența de care trebuie să dea dovadă.

94. Astfel, reclamantul consideră că art. 6 § 1 este aplicabil în speță și că s-a produs o încălcare a acestei prevederi, întrucât a fost lipsit de dreptul de acces la o instanță pentru a contesta încetarea înainte de termen a mandatului său de președinte al Curții Supreme.

2. Guvernul

95. Guvernul a ridicat o excepție preliminară cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție. Guvernul susține că a fost conceput criteriul Eskelinen pentru cauze care nu se referă la dreptul de acces la o instanță, ci la aplicabilitatea garanțiilor procedurale prevăzute de art. 6 § 1. În orice caz, consideră că două condiții cumulative ale acestui criteriu sunt îndeplinite, astfel încât art. 6 este inaplicabil în speță. În primul rând, susține că, spre deosebire de constatările care sunt incluse în hotărârea Camerei (pct. 75), natura măsurii litigioase a făcut ca accesul reclamantului la o instanță să nu fie posibil nu „în practică”, ci „în drept”. Ar fi nerezonabil să se aștepte ca legiuitorul să adopte o dispoziție care să excludă în mod expres accesul la instanță pentru măsuri care, evident și în mod incontestabil, nu sunt supuse niciunei forme de control jurisdicțional. În ceea ce privește a doua condiție, Guvernul susține că sarcina reclamantului presupunea, prin însăși natura sa, exercitarea puterii publice și a unor funcții care au drept scop protejarea intereselor generale ale statului. În acest sens, Guvernul invocă deciziile Harabin împotriva Slovaciei (nr. 62584/00, 9 iulie 2002), care se referea la președintele Curții Supreme, și Serdal Apay împotriva Turciei (nr. 3964/05, 11 decembrie 2007) și Nazsiz împotriva Turciei (nr. 22412/05, 26 mai 2009), ambele vizând procurori. Guvernul susține că, deși Curtea a judecat că procurorii fac parte din categoria funcționarilor publici care exercită puteri discreționare inerente suveranității statului, este surprinzător că, în speță, Camera nu a concluzionat că președintele Curțiii Supremă a Ungariei, ale cărui privilegii sunt din categoria celor acordate celor mai înalte oficialități ale țării, se afla, de asemenea, în această categorie. Având în vedere statutul constituțional al președintelui Curții Supreme, Guvernul consideră că este complet arbitrar să concluzioneze că încetarea mandatului acestuia nu are legătură cu exercitarea puterii publice, cel puțin în aceeași măsură ca și revocarea procurorilor.

96. În cursul ședinței, Guvernul a adăugat că a doua condiție a criteriului Eskelinen este, în esență, o reformulare a criteriului enunțat în hotărârea Pellegrin împotriva Franței [(MC), nr. 28541/95, pct. 66, CEDO 1999-VIII], potrivit căruia sunt exceptate de la domeniul de aplicare al art. 6 § 1 din Convenție litigiile care se referă la funcționari publici a căror muncă este caracteristică activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează în calitate de deținătoare a autorității publice responsabile pentru protejarea intereselor generale ale statului. De asemenea, a susținut că art. 6 nu protejează un drept individual al judecătorilor la independență.

97. În concluzie, Guvernul consideră că art. 6 nu este aplicabil în speță și că nu s-a produs nicio încălcare în ceea ce privește dreptul de acces al reclamantului la o instanță care să se pronunțe asupra unor contestații legate de drepturi și obligații cu caracter civil.

C. Argumentele terților intervenienți

98. Comisia Internațională a Juriștilor a observat că această Convenție recunoaște atât explicit, cât și implicit rolul special și fundamental al ordinii judecătorești drept ramură independentă a puterii statale, în conformitate cu principiile separării puterilor și al statului de drept. Prin urmare, trebuie să se acorde o pondere semnificativă caracterului special al acestui rol atunci când este vorba despre a evalua orice restricții aduse drepturilor protejate prin Convenție care ar putea fi impuse judecătorilor din partea altor ramuri ale puterii. Pentru a menține rolul special al ordinului judecătoresc, Convenția trebuie să fie interpretată într-o manieră care să limiteze posibilitatea ca puterea executivă și puterea legislativă să justifice prin motive de interes legitim impunerea unor restricții asupra drepturilor judecătorilor, protejate de art. 6, în cadrul conflictelor de muncă. Cu toate că este, în chintesența sa, de natură publică, puterea exercitată de către judecători este atât structural, cât și intrinsec diferită de cea a funcționarilor care lucrează în administrație sau de cea a legiuitorului. Comisia Internațională a Juriștilor consideră că, potrivit celei de-a doua condiții a criteriului Eskelinen, foarte rar, dacă nu chiar imposibil, să se poată justifica în mod obiectiv prin interesul public adoptarea de către puterea legislativă sau puterea executivă de măsuri care să sustragă de la aplicarea art. 6 § 1 litigiile de muncă care îi privesc pe judecători, în special atunci când sunt în joc independența magistraților și, în consecință, separarea puterilor și a statului de drept. Aceasta este în special situația cauzelor care se referă la inamovibilitatea judecătorilor și revocarea acestora.

99. Comisia Internațională a Juriștilor face trimitere la standardele internaționale privind inamovibilitatea judecătorilor, în special cele referitoare la garanțiile procedurale în caz de revocare (a se vedea supra, pct. 72–79, 81 și 84 de la Titlul „Documente internaționale și documente ale Consiliului Europei referitoare la independența judiciară și principiul inamovibilității judecătorilor”). Aceasta consideră că, în lumina principiilor respective, ar trebui să existe în cauzele referitoare la încadrarea în muncă a judecătorilor și inamovibilitatea lor o prezumpție deosebit de puternică în favoarea aplicabilității art. 6 § 1 din Convenție. Accesul efectiv la justiție și caracterul echitabil al procedurilor, atunci când este vorba de soluționarea litigiilor legate de menținerea în funcție, revocarea sau condițiile de muncă ale judecătorilor, reprezintă garanții importante ale independenței judecătorilor. Pentru a evalua justificările pe care le-ar putea avansa statul în sprijinul imposibilității ca judecătorii să aibă accesul la o instanță în litigii care se referă la cariera și inamovibilitatea lor ar trebui să țină cont de interesul public puternic de a păstra rolul, independența și integritatea membrilor ordinului judecătoresc într-un stat de drept democratic. Judecătorul ar putea fi, într-un astfel de caz, beneficiarul imediat, cu titlu individual, al protecției depline a drepturilor garantate de art. 6, dar, in fine, toate persoanele care au dreptul, în temeiul art. 6 § 1, să le fie examinată cauza de către „o instanță independentă și imparțială” ar beneficia de această protecție.

D. Motivarea Curții

1. Principii stabilite în jurisprudența Curții

100. Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 § 1 să se aplice cu privire la latura sa „civilă”, trebuie să fi existat „contestarea” unui „drept” care să poată fi pretins recunoscut în dreptul intern, în mod fondat, indiferent dacă acest drept este protejat sau nu de Convenție. Trebuie să fie vorba despre o „contestație” reală și întemeiată, care poate privi atât existența dreptului însuși, cât și domeniul de aplicare sau modalitățile de exercitare. În plus, rezultatul procedurii trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul în cauză, o legătură foarte slabă ori consecințe îndepărtate nefiind suficiente pentru ca art. 6 § 1 să fie aplicabil [a se vedea, între multe altele, Boulois împotriva Luxemburgului (MC), nr. 37575/04, pct. 90, CEDO 2012, și Bochan împotriva Ucrainei (nr. 2) (MC), nr. 22251/08, pct. 42, CEDO 2015].

101. Art. 6 § 1 din Convenție nu asigură „drepturilor și obligațiilor” (cu caracter civil) niciun conținut material determinat în ordinea juridică a statelor contractante: Curtea nu ar putea crea, prin interpretarea art. 6 § 1, un drept material neavând niciun temei legal în statul în cauză [a se vedea, de exemplu, Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 119, CEDO 2005‑X, și Boulois, citată anterior, pct. 91].

102. În ceea ce privește „caracterul civil” al dreptului, Curtea a afirmat, înainte de a adopta hotărârea Vilho Eskelinen și alții, că litigiile între autorități și agenți publici a căror muncă este caracteristică activităților specifice administrației publice, în măsura în care aceasta acționa ca deținătoarea puterii publice însărcinate cu apărarea intereselor generale ale statului, nu erau litigii „civile” și intrau așadar în domeniul de aplicare al art. 6 § 1 din Convenție (Pellegrin, citată anterior, pct. 66). În urma adoptării criteriului funcțional în hotărârea Pellegrin, litigiile de muncă în ceea ce privește activitatea în magistratură au fost eliminate din domeniul de aplicare al art. 6 § 1, întrucât Curtea a considerat că, deși nu fac parte din administrație în sens strict, magistrații nu fac parte nici din funcția publică în sens larg [Pitkevich împotriva Rusiei (dec.), nr 47936/99, 8 februarie 2001 și, în ceea ce privește președintele unei instanțe supreme, Harabin (decizie citată anterior)].

103. Atunci când a precizat întinderea noțiunii „caracter civil” în hotărârea Vilho Eskelinen și alții, Curtea a elaborat noi criterii în ceea ce privește aplicabilitatea art. 6 § 1 litigiilor de muncă în cazul funcționarilor. Potrivit acestor criterii, pentru ca statul pârât să poată invoca în fața Curții statutul de funcționar al unui reclamant pentru a-l exclude de sub protecția oferită de art. 6, trebuie să fie îndeplinite două condiții. În primul rând, în dreptul intern al statului în cauză trebuie să fi exclus în mod expres accesul la o instanță pentru postul sau categoria de salariați în cauză. În al doilea rând, această derogare trebuie să se bazeze pe motive obiective legate de interesul statului. Pentru aceasta, nu este suficient ca statul să demonstreze că funcționarul în cauză participă la exercitarea puterii publice sau că există, pentru a relua termenii folosiți în hotărârea Pellegrin, o „legătură specială de încredere și de loialitate” între persoana în cauză și statul angajator. De asemenea, trebuie ca statul să demonstreze că obiectul litigiului este legat de exercitarea autorității statale sau să pună în discuție legătura specială citată anterior. Astfel, nimic nu justifică în principiu eliminarea din garanțiile art. 6 a conflictelor de muncă obișnuite – precum cele privind salariul, o indemnizație sau alte drepturi de acest fel – din cauza caracterului special al relației dintre funcționarul în cauză și statul respectiv. Într-adevăr, ar exista presupunerea că art. 6 se aplică și ar fi obligația statului pârât să demonstreze, în primul rând, că, potrivit dreptului național, reclamantul care este funcționar nu are dreptul de acces la o instanță și, în al doilea rând, că excluderea drepturilor garantate la art. 6 este întemeiată în ceea ce privește acest funcționar (Vilho Eskelinen și alții, citată anterior, pct. 62).

104. Dacă, în hotărârea Vilho Eskelinen și alții, Curtea a afirmat că raționamentul său se limita la situația funcționarilor (pct. 61 din hotărâre), Marea Cameră observă că respectivele criterii stabilite în hotărârea menționată au fost aplicate de diferite camere ale Curții în litigii privind judecători (G. împotriva Finlandei, nr. 33173/05, 27 ianuarie 2009, Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei,nr. 21722/11, CEDO 2013, Di Giovanni împotriva Italiei, nr. 51160/06, 9 iulie 2013, și Tsanova-Gecheva împotriva Bulgariei, nr. 43800/12, 15 septembrie 2015), inclusiv președinți de instanțe supreme (Olujić împotriva Croației, nr. 22330/05, 5 februarie 2009, și Harabin împotriva Slovaciei, nr. 58688/11, 20 noiembrie 2012). În consecință, Marea Cameră nu observă motive pentru a se îndepărta de la această abordare. Aceasta consideră că, deși nu fac parte din administrație în sens strict, judecătorii nu fac parte din funcția publică, în sens larg (Pitkevich, decizie citată anterior).

105. De asemenea, Curtea observă că acele criterii enunțate în hotărârea Vilho Eskelinen și alții au fost aplicate pentru toate tipurile de litigii privind funcționari și judecători, inclusiv în litigii privind recrutarea sau numirea (Juričić împotriva Croației, nr. 58222/09, 26 iulie 2011), cariera sau promovarea [Dzhidzheva-Trendafilova (dec.), nr. 12628/09, 9 octombrie 2012], transferul (Ohneberg împotriva Austriei, nr. 10781/08, pct. 25, 18 septembrie 2012) și încetarea serviciului [cauzele Olujić (hotărâre citată anterior) și Nazsiz (decizie citată anterior), privind revocarea pe motive disciplinare a președintelui Curții Supreme, respectiv revocarea pe motive disciplinare a unui procuror]. În hotărâre G. împotriva Finlandei (citată anterior, pct. 31-34), în care Guvernul pârât susținea că dreptul judecătorului de a rămâne în funcție era unul special și nu putea fi asimilat unui „conflict de muncă obișnuit”, în sensul hotărârii Vilho Eskelinen și alții, Curtea a respins implicit acest argument pentru a aplica principiile stabilite în această hotărâre. În mod mult mai explicit, a afirmat în hotărârea Bayer împotriva Germaniei (nr. 8453/04, pct. 38, 16 iulie 2009), care se referea la revocarea în urma unei proceduri disciplinare a unui executor judecătoresc angajat de stat , că litigiile referitoare la „un salariu, o indemnizație sau alte drepturi de acest fel” nu erau decât exemple de alte „conflicte de muncă obișnuite”, pentru care art. 6 trebuie în principiu să se aplice în temeiul criteriului Eskelinen. În hotărârea Olujić (citată anterior, pct. 34), Curtea a afirmat că prezumţia de aplicabilitate a art. 6 care decurge din hotărârea Eskelinen se aplică și altor cazuri de revocare.

106. Curtea dorește în continuare să sublinieze că, în mod contrar celor sugerate de Guvern, criteriul Eskelinen privind aplicabilitatea art. 6 § 1 este la fel de relevant pentru cauzele care implică dreptul de acces la o instanță [a se vedea, de exemplu, Nedeltcho Popov împotriva Bulgariei, nr. 61360/00, 22 noiembrie 2007, și Sukut împotriva Turciei (dec.), nr. 59773/00, 11 septembrie 2007], ca și pentru cele care implică celelalte garanții consacrate de această dispoziție (așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cauza Vilho Eskelinen și alții, care se trgrtă ls dreptul la o ședință publică și dreptul la pronunțarea unei decizii într-un termen rezonabil). Invitată să se pronunțe cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 în lumina acestui criteriu, Marea Cameră nu vede niciun motiv să facă o distincție între diferitele garanții cuprinse în această dispoziție.

2. Aplicarea în speță a principiilor citate anterior

a) Cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenție

i. Cu privire la existența unui drept

107. Curtea observă că, la 22 iunie 2009, reclamantul a fost ales președinte al Curții Supreme, pentru un mandat de 6 ani, de către Parlament (decizia nr. 55/2009), în conformitate cu art. 48 § 1 din Constituția din 1949. Normele care reglementează mandatul președintelui Curții Supreme nu figurau în Constituția din 1949, ci, până la sfârșitul mandatului (31 decembrie 2011), în Legea LXVI din 1997 privind organizarea și administrarea instanțelor (supra, pct. 40-43). În temeiul art. 62 din Legea privind organizarea și administrarea instanțelor, președinții instanțelor figurau în categoria „șefi de instanță”, adică judecători cu funcții de conducere și administrare a instanțelor și unităților organizaționale ale magistraturii. Ales președinte al Curții Supreme în conformitate cu art. 48 § 1 din Constituția din 1949, reclamantul era „șef de instanță”. Potrivit art. 69 din lege, șefii de instanță erau numiți pentru o perioadă de 6 ani. Consecința de necontestat a acestei dispoziții este că mandatul reclamantului la președinția Curții Supreme ar fi trebuit să fie, în principiu, de 6 ani (din 22 iunie 2009 până la 22 iunie 2015). Art. 73 din lege prezenta o listă exhaustivă a motivelor care permiteau încetarea mandatului șefilor de jurisdicție (acord comun, demisie, destituire, expirarea mandatului și încetarea funcțiilor judecătorești ale titularului mandatului). După cum indică această dispoziție, dacă un mandat nu se încheie pentru că perioada a expirat sau pentru că persoana a încetat să exercite funcții judecătorești [lit. d) și e)], nu i se poate pune capăt decât în situațiile următoare: comun acord, demisie sau destituire [lit. a)–c)]. În plus, art. 74/A § 1 prevedea că singurul motiv posibil pentru destituire este incompetența dovedită de a exercita funcții de conducere, caz în care reclamantul putea solicita controlul jurisdicțional al măsurii de destituire în fața tribunalului funcției publice (supra, pct. 43). Prin urmare, din aceste dispoziții rezultă că exista un drept al titularului mandatului de a și-l duce la termen sau până la încheierea mandatului de judecător. În plus, existența acestei legi este demonstrată de faptul că, dacă mandatul s-ar încheia înainte de termen împotriva voinței titularului, adică, prin destituire, partea interesată ar putea solicita controlul jurisdicțional al deciziei respective (a se vedea, mutatis mutandis, Zander împotriva Suediei, 25 noiembrie 1993, pct. 24, seria A, nr. 279‑B).

108. În plus, principiile constituționale referitoare la independența magistraturii și inamovibilitatea judecătorilor confirmau că dreptul reclamantului de a-și duce la capăt în integralitate mandatul de președinte al Curții Supreme era protejat. Art. 48 § 3 din Constituția din 1949 stipula că judecătorii nu puteau fi revocați decât pentru motive și potrivit procedurilor prevăzute de lege. Art. 50 § 3 din Constituție garanta la rândul său independența judecătorilor (supra, pct. 38).

109. În consecință, în lumina cadrului legislativ intern în vigoare la momentul alegerii reclamantului și în timpul mandatului, Curtea consideră că partea interesată putea pretinde în mod întemeiat că dreptul maghiar îi acorda protecție împotriva unei încetări a mandatului său de președinte al Curții Supreme în această perioadă. În acest sens, Curtea acordă o anumită importanță faptului că și Curtea Constituțională nu a respins pe motiv de lipsă de temei juridic recursul constituțional formulat de fostul vicepreședinte al Curții Supreme împotriva încetării înainte de termen  a mandatului său (supra, pct. 55). Înainte de a o respinge, înalta jurisdicție a examinat temeinicia plângerii sale, astfel încât aceasta s-a pronunțat asupra litigiului în ceea ce privește dreptul fostului vicepreședinte – echivalent cu cel al reclamantului – de a-și duce la capăt mandatul.

110. În sfârșit, Curtea consideră că faptul că s-a pus capăt mandatului reclamantului ex lege, prin efectul noi legi intrate în vigoare la 1 ianuarie 2012 (art. 185 din Legea CLXI din 2011 privind organizarea și administrarea instanțelor  și art. 11 din dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală), în temeiul noii Legi fundamentale, nu poate anula, retroactiv, caracterul întemeiat al dreptului care îi garanta normele care erau aplicabile în momentul alegerii sale. După cum s-a indicat mai sus, aceste norme prevedeau în mod clar un mandat de președinte de 6 ani, precum și motivele specifice pentru care i s-ar fi putut pune capăt. Dat fiind că noua legislație a anulat vechile norme, ea constituie însuși obiectul „litigiului”, potrivit căruia se dorește să se afle dacă garanțiile de echitate a procedurii care decurg în temeiul art. 6 § 1 sunt aplicabile. În circumstanțele prezentei cauze, nu se poate răspunde, pe baza noii legislații, la întrebarea dacă exista un drept în dreptul intern.

111. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în speță, a existat o contestație reală și serioasă asupra unui „drept”, pe care reclamantul îl putea susține, în mod întemeiat, recunoscut de dreptul intern (a se vedea, mutatis mutandis, Vilho Eskelinen și alții, citată anterior, § 41, și Savino și alții împotriva Italiei, nr. 17214/05, 20329/05 și 42113/04, pct. 68-69, 28 aprilie 2009).

ii. Cu privire la „caracterul civil” al dreptului în cauză: aplicarea criteriului Eskelinen

112. Curtea trebuie să stabilească acum, în funcție de criteriul enunțat în hotărârea Vilho Eskelinen și alții, dacă „dreptul”, revendicat de reclamant avea „caracter civil” în sensul autonom pe care îl are acest concept la art. 6 § 1.

113. Prima condiție a acestui criteriu este ca dreptul național „să excludă în mod expres” accesul la o instanță pentru postul sau categoria de salariați în cauză. În această privință, Curtea observă că, în cazurile rare în care a apreciat că această condiție era îndeplinită, excluderea accesului la o instanță pentru postul în cauză era clară și „expresă”. De exemplu, în cauza Süküt (decizie citată anterior), care examina pensionarea anticipată a unui militar din motive disciplinare, Constituția Turciei prevedea în mod clar că deciziile Consiliului Militar Suprem nu sunt supuse controlului jurisdicțional. Situația a fost similară în deciziile Consiliului superior al judecătorilor și procurorilor în cauzele Serdal Apay și Nazsiz (decizii citate anterior), care se refereau la nominalizarea, respectiv revocarea din motive disciplinare a procurorilor (a se vedea, de asemenea Özpınar împotriva Turciei, nr. 20999/04, pct. 30, 19 octombrie 2010, care se referea la revocarea unui judecător din motive disciplinare). În cauza Nedeltcho Popov (hotărâre citată anterior), o dispoziție a Codului muncii bulgar prevedea în mod clar că instanțele naționale nu au competența de a examina litigiile referitoare la revocarea titularilor anumitor posturi din Consiliul de Miniștri, inclusiv pe cel ocupat de reclamant (consilier principal). Chiar dacă această restricție a fost ulterior declarată neconstituțională (fără efect retroactiv), Curtea a observat că, „în momentul revocării reclamantului” acesta nu avea, în temeiul cadrului juridic intern, dreptul de acces la o instanță pentru a intenta o acțiune pe motiv de revocare abuzivă (Nedeltcho Popov, citată anterior, pct. 38).

114. Curtea consideră că prezenta cauză se deosebește de cauzele menționate mai sus, în condițiile în care reclamantului, titularul mandatului în cauză înainte de nașterea litigiului, nu îi fusese „în mod expres” exclus dreptul de acces la o instanță. Dimpotrivă, dreptul intern prevedea în mod expres dreptul la o instanță în circumstanțele limitate în care era posibilă destituirea unui șef de instanță: șeful de jurisdicție demis avea într-adevăr dreptul de a contesta destituirea în fața contenciousului funcției publice (supra, pct. 43). În acest context, dreptul intern permitea părții interesate să beneficieze de protecție juridică, în conformitate cu normele internaționale și normele Consiliului Europei privind independența sistemului judiciar și garanțiile procedurale aplicabile în cazul revocării judecătorilor (a se vedea, în special, pct. 20 din Principiile fundamentale referitoare la independența sistemului judiciar, supra, pct. 72, Comentariul general nr. 32 al Comitetului Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite, supra, pct. 73, jurisprudența relevantă a Comitetului Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite, supra, pct. 74 și 76 de mai sus, punctele 1.3, 5.1 și 7.2 din Carta europeană privind statutul judecătorilor, supra, pct.77, pct. 59-60 din Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului consultativ al judecătorilor europeni referitor la normele privind independența și inamovibilitatea judecătorilor, supra, pct. 79, pct. 6 din Magna Carta a judecătorilor a CCJE, supra, pct. 81, și jurisprudența Curțiii Interamericane a Drepturilor Omului, supra, pct. 84).

115. Cu toate acestea, accesul reclamantului la o instanță a fost împiedicat prin faptul că măsura contestată, adică încetarea înainte de termen a mandatului său de președinte al Curții Supreme, era inclusă în dispozițiile tranzitorii la Legea privind organizarea și administrarea instanțelor, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012. A fost, astfel, privat de posibilitatea de a contesta măsura în fața contenciosului funcției publice, ceea ce ar fi putut face dacă ar fi fost demis din funcție în temeiul cadrului legal existent (supra, pct. 43). ). În plus, și spre deosebire de vicepreședintele Curții Supreme, al cărui mandat i s-a pus capăt tot printr-un act legislativ, și anume dispozițiile tranzitorii la Legea privind organizarea și administrarea instanțelor, reclamantul a fost demis prin efectul dispozițiilor tranzitorii la Legea fundamentală, astfel cum au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012 (supra, pct. 49). În aceste circumstanțe speciale, reclamantul, spre deosebire de fostul vicepreședinte al Curții Supreme (supra, pct. 55), nu a introdus recurs constituțional împotriva dispoziției legale care a pus capăt mandatului său.

116. În lumina acestor considerații, Curtea consideră că, în circumstanțele particulare ale speței, trebuie să stabilească dacă accesul la o instanță a fost exclus în temeiul dreptului intern nu în momentul în care a fost adoptată măsura contestată care îl implica pe reclamant, ci înainte de acest moment. A se proceda altfel ar însemna să admită că măsura contestată însăși, care a constituit presupusa ingerință în „dreptul” reclamantului, ar putea constitui în același timp temeiul juridic pentru imposibilitatea ca partea interesată să aibă acces la o instanță. O astfel de abordare ar deschide calea abuzurilor, întrucât ar permite statelor contractante să interzică accesul la o instanță în ceea ce privește măsurile individuale luate împotriva propriilor funcționarii, pur și simplu prin includerea acestor măsuri într-o dispoziție de drept ad-hoc nesupusă controlului jurisdicțional.

117. În această privință, Curtea dorește să sublinieze că, pentru ca legislația națională care exclude accesul la o instanță să producă vreun efect în temeiul art. 6 § 1 într-un caz dat, aceasta trebuie să fie compatibilă cu supremația dreptului. Acest concept, care este menționat în mod expres în preambulul Convenției și care este inerent în toate articolele din act, impune în special ca orice ingerință în exercitarea unui drept să se bazeze, în principiu, pe un instrument cu aplicabilitate generală [a se vedea, mutatis mutandis, Vistiņš șiPerepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 99, 25 octombrie 2012, și în ceea ce privește ingerințele de natură legislativă și supremația dreptului, Rafinăriile elene Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, 9 decembrie 1994, pct. 47-50, seria A, nr. 301‑B]. De asemenea, Comisia de la Veneția, a declarat, în legătură cu situația reclamantului, că legile care vizează un anumit individ sunt contrare statului de drept (supra, pct. 59).

118. În lumina celor menționate anterior, nu se poate concluziona că dreptul intern „excludea în mod expres accesul la o instanță” pentru a contesta legalitatea încetării înainte de termen a mandatului președintelui Curții Supreme. Prima condiție a criteriului Eskelinen nu este așadar îndeplinită, astfel încât art. 6 este aplicabil sub latura sa civilă. Întrucât trebuie îndeplinite cele două condiții ale criteriului pentru ca aplicarea art. 6 să fie exclusă, Curtea consideră că nu este necesar să examineze dacă a doua condiție este îndeplinită (a se vedea, de exemplu, Karaduman și Tandoğan împotriva Turciei, nr. 41296/04 și 41298/04, pct. 9, 3 iunie 2008).

119. Rezultă că excepția preliminară ridicată de Guvern cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 1 din Convenție trebuie să fie respinsă.

b) Cu privire la respectarea art. 6 § 1 din Convenție

120. Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță – adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă – constituie o parte inerentă a dreptului enunțat la art. 6 § 1 din Convenție, care prevede garanțiile aplicabile atât în ceea ce privește organizarea și compunerea instanței, cât și desfășurarea procedurii. Ansamblul formează dreptul la un proces echitabil, protejat de art. 6 § 1 (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 36, seria A, nr. 18). Desigur, dreptul de acces la instanță nu este absolut. Acesta poate fi supus unor limitări, atât timp cât ele nu restrâng și nici nu reduc accesul liber al unui individ într-o asemenea măsură sau până în punctul în care să fie afectată însăși esența acestui drept. În plus, o asemenea limitare nu este în concordanță cu art. 6 § 1 decât dacă tinde spre un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (Markovic și alții împotriva Italiei (MC), nr. 1398/03, pct. 99, CEDO 2006–XIV, și Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 230, CEDO 2012).

121. În speță, încetarea înainte de termen a mandatului de președinte al Curții Supreme conferit reclamantului nu a fost examinată de o instanță de drept comun sau de un alt organ care exercită funcții judiciare, și nici nu putea fi efectuată. Această lipsă a controlului jurisdicțional rezultă dintr-un text de lege a cărui compatibilitate cu cerințele statului de drept este îndoielnică (supra, pct. 117). Deși concluziile sale anterioare cu privire la aplicabilitatea art. 6 nu aduc atingere rezultatului examinării întrebării legate de respectarea acestei dispoziții (Vilho Eskelinen și alții, citată anterior, pct. 64, și Tsanova-Gecheva, citată anterior, pct. 87), Curtea nu poate să nu observe importanța tot mai mare pe care documentele internaționale și cele ale Consiliului Europei, precum și jurisprudența instanțelor internaționale și practica altor organe internaționale o acordă respectării caracterului echitabil al procedurii în cauzele care privesc revocarea sau destituirea judecătorilor, în special intervenției unei autorități independente de puterile executivă și legislativă în orice decizie legată de încetarea mandatului unui judecător (supra, pct. 72–77, 79, 81 și 84). În aceste condiții, Curtea consideră că statul pârât a adus atingere chiar esenței dreptului reclamantului de acces la o instanță.

122. Prin urmare, a existat o încălcare, în ceea ce îl privește pe reclamant, a dreptului de acces la o instanță, garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

II. I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenție

123. Reclamantul susține că mandatul său de președinte al Curții Supreme a fost revocat din cauza opiniilor pe care, în calitatea sa de președinte al acestei jurisdicții și al Consiliului Național al Justiției, le-a exprimat în public cu privire la reforme legislative care vizau instanțele. Acesta se consideră victimă a unei încălcări a art. 10 din Convenție, care, în părțile sale relevante, este redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (...)

2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

A. Hotărârea Camerei

124. În hotărârea sa, Camera a considerat că faptele cauzei și succesiunea evenimentelor demonstrau că încetarea anticipată a mandatului reclamantului în calitate de președinte al Curții Supreme nu era, astfel cum susținea Guvernul, rezultatul unei restructurări a autorității judiciare supreme, ci consecința opiniilor și criticilor pe care le exprimase în mod public cu titlu profesional. Camera a susținut că propunerile care vizau să pună capăt mandatului acestuia și noul criteriu de eligibilitate pentru președinția Kúria au fost toate prezentate Parlamentului după ce reclamantul și-a exprimat în mod public opiniile sale privind o serie de reforme legislative, care fuseseră adoptate într-o perioadă foarte scurtă de timp (pct. 94 din hotărârea Camerei). Camera a considerat că faptul că funcțiile președintelui Consiliului Național al Justiției au fost separate de cele ale președintelui noii Kúria nu îi erau, în sine, suficiente pentru a concluziona că funcțiile pentru care fusese ales reclamantul au încetat să existe după intrarea în vigoare a Legii fundamentale. Prin urmare, a concluzionat că încetarea anticipată a mandatului reclamantului constituia o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare (pct. 97 din hotărâre).

125. Camera a considerat că ingerința denunțată nu era „necesară într-o societate democratică” (pct. 98 din hotărâre). Opinia contestată a reclamantului se referea la patru măsuri legislative de reformă a instanțelor. Camera a considerat că problemele legate de funcționarea sistemului judiciar făceau parte dintr-o dezbatere pe un subiect de interes general, protejat de art. 10 din Convenție. Aceasta a considerat că reclamantul nu doar că avea dreptul, ci și datoria, în calitatea sa de președinte al Consiliului Național al Justiției, să-și exprime opinia cu privire la reformele legislative care vizau instanțele. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, a menționat că a dus la încetarea mandatului reclamantului de președinte al Curții Supreme cu 3 ani și jumătate înainte de termenul stabilit de legislația în vigoare la momentul alegerii părții interesate. Camera a reamintit că teama de pronunțare a unei sancțiuni a avut un „efect disuasiv” asupra exercitării libertății de exprimare și risca în special să-i facă pe judecători să renunțe la a mai formula critici în privința instituțiilor sau politicilor publice (pct. 101 din hotărâre). Camera a considerat în continuare că măsura nu a făcut obiectul unui control jurisdicțional efectiv de către instanțele naționale. Prin urmare, a concluzionat că ingerința în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare nu era necesară într-o societate democratică (pct. 103 din hotărâre).

B. Argumentele părților în fața Marii Camere

1. Reclamantul

126. Reclamantul solicită Marii Camere să confirme concluziile enunțate în hotărârea Camerei din perspectiva art. 10. Percepția unanimă atât la nivel național, cât și internațional, este că există o legătură de cauzalitate între exprimarea propriei opinii cu privire la reformele în cauză și măsurile legislative care au condus la dezînvestirea sa. Succesiunea de evenimente și numeroasele probe pe care le-a prezentat susțin toate teza legăturii de cauzalitate. Interviurile date de doi membri ai majorității parlamentare și asigurările date de guvern Comisiei de la Veneția preced toate declarația făcută de el în Parlament la 3 noiembrie 2011, în timp ce propunerile de a i se revoca mandatul și de a-i eliminate beneficiile post-mandat ar fi posterioare acestei date. Presupusa legătură între modificările care vizau Curtea Supremă și încetarea mandatului său de președinte au fost create ulterior de guvern, ca pretext. Reclamantul observă în această privință că niciuna dintre propunerile care vizau încetarea mandatului său nu a fost însoțită de o expunere de motive care să justifice măsura prin aducerea unor modificări fundamentale la funcțiile și atribuțiile autorității judiciare supreme. Nu s-a făcut trimitere la aceste propuneri decât odată cu intrarea în vigoare a noii Legi fundamentale, ceea ce, în opinia reclamantului, poate fi cu greu considerat un motiv suficient și acceptabil în circumstanțele speței. În orice caz, atât funcțiile noii Kúria, cât și rolul președintelui ar fi rămas în esență neschimbate. În ceea ce privește eliminarea sarcinilor de conducere atașate funcției de președinte al Consiliului Național al Justiției – care era auxiliară celei de președinte al Curții Supreme – aceasta nu afecta în niciun fel validitatea alegerii sale la președinția organului judiciar suprem.

127. Noile sarcini ale Kúria (ca de exemplu controlul legalității actelor adoptate de autoritățile locale) nu schimbau semnificativ natura acestei instituții, nici rolul președintelui acesteia. O astfel de evoluție nu putea justifica, în sine, încetarea mandatului pe perioadă determinată al președintelui unei jurisdicții. Reclamantul adaugă că, deși funcția Curții Supreme se schimbase, ar fi trebuit puse în aplicare măsuri tranzitorii care să-i ofere posibilitatea de a-și duce la capăt mandatul în integralitate (el face trimitere, în această privință, la hotărârea Curțiii de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014 privind încetarea anticipată a mandatului comisarului pentru protecția datelor din Ungaria (supra, pct. 70), considerând că același raționament ar fi trebuit să i se aplice a fortiori președintelui Curții Supreme. Reclamantul susține că într-o societate democratică, guvernată de statul de drept, nu i se poate permite nici legislativului, nici executivului să reexamineze capacitatea unui judecător ales de a-și exercita funcțiile înainte de expirarea mandatului (fără a ține seama de motivele legale pentru destituire sau revocare). În plus, introducerea noului criteriu de eligibilitate pentru președinția Curții Supreme (de a fi activat 5 ani în magistratura maghiară) avea drept unicul scop să justifice dezînvestirea sa, retroactiv. În susținerea tezei sale, reclamantul citează mai multe declarații publicate în presa maghiară și în presa internațională, precum și rapoarte ale instituțiilor internaționale (în special Comisia de la Veneția).

128. Reclamantul solicită Marii Camere să susțină abordarea Camerei și să examineze faptele și succesiunea evenimentelor „în integralitatea acestora”. El face trimitere la jurisprudența Curțiii în materie de evaluare a probelor, jurisprudență în temeiul căreia o probă poate reieși dintr-o serie de indicii suficient de grave, precise și concordante. Reclamantul consideră că, având în vedere probele prima facie pe care le-a oferit și faptul că motivele dezînvestirii sale nu sunt cunoscute decât de Guvern, sarcina probei ar trebui să aparțină Guvernului. El este convins nu doar că a demonstrat că explicația oferită a posteriori de Guvern nu a fost nici satisfăcătoare, nici convingătoare, ci a dovedit totodată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, printr-o serie de indicii numeroase și suficient de grave, precise și concordante, existența unei ingerințe grave în exercitarea de către acesta a libertății de exprimare.

129. Reclamantul adaugă că ingerința nu era „prevăzută de lege”, dispozițiile legislative în litigiu fiind, în opinia sa, arbitrare, abuzive, retroactive și incompatibile cu principiul statului de drept. De asemenea, consideră greu de conceput că putea exista vreun „scop legitim” care să justifice impunerea unei restricții punitive în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor juridice care îi revin unui agent al statului, astfel cum este și el, în măsura în care, după cum reamintește, avea obligația, în calitate de președinte al organului judiciar suprem, să dea un aviz asupra reformelor legislative în cauză.

130. În sfârșit, reclamantul consideră că ingerința în litigiu nu era „necesară într-o societate democratică”. Exprimându-și opinia, avea intenția de a proteja fundamentele statului de drept, și anume independența și buna funcționare a justiției, care sunt chestiuni de interes general. Măsurile de stat care acționează împotriva unei astfel de activități nu pot fi considerate niciodată necesare într-o societate democratică. Ca răspuns la criticile sale, nu a fost doar demis din funcții, ci și privat retroactiv de toate indemnizațiile și prestațiile plătibile unui fost președinte al Curții Supreme, și asta în absența oricărui control jurisdicțional. În viziunea sa, ingerința în litigiu i-a încălcat nu doar libertatea de exprimare, ci, într-un sens mai larg, ca urmare a încălcării inamovibilității magistraților și efectului disuasiv al acestor evenimente pentru ceilalți judecători, a compromis, totodată, independența justiției.

2. Guvernul

131. Guvernul consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat. El susține că nu a existat nici o ingerință în libertatea de exprimare a reclamantului, deoarece încetarea mandatului acestuia de președinte al Curții Supreme nu a avut, potrivit lui, nicio legătură cu opinia exprimată Faptul că reclamantul și-a exprimat public opiniile sale înainte de a-i înceta mandatul nu reprezintă o probă suficientă pentru a dovedi existența unei legături de cauzalitate între aceste evenimente. Încetarea mandatului se datorează modificărilor fundamentale aduse funcțiilor autorității judiciare supreme din Ungaria. Funcția în care a fost ales reclamantul (care este un amestec de funcții administrative și funcții judiciare) ar fi încetat să existe odată cu intrarea în vigoare a noii Legi fundamentale. Activitățile reclamantului au constat în principal în exercitarea funcțiilor de președinte al Consiliului Național al Justiției, care erau distincte de cele de președinte al Kúria. În plus, atribuțiile și competențele Kúria, în sine, s-au schimbat la rândul lor: ele au fost extinse prin adăugarea unei noi puteri de control al legalității actelor adoptate de autoritățile locale și o nouă misiune de garantare a coerenței jurisprudenței. Invocând hotărârea Curțiii Constituționale din 19 martie 2013 privind încetarea mandatului fostului vicepreședinte al Curții Supreme (supra, pct. 55), Guvernul susține că modificările majore aduse funcțiilor de președinte al Curții Supreme în momentul în care Curtea Supremă a devenit Kúria justificau reexaminarea aptitudinilor reclamantului de a ocupa postul de șef administrativ al organului în cauză, având în vedere domeniul competențelor sale profesionale și cariera anterioară.

132. Guvernul adaugă că noul criteriu de eligibilitate pentru funcția de președinte al Kúria (de a fi activat ca judecător timp de 5 ani în Ungaria) a fost adoptat pentru a garanta influența sistemului judiciar în selectarea candidaților pentru acest post, cu scopul de a depolitiza procesul de selecție și de a consolida independența magistraturii. În cadrul ședinței, Guvernul a susținut că faptul de a fi fost judecător într-o instanță internațională nu era comparabil din punctul de vedere al independenței justiției cu cel de a fi fost judecător în magistratura națională.

133. În ceea ce privește succesiunea evenimentelor (pct. 96 din hotărârea Camerei), Guvernul subliniază că interviurile menționate au fost date după ce reclamantul și-a exprimat public opinia cu privire la reformele legislative în cauză, dar înainte de transmiterea către Parlament a proiectului de lege final privind modificările în organizarea sistemului judiciar, în timp ce noile funcții Kúria erau prezentate în detaliu în această ultimă versiune.

134. În ceea ce privește lipsa controlului jurisdicțional, Guvernul susține că ar fi contrar modului de redactare a art. 6 § 1 și jurisprudenței Curții în litigiile referitoare la funcționarii publici ca art. 10 să fie interpretat în sensul că impune existența unei acțiuni judiciare pentru toate cauzele întemeiate pe acest articol. Guvernul este de părere că, în temeiul principiului subsidiarității și al doctrinei marjei de apreciere, este de competența legiuitorului național să decidă criteriile de eligibilitate pe care le consideră adecvate pentru cea mai înaltă poziție în ierarhia judiciară din Ungaria, și că nicio dispoziție din Convenție nu poate fi interpretată drept impunând ca o astfel de decizie să fie supusă unui control jurisdicțional.

135. În cazul în care Curtea ar constata că s-a produs o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, Guvernul susține că măsura era necesară într-o societate democratică pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești în sensul art. 10 § 2. Guvernul consideră că, având în vedere circumstanțele în care reclamantul a fost ales și faptul că funcțiile sale erau mai mult de natură administrativă și de conducere decât judiciară, încetarea mandatului trebuie să fie examinată în lumina normelor care reglementează dezînvestirea persoanelor numite în cadrul unui proces politic și nu a celor care reglementează revocarea judecătorilor. Mai adaugă că, atunci când este vorba de selectarea candidatului cel mai potrivit pentru postul de conducător al unei organizații ale cărei funcții au fost redefinite, este legitim ca angajatorul, oricare ar fi acesta, să țină cont de opinia candidatului cu privire la organizația reformată. În plus, măsura contestată ar fi proporțională cu obiectivul urmărit și nu putea avea un efect disuasiv, întrucât reclamantului i s-a permis să rămână judecător în noua Kúria.

C. Argumentele terților intervenienți

136. Comitetul Helsinki din Ungaria, Uniunea maghiară pentru libertăți civile și Institutul Eötvös Károly au susținut în observațiile lor în fața Camerei că prezenta speță este un caz-școală despre modul în care încălcări ale drepturilor individuale ale omului se întrepătrund cu procesele care amenință statul de drept. Potrivit acestora, speța de față face parte dintr-un context general de slăbire a sistemului de echilibru al puterilor care se observă în ultimii ani în Ungaria. Terții intervenienți reamintesc că se luaseră deja alte măsuri legislative care vizau revocarea mandatelor înainte de a ajunge la termen pentru anumite persoane care ocupau funcții publice, în special vicepreședintele Curții Supreme, al cărui recurs constituțional fusese examinat de Curtea Constituțională. Ei citează, de asemenea, alte exemple de legi care vizau persoane, legi retroactive și ale măsuri legislative care amenințau, în opinia acestora, independența justiției. Terții intervenienți consideră că prezenta speță ar trebui plasată în contextul mai larg al diferitelor evenimente care au loc în Ungaria și examinate în lumina importanței statului de drept și a independenței justiției. Utilizarea pe scară largă a unor legi care vizează persoane riscă, potrivit acestora, ca o serie de aspecte importante să nu mai fie examinate de către judecători. Prin urmare, Curtea ar trebui să privească „dincolo de aparențe” și să examineze adevăratul scop al acestor legi și efectul pe care îl pot avea asupra drepturilor individuale protejate de Convenție.

137. Fundația Helsinki pentru Drepturile Omului, cu sediul în Polonia, a afirmat în fața Marii Camere că președinții de jurisdicții sunt, la rândul lor, acoperiți de garanțiile de independență judecătorească și inamovibilitate. Fundația consideră că, în caz contrar, autoritățile politice ar căpăta puterea de a exercita presiuni asupra magistraturii prin demiterea arbitrară a președinților de instanțe, ceea ce, afirmă aceasta, inacceptabil într-o stat democratic. În opinia sa, orice caz de dezînvestire a președintelui unei instanțe supreme naționale, decisă în circumstanțe care ar putea da naștere unor temeri justificate cu privire la cauzele reale care o motivează, ar trebui examinat de Curte cu cea mai mare atenție și ar impune, pentru a fi examinat corespunzător, o justificare deosebit de convingătoare. Fundația Helsinki face trimitere la normele internaționale și la normele de drept comparat referitoare la independența justiției și inamovibilitatea judecătorilor, inclusiv a președinților de instanțe. Fundația observă, de exemplu, că, într-o hotărâre din 11 iulie 2006, Curtea Constituțională a Republicii Cehe a interpretat principiul inamovibilității ca o protecție împotriva revocării arbitrare a titularilor unei înalte funcții judecătorești și a afirmat că, în temeiul Constituției, președinții și vicepreședinții de instanțe nu pot fi demiși „pentru motivele prevăzute de lege în temeiul unei hotărâri judecătorești”. A mai adăugat că, într-o hotărâre din 6 octombrie 2010, această instanță și-a confirmat interpretarea în termenii următori:  „nu este posibil să se dubleze situația juridică a președintelui unei instanțe considerând că, pe de o parte, este un responsabil din cadrul administrației publice și, pe de altă parte, judecător. Rămâne una și aceeași persoană, care exercită coroborat aceste două funcții”.

138. În opinia Fundației Helsinki pentru drepturile omului, în cazul în care statele au puterea de a face reforme constituționale de mare amploare, puterea trebuie să rămână circumscrisă de cerințele care decurg din principiile statului de drept. Pentru a preveni încălcări ale principiului independenței justiției, reformele constituționale de mare amploare a sistemului judiciar trebuie să fie însoțite, în opinia sa, de dispoziții tranzitorii adecvate care să-i protejeze pe judecătorii aflați deja în funcție. În cele din urmă, fundația consideră că posibilitatea ca executivul sau legiuitorul să revoce judecători riscă nu doar să încalce drepturile subiective ale respectivului judecător, ci și să amenințe eficacitatea garanțiilor prevăzute la art. 6 din Convenție.

139. Comisia internațională a juriștilor consideră că această Convenție trebuie interpretată în sensul ca interzicând restricțiile aduse libertății de exprimare aplicabile judecătorilor care ar fi de natură să împiedice exercitarea a ceea ce este dreptul și datoria judecătorului de a se exprima pentru a proteja independența justiției. În acest sens, face referire la normele internaționale care recunosc faptul că fiecare judecător are obligația „să promoveze și să protejeze independența judecătorească” (supra, pct. 81). Amploarea pe care ar putea-o avea restricțiile aduse dreptului la libertatea de exprimare a funcționarilor, astfel cum este definită în hotărârea Vogt împotriva Germaniei (26 septembrie 1995, seria A, nr.323), ar trebui, atunci când este aplicată judecătorilor, să fie interpretată în lumina rolului specific al puterii judecătorești, ramură independentă a puterii de stat, în conformitate cu principiilor separării puterilor și al statului de drept. În măsura în care judecătorii respectă demnitatea funcției judecătorești și nu aduc atingere nici esenței, nici aparenței de independență și imparțialității justiției, statul trebuie așadar, potrivit Comisiei internaționale a juriștilor, să respecte și să protejeze dreptul și datoria acestora de a-și exprima opinia, în special în ceea ce privește administrarea justiției și respectarea și protejarea independenței judecătorești și a statului de drept.

D. Motivarea Curții

1. Cu privire la existența unei ingerințe

a) Aplicabilitatea art. 10 din Convenție în cazul măsurilor care vizează membrii magistraturii

140. Curtea a recunoscut în jurisprudența sa că art. 10 se aplică în general funcționarilor publici [Vogt, citată anterior, pct. 53, și Guja împotriva Moldovei (MC), nr. 14277/04, pct. 52, CEDO 2008], și în special membrilor magistraturii [Wille împotriva Liechtensteinului (MC), nr 28396/95, pct. 41-42, CEDO 1999-VII, și Harabin, citată anterior, pct. 149, care se referea la fostul președinte al Curții Supreme a Republicii Slovace]. Cu toate acestea, în cauzele referitoare la o procedură disciplinară, o revocare sau o numire care viza un judecător, Curtea a trebuit mai întâi să stabilească dacă măsura contestată constituia o ingerință în exercitarea de către partea interesată a libertății de exprimare – cum ar fi o „formalitate, condiție, restricție sau sancțiune” – sau dacă restrângea doar exercitarea dreptului la o poziție publică în administrarea justiției, drept care nu este garantat de Convenție. Pentru a răspunde la această întrebare, a trebuit să determine care era amploarea măsurii prin plasarea acesteia în contextul faptelor cauzei și al legislației relevante. Jurisprudența Curțiii în acest domeniu este rezumată în cauzele Wille (citată anterior, pct. 42-43), Harabin (citată anterior), Kayasu împotriva Turciei (nr. 64119/00 și 76292/01, pct. 77-79, 13 noiembrie 2008), Kudeshkina împotriva Rusiei (nr. 29492/05, pct. 79, 26 februarie 2009), Poyraz împotriva Turciei (nr. 15966/06, pct. 55-57, 7 decembrie 2010) și Harabin (citată anterior, pct. 149).

141. În cauza Wille, Curtea a concluzionat că o scrisoare adresată reclamantului (președinte al Tribunalului Administrativ din Liechtenstein) de către Prințul Liechtenstein care îi anunța decizia de a nu-l mai nominaliza în nicio funcție publică reprezenta o „mustrare pentru modul în care persoana în cauză și-a exercitat anterior dreptul la libertatea de exprimare” (Wille, citată anterior, pct. 50). Curtea a observat că, în scrisoarea respectivă, prințul a criticat conținutul unei conferințe publice despre funcțiile Curțiii Constituționale, ținută de reclamant, și i-a comunicat intenția de a-l sancționa din cauza opiniilor sale cu privire la anumite aspecte de drept constituțional. Prin urmare, aceasta a concluzionat că art. 10 era aplicabil și că a existat o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare. De asemenea, în hotărârea Koudeshkina (citată anterior), Curtea a observat că decizia de a o exclude pe reclamantă din corpul judecătoresc era motivată de declarațiile pe care aceasta le făcuse în presă. Argumentele prezentate autorităților naționale nu se refereau nici la întrebarea dacă reclamanta îndeplinea criteriile de eligibilitate pentru funcția publică, nici la competențele sale profesionale în domeniul judecătoresc. Curtea a concluzionat așadar că măsura contestată avea, în esență, legătură cu libertatea de exprimare, nu cu dreptul la o funcție publică în administrarea justiției, care nu este garantat de Convenție (Kudeshkina, pct. 79 -80; de asemenea, a se vedea, în ceea ce privește revocarea disciplinară a unui procuror, Kayasu, citată anterior, pct. 77-81).

142. În alte cauze, dimpotrivă, Curtea a ajuns la concluzia că măsura contestată ținea, ca atare, de domeniul exercitării unei funcții publice în administrarea justiției, și nu avea legătură cu exercitarea libertății de exprimare. În decizia Harabin (citată anterior), a considerat că decizia Guvernului pârât de a-l demite pe reclamant din funcția de președinte al Curții Supreme (pe baza unui raport al ministrului Justiției) era în principal legată de capacitatea părții interesate de a-și exercita funcția, adică evaluarea competenței sale profesionale și a calităților personale în cadrul activităților sale și comportamente legate de administrarea Curții Supreme. Raportul comunicat de ministrul Justiției menționa în special faptul că reclamantul nu a inițiat o procedură de revocare împotriva unui judecător al Curții Supreme care atacase un oficial al Ministerului Justiției și acuzația potrivit căreia nu aplica criterii profesionale atunci când prezenta candidații la posturile Curții Supreme. Chiar dacă menționau și punctele de vedere exprimate de către reclamant cu privire la un proiect de modificare a Constituției (reclamantul își exprima îngrijorarea cu privire la separarea puterilor în stat și independența justiției), documentele aflate în posesia Curțiii nu indicau faptul că propunerea de a-l demite pe reclamant din funcție era „motivată exclusiv sau în principal de aceste puncte de vedere”. În mod similar, în Harabin (citată anterior), comportamentul profesional al reclamantului în cadrul administrării justiției constituia aspectul esențial al cauzei. Procedura disciplinară inițiată împotriva sa (după refuzul de a autoriza ca agenții din Ministerul de Finanțe să facă un audit care, potrivit acestuia, trebuia să fie făcut de Curtea de Conturi) se referea la modul în care își exercitat funcția de președinte al Curții Supreme și, astfel, ținea de sfera activității sale în funcția publică. În plus, abaterea disciplinară de care a fost găsit vinovat nu avea legătură cu declarațiile pe care le făcuse sau cu opiniile pe care le exprimase în cadrul unei dezbateri publice. Prin urmare, Curtea a concluzionat că măsura nu constituia o ingerință în exercitarea dreptului garantat de art. 10, motivul pentru care a hotărât că plângerea în temeiul acestei dispoziții era inadmisibilă ca fiind vădit nefondată (Harabin, pct. 150-153).

b) Cu privire la existența unei ingerințe în speță

143. După cum s-a indicat mai sus, Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă măsura contestată constituia o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie precizată amploarea măsurii prin plasarea acesteia în contextul faptelor cauzei și al legislației relevante (Wille, citată anterior, pct. 43). Având în vedere circumstanțele prezentei spețe și natura acuzațiilor formulate, Curtea consideră că această întrebare trebuie să fie examinată în lumina principiilor generale care se degajă din jurisprudența sa referitoare la evaluarea probelor. Curtea reamintește în acest sens că, pentru a face acest lucru, aplică criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Totuși, nu a avut niciodată drept obiectiv să adopte demersul sistemelor juridice naționale care aplică acest criteriu. Curtea nu are obligația să se pronunțe cu privire la vinovăție din perspectiva dreptului penal sau cu privire la răspunderea civilă, ci cu privire la răspunderea statelor contractante în raport cu convenția. Caracterul specific al sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Convenție – a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante constând în recunoașterea drepturilor fundamentale consacrate de acest instrument – îi condiționează modul de abordare a probelor [Nachova și alții împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 și 43579/98, pct. 147, CEDO 2005-VII]. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susținute de o evaluare independentă a tuturor mijloacelor de probă, inclusiv deducțiile pe care le poate face din fapte și observațiile părților. În conformitate cu jurisprudența sa constantă, proba poate reieși dintr-o serie de indicii sau din supoziții necontestate, suficient de serioase, precise și concordante (ibidem). În practica Curții se permite o anumită flexibilitate în materie și aceasta ia în considerare natura dreptului material în cauză, precum și eventualele dificultăți în administrarea probei. Se întâmplă că doar statul pârât să aibă acces la informații care ar putea confirma sau infirma afirmațiile reclamantului: în astfel de cazuri, este imposibil să se aplice cu strictețe principiul  affirmanti, non neganti, incumbit probation (Fadeyeva împotriva Rusiei, nr. 55723/00, pct. 79, CEDO 2005-‑IV). Aceste principii au fost aplicate în principal în contextul art. 2 și 3 din Convenție [Aktaș împotriva Turciei, nr. 24351/94, pct. 79, CEDO 2003-‑V (extrase), și El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 151-152, CEDO 2012], însă Curtea observă că există și cazuri în care acestea au fost aplicate la alte drepturi protejate de Convenție [art. 5: Creangă împotriva României (MC), nr. 29226/03, pct. 88-90, 23 februarie 2012; art. 8: Fadeyeva, citată anterior; art. 11: Makhmudov împotriva Rusiei, nr. 35082/04, pct. 68-73, 26 iulie 2007; și art. 14: D.H. și alții împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57325/00, pct. 177-179, CEDH 2007-‑IV].

144. Aceste principii sunt deosebit de relevante în speță, în condițiile în care nicio instanță națională nu a examinat acuzațiile reclamantului, nici motivele pentru care mandatul său de președinte al Curții Supreme a încetat. Acesta este motivul pentru care Marea Cameră este de acord cu abordarea Camerei potrivit căreia faptele cauzei și succesiunea evenimentelor trebuie evaluate și examinate „în integralitatea lor” (a se compara cu Ivanova împotriva Bulgariei, nr. 52435/99, pct. 83-84, 12 aprilie 2007).

145. Curtea consideră necesar să reamintească modul în care s-au desfășurat evenimentele în speță. Curtea observă de la bun început că reclamantul și-a exprimat în mod public, cu titlu profesional, în calitatea sa de președinte al Curții Supreme și al Consiliului Național al Justiției, opiniile sale cu privire la diferite aspecte ale reformelor legislative care vizau instanțele. Partea interesată își exprima, față de proiectul de lege privind anularea condamnărilor definitive, preocupări pe care purtătorul său de cuvânt le-a expus într-un ziar la 12 februarie 2011 (supra, pct. 16). La 24 martie 2011, a vorbit în fața Parlamentului despre anumite aspecte ale proiectului noii Legi fundamentale (supra, pct. 18). La 7 aprilie 2011, împreună cu alți președinți de instanțe, a adresat președintelui Republicii și prim-ministrului o scrisoare în care critica propunerea conținută în proiectul Legii fundamentale de a reduce vârsta de pensionare obligatorie pentru judecători (supra, pct. 19). La 11 aprilie 2011, a adresat prim-ministrului o scrisoare în care critica din nou propunerea legată de vârsta de pensionare a judecătorilor și declara că el consideră această propunere umilitoare și contrară principiilor independenței și inamovibilității judecătorilor (supra, pct. 20). La 14 aprilie 2011, în calitatea sa de președinte al Consiliului Național al Justiției, împreună cu plenul complet al Curții Supreme și cu alți președinți de instanțe, a emis un comunicat public care critică din nou modificarea vârstei de pensionare a judecătorilor, precum și propunerea de modificare a Consiliului Național al Justiției (supra, pct. 21). Autorii comunicatului exprimau opinia că noua vârstă de pensionare a fost trecută în Legea fundamentală pentru a elimina orice posibilitate de control jurisdicțional al măsurii respective de către Curtea Constituțională și sugerau că această abordare era susținută de motivații politice. La 4 august 2011, reclamantul a contestat în fața Curțiii Constituționale o serie de noi legi privind procedura judiciară (supra, pct. 22). La 3 noiembrie 2011, a vorbit din nou în fața Parlamentului, exprimându-și îngrijorarea cu privire la propunerea de a înlocui Consiliul Național al Justiției cu o administrație externă (Oficiul Judiciar Național) responsabilă pentru administrarea instanțelor (supra, pct. 23). În intervenția sa, critica cu fermitate propunerea, susținând că noul organ ar fi dotat cu puteri „excesive”, „neconstituționale” și „incontrolabile”. Critica din nou modificarea vârstei de pensionare a judecătorilor, indicând că acest fapt ar avea consecințe grave pentru Curtea supremă.

146. Curtea observă în continuare că doi membri ai majorității parlamentare, între care secretarul de stat pentru Justiție, au dat, la 14 aprilie și la 19 octombrie 2011, interviuri în care au declarat că președintele Curții Supreme va rămâne președinte noii Kúria, și doar numele instituției ar urma să se schimbe (supra, pct. 25). La 6 iulie 2011, Guvernul a dat asigurări Comisiei de la Veneția că modul de redactare a dispozițiilor tranzitorii la Legea fundamentală nu va fi folosit pentru a pune capăt în mod abuziv mandatului persoanelor alese în cadrul regimului juridic anterior (supra, pct. 26). Curtea nu acceptă argumentul Guvernului care constă în a afirma că faptul că aceste interviuri au fost date după ce reclamantul a exprimat anumite critici demonstrează că măsura contestată nu a fost în realitate o consecință a acestor critici. Toate propunerile de mandat de încetare reclamantului la președinția Curții Supreme au fost făcute publice și prezentate Parlamentului între 19 și 23 noiembrie 2011, adică, la scurt timp după discursul său din 3 noiembrie 2011 în fața Parlamentului, și au fost adoptate într-un timp foarte scurt. Încetarea mandatului reclamantului a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012, dată la care Legea fundamentală a intrat în vigoare, iar noua Kúria a succedat Curții Supreme.

147. În plus, Curtea observă că, la 9 noiembrie 2011, proiectul de Lege privind organizarea și administrarea instanțelor a fost modificat prin adăugarea unui nou criteriu de eligibilitate pentru președinția Kúria (supra, pct. 35 și 50): candidații pentru această funcție erau obligați să fie judecători numiți pe o perioadă nedeterminată și să fi fost judecători în Ungaria timp de cel puțin 5 ani. Perioada petrecută ca judecător într-o instanță internațională nu era luată în considerare, astfel încât reclamantul devenea neeligibil pentru funcția de președinte al noii Kúria.

148. Considerând evenimentele în ansamblu cu modul în care s-au legat mai degrabă decât separat, ca incidente distincte, Curtea consideră că există probe prima facie privind existența unei legături de cauzalitate între exercitarea de către reclamant a libertății de exprimare și încetarea mandatului său. Această analiză este confirmată de numeroase documente prezentate de partea interesată și care fac trimitere la percepția larg răspândită că există o astfel de legătură. Aceste documente nu includ doar articole publicate atât în presa maghiară, cât și în presa străină, ci și documente adoptate de instituțiile Consiliului Europei (a se vedea poziția Comisiei de monitorizare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, supra, pct. 62, și poziția Comisiei de la Veneția, supra, pct. 59).

149. Curtea consideră că, din moment ce există probe prima facie în favoarea versiunii faptelor prezentate de reclamant și a existenței unei legături de cauzalitate, sarcina probei trebuie să fie răsturnată și să revină Guvernului. Este deosebit de important, în speță să se procedeze astfel întrucât motivele care au dus la încetarea mandatului sunt cunoscute numai de către Guvern și nu au fost niciodată stabilite sau examinate de către o instanță sau de către un organ independent, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în cazul fostului vicepreședinte al Curții Supreme. Curtea observă că explicațiile prezentate la momentul faptelor în proiectele de lege care conțineau modificări referitoare la încetarea mandatului reclamantului nu au fost în niciun caz detaliate. Aceste legi se referă în termeni generali la noua Lege fundamentală, la jurisdicția care se va succeda Curții Supreme și la modificările din sistemul judiciar care rezultă din această nouă lege, fără a explica modificările care erau la originea încetării înainte de termen a mandatului reclamantului la președinția înaltei instanțe. Acest fapt nu poate fi considerat suficient în circumstanțele prezentei cauze, având în vedere că proiectele anterioare depuse în cursul procesului legislativ nu menționau încetarea mandatului reclamantului (supra, pct. 30, versiunile din 21 octombrie și din 17 noiembrie 2011), și că, în declarațiile lor anterioare, Guvernul și membrii majorității parlamentare afirmaseră exact contrariul, și anume că mandatul reclamantului nu va înceta odată cu intrarea în vigoare a noii Legi fundamentale (supra, pct. 25-26). În plus, autoritățile naționale nu au pus sub semnul întrebării nici capacitatea reclamantului de a-și exercita funcțiile de președinte al organului judiciar suprem, nici comportamentul său profesional [a se vedea, a contrario, decizia Harabin (citată anterior) și hotărârea Harabin, citată anterior, pct. 151].

150. În ceea ce privește motivele invocate de Guvern pentru a justifica în fața sa măsura contestată, Curtea consideră că ele nu demonstrează că modificările aduse funcțiilor autorității judiciare supreme sau atribuțiilor președintelui erau fundamentale astfel încât să impună încetarea înainte de termen a mandatului reclamantului. Guvernul susține că funcția pentru care fusese ales reclamantul a încetat să mai existe, activitățile părții interesate constând în a exercita funcțiile manageriale de președinte al Consiliului Național al Justiției, funcții care, după intrarea în vigoare a Legii fundamentale, au fost separate de cele de președinte al Kúria. În această privință, Curtea subliniază că pare că funcția de președinte al Consiliului Național al Justiției era auxiliară celei de președinte al Curții Supreme, și nu invers. În plus, dacă reclamantul a fost considerat competent să îndeplinească ambele funcții în momentul alegerii sale, faptul că una dintre ele a fost ulterior eliminată nu poate, în principiu, influența capacitatea sa de a continua să o exercite pe cealaltă. În ceea ce privește modificările aduse competențelor organului judiciar suprem care au fost invocate, nu pare să rezulte că sunt la fel de fundamentale pe cât se afirmă. Principala competență nouă atribuită Kúria este puterea de a controla legalitatea actelor adoptate de autoritățile locale și de a se pronunța cu privire la pretinsa încălcare, de către o autoritate locală, a obligațiilor sale legale. Rolul de garant al coerenței jurisprudenței, în opinia sa, exista deja (a se vedea art. 47 § 2 din vechea Constituție referitoare la deciziile de uniformizare), cu toate că noi modalități de a îndeplini această sarcină au fost introduse de noua legislație, care includea norme mai detaliate (crearea grupurilor de analiză a jurisprudenței, publicarea deciziilor de principiu ale instanțelor de grad inferior).

151. Curtea consideră așadar că Guvernul nu a demonstrat în mod convingător că măsura contestată a fost rezultatul eliminării postului și funcțiilor reclamantului în cadrul reformei autorității judiciare supreme. În consecință, este de acord cu reclamantul că încetarea înainte de termen a mandatului reclamantului a fost cauzată de opiniile și criticile pe care le-a exprimat public cu titlu profesional.

152. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că încetarea înainte de termen a mandatului reclamantului la președinția Curții Supreme a constituit o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Wille, citată anterior, pct. 51, și Kudeshkina, citată anterior, pct. 80). Rămâne să se stabilească dacă ingerința era justificată în temeiul art. 10 § 2.

2. Cu privire la justificarea ingerinței

a) „Prevăzută de lege”

153. Curtea observă că încetarea mandatului reclamantului la președinția Curții Supreme era prevăzută la art. 11 § 2 din dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală și la art. 185 § 1 din Legea privind organizarea și administrarea instanțelor, două legi intrate în vigoare la 1 ianuarie 2012. Reclamantul susține că, având în vedere natura lor individualizată, retroactivă și arbitrară, aceste dispoziții nu pot fi considerate ca fiind „lege” în sensul Convenției.

154. În ceea ce privește natura individualizată a legislației în cauză, Curtea și-a exprimat deja îndoieli, mai sus, la pct. 117 și 121, în ceea ce privește întrebarea dacă această legislație era în conformitate cu statul de drept. Cu toate acestea, va pleca totuși de la principiul că ingerința era „prevăzută de lege”, în sensul paragrafului al doilea al art. 10, măsura contestată implicând în orice caz încălcarea acestui articol din alte motive (infra, pct. 175).

b) Scop legitim

155. Guvernul susține că încetarea mandatului reclamantului la președinția Curții Supreme avea ca scop să garanteze autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești în sensul art. 10 § 2. El face referire la circumstanțele în care persoana interesată a fost aleasă președinte al înaltei instanțe în 2009 și indică faptul că funcția acestuia era de natură esențial administrativă și „guvernamentală”, ceea ce ar justifica faptul că mandatul acestuia a încetat în vederea consolidării independenței sistemului judiciar.

156. Curtea admite că modificarea regulilor de alegere a președintelui organului judiciar suprem al unei țări în vederea consolidării independenței titularului acestei funcții poate fi legată de obiectivul legitim de a „garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești” în sensul art. 10 § 2. Cu toate acestea, consideră că un stat parte nu poate invoca în mod legitim independența sistemului judiciar pentru a justifica o măsură precum încetarea înainte de termen a mandatului de președinte al unei instanțe din motive care nu au fost prevăzute de lege și care nu aveau nicio legătură cu vreo incompetență sau culpă profesională. Curtea consideră că o astfel de măsură nu putea contribui la consolidarea independenței sistemului judiciar, întrucât era, în același timp, din motivele explicate mai sus pct. 151-152), rezultatul exercitării de către reclamant – cel mai înalt magistrat al țării – a dreptului său la libertatea de exprimare. După cum s-a menționat mai sus, în contextul examinării capătului de cerere în temeiul art. 6, aceasta este, totodată, o măsură care a încălcat dreptul persoanei interesate, recunoscut în ordinea juridică internă, de a-și duce la capăt în integralitate mandatul său de 6 ani la președinția Curții Supreme. În aceste condiții, încetarea înainte de termen a mandatului reclamantului la președinția Curții Supreme, departe de a contribui la garantarea independenței justiției, pare, din contră, incompatibil cu acest scop.

157. Rezultă că nu poate fi admis de către Curte că ingerința în litigiu urmărea scopul legitim invocat de Guvern, în sensul art. 10 § 2. Întrucât a demonstrat că ingerința nu urmărea un „scop legitim” nu mai este necesar să examineze dacă era „necesară într-o societate democratică” (Khuzhin și alții împotriva Rusiei, nr. 13470/02, pct. 117, 23 octombrie 2008). Cu toate acestea, în circumstanțele speciale ale speței și având în vedere argumentele părților, Curtea consideră că este important să examineze, de asemenea, în speță, întrebarea dacă ingerința contestată era „necesară într-o societate democratică”.

c) „Necesară într-o societate democratică”

i. Principiile generale referitoare la libertatea de exprimare.

158. Curtea a reafirmat în repetate rânduri, în hotărârea Handyside împotriva Regatului Unit (7 decembrie 1976, seria A, nr. 24), principiile generale care se aplică pentru a evalua necesitatea unei măsuri care constituie o ingerință în exercitarea libertății de exprimare. Curtea le-a reamintit recent încă o dată în hotărârile Morice împotriva Franței [(MC), nr. 29369/10, pct. 124, 23 aprilie 2015], Delfi AS împotriva Estoniei [(MC), nr. 64569/09, pct. 131, CEDO 2015] și Perinçek împotriva Elveției [(MC), nr. 27510/08, pct. 196, CEDO 2015 (extrase)] în termenii următori:

„i. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce privește «informațiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranță și mentalitatea deschisă, fără de care nu există o «societate democratică». În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător (...)

ii. În sensul art. 10 § 2, adjectivul « necesar» implică o «nevoie socială imperioasă». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existența unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european privind în același timp legislația și deciziile prin care este aplicată, chiar și atunci când sunt emise de o instanță independentă. Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la aspectul dacă o «restricție» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată la art. 10.

iii. Atunci când își exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acestea le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât sa folosit de această putere cu bună credință, cu grijă și în mod rezonabil: ingerința în litigiu trebuie considerată în lumina întregii cauze pentru a stabili dacă aceasta era «proporțională scopului legitim urmărit» și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt «relevante și suficiente» (...) Prin urmare, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autoritățile naționale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 10, bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (...).”

159. În plus, în ceea ce privește nivelul protecției, art. 10 § 2 din Convenție nu lasă loc restrângerilor în privința libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general [Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), nr. 26682/95, pct. 61, CEDO 1999-IV; Lindon, Otchakovsky-Laurens și July împotriva Franței (MC), nr. 21279/02 și 36448/02, pct. 46, CEDO 2007-IV, și Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 90, 7 februarie 2012]. În consecință, un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare, care este asociat cu o marjă de apreciere restrânsă a autorităților, va fi, în mod normal, acordat în cazul în care afirmațiile au legătură cu un subiect general de interes, ceea ce este, în special, cazul comentariilor privind funcționarea sistemului judiciar (Roland Dumas împotriva Franței, nr. 34875/07, pct. 43, 15 iulie 2010, și Morice, citată anterior, pct. 125).

160. Curtea reamintește că natura și severitatea sancțiunii aplicate sunt de asemenea elemente care se iau în considerare pentru a evalua proporționalitatea ingerinței. După cum s-a arătat deja, interferența cu libertatea de exprimare poate avea un efect descurajator asupra exercitării acestei libertăți (Guja, citată anterior, pct. 95, și Morice, citată anterior, pct. 127).

161. În sfârșit, pentru a evalua justificarea unei măsuri contestate, trebuit să se țină cont de faptul că echitatea procedurii și garanțiile procedurale acordate reclamantului sunt factori care trebuie luați în considerare atunci când se evaluaează proporționalitatea unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, garantată de art. 10 [a se vedea, mutatis mutandis, Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992; pct. 47-48, seria A, nr. 236, Asociația Ekin împotriva Franței, nr. 39288/98, pct. 61, CEDO 2001-VIII, Colombani și alții împotriva Franței, nr. 51279/99, pct. 66, CEDO 2002-V, Steel și Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 95, CEDO 2005-II, Kyprianou împotriva Ciprului (MC), nr. 73797/01, pct. 171 și 181, CEDO 2005-XIII, Mamère împotriva Franței, nr. 12697/03, pct. 23-24, CEDO 2006-XIII, Kudeshkina, citată anterior, pct. 83, și Morice, citată anterior, pct. 155]. Curtea a afirmat deja că lipsa controlului jurisdicțional eficient ar putea justifica o constatare a unei încălcări a art. 10 (a se vedea, în special, Lombardi Vallauri împotriva Italiei, nr. 39128/05, pct. 45-56, 20 octombrie 2009). Într-adevăr, astfel cum a declarat anterior în contextul acestui articol, „[c]calitatea controlului (...)  judiciar al necesității măsurii aplicate la nivel național este de o importanță deosebită în acest sens, inclusiv în ceea ce privește aplicarea marjei de apreciere relevante” [Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013 (extrase)].

ii. Principiile generale referitoare la libertatea de exprimare a judecătorilor

162. Curtea a admis că era legitim ca statul să impună membrilor cu funcții publice, ca urmare a statutului lor, o obligație de rezervă, dar, de asemenea, a afirmat că este vorba, totuși, despre persoane care beneficiază cu acest titlu de protecția art. 10 din Convenție (Vogt, citată anterior, pct. 53, și Guja, citată anterior, pct. 70). Prin urmare, îi revine Curțiii sarcina, ținând seama de circumstanțele fiecărei cauze, să cerceteze dacă a fost respectat un just echilibru între dreptul fundamental al persoanei la libertatea de exprimare și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate la art. 10 § 2. În exercitarea unui astfel de control, Curtea trebuie țină seama de faptul că, atunci când miza este libertatea de exprimare a funcționarilor, „drepturile și responsabilitățile” prevăzute la art. 10 § 2 sunt de o importanță deosebită care justifică să se acorde autorităților naționale o anumită marjă de apreciere pentru a decide dacă ingerința denunțată este proporțională cu obiectivul menționat mai sus (Vogt, citată anterior, pct. 53, și Albayrak împotriva Turciei, nr. 38406/97, pct. 41, 31 ianuarie 2008).

163. Curtea reamintește că, având în vedere locul important, între organele statului, pe care îl ocupă justiția într-o societate democratică, această abordare se aplică și în cazul unei restricții care afectează libertatea de exprimare a unui judecător în exercițiul funcției, chiar dacă judecătorii nu fac parte din administrație în sens strict (Albayrak, citată anterior, pct. 42, și Pitkevich, decizie citată anterior).

164. Curtea a recunoscut că este firesc să existe așteptări din partea oficialilor din sistemul judiciar să se folosească cu reținere de libertatea lor de exprimare ori de câte ori autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești ar putea fi puse în discuție (Wille, citată anterior, pct. 64, Kayasu, citată anterior, pct. 92, Kudeshkina, citată anterior, pct. 86, și Di Giovanni, citată anterior, pct. 71). Divulgarea anumitor informații, fie și exacte, trebuie să fie făcută cu moderație și decență (Kudeshkina, citată anterior, pct. 93). Curtea a subliniat în mod repetat rolul special al puterii judecătorești în societate: în calitate de garant al justiției, valoare fundamentală într-un stat de drept, trebuie să se bucure de încrederea cetățenilor de a-și îndeplini misiunea (Kudeshkina, citată anterior, pct. 86, și Morice, citată anterior, pct. 128). Acesta este motivul pentru care, în exercitarea funcției lor jurisdicționale, autorităților judiciare li se cere maximă discreție atunci când trebuie să se pronunțe, pentru a li se garanta imaginea de judecători imparțiali  (Olujić, citată anterior, pct. 59).

165. În paralel, Curtea a subliniat, de asemenea, în cauzele care vizau judecători care se aflau într-o situație comparabilă cu cea a reclamantului în speță, că, având în vedere, în special, importanța crescută atașată separării puterilor și necesității de a păstra independența justiției, trebuie să examineze cu atenție orice ingerință în ceea ce privește libertatea de exprimare a unui judecător aflat într-o astfel de situație [Harabin (decizie citată anterior); a se vedea, de asemenea, Wille, citată anterior, pct. 64]. În plus, aspectele legate de funcționarea justiției sunt de interes general; or, dezbaterile privind chestiuni de interes public se bucură în general de un nivel ridicat de protecție, în temeiul art. 10 (Koudeshkina, citată anterior, pct. 86, și Morice, citată anterior, pct. 128). Chiar dacă o chestiune care suscită o dezbatere are implicații politice, acest simplu fapt nu este suficient în sine pentru a împiedica un judecător să dea o declarație cu privire la respectivul subiect (Wille, citată anterior, pct. 67). Într-o societate democratică, chestiunile legate de separarea puterilor se pot referi la subiecte foarte importante despre care publicul are interesul legitim de a fi informat și care țin de dezbaterea politică (Guja, citată anterior, pct. 88).

166. În contextul art. 10 din Convenție, Curtea trebuie să examineze declarațiile în cauză ținând seama de circumstanțe și de întregul context al cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, Morice, citată anterior, pct. 162). Curtea trebuie să examineze ingerința contestată în lumina cauzei în ansamblul său (Wille, citată anterior, pct. 63, și Albayrak, citată anterior, pct. 40), acordând o importanță deosebită funcției ocupate de reclamant, declarațiilor sale și circumstanțelor în care au fost făcute.

167. În sfârșit, Curtea amintește că teama de pronunțare a unei sancțiuni are un „efect disuasiv” asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare, în special în ceea ce-i privește pe alți judecători care ar dori să participe la dezbaterea publică privind aspecte legate de administrarea justiției și a sistemului judiciar (Kudeshkina, citată anterior, pct. 99-100). Acest efect, care afectează societatea în ansamblul său, este, de asemenea, un factor de luat în considerare în evaluarea proporționalității sancțiunii sau măsurii represive impuse (Kudeshkina, citată anterior, pct. 99).

iii. Aplicarea acestor principii în speță

168. Curtea reamintește că a concluzionat (supra, pct. 151) că ingerința contestată era rezultatul opiniilor și criticilor pe care reclamantul le-a exprimat public în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. În acest sens, observă că și-a exprimat opinia cu privire la reformele legislative cu titlu profesional, în calitatea sa de președinte al Curții Supreme și al Consiliului Național al Justiției. Reclamantul nu avea doar dreptul, ci și datoria, în calitate de președinte al acestui consiliu, să exprime o opinie în privința reformelor legislative care vizau instanțele, după ce a colectat și a sintetizat opiniile instanțelor inferioare (supra, pct. 44). Reclamantul s-a folosit, de asemenea, de puterea care îi permitea să sesizeze Curtea Constituțională cu o cerere de control al anumitor legi, precum și posibilitatea de se adresa direct Parlamentului, și a făcut acest lucru de două ori, în conformitate cu Regulamentul Parlamentului (supra, pct. 46). Curtea acordă o importanță deosebită, astfel, funcției deținute de reclamant, al cărui rol și obligație constau în special în a aviza reformele legislative care ar fi putut afecta instanțele și independența justiției. În această privință, Curtea face trimitere la documentele Consiliului Europei, care recunosc că judecătorii sunt cei care trebuie să promoveze și să păstreze independența judiciară (pct. 3 din Magna Carta a judecătorilor, citată supra, pct. 81) și că se impune să fie consultați și implicați judecătorii și instanțele de judecată, în momentul elaborării de dispoziții legislative în ceea ce privește statutul acestora și, mai general, în ceea ce privește funcționarea justiției [a se vedea pct. 34 din Avizul nr. 3 (2002) al CCJE, supra, pct. 80, și pct. 9 din Magna Carta a judecătorilor, supra, pct. 81].

169. În această privință, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului care constă în a afirma că funcțiile reclamantului la președinția Curții Supreme erau mai mult de natură administrativă decât judiciară, că încetarea mandatului său „trebuie să fie examinată în lumina normelor care reglementează dezînvestirea persoanelor numite în cadrul unui proces politic și nu a celor care reglementează revocarea judecătorilor” și că, în acest caz, autoritățile puteau lua în mod legitim în considerare opinia reclamantului privind reforma instanțelor.

170. Prezenta speță se deosebește, de asemenea, de alte cauze în care erau puse în discuție încrederea publică în justiție și necesitatea de a proteja această încredere împotriva unor atacuri distructive (Di Giovanni, citată anterior, pct. 81, și Kudeshkina, citată anterior, pct. 86). Guvernul a invocat necesitatea de a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești, însă opiniile și declarațiile exprimate public de reclamant nu conțineau atacuri împotriva altor membri ai sistemului judiciar (a se compara cu Di Giovanni și Poyraz, ambele citate anterior); acestea nu implicau critici aduse tratamentului judiciar al unei cauze aflate în curs (Kudeshkina, citată anterior, pct. 94).

171. Dimpotrivă, reclamantul și-a exprimat opinia și criticile cu privire la reformele constituționale și legislative care vizau instanțele, cu privire la aspecte legate de funcționarea și reformarea sistemului judiciar, independența și inamovibilitatea judecătorilor și reducerea vârstei la care erau obligați să se pensioneze, toate aspecte care țin de interesul general (a se vedea, mutatis mutandis, Kudeshkina, pct. 86 și 94). Declarațiile sale nu au depășit domeniul simplei critici strict profesionale. În consecință, Curtea consideră că poziția și declarațiile reclamantului țineau în mod vădit de o dezbatere cu privire la chestiuni de interes general. Rezultă că libertatea de exprimare a reclamantului trebuia să beneficieze de un nivel ridicat de protecție și că orice ingerință în exercitarea acestei libertăți ar fi trebuit să facă obiectul unui control strict, coroborat cu o marjă de apreciere restrânsă a autorităților statului pârât.

172. În plus, deși reclamantul și-a păstrat funcțiile de judecător și de președinte al unei camere civile a noii Kúria, el a fost dezînvestit din mandatul de președinte al Curții Supreme cu 3 ani și jumătate înainte de data expirării mandatului în temeiul legislației în vigoare la momentul în care fusese ales. Această situație este greu de conciliat cu atenția deosebită care trebuie acordată naturii funcției judiciare, ramură independentă a puterii statului, precum și principiului inamovibilității judecătorilor, principiu care constituie – atât în temeiul jurisprudenței Curțiii, cât și al documentelor internaționale și al documentelor Consiliului Europei – un element crucial pentru menținerea independenței justiției (a se vedea principiile privind inamovibilitatea judecătorilor care rezultă din jurisprudența Curțiii privind art. 6 § 1 – hotărârile Fruni împotriva Slovaciei, nr. 8014/07, pct. 145, 21 iunie 2011, și Henryk Urban și Ryszard Urban împotriva Poloniei, nr. 23614/08, pct. 53, 30 noiembrie 2010 –, documentele internaționale și documentele Consiliului Europei – supra, pct. 72-79 și pct. 81 – și, mutatis mutandis, hotărârea Comisia Europeană împotriva Ungariei a Curțiii de justiție a Uniunii Europene – 8 aprilie 2014, citată supra, pct. 70 de mai sus – care se referea la încetarea înainte de termen a mandatului fostului comisar pentru protecția datelor). În acest context, pare că, în mod contrar față de ceea ce susține Guvernul, dezînvestirea reclamantului de mandatul său de președinte al Curții Supreme a deservit, și nu a servit obiectivului de a proteja independența justiției.

173. În plus, încetarea înainte de termen a mandatului reclamantului a avut fără îndoială un „efect disuasiv”, în sensul că nu l-a descurajat doar pe reclamant, ci și pe alți judecători și președinți de instanță de a la participa, în continuare, la dezbaterea publică privind reformele legislative care vizau instanțele și, mai general, privind aspecte legate de independența justiției.

174. În sfârșit, trebuie să țină seama în mod corespunzător de aspectul procedural al art. 10 (a se vedea jurisprudența citată supra, pct. 161). Având în vedere considerațiile care au condus-o la concluzia că s-a produs o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea consideră că restricțiile contestate în ceea ce privește exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 din Convenție, nu au fost însoțite de garanții eficiente și adecvate împotriva abuzurilor.

175. Pe scurt, chiar presupunând că motivele invocate de statul pârât ar fi fost pertinente, Curtea consideră că, în pofida marjei de apreciere acordate autorităților naționale, acestea nu pot fi considerate suficiente pentru a demonstra că ingerința denunțată era „necesară într-o societate democratică”.

176. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenție.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din Convenție coroborat cu art. 10

177. În fața Camerei, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 13 din Convenție coroborat cu art. 10, că a fost privat de dreptul său la un recurs intern efectiv în ceea ce privește încetarea înainte de termen a mandatului său de președinte al Curții Supreme. El nu a formulat în mod expres acest capăt de cerere în fața Marii Camere. Art. 13 este redactat după cum urmează:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de […] Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

178. Guvernul susține că art. 13 nu este aplicabil în speță, întrucât nu se poate considera că reclamantul a formulat un capăt de cerere întemeiat, din perspectiva art. 10.

179. Camera a considerat că, având în vedere constatarea încălcării art. 6 din Convenție, nu era necesar să se pronunțe asupra capătului de cerere întemeiat pe art. 13 coroborat cu art. 10 (pct. 113 din hotărârea camerei).

180. Curtea reamintește că art. 13 nu impune exercitarea unei căi de atac în dreptul intern decât în ceea ce privește capetele de cerere care pot fi considerate ca fiind „întemeiate” din perspectiva Convenției (Boyle și Rice împotriva Regatului Unit, 27 aprilie 1988, pct. 52, seria A, nr. 131).

181. Cu toate acestea, observă că art. 6 este lex specialis în raport cu art. 13, cerințele celui din urmă fiind incluse în cele, mai stricte, ale primului (a se vedea, de exemplu, Kuznetsov și alții împotriva Rusiei, nr. 184/02, pct. 87, 11 ianuarie 2007, și Efendiyeva împotriva Azerbaidjanului, nr. 31556/03, pct. 59, 25 octombrie 2007). Ținând seama, de asemenea, de concluziile la care a ajuns din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție (supra, pct. 122), Curtea consideră că acest capăt de cerere întemeiat pe art. 13 nu ridică o problemă distinctă (a se vedea, exemplu, Oleksandr Volkov, citată anterior, pct. 189).

182. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu este necesar să se examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenție coroborat cu art. 10 din Convenție.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art. 6 § 1 și art. 10

183. În fața Camerei, reclamantul s-a plâns că a fost tratat diferit față de colegii săi într-o situație similară cu a sa (ceilalți șefi de instanțe și președintele Curțiii Constituționale), ca urmare a faptului că a formulat opinii în centrul unei controverse politice. Invocând art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 și art. 10, a susținut că măsurile luate împotriva sa au constituit o diferență de tratament nejustificată, întemeiată pe „alte opinii”. Reclamantul nu a formulat în mod expres acest capăt de cerere în fața Marii Camere. Art. 14 este redactat după cum urmează:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de […] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

184. Considerând că art. 6 din Convenție nu este aplicabil în speță, Guvernul susține că, prin urmare, nici art. 14 coroborat cu această dispoziție nu este aplicabil. În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 14 coroborat cu art. 10, consideră că acesta este în esență identic cu cel formulat în temeiul art. 10. Guvernul susține că, în orice caz, situația reclamantului, în calitate de președinte al Curții Supreme, era diferită față de cea a altor judecători și alți titulari de funcții publice aleși de către Parlament. Statutul reclamantului, în raport cu dreptul public, ar fi mai aproape de cel al prim-ministrului, președintelui sau președintelui Curțiii Constituționale, niciunul dintre aceștia neavând dreptul să conteste în instanță eventuala dezînvestire. Guvernul susține că sarcinile și funcțiile celorlalți judecători ai Curții Supreme sau ale președinților instanțelor de grad inferior nu au fost modificate în urma schimbărilor organizatorice din sistemul judiciar sau într-o mică măsură, motiv pentru care acești judecători nu se află într-o situație comparabilă cu cea a reclamantului.

185. Camera a considerat că, având în vedere concluziile la care a parvenit în temeiul art. 6 § 1 și al art. 10 din Convenție, nu era necesar să examineze separat capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 coroborat cu aceste două dispoziții.

186. Marea Cameră consideră capătul de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenție a fi în esență similar cu cele deja examinate în temeiul art. 6 § 1 și al art. 10. Având în vedere constatarea încălcării acestor articole (supra, pct. 122 și 176), concluzionează că nu se ridică nicio chestiune distinctă din perspectiva art. 14. În consecință, nu formulează o concluzie separată în ceea ce privește acest articol (a se vedea, de exemplu, Otegi Mondragon împotriva Spaniei, nr. 2034/07, pct. 65, CEDO 2011).

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 41 din Convenție

187. În conformitate cu art. 41 din Convenție:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

188. Reclamantul susținut că, drept consecință a încetării înainte de termen a mandatului său de președinte al Curții Supreme și a intrării în vigoare a unei legi retroactive în ceea ce privește remunerația aferentă postului său (supra, pct. 52), și-a pierdut salariul de președinte, alte avantaje aferente acestei funcții, precum și beneficiile (plățile compensatorii pentru șase luni și pensia suplimentară de viață) la care avea dreptul în calitate de fost președinte al Curții Supreme. Reclamantul a prezentat o defalcare detaliată a sumei – un total de 742 520 euro (EUR) - pe care o pretinde cu titlu de prejudiciu material. El afirmă că există o legătură de cauzalitate între prejudiciul material pe care susține că l-a suferit și pretinsa încălcare a art. 10 din Convenție.

189. Adaugă că încetarea înainte de termen a mandatului i-a distrus cariera și reputația profesională, și ca a fost supus astfel unui imens sentiment de frustrare. Prin urmare, solicită acordarea, cu titlul de reparație echitabilă pentru prejudiciul moral pe care pretinde că l-a suferit, unei sume de 20 000 EUR.

190. Guvernul nu contestă faptul că pierderea salarială a reclamantului se ridică la 59 319 EUR, dar consideră că suma totală pretinsă de partea interesată cu titlu de reparație echitabilă este excesivă. În special, susține că cererile reclamantului sunt în mare parte legate capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, capăt de cerere pe care Curtea l-a declarat inadmisibil.

191. Fără a face speculații privind suma exactă pe care o pot reprezenta salariul și indemnizațiile pe care reclamantul le-ar fi primit dacă nu ar fi avut loc încălcările Convenției și dacă și-ar fi putut duce la capăt mandatul de președinte al Curții Supreme, Curtea observă că acesta a suferit un prejudiciu material care trebuie să fie luat în considerare. De asemenea, consideră că a suferit un prejudiciu moral pentru care simpla constatare a unei încălcări a Convenției nu este suficientă pentru a-l remedia. Pronunțându-se în echitate și în lumina tuturor informațiilor de care dispune, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma totală de 70 000 de euro pentru toate prejudiciile suferite, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit (a se vedea, mutatis mutandis, Kayasu, citată anterior, pct. 128).

B. Cheltuieli de judecată

192. Reclamantul solicită 153 532 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procedurii desfășurate în fața Camerei și 27 338,70 EUR pentru cele aferente procedurii în fața Marii Camere inclusiv cheltuielile aferente participării la ședința publică a Marii Camere. El a prezentat centralizatoare detaliate care indică numărul de ore petrecute de avocații săi pentru a pregăti cazul în fața Curțiii: cu privire la procedura în fața Camerei, 669,5 ore de activitate juridică, facturate la un tarif orar de 190,50 EUR, și 406,9 ore de activitate parajuridică (inclusiv costuri de traducere), facturate la un tarif orar de 63,50 EUR, și, în ceea ce privește procedura în fața Marii Camere, 135,6 ore de activitate juridică și 13,4 ore de activitate parajuridică, facturate la tarifele orare citate anterior. Cererea sa totală cu titlu de cheltuieli de judecată se ridică astfel la 180 870,70 EUR.

193. Guvernul contestă aceste pretenții. El consideră că acele cheltuieli legate de capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 nu pot fi considerate necesare și rezonabile. Mai adaugă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli aferente participării la ședința publică a Marii Camere sunt excesive și exagerate.

194. Potrivit jurisprudenței Curțiii, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor.

195. În speță, ținând seama de documentele pe care le deține și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 30 000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată suportate pentru procedura desfășurată în fața sa.

C. Dobânzi moratorii

196. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA:

1. hotărăște, cu cincisprezece voturi la două, că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

2. hotărăște, cu cincisprezece voturi la două, că a fost încălcat art. 10 din Convenție;

3. hotărăște, în unanimitate, că nu este necesară examinarea capătului de cerere întemeiat pe art. 13 coroborat cu art. 10 din Convenție;

4. hotărăște, în unanimitate, că nu este necesară examinarea capătului de cerere întemeiat pe art. 14 coroborat cu art. 10 din Convenție;

5. hotărăște, cu cincisprezece voturi la două,

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât, la rata aplicabilă la data plății:

i. 70 000 EUR (șaptezeci de mii de euro), la care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material și moral;

ii. 30 000 EUR (treizeci de mii de euro) plus orice sumă ce ar putea fi datorată reclamantului cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

6. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 23 iunie 2016.

Johan CallewaertLuis López Guerra
Grefier adjunctPreședinte

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, rezumatul următoarelor opinii separate:

– opinia concordantă comună a domnilor judecători Pinto de Albuquerque și Dedov;

– opinia concordantă a domnului judecător Sicilianos;

– opinia separată a domnului judecător Pejchal;

– opinia separată a domnului judecător Wojtyczek.

L.L.G.
J.C.

OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ A DOMNILOR JUDECĂTORI PINTO DE ALBUQUERQUE ȘI DEDOV

1. Subscriem fără rezerve la concluziile Marii Camere a Curțiii Europene a Drepturilor Omului (Curtea) în speță, și în mare parte la motivarea sa. Cu toate acestea, credem că multe lucruri nu s-au spus în hotărâre. Anumite caracteristici importante ale acestei cauze nu au fost tratate deloc, în timp ce altele nu au fost decât indirect abordate. Având în vedere importanța crucială a acestei cauze pentru statul de drept, independența justiției și determinarea rolului Curțiii în ceea ce privește menținerea acestor valori în Europa, considerăm că este datoria noastră să spunem urbi et orbi ceea ce nu s-a spus.

În primul rând, natura art. 11 § 2 din dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală (31 decembrie 2011) nu este clar stabilită. În al doilea rând, Curtea pare să-și asume competența de a evalua compatibilitatea prevederilor constituționale cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenția”) și nu explică nici motivele, nici prezumpția sau întinderea competenței sale. Curtea apreciază atât conținutul, cât și procedura de adoptare a dispozițiilor în litigiu plecând de la principiul că are o Kompetenz-Kompetenz „naturală” sau „juridică” care îi permite să verifice compatibilitatea cu Convenția a reformelor constituționale în cauză, inclusiv în ceea ce privește aspectele legate de independența justiției și statul de drept. În al treilea rând, în evaluarea reformei constituționale, Curtea consideră că reclamantul avea dreptul de acces la o instanță în dreptul intern, în timp ce problema încetării înainte de termen a mandatului acestuia de președinte al Curții Supreme era reglementat într-o dispoziție constituțională de tranziție care avea scopul expres de a-i interzice persoanei interesate să o conteste în fața tribunalului funcției publice. Pentru a face acest lucru, Curtea interpretează dreptul intern ca încorporând normele internaționale referitoare la independența justiției, care sunt în esență norme fără caracter obligatoriu. Asta înseamnă, pentru a vorbi clar, că nu că această Curte conferă garanției independenței justiției și dreptului de acces la o instanță, protejate de art. 6 din Convenție, un efect direct în ordinea juridică maghiară, ci și afirmă efectul supraconstituțional al Convenției pentru a infirma dispoziția constituțională de drept intern contrară. În acest sens, se consideră, în poziția sa de Curte Constituțională Europeană, competentă să declare nule în ordinea juridică internă dispoziții naționale de natură constituțională.

Norme constituționale neconstituționale

2. Reclamantul se plânge de faptul că nu a avut acces la o instanță sau la un alt organ care exercită funcții judiciare și care poate fi calificat drept „instanță” în sensul criteriului Vilho Eskelinen. El susține că majoritatea constituantă a ales în mod deliberat să adopte un act legislativ aflat la cel mai înalt nivelul al ierarhiei normelor pentru a-i împiedica accesul la Curtea Constituțională[7]. Așadar, reclamantul susține că prima condiție a criteriului Vilho Eskelinen nu a fost îndeplinită, dreptul său de acces la o instanță nefiind, potrivit spuselor sale, exclus de dreptul intern. Această contradicție logică în raționamentul său este subliniată de guvern, care susține că, din moment ce Legea fundamentală face parte din dreptul intern și că a exclus accesul la o instanță, atunci accesul la o instanță a fost într-adevăr exclus de dreptul intern. Guvernul adaugă că, având în vedere statutul constituțional special al președintelui Curții Supreme în raport cu ceilalți judecători și șefi administrativi ai instanțelor de grad inferior (care nu fuseseră aleși de către Parlament și nu se bucurau de aceleași privilegii ca și acesta, niciun alt președinte de instanță nesustrăgându-se controlului Consiliului Național al Justiției), mandatul reclamantului în calitate de președinte al Curții Supreme era de natură „guvernamentală”, astfel încât încetarea mandatului putea fi justificată de „considerente politice”. Prima cerință a criteriului Vilho Eskelinen, presupunând că ar fi aplicabilă, ar trebui să fie considerată ca fiind îndeplinită.

3. Legea XX din 1949 privind Constituția Republicii Ungare („Constituția”), astfel cum a fost revizuită în 1989-1990, a rămas în vigoare până la 31 decembrie 2011. La 25 aprilie 2011, noua Legea fundamentală a Ungariei ( „Legea fundamentală”) a fost adoptată. Ea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012. Art. Q din aceasta este redactat după cum urmează:

Art. Q

„(1) Pentru a crea și de a menține pacea și securitatea, precum și pentru a asigura dezvoltarea durabilă a umanității, Ungaria deschide calea cooperării între toate popoarele și țările lumii.

d) Pentru a-și respecta obligațiile de drept internațional, Ungaria veghează ca dreptul maghiar să fie în conformitate cu dreptul internațional.

(3) Ungaria acceptă normele de drept internațional general recunoscute. Celelalte surse de drept internațional sunt integrate în sistemul juridic maghiar prin promulgare.”

4. În speță, Curtea se confruntă cu o dispoziție constituțională tranzitorie, art. 11 § 2 din dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală. Considerată separat sau coroborat cu art. 185 din Legea CLXI din 2011 privind organizarea și administrarea instanțelor, această dispoziție a avut ca efect privarea unei anumite persoane, reclamantul de mandatul său de președinte al Curții Supreme, fără posibilitatea ca acesta să aibă acces la o instanță.

5. În ciuda acestui cadru constituțional și infraconstituțional, Curtea a considerat, la pct. 107 din hotărâre, că dreptul intern prevedea „dreptul titularului mandatului de a-l duce până la capăt sau până la încheierea mandatului său de judecător”. Curtea se bazează pe art. 48 § 3 și art. 50 § 3 din Constituția din 1949 și pe art. 73 și art. 74/A din Legea LXVI din 1997 privind organizarea și administrarea instanțelor, care constituiau cadrul legal în vigoare la momentul alegerii reclamantului și în cursul mandatului, până la 31 decembrie 2011. Curtea adaugă că, în cazul încetării înainte de termen a unui mandat împotriva voinței titularului, persoana interesată „putea solicita controlul jurisdicțional al deciziei respective”. Curtea face trimitere în acest sens, mutatis mutandis, la hotărârea Zander împotriva Suediei[8]. În consecință, concluzionează, la pct. 109, că la momentul alegerii și în cursul mandatului, reclamantul putea pretinde în mod întemeiat că dreptul maghiar îi acorda protecție împotriva unei încetări arbitrare a mandatului său de președinte al Curții Supreme. Cu alte cuvinte, a interpretat cadrul juridic intern, astfel cum era acesta la 1 ianuarie 2012, drept conferindu-i președintelui Curții Supreme, pe baza jurisprudenței de la Strasbourg, dreptul de a solicita controlul jurisdicțional al unei decizii care punea capăt mandatului său.

6. La pct. 110, Curtea repetă că încetarea ex lege a mandatului reclamantului nu poate „anula, retroactiv, caracterul întemeiat al dreptului care îi garanta normele care erau aplicabile în momentul alegerii sale”, refuzând astfel în mod expres să răspundă la întrebarea dacă exista în dreptul intern un drept garantat de noua text constituțional. Aflăm la pct. 114 temeiul juridic ultim al răspunsului la această întrebare. Curtea face trimitere la „normele internaționale și normele Consiliului Europei privind independența sistemului judiciar și garanțiile procedurale aplicabile în cazul revocării judecătorilor, în special la Principiile fundamentale ale Organizației Națiunilor Unite referitoare la independența magistraturii, la Comentariul general nr. 32 al Comitetului Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite, la „jurisprudența relevantă” a Comitetului Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite, la Carta europeană privind statutul judecătorilor, la Avizul nr. 1 al Consiliului consultativ al judecătorilor europeni, la Magna Carta a judecătorilor CCJE, și chiar la jurisprudența relevantă a Curțiii Interamericane a Drepturilor Omului: cu alte cuvinte, se bazează pe norme de drept fără caracter obligatoriu provenite de la Consiliul Europei și de la alte organizații internaționale și chiar pe o cauză pronunțată de o altă instanță internațională, pe care o ia drept temei juridic nu doar pentru principiul independenței justiției in abstracto, ci și pentru a face apreciere in concreto privind existența unui drept civil individual al reclamantului la inamovibilitate și a dreptului de acces la o instanță, pentru a proteja acest drept în cadrul dreptului maghiar la 1 ianuarie 2012.

7. Încrezătoare în normele de drept internațional sus-menționate, Curtea afirmă într-un mod foarte inovator, la pct. 118, că noua dispoziție constituțională care afecta inamovibilitatea unui anumit judecător și îi excludea acestuia accesul la o instanță de judecată nu suprima dreptul civil individual al părții interesate de a nu fi revocată în mod arbitrar, drept protejat de o lege de nivel infraconstituțional înainte de intrarea în vigoare a noii legi constituționale în cauză. Într-adevăr, Curtea ajunge la concluzia că art. 11 § 2 din dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală este contrar nu doar legii ordinare astfel cum era în vigoare la 31 decembrie 2011, ci și garantării independenței justiției, inclusiv garanției de inamovibilitate a judecătorilor, consacrată la art. 48 § 3 din Constituția din 1949, la care face trimitere în mod expres la pct. 108 din hotărâre. Aceeași garantare a independenței judiciare figurează și la art. 26 § 1 al noii Legi fundamentale din 2011, ceea ce făcea din dispoziția tranzitorie în litigiu un exemplu remarcabil de „dispoziție constituțională neconstituțională” (verfassungswidrigen Verfassungsnorm)[9].

8. Problema nu este nouă în Ungaria[10]. O dezbatere privind statutul constituțional al dispozițiilor tranzitorii la Legea fundamentală a avut loc după ce Ombudsmanul maghiar a solicitat Curțiii Constituționale să declare neconstituționale dispozițiile tranzitorii în totalitate sau, în subsidiar, să declarare neconstituționale unele dintre aceste dispoziții, deoarece, potrivit lui, nu conțineau măsuri tranzitorii. Prima modificare (din 18 iunie 2012) a Legii fundamentale preciza că dispozițiile tranzitorii fac parte din Legea fundamentală, pentru a le sustrage de la controlul Curțiii Constituționale. La 29 decembrie 2012, în Decizia nr. 45/2012, aceasta a declarat nule și neavenite anumite dispoziții, pe motiv că nu îndeplineau obligația de a fi tranzitorii[11]. După ce a recunoscut că „puterea constituantă nu poate încorpora în Legea fundamentală decât subiecte de importanță constituțională care intră sub incidența domeniului normativ subiectiv al Legii fundamentale”, judecătorii Curții Constituționale din Ungaria au adăugat că „[c]riteriile constituționale ale unui stat de drept democratic sunt, de asemenea, valorile, principiile și libertățile democratice fundamentale ale naturii constituționale, care sunt consacrate în tratatele internaționale, admise și recunoscute de comunitățile statelor de drept democratice, precum și jus cogens, care acoperă parțial normele citate anterior. Dacă este necesar, Curtea Constituțională poate chiar examina libera punere în aplicare și constituționalizarea obligațiilor, garanțiilor și valorilor esențiale ale statelor de drept democratice.” Astfel, deși Legea fundamentală nu conține în ea „clauza de eternitate” expresă și nemodificabilă[12], Curtea Constituțională a stabilit că în text exista o ierarhie internă în raport cu care este necesar să fie rezolvat orice conflict potențial între diferitele sale dispoziții.

9. Cu toate acestea, Curtea Constituțională a evitat să procedeze la un control substanțial al dispozițiilor tranzitorii. O asemenea reținere din partea sa este greu compatibilă cu „continuitatea constituțională” între Constituția din 1949 și Legea fundamentală din 2011, care împărtășesc aceleași principii fundamentale ale statului de drept și aceleași principii privind independența justiției și inamovibilitatea judecătorilor[13]. Această continuitate este înrădăcinată în însăși retorica istorică a Legii fundamentale, în numeroasele referiri din preambulul textului la „constituția istorică”, și chiar mai clar, la art. R.3, care prevede că „Legea fundamentală trebuie să fie interpretată în acord cu (...) progresele realizate de constituția noastră istorică”.

10. Cea mai bună dovadă a „continuității constituționale” a principiilor statului de drept și a principiilor independenței justiției și al inamovibilității judecătorilor o reprezintă divergențele de opinie dintre judecătorii majoritari și judecătorii minoritari ai Curții Constituționale atunci când aceasta a emis Decizia nr. 3076/2013 privind recursul constituțional introdus de vicepreședintele Curții Supreme, al cărui mandat începuse înainte de intrarea în vigoare a Legii fundamentale[14]. Vom observa că principalele argumente ale minorității semnificative formate din 7 judecători se refereau la garanțiile pe care le constituie separarea puterilor, interzicerea textelor de lege retroactive, principiul statului de drept, precum și dreptul la recurs[15]. Având în vedere „continuitatea constituțională” sus-menționată, nu există nicio îndoială că este vorba despre principii perene ale ordinii constituționale maghiare, valabile înainte și după intrarea în vigoare a Legii fundamentale, principiile care au fost direct puse la îndoială de art. 11 § 2 din dispozițiile tranzitorii, sus-menționat.

11. În plus, în temeiul jurisprudenței constante a Curții Constituționale maghiare la momentul faptelor, dezînvestirea ex lege înainte de termen a liderilor autorităților publice nu era constituțională decât în circumstanțe excepționale, de exemplu, în cazul unei modificări structurale a respectivei instituții[16]. Curtea Constituțională a subliniat totodată diferența dintre agenții statului expres menționați în Constituție, cum ar fi președintele Curții Supreme, și liderii responsabili ai organelor statului subordonate Guvernului. Aceasta consideră că primii au dreptul la cel mai înalt nivel de protecție, întrucât „faptul că mandatul lor acoperă mai multe cicluri electorale reprezintă o garanție a bunei funcționări a unui stat de drept democratic”[17]. De exemplu, a concluzionat că introducerea unui nou motiv pentru încetarea înainte de termen a mandatului șefului unui organ public cu rol constituțional protejat aducea atingere interzicerii legilor retroactive și principiului statului de drept[18].

12. Puterea constituantă maghiară – Parlamentul maghiar, cu o majoritate de două treimi – a decis să încheie dezbaterea constituțională în curs prin adoptarea art. 12 § 3 din Al patrulea amendament la Legea fundamentală, cu referire la art. 24 § 5, și este formulat după cum urmează: „Curtea Constituțională nu poate supune controlului său Legea fundamentală și modificările care îi sunt aduse decât în ceea ce privește respectarea obligațiilor procedurale prevăzute de aceasta, referitor la adoptare și promulgare”. În plus, art. 19 din Al patrulea amendament introduce la pct. 5 Dispoziții finale și diverse, în temeiul căruia „deciziile Curții Constituționale pronunțate înainte de intrarea în vigoare a Legii fundamentale sunt anulate. Prezenta dispoziție nu aduce atingere efectului juridic produs de aceste decizii”. Obiectivul declarat era de a împiedica Curtea Constituțională să supună controlului fondul caracterului constituțional al dispozițiilor adoptate și să se bazeze pe decizii pe care le pronunțase din momentul înființării sale în 1990 până la introducerea Legii fundamentale 1 ianuarie 2012, ceea ce ridică în mod evident, printre altele, probleme grave în ceea ce privește principiile statului de drept și al securității juridice[19]. Solicitată să examineze această modificare, Curtea Constituțională a considerat, în Decizia nr. 12/2013, că are competența să analizeze noile dispoziții încorporate prin Al patrulea amendament, odată ce detaliile vor fi stabilite în legislație, pentru a se asigura că toate acestea „formează, alături de angajamentele asumate la nivel internațional și la nivelul Uniunii Europene, un sistem fără neconcordanțe”[20]. În plus, Curtea Constituțională se bazase deja, după intrarea în vigoare a celui de Al patrulea amendament, pe jurisprudența pronunțată înainte de intrarea în vigoare a Legii fundamentale.

13. Pe scurt, dezbaterea privind neconstituționalitatea unor prevederi constituționale nu s-a încheiat în Ungaria[21]. În orice caz, indiferent de competența Curții Constituționale de a supune controlului constituționalitatea substanțială a dispozițiilor constituționale, art. 11 § 2 din dispozițiile tranzitorii este, în esență, o dispoziție constituțională neconstituțională, în lumina „constituției istorice” maghiare și a „continuității constituționale” a principiilor de independență a justiției și inamovibilitate a judecătorilor, atât în noua Lege fundamentală, cât și în fosta Constituție. La 1 ianuarie 2012, reclamantul deținea încă un drept civil individual de a nu fi demis din funcția de președinte al Curții Supreme în timpul mandatului, cu excepția cazului în care ar fi fost concediat în mod legitim, situație în care ar fi avut întotdeauna dreptul de a-și susține cauza în fața contenciosului funcției publice, aceste drepturi fiind protejate de dreptul intern, astfel cum erau ele interpretate și completate de normele relevante de drept internațional, care erau, în esență, norme fără caracter obligatoriu.

O lege Ad Hominem

14. În avizul Comisiei de la Veneția, cu care Curtea a fost de acord la pct. 117 din hotărâre, textul în litigiu era „îndreptat împotriva unei anumite persoane” și, prin urmare, „contrar statului de drept”. Cu alte cuvinte, era vorba despre un text conceput pentru a ajunge la un rezultat dat care dezavantaja un anumit individ (aadhominem, konkret-individuellen Massnahmegesetz), asigurat de o cămașă de forță constituțională care avea drept scop evitarea oricărei posibilități de control jurisdicțional. Pe bună dreptate, Curtea s-a arătat aici mai puțin tolerantă decât în trecut împotriva unor „legi speciale care stabilesc condițiile speciale aplicabile uneia sau mai multor persoane numite”. Curtea nu citează decât parțial hotărârea Vistiņš et Perepjolkins[22], și susține poziția clară adoptată de Comisia de la Veneția împotriva acestui tip de legislație.

15. În ceea ce privește aplicarea art. 6 din Convenție, Curtea precizează că, pentru ca prima condiție a criteriului Vilho Eskelinen să fie îndeplinită, excluderea trebuie să vizeze în mod general și abstract un post sau o categorie de personal sau măsuri care să le privească pe acestea, ceea ce nu era cazul în speță. Dispozițiile în litigiu din dreptul intern, așadar, nu au „exclus în mod expres” accesul reclamantului la o instanță, pur și simplu pentru că nu îndeplineau cerințele minime pe care trebuie să le aibă o „lege” într-un stat de drept pentru a răspunde cerințelor de „calitate a legii” în temeiul Convenției. În consecință, prima condiție a criteriului Eskelinen nu este îndeplinită, astfel încât art. 6 § 1 este aplicabil. Nu putem să nu amintim aici cuvintele lui Radbruch în ale sale Cinci minute de filosofie juridică: „Es gibt also Rechtsgrundsätze, die stärker sind als jede rechtliche Satzung, so daß ein Gesetz, das ihnen widerspricht, der Geltung bar ist” (există deci principii de drept care sunt mai puternice decât orice statut juridic, astfel încât o lege care contravine acestor principii nu are nicio valabilitate)[23].

16. Ajungând la această concluzie, Curtea nu poate adopta decât o poziție fermă față de ilegitimitatea scopului art. 11 § 2 din dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală coroborat cu art. 185 din Legea privind organizarea și administrarea instanțelor, ceea ce și face la pct. 156 din hotărâre. Curtea consideră că ilegitimitatea scopului acestor dispoziții este flagrantă și că era vorba, încă de la începutul procedurii legislative, de a-l sacrifica pe reclamant pe pe altarul politicii Guvernului în materie de justiție. Cu alte cuvinte, Curtea vede o corelație strânsă între, pe de o parte, slaba „calitate a legii” în ceea ce privește standardele aplicabile statului de drept și, în al doilea rând, scopurile ad hominem vizate de noul text.

Efectul direct, supraconstituțional, al Convenției

17. Recursul direct la normele de drept internațional privind independența justiției, inclusiv la sursele de drept fără caracter obligatoriu, ceea ce a făcut Curtea pentru a evalua situația reclamantului, este absolut remarcabil, și lăudabil. Inamovibilitatea judecătorilor și garantarea condițiilor lor de lucru sunt elemente absolut necesare pentru a menține independența justiției, potrivit tuturor normelor juridice internaționale, inclusiv celor ale Consiliului Europei. În propria jurisprudență cu privire la art. 6, Curtea a afirmat că de inamovibilitatea judecătorilor beneficiază toți justițiabilii cărora art. 6 le garantează dreptul la o „instanță independentă”[24]. Nu există niciun indiciu în aceste norme că principiul inamovibilității judecătorilor nu ar trebui să se aplice mandatelor președinților de instanțe, indiferent dacă aceștia exercită sau nu, în plus față de funcțiile lor judecătorești, funcții administrative sau de conducere.

18. Astfel cum a afirmat însăși Curtea Constituțională maghiară în Decizia nr. 45/2012, care este de o importanță crucială, valorile comune ale statelor de drept europene sunt înscrise în tratatele internaționale, inclusiv și mai înainte de toate în Convenție[25]. În speță, dispoziția tranzitorie în cauză pune în pericol în mod flagrant una dintre aceste valori comune, cea a independenței justiției.

19. Abordarea dualistă a Ungariei în ceea ce privește relația dintre dreptul intern și dreptul internațional[26] nu a jucat niciun rol în motivarea Curții, demonstrând încă o dată că, din punct de vedere al Strasbourgului, distincția clasică între sistemele moniste și sistemele dualiste este total învechită[27]. De asemenea, Curtea nu a acordat nicio importanță clasificării principiilor independenței justiției, celui al inamovibilității și celui al accesului la instanță, pentru a proteja această inamovibilitate în temeiul dreptului internațional cutumiar sau chiar al jus cogens. Curții i-a fost suficient să reamintească existența acestor principii în dreptul internațional general și normele formulate de Consiliul Europei, în special din Convenție. Curtea nu afirmă în mod explicit că aceste principii sunt principii generale de drept recunoscute de națiunile civilizate, dar admite implicit acest fapt.

20. În această privință, Curtea respinge argumentul Guvernului potrivit căruia „în temeiul art. 6, nu reclamantul are dreptul de a fi un judecător independent, ci cetățenii maghiari și toți cei care se află sub jurisdicția acestei țării au dreptul de a avea judecători independenți”[28]. Guvernul susținea că din modul de redactare a art. 6 reiese în mod clar că titularii drepturilor garantate de această dispoziție sunt părțile la procedurile judiciare, nu judecătorii care le examinează cauzele. Așadar acesta considera că judecătorii nu au dreptul individual la independență în temeiul acestei dispoziții și că, prin urmare, reclamantul nu avea calitatea de victimă. Curtea nu subscrie la această teză. Curtea conferă garantării independenței justiției, prevăzută la art. 6 din Convenție și în dreptul conex de a avea acces la o instanță în vederea protejării acestei independențe, un efect direct în dreptul intern. Curtea consideră că reclamantul avea nu doar un capăt de cerere întemeiat, ci și un drept civil individual opozabil în temeiul dreptului intern, interpretat prin prisma Convenției și a altor instrumente internaționale foarte pertinente, în special a celor ale Consiliului Europei. În plus, afirmând că acest drept prevala asupra dispoziției constituționale de tranziție contrare care împiedica accesul reclamantului la o instanță, Curtea recunoștea un efect direct și supraconstituțional al garantării independenței justiției, enunțată în Convenție, și un drept conex de acces la o instanță pentru a proteja această independență.

21. Confruntată cu o atingere evidentă adusă esenței unei garanții și unui drept protejat de art. 6 din Convenție, Curtea nu putea să închidă ochii.  Curtea trebuie să afirme imperativ, ca principiu, competența sa de control jurisdicțional asupra legislației interne, inclusiv asupra textelor constituționale, pentru o protecție efectivă și nu una iluzorie a drepturilor omului în Europa. Chiar dacă reclamantul nu a fost revocat din funcțiile sale de magistrat și a putut rămâne judecător la Curtea Supremă, dezînvestirea sa din funcția de președinte al acestei instanțe a avut un efect care a fost, probabil, în primul rând, de a-i descuraja pe ceilalți judecătorii să-și exprime opiniile profesionale, și în al doilea rând, de a submina independența justiției și a statului de drept în Ungaria. În acest context politic și social, Curtea percepe un risc grav ca toate drepturile și libertățile garantate de Convenție să fie amenințate în Ungaria, fiind plasate în mâinile unor majorități politice succesive, care ar putea manipula cei mai înalți membri ai magistraturii ca pe niște pioni într-un joc de șah[29]. Curtea respinge așadar pur și simplu argumentul Guvernului care constă în a afirma că dezînvestirea reclamantului depindea de considerente politice, întrucât funcțiile sale erau mai degrabă de natură administrativă sau „guvernamentală” decât judiciară și că opiniile sale erau mai degrabă politice decât profesionale, precum și argumentul potrivit căruia modificările organizatorice și funcționale în sistemul de administrare a instanțelor, iar competențele Kúria și noile criterii de eligibilitate pentru președinția acesteia din urmă erau justificate de necesitatea de a consolida independența justiției. Ar trebui să respingă, de asemenea, argumentul potrivit căruia anii petrecuți ca judecător într-o instanță internațională nu pot fi considerați ca echivalenți cu ani petrecuți în magistratura națională din punct de vedere al independenței, reale sau percepute, a justiției[30]. Dincolo de lipsa de respect grosolan pentru judecătorii Curții, acest „argument” al Guvernului pune sub semnul întrebării însăși independența Curții.

22. După ce și-a afirmat pe deplin competența constituțională, Curtea examinează în detaliu fondul dispozițiilor constituționale și infraconstituționale denunțate de reclamant[31], precum și procedura care a condus la acestea[32], și compatibilitatea lor cu Convenția și cu normele internaționale sus-menționate. Cu toate că ar trebui să subscriem pe deplin la evaluarea atentă a acestor două aspecte, un detaliu rămâne de subliniat: încetarea mandatului care face obiectul litigiului a fost decisă cu o rapiditate extremă, printr-un amendament de ultimul minut la proiectul de lege depus sub forma unui „amendament înainte de votul final” de către parlamentari care au ocolit astfel obligațiile de consultare obișnuite și desfășurarea unei dezbateri parlamentare reale. Având în vedere acest fapt, procesul legislativ poate fi considerat ca fiind „o încercare de a scăpa de o anumită persoană care va candida la funcția de președinte”, astfel cum a concluzionat Comisia de la Veneția[33].

Curtea în calitatea de Curte constituțională europeană

23. Consiliul Europei constituie o ordine juridică autonomă, bazată pe acorduri și pe o acțiune comună în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ, precum și în ceea ce privește protecția și dezvoltarea drepturilor omului și libertăților fundamentale[34]. Ordinea juridică a acestei organizații internaționale include peste 217 tratate, deasupra cărora se află Convenția europeană a drepturilor omului. Aceasta are un efect direct, supraconstituțional, asupra ordinilor juridice interne ale statelor membre ale Consiliului Europei[35]. Este mai mult decât un simplu acord multilateral privind obligații reciproce între statele părți, creează pentru aceste state obligații în ceea ce privește toate persoanele și toate entitățile private aflate sub jurisdicția lor. Asta înseamnă că un drept în temeiul Convenției nu are doar un efect declarativ, ci și un efect constitutiv în ordinea juridică internă. Rolul său transformator ca mijloc de realizarea a unei uniuni mai strânse între state și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale europene pe întreg teritoriul Europei fiind proclamată cu tărie în preambulul său, Convenția nu este subordonată nici normelor constituționale naționale, nici normelor pretins superioare de drept internațional, ea este legea supremă a continentului european[36]. În Europa, dreptul intern al statelor membre este subordonat supremației Convenției europene în calitatea sa de instrument constituțional al ordinii publice europene[37].

În speță, Curtea a făcut pe deplin uz de acest instrument constituțional nu doar pentru a repara prejudiciul cauzat reclamantului, ci și pentru a critica opțiunea politică și constituțională pe care o reprezintă art. 11 § 2 din dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală coroborat cu art. 185 din Legea privind organizarea și administrarea instanțelor[38]. Memorabilul punct 118 din hotărâre, interpretat în lumina punctului 110, stabilește că art. 11 § 2 din dispozițiile tranzitorii la Legea fundamentală și art. 185 din Legea CLXI din 2011 privind organizarea și administrarea instanțelor nu producea niciun efect în ordinea juridică internă. Aceste dispoziții fiind nule și neavenite, statul pârât este obligat să acționeze ca și cum nu ar fi fost niciodată adoptate. Prin această concluzie, Curtea nu se aventurează în apele tulburi, nu face decât să urmeze o normă privind legile interne contrare „blocului convenționalității”, enunțată cu mult timp în urmă, în hotărârea Barrios Altos[39].

24. Deși nu s-a menționat în mod explicit, consecințele acestei hotărâri sunt foarte clare în ceea ce privește art. 46 din Convenție: Ungaria trebuie să-l pună în aplicare cu bună-credință și, pentru a face acest lucru, să anuleze orice text de lege, regulament sau act administrativ maghiar contrar Convenției, astfel cum s-a interpretat de către Curte în prezenta hotărâre, și, prin urmare, să-l replaseze pe reclamant în postul său de președinte al Curții Supreme pentru a-și încheia mandatul întrerupt[40].

Concluzie

25. Convenția constituie astăzi jus constitutionale commune în Europa. Pe baza acestui instrument, Consiliul Europei poate, dacă este necesar, transmite un argument constituțional european puternic împotriva oricărei pretenții constituționale naționale contrare, indiferent de amploarea majorității politice care ar sprijini-o[41]. În speță, este exact ceea ce face Curtea, pe bună dreptate, pentru a proteja în primul rând statul de drept și independența instituțională și funcțională a justiției în Ungaria, și apoi dreptul individual al reclamantului de a nu fi revocat arbitrar din funcția de președinte al Curții Supreme. Guvernul pârât nu a putut să se ascundă în spatele principiul subsidiarității sau în spatele doctrinei marjei de apreciere. În Europa, nu ne putem ascunde în spatele dreptului intern, fie el și constituțional, pentru a se sustrage de la obligațiile de a respecta drepturile omului care decurg din angajamentele internaționale la care s-a aderat. Rămâne să sperăm că această protecție foarte exigentă a drepturilor omului va fi aplicată în mod egal tuturor statelor care sunt parte la Convenție.

OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR SICILIANOS

1. Suntem de acord atât cu concluzia, cât și cu motivarea din prezenta hotărâre. Cu toate acestea, având în vedere importanța mai generală a cazului din punct de vedere al independenței puterii judecătorești, permiteți-mi să adaug următoarele gânduri, în special în ceea ce privește domeniul de aplicare a acestui principiu, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție.

Independența puterii judecătorești în jurisprudența Curții, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție: dreptul justițiabilului la un judecător independent

2. Este cunoscut faptul că, timp de peste 30 de ani, Curtea a insistat în repetate rânduri asupra independenței judecătorului față de părți și față de puterea executivă. Potrivit formulei, devenite clasice, din hotărârea Campbell și Fell: [p]entru a stabili dacă o instanță poate fi considerată independentă – în special în raport cu executivul și părțile (Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A, nr. 43) –, Curtea a ținut seama de modalitatea de numire și durata mandatului membrilor (ibidem, pct. 57), de existența unor garanții împotriva unor presiuni externe (Piersack, 1 octombrie 1982, pct. 7, seria A, nr. 53) și de întrebarea dacă există sau nu o aparență de independență (Delcourt, 17 ianuarie 1970, pct. 31, seria A, nr. 11)” (Campbell și Fell împotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, pct. 78, seria A, nr. 80. Și Curtea a adăugat, în această privință, că „instanțele trebuie să inspire încredere justițiabililor” [Clarke împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 23695/02, CEDO 2005-X].

3. În aceeași ordine de idei, Curtea a subliniat totodată independența necesară a puterii judecătorești împotriva legiuitorului. Astfel, în Rafinăriile elene Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei a observat, în termeni generali, că „[p]rincipiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate prin art. 6 se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, oricărei imixtiuni a legiuitorului în administrarea justiției în vederea influențării soluționării judiciare a unui litigiu” (Rafinăriile elene Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, 9 decembrie 1994, pct. 49, seria A, nr. 301-B). Repetată frecvent ulterior [a se vedea, de exemplu, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, 23 octombrie 1997, pct. 112, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VII, Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții împotriva Franței (MC), nr. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, pct. 57, CEDO 1999-VII, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 126, CEDO 2006-V, și Tarbuk împotriva Croației, nr. 31360/10, pct. 49, 11 decembrie 2012], formula în cauză reflectă ideea separării puterilor.

4. Principiul independenței puterii judecătorești nu se referă doar la relațiile acesteia cu puterea executivă și cu puterea legislativă. Tratează, de asemenea, independența judecătorilor în cadrul sistemului de administrare a justiției. Judecătorii trebuie să fie, în mod individual, nu numai liberi de orice influență din exterior, ci și de orice influență din interior. Această „independență judiciară internă” implică faptul că judecătorii nu primesc nicio directivă sau presiune din partea colegilor sau din partea celor cu responsabilități administrative într-o instanță, cum ar fi președintele instanței sau președintele unei secții a instanței (Parlov-Tkalčić împotriva Croației, nr. 24810/06, pct. 86, 22 decembrie 2009, Agrokompleks împotriva Ucrainei, nr. 23465/03, pct. 137, 6 octombrie 2011, a se vedea, de asemenea, Moisseiev împotriva Rusiei, nr. 62936/00, pct. 182, 9 octombrie 2008). Lipsa de garanții suficiente care să asigure independența judecătorilor în cadrul puterii judecătorești și în special vizavi de ierarhia judecătorească poate conduce Curtea la concluzia că îndoielile pe care le are un reclamant cu privire la independența și imparțialitatea instanței pot fi considerate ca fiind obiectiv justificate (Parlov-Tkalčić, citată anterior, pct. 86, Agrokompleks, citată anterior, pct. 137, Moisseiev, citată anterior, pct. 184, și Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, pct. 36 și 38, CEDO 2000-X).

5. Astfel, pare că jurisprudența Curții a abordat diverse fațete ale principiului independenței puterii judecătorești: independența vizavi de părți, independența față de puterea executivă și puterea legislativă și independența judecătorească internă. Totuși, toate aceste aspecte ale independenței judecătorului au fost luate în considerare din perspectiva dreptului ca „[o]rice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public [...] a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege [...]”. Altfel spus, redactarea art. 6 § 1 din Convenție a determinat Curtea să analizeze problema independenței judecătorului din perspectiva drepturilor justițiabililor și nu din cea a dreptului subiectiv al judecătorului ca propria sa independență să fie garantată și respectată de către stat.

6. Prezenta cauză se preta a priori unei abordări a acestui din urmă aspect. Totuși, în ceea ce privește art. 6, reclamantul s-a limitat la a invoca aspectul mai tradițional al dreptului la un proces echitabil, și anume dreptul de acces la o instanță. În aceste condiții, Curtea, pe bună dreptate, s-a limitat la examinarea dreptului invocat. Cu toate acestea, principiul independenței judecătorului este omniprezent în hotărâre. În partea „În fapt”, Curtea citează numeroase texte internaționale, universale și regionale, inclusiv exemple de jurisprudență privind independența judecătorească și principiul conex inamovibilității judecătorilor (pct. 72-87). În partea „În drept”, aceste principii sunt abordate in extenso din perspectiva dreptului la libertatea de exprimare al reclamantului.

Textele internaționale fără caracter obligatoriu: independența judecătorească înglobează dreptul subiectiv al judecătorului la independență

7. Dintre textele fără caracter obligatoriu citate în hotărâre, numeroase dintre ele pun accentul pe dreptul subiectiv al judecătorului la independență. Astfel, după ce a arătat că „[i]ndependența și imparțialitatea judecătorului sunt condiții prealabile indispensabile pentru funcționarea justiției”, Magna Carta a judecătorilor (principii fundamentale) adoptată de CCJE în noiembrie 2010 adaugă că „[i]ndependența judecătorului trebuie să fie statutară, funcțională și financiară. Raportată la celelalte puteri din stat, ea trebuie să fie garantată pentru toți justițiabilii, alți judecători și societate în general, prin reglementări naționale la cel mai înalt nivel. (text citat la pct. 81 din hotărâre, sublinierea cu caractere italice ne aparține). În aceeași ordine de idei, Comisia de la Veneția a considerat că „este în interesul menținerii independenței puterii judecătorești și al unei bune administrări a justiției ca judecătorii să fie protejați împotriva revocărilor arbitrare și împotriva ingerințelor în exercitarea funcțiilor pe care le dețin” (aviz citat la pct. 82 din hotărâre; a se vedea, de asemenea, pct. 97 din avizul comun al Comisiei de la Veneția și al Direcției pentru Drepturile Omului (DHR) din cadrul Directoratului General pentru Drepturile Omului și Statul de Drept (DGI) al Consiliului Europei, citat la pct. 83 din hotărâre).

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Convenția americană a drepturilor omului: termeni cvasi-identici cu cei ai Convenției europene

8. Dincolo de aceste texte și avize fără caracter obligatoriu, interpretarea instrumentelor convenționale care conțin o formulă similară, sau identică, cu cea a art. 6 din Convenție în ceea ce privește dreptul la o „instanță independentă” este în continuare și mai importantă. Constatăm, în fapt, că art. 14 § 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (denumit în continuare „CIDCP”) prevede că „[o]rice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege (...)”. Art. 8 § 1 din Convenția americană a drepturilor omului conține, de asemenea, o prevedere similară: „Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale cu garanțiile corespunzătoare (...) de către un judecător sau un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit anterior de lege (...)”. Cu alte cuvinte, spre diferență de cea din Convenție, formularea din aceste două instrumente cu caracter obligatoriu abordează problema independenței judecătorului din perspectiva drepturilor justițiabililor și nu în optica unui drept subiectiv al judecătorului ca propria sa independență să fie garantată și respectată de stat (inclusiv în cadrul puterii judecătorești).

Jurisprudența Comitetului Drepturilor Omului: sublinierea dreptului judecătorului la independență

9. Cu toate acestea, în ciuda formulării citate anterior de la art. 14 § 1 din PIDCP, Comitetul Drepturilor Omului a abordat în mai multe rânduri domeniul drepturilor judecătorilor și al obligațiilor statului în ceea ce privește garanțiile legate de independența acestora. Astfel, menționăm, în primul rând, Comentariul general nr. 32 privind art. 14 din Pact (dreptul la egalitate în fața tribunalelor și instanțelor și la un proces echitabil). Într-adevăr, acest comentariu general insistă pe diferitele aspecte ale garanției independenței chiar din punctul de vedere al judecătorilor (numire, calificări, inamovibilitate, remunerare, promovare, transfer, suspendare, revocare, măsuri disciplinare etc.), precum și pe măsurile care trebuie luate de state pentru a asigura independența efectivă și protecția judecătorilor împotriva „oricărei forme de ingerință politică în deciziile acestora”, precum și împotriva conflictelor de interese și actelor de intimidare (a se vedea pasajele citate la pct. 73 din hotărâre).

10. Acest comentariu general codifică, într-o oarecare măsură, practica Comitetului, inclusiv în materie de „comunicări individuale”, în conformitate cu dreptul la un proces echitabil. Se observă că a fost sesizat Comitetul de mai multe ori chiar de către judecători care se plângeau, în special, că au fost revocați (sau că li s-a pus capăt funcțiilor înainte de termen) fără ca procedurile și garanțiile prevăzute în materie să fi fost respectate. Astfel, Comitetul a considerat că „aceste revocări constitui[e] o atingere adusă independenței [puterii] judecătorești, protejată de art. 14 § 1 din Pact” (Mundyo Busyo și alții împotriva Republicii Democratice Congo, comunicarea nr. 933/2000, 19 septembrie 2003, pasaj citat la pct. 75 din prezenta hotărâre). Este adevărat că, în această cauză, ca și în altele, a abordat aceste plângeri din perspectiva art. 14 § 1 din Pact coroborat cu art. 25 lit. c), care recunoaște dreptul fiecărui cetățean de acces, „în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara sa”. Este de asemenea adevărat că dreptul de acces la funcții publice nu este protejat în mod expres, ca atare, de Convenție[42]. Cu toate acestea, după cum rezultă din formularea citată anterior din cauza Mundyo Busyo, Comitetul a examinat într-o astfel de situație revocarea în litigiu nu doar din perspectiva art. 14 § 1 din Convenție coroborat cu art. 25 lit. c), ci și din punctul de vedere al independenței puterii judecătorești, astfel cum este protejată de art. 14 considerat separat. Pentru motivele indicate la pct. 1376, procedura care a condus la revocarea autorului nu a respectat condițiile de echitate elementare și nu a fost de natură să permită autorului să beneficieze de garanțiile necesare la care avea dreptul în calitate de judecător, ceea ce a reprezentat o atingere adusă independenței puterii judecătorești.

Jurisprudența Curții Interamericane a Drepturilor Omului: de la dreptul la un judecător independent la dreptul judecătorului la independență

11. Observații similare se aplică mutatis mutandis jurisprudenței recente a Curții Interamericane a Drepturilor Omului cu privire la același subiect, citată la pct. 84 și 85 din prezenta hotărâre). Este important de observat în acest sens că în hotărârea sa Curtea Supremă de Justiție (Quintana Coello și alții) împotriva Ecuadorului din 23 august 2013, care se referea la destituirea, prin rezoluție parlamentară, a 27 de judecători ai Curții Supreme din Ecuador, Curtea Interamericană a dezvoltat jurisprudența anterioară privind dreptul la un judecător independent, garantat de art. 8 § 1 din Convenția americană în termeni cvasi-identici, așa cum am văzut, cu cei ai art. 6 § 1 din Convenție. Următorul pasaj din hotărârea respectivă este lămuritor în această privință:

„Elementele de mai sus permit clarificarea anumitor aspecte ale jurisprudenței Curții. În cauza Reverón Trujillo împotriva Venezuelei, Curtea a concluzionat că dreptul la un judecător independent, consacrat prin art. 8 § 1 din Convenție, implică doar dreptul ca un justițiabil să fie judecat de o instanță independentă și imparțială. Este totuși important de remarcat faptul  că independența judecătorească nu ar trebui să fie analizată doar în raport cu justițiabilul, întrucât judecătorul, la rândul său, dispune de o serie de garanții pentru ca independența judecătorească să fie posibilă. Curtea consideră că este oportun să precizeze că în cazul unui judecător afectat de o decizie a statului care îi modifică în mod arbitrar durata mandatului, încălcarea garanției de independență judecătorească, în măsura în care este legată de inamovibilitatea și stabilitatea judecătorilor în funcție, trebuie să fie examinată în lumina drepturilor acordate judecătorilor de Convenție. În acest sens, garantarea instituțională a independenței judecătorești este în legătură directă cu dreptul unui judecător de a rămâne în funcție, care decurge din garantarea inamovibilității” [pct. 153 din hotărârea Curtea Supremă de Justiție (Quintana Coello și alții) împotriva Ecuadorului, citată la pct. 84 din prezenta hotărâre].

12. Această jurisprudență a fost confirmată în hotărârile Tribunalul Constituțional (Camba Campos și alții) împotriva Ecuadorului (28 august 2013) și López Lone și alții împotriva Hondurasului (5 octombrie 2015. Astfel, în opinia Curții Interamericane, pare a fi acum stabilit că art. 8 § 1 din Convenția americană recunoaște nu numai dreptul individului la un judecător independent, ci și dreptul judecătorului însuși ca independența sa să fie garantată și respectată de către stat.

Către un drept subiectiv al judecătorului la independență protejat de Convenție?

13. Elementele de mai sus ne conduc la întrebarea dacă art. 6 § 1 din Convenție poate fi interpretat astfel încât să fie recunoscut, pe lângă dreptul justițiabililor de a le fi examinate cauzele de către o instanță imparțială, un drept subiectiv al judecătorului însuși ca propria sa independență să fie garantată și respectată de către stat. Un răspuns pozitiv la această întrebare ar însemna că judecătorii înșiși ar putea invoca art. 6, fără a fi necesar să probeze că o atingere adusă independenței lor a constituit în același timp o ingerință nejustificată în dreptul lor la libertatea de exprimare sau alt drept consacrat de Convenție. Altfel spus, o astfel de interpretare ar spori protecția acordată independenței judecătorești în temeiul Convenției.

14. Știm că, în hotărârea Golder, Curtea a dat o interpretare teleologică a Convenției pentru a identifica în art. 6 § 1 dreptul de acces la o instanță. După ce a constatat că dispoziția în cauză „nu proclamă în mod expres dreptul de acces la instanțe” (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 28, seria A, nr. 18), Curtea a făcut trimitere la toate principiile de interpretare conținute în art. 31 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, inclusiv importanța preambulului, care este „foarte util pentru a stabili «obiectul» și «scopul» instrumentului de interpretat” (ibidem, pct. 34). În aceeași ordine de idei, a subliniat „atașamentul sincer” al guvernelor semnatare la preeminența dreptului, menționat în preambul, precum și rolul-cheie al acestui concept în sistemul Convenției. Și a concluzionat în această privință că „în materia civilă, preeminența dreptului este greu de imaginat fără posibilitatea de a avea acces la instanțe” (ibidem). Curtea a reamintit și termenii art. 31 § 1 lit. c) din Convenția de la Viena, care invită să se țină deopotrivă seama de „orice normă relevantă de drept internațional aplicabilă relațiilor dintre părți”, inclusiv „principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate” „în sensul art. 38 § 1 lit. c) din Statutul Curții Internaționale de Justiție. Curtea a menționat că unul dintre aceste principii interzice denegarea de dreptate. Pe baza tuturor acestor elemente, Curtea ajunge la concluzia, rămasă celebră, potrivit căreia „ar fi de neconceput ca art. 6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale acordate părților unei acțiuni civile în curs fără a proteja mai întâi ceea ce singur face în realitate posibil exercitarea acestora: accesul la o instanță (...) dreptul de constituie un element inerent dreptului enunțat la art. 6 § 1” (ibidem, pct. 35, 36).

15. Ulterior, Curtea a subliniat în repetate rânduri importanța principiului preeminenței dreptului în contextul art. 6 din Convenție (a se vedea, cu titlu strict informativ, Siegle împotriva României, nr. 23456/04, pct. 32, 16 aprilie 2013, Varniené împotriva Lituaniei, nr. 42916/04, pct. 37, 12 noiembrie 2013, Solomun împotriva Croației, nr. 679/11, pct. 46, 2 aprilie 2015, Ustimenko împotriva Ucrainei, nr. 32053/13, pct. 46, 29 octobmrie 2015, și Amirkhanyan împotriva Armeniei, nr. 22343/08, pct. 33, 3 decembrie 2015), precum și necesitatea de a ține seama de normele relevante de drept internațional în interpretarea și aplicarea Convenției [a se vedea, printre multe altele, Hassan împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29750/09, pct. 100 și 102, CEDO 2014]. Or, în opinia noastră, preeminența dreptului este greu de imaginat fără obligația statului de a oferi garanții care să protejeze independența judecătorului sau, prin urmare, fără dreptul corespunzător al judecătorului însuși la independență. În plus, și după cum rezultă din toate elementele de drept internațional citate în prezenta hotărâre, independența puterii judecătorești este astăzi o parte integrantă a principiilor generale de drept internațional de care trebuie să se țină seama pentru interpretarea Convenției. În plus, o interpretare a art. 6 § 1 care consideră că protejează dreptul subiectiv al judecătorului la independență ar fi în deplină concordanță cu obiectul și scopul acestei dispoziții. Sunt de acord în acest sens cu ideea conținută în Magna Carta a judecătorilor, potrivit căreia „[i]ndependența și imparțialitatea judecătorilor sunt condiții prealabile și indispensabile pentru funcționarea justiției” (textul citat supra, pct. 7). Într-adevăr, cum putem spera ca justițiabilii să beneficieze de dreptul la un judecător independent dacă judecătorul însuși nu beneficiază de propriile garanții care să-i asigure independența? În opinia noastră, un astfel de drept subiectiv al judecătorului este inerent garanțiilor primului paragraf al art. 6 și noțiunii de proces echitabil. Acest punct de vedere este confirmat, ni se pare nouă, de jurisprudența sus-menționată a Comitetului Drepturilor Omului și a Curții Interamericane a Drepturilor Omului.

OPINIA SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR PEJCHAL

Spre regretul nostru, nu putem subscrie la constatarea unei încălcări a Convenției. Așa că nu am votat împreună cu majoritatea.

Suntem de acord cu majoritatea că prezenta cauză se referă la libertate. Dar ce este libertatea? În celebrul său opus magnum intitulat Drept, legislație și libertate, Friedrich Hayek a enunțat astfel conceptul de disciplină a libertății:

„Omul nu s-a dezvoltat în libertate. Membrul micii găști, în care trebuia să rămână dacă dorea să supraviețuiască, era orice, dar în niciun caz liber. Libertatea este un produs al civilizației care l-a eliberat pe om din cătușele micii găști ale cărei dispoziții schimbătoare până și șeful găștii trebuia să le respecte. Libertatea a devenit posibilă prin dezvoltarea progresivă a disciplinei civilizației, care este, în același timp, o disciplină a libertății. Prin reguli abstracte impersonale, această disciplină protejează individul împotriva violenței arbitrare a celorlalți și îl face pe acesta să lucreze pentru a-și construi o zonă protejată în care nimeni nu are dreptul să pătrundă, și în cadrul căreia se poate folosi de ceea ce știe pentru a obține ceea ce vrea. Ne datorăm libertatea limitelor  libertății.”

Avem convingerea că speța de față se referă la disciplina libertății. Atunci când este vorba despre unul dintre cei mai înalți reprezentanți ai statului, trebuie să se dea dovadă de cel mai înalt nivel de disciplină a libertății. Această disciplină implică, în special, o strictă separare între a servi comunității și interesele personale. Prin reguli abstracte impersonale, această disciplină protejează individul „împotriva violenței arbitrare a celorlalți” și face ca fiecare individ „să lucreze pentru a-și construi o zonă protejată în care nimeni nu are dreptul să pătrundă, și în cadrul căreia se poate folosi de ceea ce știe pentru a obține ceea ce vrea”.

Cauza de față este extrem de simplă. Reclamantul – deținător al puterii publice (sub forma unei funcții judiciare) – a ales în mod liber vectorul (și conținutul) „discursurilor oficiale” în care a comentat situația sistemului judiciar maghiar și reforma acestui sistem. Putem presupune că a acționat cu bună-credință și din convingere. Dar această prezumpție nu este decât pură speculație. Nimeni nu poate cunoaște adevăratele sale motive.

Putem presupune, de asemenea, că președintele Republicii și deputații nu au fost convinși de „discursurile oficiale” ale reclamantului atunci când au concluzionat că, pe viitor, nu el, ci altcineva va deține o parte a puterii publice (sub forma unei funcții judecătorești). Indiferent care ar fi situația, aceasta nu este decât pur și simplu o speculație. Decizia președintelui Republicii și a deputaților ar fi putut să fie motivată de rațiuni total diferite.

Observăm, de asemenea, că după ce s-a arătat a fi critic, reclamantul a adoptat o poziție de susținere a acțiunii desfășurate de președintele Republicii, Guvern și Parlament: cum altfel poate fi explicat faptul că în cele din urmă a fost de acord să ocupă înalta funcție judecătorească de „președinte al unei camere civile a Kúria”, poziție pe care o ocupă și astăzi? (a se vedea pct. 13 din memoriul Guvernului maghiar din data de 8 aprilie 2015.)

Cu alte cuvinte, nici o instanță – nici măcar o instanță internațională – nu poate supune examinării, sub imperiul democrației și statului de drept, motivele pentru care deputații unui stat s-au exprimat într-un fel sau altul printr-un vot liber. În opinia noastră, Curtea nu s-a pronunțat cu privire la întrebarea dacă deputații au votat în mod liber, este imposibil să examineze de facto motivele pentru care un anumit individ a fost selectat să exercite funcția de președinte al Kúria. Ținea de marja de apreciere a statului pârât să fixeze condițiile pe care un candidat trebuie să le îndeplinească pentru a putea să se prezinte în postul de președinte al Kúria.

Ne putem imagina un scenariu în care, în urma unei modificări a Constituției maghiare, reclamantul ar fi fost numit de președintele Republicii și ales de deputați în funcții (președinte al Kúria, președinte al Oficiului Judiciar Național) ocupate de alte persoane la momentul faptelor. Într-un astfel de caz, ar mai fi posibil să se concluzioneze o încălcare a Convenției? Presupunem că nu.

În opinia noastră, o instanță internațională stabilită de statele membre ale unei organizații internaționale nu poate răspunde de facto la întrebarea cine poate și cine nu poate ocupa cea mai înaltă funcție judecătorească într-un stat democratic suveran guvernat de statul de drept, care este într-o poziție egală cu cea a altor state membre ale acestei organizații internaționale.

Avem profunda convingere că prezentei spețe Curtea nu îi poate aplica niciun articol din Convenție, nici din protocoalele sale. Un judecător al Curții trebuie să-și îndeplinească, de asemenea, datoria de a respecta disciplina libertății.

OPINIA SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR WOJTYCZEK

1. Suntem întru totul de acord cu majoritatea că independența justiției reprezintă un standard fundamental într-un stat de drept. Cu toate acestea, și deși credem că a existat în speță o ingerință nejustificată în ceea ce privește această independență, am votat, din motivele expuse în continuare, împotriva concluziei privind încălcarea drepturilor subiective ale reclamantului protejate de Convenție.

2. În prezent, paradigma protecției drepturilor omului se bazează pe o distincție clară între individ și puterile publice. Scopul Convenției europene a drepturilor omului și al altor tratate internaționale privind protecția drepturilor omului este de a proteja drepturile subiective ale persoanelor în raportul lor cu puterea publică. Această paradigmă a protecției drepturilor omului a fost elaborată în contextul tradiției juridice europene (a se vedea trimiterile făcute în preambulul Convenției la o „concepție comună și un respect al drepturilor omului” și un „patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice”). Această tradiție juridică include o serie de concepte și distincții fundamentale înrădăcinate. Merită menționate aici, în special, diferențele dintre, în primul rând, acțiunile oficiale și acțiunile particulare, în al doilea rând, dintre dreptul obiectiv și drepturile subiective și, în al treilea rând, dintre Constituție și normele de drept infraconstituțional. Abordarea adoptată de majoritate în speță pune deoparte aceste concepte și diferențe juridice fundamentale și transformă în mod substanțial paradigma protecției drepturilor omului în Europa.

3. În speță, reclamantul fusese învestit în funcțiile de președinte al Curții Supreme a Ungariei și de președinte al Consiliului Național al Justiției. Înainte de reforma constituțională din 2011, președintele Curții Supreme exercita în principal puteri de natură administrativă, dar avea si anumite puteri legate de funcția judiciară. În plus, reprezenta Curtea supremă și îndeplinea anumite atribuții  în numele acesteia. În special, putea lua cuvântul, în numele Curții Supreme, în fața Parlamentului maghiar.

4. Reclamantul s-a plâns că a existat o ingerință din partea statului în actele pe care el le-a îndeplinit în calitatea sa oficială. El nu s-a plâns despre existat o ingerință în actele pe care le-a îndeplinit cu titlu privat.

Atunci când un reclamant îndeplinește funcții publice, trebuie să facem o distincție între persoana privată (titularul funcției) și organul statului (funcția exercitată). Titularul unei funcții publice poate acționa fie cu titlu oficial, fie cu titlu privat. Această diferență este mai ușor de făcut în cazul organelor colegiale ale statului, în cazul cărora o acțiune sau o expresie colectivă a membrilor organului este reprezentată în mod normal de un act oficial; chiar dacă nu se poate exclude posibilitatea ca membrii unui organ al statului să poată, la nivel colegial, să acționeze cu titlu privat. În cazul organelor statului constituite dintr-un singur individ, poate fi mai dificil să se facă diferența în mod clar între actele individului cu titlu privat și cele ale organului în sine: ideile personale pot astfel influența cu ușurință conținutul actelor oficiale.

Este important de remarcat faptul că, în comportamentul său privat, individul poate, atât timp cât nu încalcă legea, să acționeze după propria sa voință și, în special, să încerce să-și satisfacă propriile interese, inclusiv pe cale mai egoiste. În schimb, individul care acționează în numele unui organ al statului nu poate face decât ceea ce legea îl împuternicește să facă, și trebuie să promoveze interese definite de lege.

Această primă diferență fundamentală antrenează o a doua diferență: cea dintre statutul individului și statutul organului statului pe care îl reprezintă. Individul are drepturi și obligații în relația sa cu statul. Un organ al statului nu poate fi titular al unor drepturi. Statutul său este analizată în raport cu sarcini și competențe, precum și cu interacțiunea cu alte organe ale statului. Actele îndeplinite cu titlu oficial nu pot intra în domeniul de aplicare al drepturilor garantate (a se vedea, de exemplu, în contextul Legii fundamentale germane, B. Bleckmann, Staatsrecht II – Die Grundrechte, Köln-Berlin-Bonn-München, Carl Heymans Verlag, 1989, p. 123).

5. În ceea ce privește respectarea drepturilor omului, trebuie să facem o diferență între drepturile (individuale) subiective și garanțiile obiective ale statului de drept. Convenția protejează drepturi individuale. Drepturile individuale reprezintă situații juridice ale indivizilor, definite de norme de drept care protejează interesele individuale ale acestor persoane, în special demnitatea lor, viața lor, sănătatea, libertatea, dezvoltarea lor personală și proprietatea (a se compara cu pct. 158 din hotărâre). Această legătură între drepturile individuale și interesele individuale ale titularului reprezintă un element esențial al conceptului de drept individual. Garanțiile obiective ale statului de drept ar putea avea un impact mai mult sau mai puțin direct asupra statutului individului, dar ele sunt impuse pentru a servi în primul rând interesul public.

Majoritatea face trimitere în mod repetat la standardele internaționale privind statutul judecătorilor (a se vedea în special pct. 114, 121, 168 și 172 din hotărâre). Motivarea sa dă impresia că aceste standarde sunt relevante pentru determinarea domeniului de aplicare al protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor care exercită funcții judecătorești. Astfel, Convenția ar proteja mai mult libertatea de exprimare a judecătorilor decât pe cea a altor cetățeni, garanțiile universale ale art. 10 fiind suprapuse, în cazul judecătorilor, peste cele ale independenței justiției.

Este important de menționat, în acest context, că funcția de judecător, fie ea exercitată la nivel național sau internațional, este înainte de toate un serviciu oferit comunității, la fel ca orice altă funcție dotată cu putere publică. Principiile independenței justiției și al inamovibilității judecătorilor intră în domeniul de aplicare al dreptului obiectiv. Democrațiile constituționale acordă o anumită sferă de putere autonomă judecătorilor și, în aplicarea principiilor de mai sus, protejează această sferă împotriva ingerințelor din partea puterii legislative sau a puterii executive. Independența sistemului judiciar și inamovibilitatea judecătorilor nu au fost stabilite pentru a proteja interesele individuale ale judecătorilor sau pentru a le permite acestora să se dezvolte, ci pentru a proteja interesul public care constă în echitatea procedurilor judiciare și buna funcționare a sistemului judiciar. Acestea protejează justițiabilii, nu pe cei care exercită puterea judecătorească. Nu pot fi considerate drepturi individuale ale judecătorului, ci codefinesc (alături de alte norme de drept) statutul juridic al persoanelor care exercită funcții judecătorești. Titularul drepturilor poate decide în mod liber cum să le exercite în măsura în care dorește să și le revendice pe calea recursurilor legale. Judecătorul nu este liber să decidă cum să-și afirme independența judiciară și în ce măsură și le poate revendica în fața altor autorități publice (a se vedea în continuare).

Garanțiile independenței justiției nu sunt nici drepturi ale omului speciale acordate indivizilor care exercită funcții judecătorești, nici elemente care să consolideze protecția de care se bucură ca deținători ai unor drepturi fundamentale indivizii care exercită funcții judecătorești. Ele nu cuprind pentru acești indivizi domeniul de aplicare a drepturilor omului. Dimpotrivă, integritatea și independența judecătorească pot justifica restricții mai mari aduse drepturilor judecătorilor față de cele ale cetățenilor de rând.

Aceste considerente se aplică a fortiori stabilității mandatelor președinților de instanțe, inclusiv celui al președintelui Curții Supreme. Stabilitatea mandatelor președinților de instanțe este acordă pentru buna exercitare a puterii judecătorești. Nu este motivată de niciun interes personal. Titularul mandatului nu are nici un drept (subiectiv) individuală de a rămâne în poziția sa.

În acest context, este necesar să se facă o diferență clară între, pe de o parte, principiile obiective care definesc statutul puterii judecătorești față de puterea legislativă și puterea executivă și, pe de altă parte, normele de drept care definesc domeniul de aplicare al drepturilor fundamentale ale judecătorilor (cu titlu privat) în relația lor cu statul.

6. În prezent, paradigma protecției drepturilor omului se bazează pe o diferență clară între discursul privat și discursul oficial.

Discursul privat include, în special, declarațiile făcute de oficialii publici cu titlu privat și reflectă opiniile lor personale cu privire la diferite aspecte, inclusiv aspectele publice. Prin urmare, este de înțeles rezerva obișnuită potrivit căreia declarațiile nu îl angajează decât pe cel care le face și nu reflectă neapărat punctele de vedere ale instituției căreia îi aparține. Discursul oficial include declarațiile oficiale, în special cele care expun punctul de vedere oficial al unui organ al statului. Punctele de vedere exprimate de către individ sunt apoi atribuite instituției pe care o reprezintă. În orice caz, trebuie să facem diferența între situațiile în care un deținător al funcției publice își exercită libertatea de exprimare pentru a-și expune opiniile private cu privire la aspecte publice și cele în care, în exercițiul funcției, sunt exprimate în numele unei autorități publice.

Discursul este, prin natura sa, modul de acțiune de care dispune orice individ. Exprimarea unui anumit punct de vedere este un act factual care nu produce, de regulă, efecte juridice și care poate fi diferențiată de actele puterii publice, de care nu dispun decât organele învestite cu putere statală. Cu toate acestea, discursul oficial constituie un mod particular de exercitare a puterii, care poate influența comportamentul indivizilor și atitudinea altor organe ale statului. Nu trebuie să-i subestimăm importanța într-o democrație deliberativă. În plus, există un risc real de a abuza de acest instrument, de exemplu, pentru a îndoctrina sau pentru a dăuna reputației unei anumite persoane.

Funcția oficială a discursului nu este aceea de a exprima puncte de vedere private. Emițătorul discursului trebuie să-și amintească faptul că prezintă punctul de vedere oficial al organului pe care îl  reprezintă. El vorbește în numele acestui organ pentru a îndeplini scopuri specifice. Unul dintre obiectivele discursului oficial e reprezentat de interacțiunea cu alte organe ale statului în cadrul mai larg al garanțiilor și echilibrului care asigură separarea puterilor. În acest context, discursul oficial poate fi folosit ca un instrument de protecție sau de afirmare a puterilor unui organ al statului în raport cu celelalte organe ale statului. În orice caz, discursul oficial nu reprezintă o chestiune de libertate, ci mai curând o chestiune de putere de apreciere în exercitarea puterii publice (a se vedea, pentru comparație, în contextul Legii fundamentale germane, H. Bethge, Artikel 5, în:  Grundgesetz. Kommentar, M. Sachs (editor), München, Verlag C.H. Beck 2014, p. 300).

7. Terții intervenienți evidențiază în mod corect funcțiile aferente discursului oficial al judecătorilor Aceștia au datoria de a se exprima cu privire la aspectele referitoare la administrarea justiției în apărarea independenței judecătorești și a statului de drept. La rândul său, majoritatea recunoaște că era de datoria președintelui Consiliului Național al Justiției să formuleze un aviz cu privire la reformele legislative care vizau instanțele (pct. 168 din hotărâre).

Trei elemente sunt importante aici. În primul rând, a te exprima este o datorie. Deși natura acestei datorii nu este explicată în mod clar în motivare, se poate presupune că este vorba nu numai despre o datorie morală, ci și despre o obligație juridică. În al doilea rând, expresia servește unui interes public specific. În al treilea rând, este percepută ca un instrument care servește pentru a proteja poziția puterii judecătorești în relația cu alte puteri ale statului. Acestea sunt trei argumente puternice împotriva unei analize care consideră discursul juridic oficial ca fiind o expresie a libertății. Sfera discursului judecătorilor nu poate fi văzută ca un domeniu al alegerii personale, ea trebuie să fie considerată ca un domeniu supus unor obligații legale precise impuse în interesul public și care restrânge alegerea judecătorilor. Cu alte cuvinte, discursul oficial al judecătorilor nu reprezintă o chestiune de libertate individuală, ci rămâne strâns circumscrisă și subordonată promovării unor interese publice specifice. Funcțiile publice din cadrul puterii judecătorești nu reprezintă o tribună în exercitarea libertății de exprimare.

Conceptul de libertate de exprimare prevăzut la art. 10 din Convenție presupune existența unei libere alegeri de a exprima sau nu și de a spune ceea ce ne dorim. Recunoscând că reclamantul avea datoria de a se exprima pentru a proteja interesul public, majoritatea pare să contrazică teza potrivit căreia discursurile în cauză intrau în domeniul de aplicare al art. 10 din Convenție.

8. În speță, reclamantul era juridic abilitat să reprezinte Curtea Supremă. Majoritatea recunoaște în mod expres faptul că rolul și datoria președintelui Curții Constituționale constau, în special, în a-și da avizul în ceea ce privește reformele legislative care vizau instanțele și independența justiției. Reclamantul a făcut toate declarațiile în cauză în calitatea sa oficială (a se vedea pct. 145 din hotărâre). Această circumstanță esențială, stabilită în mod clar de majoritate, nu a fost contestată de părți.

Declarațiile reclamantului nu exprimau punctul său de vedere în calitate de cetățean, ci punctul oficial de vedere al unui organ al statului maghiar. Reclamantul nu putea pretinde că se exprimă în nume personal și că declarațiile sale nu reflectă poziția instituției pe care o a reprezenta, ceea ce, de altfel, nici nu a făcut. Nu există nicio îndoială că declarațiile care stau la baza plângerii sale se încadrează în categoria discursului oficial.

Întrebarea decisivă în speță este dacă garanțiile art. 10 se aplică discursului oficial. Pentru a răspunde, trebuie înțelese diferențele dintre discursul privat și discursul public. Discursul privat intră în sfera libertății de exprimare. Autorul declarațiilor nu are nevoie de un temei juridic pentru a se exprima. Orice exprimare care nu este interzisă este permisă. Discursul oficial este un instrument al puterii. Cel care se exprimă trebuie să fie juridic abilitat să facă acest lucru în mod oficial. Orice declarație dată oficial trebuie să aibă un temei juridic. Alegerea modului de exprimare nu este o chestiune de libertate personală, ci, în cel mai bun caz, face obiectul unei puteri discreționare. Organul statului nu trebuie să depășească limitele legale ale puterii sale.

A aplica garanțiile art. 10 discursului oficial înseamnă ca modul în care se exprimă organul statului să fie considerat o chestiune de libertate personală, și ca orice declarație care nu este în mod expres interzisă să fie permisă. Nu ar fi necesar un temei juridic specific pentru ca organele de stat să se exprime și orice restricție adusă discursului oficial ar trebui să fie conformă cu paragraful al doilea al art. 10 din Convenție. Discursul public ar putea apoi, în principiu, să exprime opiniile private și să servească intereselor personale ale titularului dreptului, inclusiv urmărirea dezvoltării personale a persoanei interesate. O situație în care discursul oficial ar aduce atinge drepturilor unui terț nu ar putea fi tratată ca o simplă ingerință a statului în exercitarea de către terț a drepturilor sale, ci ar constitui o situație de conflict între libertatea de exprimare a titularului funcției publice și drepturile părții terțe. Ar trebui așadar puse cu atenție în balanță aceste drepturi concurente pentru a rezolva conflictul dintre primul concept și cele din a doua categorie. Abordarea majorității, care constă în a aplica art. 10 discursului oficial, transformă o chestiune de exercitare a puterii de apreciere într-un act liber acoperit de garanțiile libertății individuale. A extinde garanțiile art. 10 la discursul oficial ar aduce astfel atingere protecției efective a individului împotriva statului.

Pentru toate aceste motive, considerăm că art. 10 nu este aplicabil discursului oficial (a se vedea pentru comparație, în contextul art. 5 din Legea fundamentală germană, C. Starck, Artikel 5, în: Kommentar zum Grundgesetz, H. von Mangoldt, F. Klein, C. Starck (editori), München, Verlag Franz Vahlen, 1999, vol. 1, pag. 659; H.D. Jarass, B. Pieroth, Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland, München, Verlag C.H. Beck, 2004, pag. 195, precum și cauza BVerwGE 1004, 323/326, citată în această lucrare).

9. A doua întrebare este dacă a existat, în speță o ingerință în drepturile reclamantului.

Reclamantul a fost privat de două mandate publice (președinte al Curții Supreme și președinte al Consiliului Național al Justiției), ceea ce înseamnă că a fost privat de atributele puterii publice. El a suferit, de asemenea, o atingere adusă drepturilor sale patrimoniale, în sensul că a pierdut unele avantaje materiale legate de ambele mandate publice.

Observăm în acest context, că o revocare din funcția publică constituie o ingerință în drepturile persoanei revocate. Cu toate acestea, reclamantul nu a fost eliberat din funcția publică, el și-a păstrat postul de judecător.

Suntem de acord că a priva pe cineva de beneficii materiale încalcă drepturile patrimoniale ale părții interesate și poate constitui o ingerință în exercitarea dreptului fundamental protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cu toate acestea, Curtea a declarat inadmisibile capetele de cerere formulate în acest sens în temeiul art. 1 din Protocolul nr 1, subliniind că „prin [C]onvenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu constând într-o anumită sumă „(pct. 105 din hotărârea Camerei). Prin urmare, Marea Cameră nu a putut examina acest aspect al cauzei. Ingerința cu care a fost sesizată a rămas așadar limitată la privarea de atribute ale puterii publice.

Majoritatea dezvoltă o motivare bazată pe ideea că retragerea atributelor puterii publice constituie o ingerință în exercitarea drepturilor individuale. În opinia noastră, abordarea sa în această privință este extrem de problematică din punct de vedere al drepturilor omului. Puterea publică nu poate face în niciun caz o parte din statutul personal al unei persoane fizice. Chiar dacă există un drept fundamental internațional recunoscut de a lua parte la conducerea treburilor publice și de a avea acces la funcția publică (art. 25 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice), drepturile omului nu includ dreptul de a menține puterea publică. Privarea de atribute ale puterii publice poate degrada statutul juridic al unui organ al statului, dar nu poate aduce atingere în sine exercitării drepturilor fundamentale ale deținătorului puterii în cauză. În funcție de circumstanțe, poate afecta poporul (Națiunea), deținătorul suprem al puterii suverane într-un stat democratic, sau, dimpotrivă, îi poate permite să-și afirme această putere suverană în ceea ce privește reprezentanții săi.

Simplul fapt că cineva a fost eliberat dintr-o funcție publică care implică exercitarea puterii publice și care și-a pierdut în consecință atributele puterii publice nu poate fi văzută în sine, ca o încălcare a drepturilor omului. Într-un sistem parlamentar, un vot de neîncredere acordat Guvernului (vot care ar antrena demisia membrilor acestui organ) constituie o atingere adusă drepturilor fundamentale ale membrilor Guvernului?

10. A treia întrebare de răspuns este dacă există o legătură de cauzalitate între declarațiile făcute de reclamant și încetarea mandatului său. Majoritatea încearcă să compenseze lipsa de probe suficiente în acest sens stabilind, pentru a examina prezenta cauză, noi norme privind sarcina probei. Potrivit majorității, reclamantul trebuie să prezinte elemente de probă prima facie ale legăturii de cauzalitate între comportamentul său și reacția autorităților; sarcina probei îi revine Guvernului.  Considerăm că, aici, normele în materie de sarcina probei nu au fost aplicate în deplină conformitate cu standardele justiției procedurale.

În primul rând, normele aplicate de majoritate nu sunt formulate în termeni generali. În mod surprinzător, partea corespunzătoare din motivare prevede următoarele: „Curtea consideră că, din moment ce există probe prima facie în favoarea versiunii faptelor prezentate de reclamant și a existenței unei legături de cauzalitate, sarcina probei trebuie să fie inversată și să revină Guvernului (pct. 149 din hotărâre). Se face aici referire la situația specifică a reclamantului, cea ce dă impresia că astfel, Curtea aplică o regulă ad-hoc, concepută special pentru cazul specific al unei anumite persoane. În plus, această normă nu este exprimată în contextul recapitulării principiilor generale aplicabile cauzei, ea este introdusă în analiza circumstanțelor particulare ale cauzei.

În al doilea rând, majoritatea nu indică cu suficientă claritate și precizie normele care se aplică în ceea ce privește sarcina probei. În special, nu precizează în mod expres care sunt cu exactitate elementele pe care Guvernul trebuie să le demonstreze. Această lipsă de precizie în ceea ce privește un punct atât de crucial are în mod evident, impact asupra rezultatului cauzei.

În al treilea rând, normele în materie de sarcina probei sunt de o importanță crucială pentru rezultatul cauzei. Astfel cum sunt formulate de Curte în speță, aceste norme depășesc simpla concretizare a obligației generale de a justifica ingerințele în exercitarea drepturilor omului, ele determină domeniul de aplicare al faptelor relevante pentru soluționarea cauzei. Curtea a subliniat deja în jurisprudența sa că o instanță nu ar trebui să surprindă părțile examinând ex officio aspecte de drept sau de fapt importante pe care părțile nu le-au ridicat (a se vedea, în special, hotărârile pronunțate în Clinique des Acacias și alții împotriva Franței (nr. 65399/01, 65406/01, 65405/01 și 65407/01, 13 octombrie 2005), Čepek împotriva Republicii Cehe (nr. 9815/10, 5 septembrie 2013), Alexe împotriva României (nr. 66522/09, 3 mai 2016), și Liga Portuguesa de Futebol Profissional împotriva Portugaliei (nr. 4687/11, 17 mai 2016)). Prin urmare, ar fi fost de preferat, urmând jurisprudența referitoare la respectarea principiului contradictorialității, să se atragă în mod explicit atenția părților în ceea ce privește norma sarcinii probei care urmează să fie aplicată și să le invite să-și prezinte poziția în lumina acestei norme. Eșecul în a proceda astfel a avut un impact asupra poziției Guvernului în cadrul procedurii.. Abordarea adoptată de majoritate pare să se abată de la standardele stricte ale unui proces echitabil stabilite de Curte.

În al patrulea rând, orice normă în ceea ce privește repartizarea sarcinii probei trebuie să aibă o justificare suficientă. Este posibil ca o astfel de normă să nu reflecte în mod necesar o generalizare a faptelor (în temeiul principiului praesumptio sumitur de eo quod plerumque fit), dar, în orice caz, trebuie să țină cont de contextul faptelor în care se aplică și să aibă un temei axiologic solid. Observăm, în plus, că principiul affirmanti neganti incumbit probatio este larg acceptat în cultura juridică europeană. Deși Curtea a afirmat în contextul cauzelor referitoare la art. 2 și 3 că „procedura prevăzută de Convenție nu se pretează întotdeauna la o aplicare riguroasă a principiului affirmanti incumbit probatio” [a se vedea, de exemplu, hotărârea Hassan împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29750/09, pct. 49, CEDO 2014], excepțiile de la acest principiu necesită o justificare puternică. Cu siguranță, nu există nicio îndoială că Guvernul trebuia să fie obligat să justifice reformele care implicau o ingerință în exercitarea unor drepturi protejate de Convenție, însă, în cazuri precum cel din prezenta speță, o atribuire a sarcinii probei precum cea făcută de Curte poate face extrem de dificil (dacă nu imposibil) ca partea căreia îi revine această sarcină să-și probeze teza. Potrivit normelor aplicate de majoritate în prezenta hotărâre, o reformă constituțională care are consecințe negative asupra titularului unor funcții publice (sau asupra unui grup de persoane identificate în mod clar ca fiind titulare ale unor funcții publice), care a criticat anterior Guvernul va fi, în principiu, considerată o ingerință inacceptabilă în exercitarea de către această persoană sau de către aceste persoane a libertății de exprimare. Problema atribuirii sarcinii probei în astfel de cazuri ar trebui așadar reexaminată.

Oricum, nu suntem convinși că există o legătură de cauzalitate în speță. Aparent, încetarea mandatului reclamantului a fost decisă întrucât majoritatea parlamentară din Ungaria a dorit să plaseze în două poziții-cheie din sistemul judiciar persoane ale căror puncte de vedere erau mai apropiate de ale sale. Pare că măsura în litigiu nu este o sancțiune pentru declarațiile din trecut, ci mai degrabă un mijloc de a influența modul în care cele două organe ale statului vor funcționa în viitor. Cu alte cuvinte, reclamantul a fost probabil înlocuit nu pentru ceea ce a spus sau nu a spus, ci pentru că s-a considerat că era o persoană care risca să fie tentată să-și exercite puterile într-un mod care s-ar fi opus politicii majorității parlamentare în viitor. Evident că, într-un stat de drept, un astfel de considerent nu poate niciodată justifica o atingere adusă independenței justiției.

11. Majoritatea consideră că ingerința în litigiu nu viza niciunul dintre scopurile legitime prevăzute la art. 10 § 2 (pct. 157). Cu toate acestea, examinează întrebarea dacă ingerința era necesară într-o societate democratică. Această abordare este problematică, deoarece necesitatea ingerinței nu poate fi evaluată în lumina unui scop legitim. Existența unui scop legitim constituie o condiție prealabilă logică pentru evaluarea proporționalității. O măsură care restrânge drepturi trebuie să fie „proporțională cu scopul legitim urmărit” (a se vedea pct. 158 din hotărâre). În lipsa oricărui scop legitim, întreaga problemă a necesității devine lipsită de obiect.

12. În speță, majoritatea, invocând jurisprudența existentă, afirmă că art. 6 este aplicabil în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: în primul rând, miza este un drept protejat de legislația națională și, în al doilea rând, acest drept este de natură civilă. Majoritatea consideră, în plus, că art. 6 nu este aplicabil litigiilor de muncă care implică funcționari în cazul în care, în al treilea rând, accesul funcționarilor respectivi la instanțele interne este exclus în mod general, abstract și previzibil și, în al patrulea rând, această excludere vizează un scop legitim și este proporțional cu aceasta. În opinia noastră, primele două condiții nu sunt îndeplinite, în timp ce a treia și a patra, care exclud aplicarea art. 6, sunt.

În primul rând, situația juridică a reclamantului, pe care reforma a modificat-o, nu poate fi analizată ca un drept subiectiv. Nu există nicio îndoială că reclamantul nu poate fi demis din funcția sa de judecător. Într-un astfel de caz, ne-am fi confruntat cu o atingere adusă unui drept individual, dreptul de acces la funcția publică. Cu toate acestea, nu este vorba despre revocarea unui judecător, ci despre încetarea unor funcții administrative specifice în cadrul puterii judecătorești. Este adevărat că legislația maghiară anterioară reformei constituționale prevedea un mandat de 6 ani și definea cu precizie condițiile încetării mandatului. Totuși, așa cum am explicat mai sus, această normă nu fusese adoptată pentru a proteja interesele individuale ale titularului funcției , ci interesul public care rezidă în independența justiției. În special, nu fusese stabilită pentru a-i permite reclamantului să-și facă planuri personale de viitor, ci pentru a asigura exercitarea puterii judecătorești în bune condiții. Titularul unei funcții publice învestite cu putere publică nu are un drept subiectiv de a-și păstra această putere.

Chiar presupunând că situația juridică a reclamantului corespundea unui drept subiectiv, ar trebui stabilită natura exactă a dreptului și determinat cine era titularul acestuia, cine erau debitorii (organele obligate să-l pună în aplicare) și care era conținutul exact al acestuia. În special, ar trebui să se determine organele statului în raport cu care acest drept era opozabil. Drepturile recunoscute în dreptul intern nu poate fi toate opozabile Parlamentului  atunci când acționează în calitate de legiuitor obișnuit, iar acest lucru este valabil mai ales atunci când acționează în calitate de deținător al puterii constituante.

În al doilea rând, un litigiu referitor la dezînvestirea președintelui Curții Supreme sau a președintelui Consiliului Național al Justiției nu reprezintă un litigiu civil, ci un litigiu de drept public, mai precis un litigiu de drept public între doi organe ale statului în ceea ce privește situația unuia și a celuilalt și limitele puterilor acestora.

În al treilea rând, este adevărat că norma de drept constituțional în cauză afecta un anumit individ. Cu toate acestea, cred că acestuia îi era exclus accesul la o instanță în mod general, abstract și previzibil prin faptul că dispozițiile în litigiu erau de natură constituțională. Rangul constituțional al acestor dispoziții excludea, în sine, în mod categoric posibilitatea ca ele să facă obiectul unui control jurisdicțional. De altfel, majoritatea recunoaște că nu exista nicio îndoială că reclamantul nu putea să-și prezinte cauza în fața Curții Constituționale (pct. 75).

În al patrulea rând, suntem de acord cu afirmația că înaltele părțile contractante trebuie să-și exercite puterea constituantă respecând obligațiile care decurg din Convenție. Cu toate acestea, atunci când se stabilește întinderea acestor obligații în ceea ce privește deschiderea unor căi de atac efective și accesul la instanțe, trebuie să se țină seama și de particularitățile puterii constituante într-un stat democratic. Norma potrivit căreia măsurile de natură constituțională nu pot face obiectul controlului jurisdicțional, are drept obiectiv menținerea suveranității populare, care își găsește una dintre expresii în libertatea puterii constituante. Aceasta protejează dreptul poporului de a alege în mod liber un sistem constituțional drept fundament și cadru al exercitării puterii publice; și își găsește o bază solidă în art. 3 din Protocolul nr. 1, care protejează dreptul de a alege un corp legislativ (a se vedea în continuare).

În opinia noastră, art. 6 nu este aplicabil „dreptului” recunoscut de majoritate în speță și, prin urmare, nu a fost încălcat acest articol.

13. Una dintre dificultățile prezentei cauze provine din structura ierarhică a dreptului. Pe de o parte, orice normă de rang inferior trebuie să fie compatibilă cu normele de rang superior și, în special întreaga legislație ordinară trebuie să fie compatibilă cu Constituția. Pe de altă parte, o normă de rang superior poate modifica norme de rang inferior.

Situația juridică a reclamantului, examinată de majoritate, fusese definită de legislația ordinară. Dreptul pretins al persoanei interesate era așadar protejat de legislația ordinară. Aceasta îl proteja pe președintele Curții Supreme în raporturile sale cu puterea executivă și puterea legislativă. Nu îl proteja față de puterea constituantă. Majoritatea încearcă să demonstreze în motivarea sa că reclamantul avea „dreptul” de a nu fi privat de mandatul său de președinte al Curții Supreme în temeiul legislației ordinare. Or, în același timp, fără a dezbate problema, decide că impuse de o putere constituită sunt opozabile puterii constituante. „Dreptul”, stabilit de majoritate și „dreptul” protejat de legislația internă sunt diferite. Al doilea oferă protecție doar împotriva puterilor constituite, în timp ce primul ar trebui să ofere deopotrivă protecție împotriva puterii constituante, sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului.

Majoritatea își dezvoltă motivarea ca și cum toate normele de drept din sistemul juridic maghiar ar avea același rang în ierarhia normelor. Se pune totuși întrebarea despre cum ar putea garanțiile de stabilitate a locului de muncă, derivate din legislația ordinară, ar putea obliga organul care reprezintă voința suverană a poporului, atunci când acesta adoptă norme de drept de rang superior în ierarhia normelor. Spre deosebire de drepturile garantate de tratatele internaționale, drepturile recunoscute în sistemul juridic național, prin însăși natura lor, nu oferă protecție împotriva modificărilor aduse Constituției. În cazul în care Convenția europeană a drepturilor omului poate transforma drepturi constituționale pe care nu le protejează în drepturi supraconstituționale, atunci acest fapt ar fi trebuit explicat în mod clar.

În plus, măsurile în litigiu au fost introduse nu printr-un text de lege ordinară, ci prin legi de natură constituțională. Constituția națională este expresia cea mai fundamentală a suveranității populară. Adoptarea și modificarea sa urmează o procedură specială care necesită o majoritate calificată, ceea ce asigură textului rezultat o legitimitate puternică, bazată pe consensul dintre principalele partide politice, sau cel puțin pe un sprijin politic deosebit de largă din partea partidului majoritar. În plus, suveranitatea populară înseamnă că poporul are, în principiu, puterea de a-i numi și demite pe deținătorii puterii publice. Autonomia constituțională a statului reprezintă o condiție prealabilă a caracterului democratic al guvernării.

14. În speță, majoritatea concluzionează încălcarea art. 6, întrucât reclamantul nu a putut să conteste dispozițiile constituționale în litigiu în fața unei instanțe interne, adică pe motiv că nu era posibil în Ungaria controlul jurisdicțional asupra aceste dispoziții.

Observăm aici că, până în prezent, Curtea nu a afirmat niciodată că această Convenție impune să se prevadă un control jurisdicțional al legislației. A afirmat chiar contrariul. Este util să reamintim că, în hotărârea Paksas împotriva Lituaniei [(MC), nr. 34932/04, pct. 114, CEDO 2011 (extrase)], a explicat că „art. 13 din Convenție, care nu se mărginește să garanteze un recurs care să dea dreptul ca legile unui stat-parte să poată fi supuse examinării unei autorități naționale pe motiv că sunt contrare Convenției [a se vedea, de exemplu, James și alții împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 85, seria A, nr. 98, Christine Goodwin împotriva Regatul Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 113, CEDO 2002-VI, Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 137, CEDO 2005-X, și Tsonyo Tsonev împotriva Bulgariei, nr. 33726/03, pct. 47, 1 octombrie 2009] nu poate impune nici existența unui recurs care să permită contestarea unei jurisprudențe constituționale care produce efect juridic”. În speță, majoritatea pare să se îndepărteze de la această abordare. Astfel, pare că, cel puțin în anumite circumstanțe, un control jurisdicțional al normelor de drept devine acum o obligație în temeiul Convenției.

În plus, majoritatea impune un control jurisdicțional nu numai pentru legislația ordinară, ci și pentru dispozițiile constituționale. Cu toate acestea, în multe țări democratice, nu există un control jurisdicțional al textelor de lege de natură constituțională. În altele, acest control poate fi limitat la procedura de adoptare a textului, al cărei conținut nu mai ține, în schimb de competența judecătorilor. În mod excepțional, instanțele pot verifica fondul legilor de natură constituțională [a se vedea, de exemplu, hotărârea Curții Supreme a Indiei din 24 aprilie 1973 în cauza Sanctitatea Sa Kesavananda Bharati Sripadagalvaru și alții împotriva Statului Kerala și a altor state, (1973) 4 SCC 225]. În cazul în care noua abordare dezvoltată în speță de Curtea Europeană a Drepturilor Omului se confirmă în viitor, va avea ca rezultat o transformare majoră a constituționalismului european.

Art. 3 din Protocolul nr. 1 protejează dreptul cetățenilor de a alege corpul legislativ. Acest drept este semnificativ numai în cazul în care corpul ales are puteri legislative largi. Art. 3 reprezintă temeiul juridic pentru recunoașterea unei marje largi de apreciere a înaltelor părți contractante în temeiul Convenției (a se vedea opinia noastră separată anexată la hotărârea Firth și alții împotriva Regatului Unit, nr. 47784/09, 47806/09, 47812/09, 47818/09, 47829/09, 49001/09, 49007/09, 49018/09, 49033/09 și 49036/09, 12 august 2014). El este valabil a fortiori în cazul organelor titulare ale puterii constituante, ale căror decizii sunt luate în cadrul unor proceduri speciale care le asigură o largă legitimitate politică la nivel național. Or, potrivit abordării adoptate în speță, expresia cea mai importantă a suveranității populare, respectiv constituția națională, este în prezent supusă controlului unei instanțe internaționale în temeiul Convenției, control care se extinde la motivele reale ale unor reforme constituționale. Prezenta hotărâre reprezintă un pas important în direcția unei limitări substanțiale a autonomiei constituționale a înaltelor părți contractante.

15. Majoritatea a decis să acorde reclamantului despăgubiri nu numai pentru prejudiciul moral, ci și pentru prejudiciul material. Această parte a hotărârii ridică două obiecții. În primul rând, pare dificil de conciliat cu decizia Camerei de a nu examina cererea din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1. Acordarea unei despăgubiri cu titlu de prejudiciu material ar fi fost mai potrivită în cazul unei ingerințe ilicite în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. În al doilea rând, și în mod mult mai fundamental, măsura în cauză a constituit, așa cum s-a indicat mai sus, o atingere adusă independenței justiției, nu drepturilor individuale ale reclamantului.

16. Aș dori să subliniez o altă consecință problematică hotărârii pronunțate în speță. Libertatea presupune responsabilitate. A afirma că judecătorii care vorbesc în calitate oficială beneficiază de libertatea de exprimare implică faptul că aceiași judecători își vor asuma o responsabilitate personală mai strictă pentru acțiunile lor. În cazul în care judecătorii care acționează oficial pot pretinde că își exercită drepturi fundamentale și chiar să obțină compensații materiale pentru o ingerință ilicită în comportamentul lor oficial, atunci aceștia ar trebui să fie considerați personal răspunzători pentru orice încălcare a legii. Hotărârea ar putea fi folosită ca un argument în favoarea extinderii răspunderii personale a judecătorilor pentru comportamentul lor oficial, în general.

17. În cele din urmă, observ că majoritatea a decis să ignore în motivarea sa aspectele de drept și argumentele juridice ridicate de minoritate. Publicul va judeca dacă această alegere face ca hotărârea să fie mai convingătoare.

18. În concluzie, dorim să spunem că, în opinia noastră, prezenta speță se referă la un litigiu de drept public între două organe ale statului maghiar: Curtea Supremă pe de o parte, și Parlamentul care își exercită puterea constituantă, pe de altă parte. Hotărârea se referă la aspecte fundamentale legate de statul de drept, în general, și la independența justiției, în particular, dar nu ține de competența Curții Europene a Drepturilor Omului. Alte instrumente sunt disponibile pentru a proteja independența justiției, atât în cadrul Consiliului Europei, cât și al Uniunii Europene.

Majoritatea a decis să ia în considerare că anumite situații juridice ale organelor de stat au fost acoperite de prevederile Convenției, extinzând astfel aplicabilitatea dispozițiilor menționate la aceste organisme. În plus, normele de drept privind independența sistemului judiciar sunt interpretate aici, într-un mod care pare să le transforme în drepturile speciale ale omului acordate judecătorilor. În acest fel, competența Curții se extinde la anumite litigii de drept public între organele de stat încercând să le transforme litigii referitoare la drepturile omului. Există o schimbare majoră în paradigma protecției europene a drepturilor omului, precum și o provocare pentru tradiția juridică europeană. Ne temem că această abordare, care este de a recunoaște în mod tacit drepturi ale omului pentru organe ale statului, ar putea, pe termen lung, să submineze eficacitatea protecției drepturilor omului în Europa.

[1] . În temeiul art. 31 § 2, dispozițiile tranzitorii făceau parte din Legea fundamentală. Prima modificare (din 18 iunie 2012) a Legii fundamentale, la art. 1 § 1, adăuga un nou punct 5 la dispozițiile finale la Legea fundamentală. Acest punct preciza că dispozițiile tranzitorii fac parte din Legea fundamentală.

[2] . Legile organice necesită majoritatea a două treimi din voturi pentru a fi adoptate sau modificate.

[3] . A patra modificare a Legii fundamentale, datată 25 martie 2013, a transferat textul art. 11 din dispozițiile tranzitorii la pct. 14 din dispozițiile finale ale Legii fundamentale.

[4] . La art 1 § 1, prima modificare a Legii fundamentale, din 18 iunie 2012, a adăugat la dispozițiile finale ale Legi fundamentale un pct. 5, potrivit căruia dispozițiile tranzitorii fac parte din Legea fundamentală.

[5] . Art. 258 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) conferă Comisiei, în calitate de gardian al tratatelor, competența de a lua măsurile legale care se impun față de un stat membru care nu-și respectă obligațiile care decurg din aplicarea dreptului Uniunii Europene.

[6] . Adoptată în cursul unei reuniuni (organizată sub egida Consiliului Europei) care a avut loc la Strasbourg cu diferiți participanți provenind din țări europene și  două asociații internaționale ale judecătorilor, confirmată de reuniunea președinților instanțelor supreme din țările Europei Centrale și de Est, care a avut loc la Kiev, în perioada 12-14 octombrie 1998, reconfirmată apoi de reprezentanții ministerelor Justiției din 25 de țări europene care s-au reunit la Lisabona, în perioada 8-10 aprilie 1999.

[7] . La pct. 22 din observațiile sale scrise din 8 aprilie 2015.

[8] . 25 noiembrie 1993, Seria A, nr. 279‑B. A se vedea pct. 107 din hotărâre.

[9] . Acest caz a fost studiat în doctrina constituțională (de exemplu, în Germania, în lucrarea de temelie a lui Otto Bachof, Verfassungswidrige Verfassungsnormen?, Tübingen: J. C. B. Mohr (Paul Siebeck), 1951, și de Gottfried Dietze în „Unconstitutional Constitutional Norms? Constitutional Development in Postwar Germany”, Virginia Law Review, vol. 42, nr. 1 (ianuarie 1956), pag. 1-22; a se vedea, de asemenea, pentru o viziune din afara Europei, Aharon Barak, „Unconstitutional Constitutional Amendments”, Israel Law Review, vol. 44 (2011), pag. 321-341, și Yaniv Roznai, Unconstitutional Constitutional Amendments: A Study of the Nature and Limits of Constitutional Amendment Powers, London School of Economics and Political Science, 2014).

[10] . Pentru o descriere detaliată a dezbaterii, a se vedea „Keeping the guardian under control: The case of Hungary”, raport scris de Krisztina Kovács, 25 iulie 2013, CDL-JU(2013)006, Gábor Halmai, „Unconstitutional Constitutional Amendments. Constitutional Courts as Guardians of the Constitution? ”, Constellations, 2 (2012), pag. 182-203, precum și un foarte interesant studiu , „Analysis of the Performance of Hungary’s «one-party elected» Constitutional Court Judges between 2011 and 2014”, Institutul Eötvös Károly, Uniunea maghiară pentru libertăți civile și Comitetul Helsinki maghiar, 2014, disponibil on-line. A se vedea, de asemenea, cu privire la problema specifică a compatibilității noilor dispoziții constituționale cu principiile constituționale ale statului de drept și independența justiției în Ungaria, documentele CDL-AD(2011)016-f, „Aviz privind noua constituție a Ungariei, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 87-a sesiuni plenare” (Veneția, 17-18 iunie 2011), pct. 140, CDL-AD(2013)012, „Avizul 720/2013 al Comisiei de la Veneția privind al patrulea amendament al Legii fundamentale a Ungariei”, Strasbourg, 17 iunie 2013, pct. 115, CDL-AD(2012)001(corr)-f, „Aviz privind Legea CLXII din 2011 privind statutul juridic și remunerarea judecătorilor și Legea CLXI din 2011 privind organizarea și administrarea instanțelor din Ungaria, adoptate de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 90-a sesiuni plenare” (Veneția, 16-17 martie 2012), pct. 118, și CDL-AD(2012)020, „Avizprivind actele cardinale privind sistemul judiciar care au fost modificate în urma adoptării Avizului CDL-AD(2012)001 privind Ungaria”, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 92-a sesiuni plenare (Veneția, 12-13 octombrie 2012), pct. 88.

[11] . Decizia nr. 45/2012. (XII. 29.) AB a Curții Constituționale a Republicii Ungaria (pct. IV.7), ABK ianuarie 2013, 2, 29), și Decizia nr. 166/2011. (XII. 20.) AB a Curții Constituționale a Republicii Ungaria, ABH 2011, 545.

[12] . Similar, art. 112 din Constituția norvegiană din 1814, art. 139 din Constituția italiană din 1947, art. 79 § 3 din Legea fundamentală germană din 1949, art. 89 din Constituția franceză din 1958, art. 288 din Constituția portugheză din 1976 sau art. 4 din Constituția turcă din 1982.

[13] . A se vedea decizia nr. 22/2012. (V. 11.) AB a Curțiii Constituționale a Republicii Ungaria, ABK iunie 2012, 94, 97: „În noile cauze, Curtea Constituțională poate folosi argumente existente în precedentele sale anterioare intrării în vigoare a Legii fundamentale în ceea ce privește problema constituțională asupra căreia se pronunță în decizia sa, cu condiția ca acest lucru să fie posibil având în vedere dispozițiile concrete și regulile de interpretare a Legii fundamentale, cu conținut identic sau similar celui al dispozițiilor fostei Constituții. [...] Concluziile Curțiii Constituționale în ceea ce privește valorile fundamentale, drepturile și libertățile fundamentale și instituțiile constituționale cărora Legea fundamentală nu le aduce modificări rămân valabile. ”

[14] . A se vedea pct. 55 din prezenta hotărâre.

[15] . A se vedea pct. 56 din prezenta hotărâre.

[16] . A se vedea deciziile privind Autoritatea de supraveghere financiară maghiară (nr. 7/2004. (III.24.) AB), Autoritatea maghiară de reglementare în domeniul energiei (nr. 5/2007. (II.27.) AB), Autoritatea maghiară de reglementare în domeniul energiei (nr. 183/2010. (X.28.) AB). De exemplu, în Decizia nr. 5/2007, Curtea Constituțională a observat că nu s-a produs nicio reorganizare a Autorității, doar competențele acesteia schimbându-se, și că funcțiile de președinte și de vicepreședinte ai acestei instituții nu au fost eliminate.

[17] . Decizia nr. 7/2004. (III.24.) AB, citată anterior.

[18] . Decizia nr. 183/2010. (X.28) AB, citată anterior.

[19] . A se vedea criticile aduse acestor modificări formulate în Avizul nr. 720/2013 al Comisiei de la Veneția (citată anterior, pct. 88-108). Poziția Guvernului maghiar se baza pe avizul juridic dat de o universitate germană, care pleda pentru o poziție de același rang pentru toate dispozițiile constituționale în ordinea constituțională maghiară, și, prin urmare, considera așadar că normele constituționale nu pot fi neconstituționale și că Curtea Constituțională nu are competența de a supune controlului său constituționalitatea substanțială a dispozițiilor de natură constituțională, cu excepția cazului unei modificări constituționale de natură să pună în pericol principiul „protecției demnității umane” – Grundsatz vom Schutz der Menschenwürde (Rechtsgutachten zur Verfassungs- und Europarechtskonformität der Vierten Verfassungsnovelle zum ungarischen Grundgesetz vom 11./25. März 2013, Prof. Rupert Scholz, Berlin, 18 aprilie 2013).

[20] . Decizia nr. 12/2013 (V.24) AB a Curții Constituționale a Republicii Ungare.

[21] . A se vedea raportul redactat de Krisztina Kovács, citat anterior, care face trimitere la exemplul Curții Supreme indiene.

[22] . Vistiņš și Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, 25 octombrie 2012.

[23] . Gustave Radbruch, „Fünf Minuten Rechtsphilosophie”, Rhein-Neckar-Zeitung, 12 septembrie 1945, și, în engleză, „Five Minutes of Legal Philosophy” (1945), Oxford Journal of Legal Studies, vol. 26, nr. 1, 2006, pag. 13-15.

[24] . A se vedea, de exemplu, Campbell și Fell împotriva Regatului Unit, nr. 7819/77 și 7878/77, 28 iunie 1984, pct. 80, Cooper împotriva Regatului Unit, nr. 48843/99, 16 decembrie 2003, pct. 118, și Fruni împotriva Slovaciei, nr. 8014/07, pct. 145, 21 iunie 2011.

[25] . Decizia nr. 45/2012, citată anterior. A se vedea, de asemenea, Decizia nr. 166/2011. (XII. 20.) AB a Curții Constituționale a Republicii Ungaria, ABH 2011, 545. De exemplu, Consiliul de stat francez recunoaște un drept individual al judecătorului la inamovibilitate, prin hotărârea pe care a pronunțat-o la 27 mai 1949 în cauza Veron-Reville (Gazette du Palais, 10 iunie 1949, pag. 34-36).

[26] . Cu privire la caracterul dualist al sistemului maghiar, a se vedea „Raport privind punerea în aplicare a tratatelor internaționale privind drepturile omului în legislația națională și rolul instanțelor”, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de a 100-a sesiuni plenare (Roma, 10-11 octombrie 2014), CDL-AD(2014)036-f, pct. 22, precum și Nóra Chronowski și Erzsébet Csatlós, „Judicial Dialogue or National Monologue? The International Law and Hungarian Courts”, ELTE Law Journal, 2013-1, pag. 7-29; Nóra Chronowski, Timea Drinóczi și Ildikó Ernszt, „Hungary”, în Dinah Shelton (editor), International Law and Domestic Legal Systems, Incorporation, Transformation and Persuasion, Oxford, OUP, 2011, pag. 259-287 ; și Anneli Albi, EU Enlargement and the Constitutions of Central and Eastern Europe, Cambridge, CUP, 2005, pag. 82-87. În plus, „normele de drept internațional general recunoscute” se aplică direct în ordinea juridică maghiară, în temeiul art. Q (3) din Legea fundamentală. Potrivit Curții Constituționale, expresia „normele de drept internațional general recunoscute” astfel cum este ea utilizată atât în Constituția din 1949, cât și în Legea fundamentală din 2011 se referă la normele universale de drept internațional cutumiar, normele imperative (jus cogens) și principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate (a se vedea decizia Curții Constituționale a Republicii Ungare nr. 30/1998. VI. 25.) AB, ABH 1998, 220).

[27] . Astfel, din punctul de vedere al dreptului european al drepturilor omului, distincția dintre țările moniste și țările dualiste reprezintă o „falsă problemă”. A se vedea excelentul articol al lui Andrew Drzemczewski, „Les faux débats entre monisme et dualisme – droit international et droit français : l’exemple du contentieux des droits de l’homme”, Boletim da sociedade brasileira de direito internacional, Ano 51, nr. 113/118 (ian./dec. 1998), p. 100. Andrew Drzemczewski face următoarea observație iluminatorie: Atunci când Comitetul Miniștrilor (...) supraveghează punerea în aplicare a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, el nu ia în niciodată în considerare caracterul monist sau dualist al statului, nici faptul că acesta a încorporat sau nu dispozițiile Convenției europene în dreptul său intern” (sublinierea autorului).

[28] . Această teză a fost exprimată în fața Marii Camere.

[29] . Pentru a relua formula folosită de procurorul general Dupin în timpul Monarhiei din iulie, „un judecător care se teme pentru poziția sa nu mai face dreptate” (citat în Marcel Rousselet, Istoria magistraturii franceze de la origini până în prezent, vol. 2), p. 174.

[30] . Această teză a fost exprimată în fața Marii Camere.

[31] . A se vedea pct. 150 din hotărâre.

[32] . A se vedea pct. 149 din hotărâre.

[33] . A se vedea pct. 59 din hotărâre.

[34] . Art. 1 lit. b din Statutul Consiliului Europei (1949).

[35] . A se vedea în acest sens, în special, Greer și Wildhaber, „Revisiting the debate about «constitutionalising» the ECtHR”, Human Rights Law Review 12:4 (2012), pag. 655-687; De Londras, „Dual Functionality and the persistent frailty of the European Court of Human Rights”, European Human Rights Law Review, ediția 1 (2013), pag. 38-46; Arnold, „National and supranational constitutionalism in Europe”, New Millennium constitutionalism: paradigms of reality and challenges, Harutyunyan (editor), 2013, pag. 121-‑134; Sweet, „Sur la constitutionnalisation de la Convention européenne des droits de l’homme: cinquante ans après son installation, la Cour européenne des droits de l’homme conçue comme une Cour constitutionnelle”, Revue trimestrielle des droits de l’homme (2009), pag. 923-944; Levinet, „La Convention européenne des droits de l’homme, socle de la protection des droits de l’homme dans le droit constitutionnel européen”, Études: le droit constitutionnel européen, quel droit constitutionnel européen?, Gaudin, Annuaire de droit européen, vol. 6 (2008), pag. 89-123; Costa, „La Cour européenne des droits de l’homme est-elle une cour constitutionnelle? ”, Mélanges en l’honneur de Jean Gicquet, Montchrestien (editor), 2007, pag.1-15; Greer, The European Convention on Human Rights. Achievements, Problems and Prospects, Cambridge University Press, 2006, pag. 172-173 și 195; Wildhaber, „The role of the European Court of Human Rights: an Evaluation”, Mediterranean Journal of Human Rights, 8 (2004), pag. 9-29; Alkema, „The European Convention as a constitution and its court as a constitutional court”, Protection des droits de l’homme, Mélanges à la mémoire de Rolv Ryssdal, Paul Mahoney și alții, (editori), Carl Heymanns Verlag KG, Cologne, 2000, pag. 541-563; Flauss, „Curtea europeană a drepturilor omului este o Curte consituțională? ”, Convenția europeană a drepturilor omului: evoluții recente și noi provocări, Bruylant, Bruxelles, 1997, pag. 68-92; și Schokkenbroek, „Judicial review by the European Court of Human Rights: constitutionalism at European level”, Judicial control: comparative essays on judicial review, Bakker și alții, Anvers-Apeldoorn, Maklu, 1995, pag.153-165.

[36] . Anchugov și Gladkov împotriva Rusiei, nr. 11157/04 și 15162/05, pct. 50, 4 iulie 2013, Sejdić și Finci împotriva Bosniei și Herțegovina (MC), nr. 27996/06 și 34836/06, pct. 40, 41 și 54, CEDO 2009, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 103, 26 aprilie 2007, și Partidul Comunist Unificat din Turcia și alții împotriva Turciei, 30 ianuarie 1998, pct. 29, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I. Principii similare au fost stabilite în contextul aplicării Convenției americane a drepturilor omului de către Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, în special în „The Last Temptation of Christ” (Olmedo-Bustos și alții) împotriva Chile, Fond, Reparații și Costuri, Hotărâre, 5 februarie 2001 (a se vedea Mac-Gregor, „The Constitutionalization of International law in Latin America, Conventionality Control, The New doctrine of the Inter-American Court of Human Rights”, AJIL Unbound, 1 noiembrie 2015, cu jurisprudența citată).

[37] . Loizidou împotriva Turciei (excepții preliminare), nr. 15318/89, pct. 75, 23 martie 1995, seria A, nr. 310. Potrivit Deciziei nr. 61/2011. VII. 13.) AB a Curții Constituționale a Republicii Ungare, ABH 2011, 290, 321, din principiul pacta sunt servanda rezultă că Curtea Constituțională trebuie să respecte jurisprudența Curții, chiar dacă nu decurge din propriile precedente. Există un astfel de exemplu în Decizia nr. 4/2013. II. 21.) AB a Curții Constituționale a Republicii Ungare, ABH 2013, 188-211, care a urmat hotărârii pronunțate de Curte în cauza Vajnai împotriva Ungariei (nr. 33629/06) referitoare la incriminarea utilizării stelei roșii cu cinci colțuri. Instanțele de grad inferior oferă, de asemenea, exemple excelente ale acestei atitudini, cum ar fi remarcabila Decizie 5.Pf.20.738/2009/7 pronunțată de Curtea de Apel regională Budapesta, în cauza Garda Maghiară.

[38] . Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a subliniat în mod constant atât aspectele personale, cât și aspectele subiective ale aspectelor instituționale și obiective ale independenței justiției, stabilind o strânsă legătură între aspectele instituționale și obiective și „aspectele esențiale ale statului de drept și ale ordinii democratice în sine” [Curtea Supremă de Justiție (Quintana Coello și alții) împotriva Ecuadorului, CIDO, Seria C, nr. 266, pct. 154, 23 august 2013].

[39] . Cauza Barrios Altos, hotărârea din 30 noiembrie 2001, CIDO, seria C, nr. 87, pct. 44 (2001), urmată, în special, de cauza Almonacid Arellano și alții împotriva Chile, del Rosario Gómez Olivares și alții (în numele lui Almonacid Arellano) împotriva Chile, excepții preliminare, fond, reparații și cheltuieli de judecată, CIDO, seria C, nr. 154, pct. 119 (2006).

[40] . A se vedea, mutatis mutandis, Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, nr. 21722/11, pct. 208, 9 ianuarie 2013.

[41] . După cum a subliniat în mod corect Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, încălcările de drept ale drepturilor omului nu pot fi șterse cu votul unei majorități politice, chiar dacă acest vot este democratic și chiar dacă măsura în cauză a avut o largă majoritate (Gelman împotriva Uruguayului, fond, reparații și cheltuieli de judecată, hotărârea din 24 februarie 2011, CIDO, Seria C, nr. 221, pct. 238-239).

[42] . Știm, în fapt, că, în ciuda îmbogățirii sale pe cale jurisprudențială, art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție are un domeniu de aplicare mai limitat decât cel al art. 25 din PIDCP.

Full & Egal Universal Law Academy