©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 44746/08
formulată de Vasile BALAN
împotriva Moldovei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 24 ianuarie 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
având în vedere cererile menţionate anterior, introduse la 1 septembrie 2008,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamantul, domnul Vasile Balan, este resortisant moldovean, s-a născut în 1956 şi locuieşte în Pănăşeşti. Acesta a fost reprezentat în faţa Curţii de domnul Lilian Osoian, avocat în Chişinău. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Vladimir Grosu.
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea internă în favoarea reclamantului şi executarea acesteia
2. Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează.
3. La 28 septembrie 2003, reclamantul a fost lovit accidental de o persoană, D., suferind o leziune la femurul stâng. La o dată neprecizată, reclamantul a introdus o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva lui D., urmărind să obţină pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care D. să fie obligat la repararea prejudiciului material.
4. La 26 noiembrie 2004, Judecătoria Străşeni l-a obligat pe D. să îi plătească reclamantului 7 184 lei moldoveneşti (MDL) [echivalentul a 435 euro (EUR)] ca despăgubire pentru prejudiciul material şi 215 MDL (13 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată. Hotărârea a rămas definitivă şi a fost învestită cu formulă executorie. Până în prezent, hotărârea nu a fost pusă în executare.
2. Hotărârea-pilot Olaru şi alţii şi efectele acesteia pentru cauzele similare
5. La 28 iulie 2009, Curtea a pronunţat hotărârea-pilot Olaru şi alţii (a se vedea Olaru şi alţii împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 şi 13136/07, 28 iulie 2009) în care a constatat, inter alia, că problema neexecutării hotărârilor naţionale având ca obiect acordarea unor locuinţe sociale anumitor categorii de persoane demonstra existenţa unei „probleme sistemice”. Curtea s-a pronunţat, inter alia, că statul pârât a instituit o cale de atac internă eficientă, care asigură o reparaţie corespunzătoare şi suficientă în cazul neexecutării sau executării tardive a hotărârilor definitive naţionale (a se vedea Olaru şi alţii, citată anterior, pct. 58 şi pct. 4 din dispozitiv).
3. Instituirea unei căi de atac interne şi evoluţia ulterioară
6. La 20 septembrie 2011, Guvernul moldovean a informat Curtea că la 1 iulie 2011 a intrat în vigoare o nouă lege (Legea nr. 87), prin care se instituia o cale de atac pentru problema neexecutării hotărârilor definitive naţionale şi pentru problema duratei nerezonabile a procedurilor.
7. La 29 septembrie 2011, grefa Curţii l-a informat pe reclamant, ca şi pe ceilalţi reclamanţi aflaţi în aceeaşi situaţie, de existenţa noii soluţii juridice, adresându-le întrebarea dacă intenţionau să recurgă la acesta în termenul de şase luni prevăzut de Legea nr. 87 (infra, pct. 9). Reclamanţilor li s-a atras atenţia asupra faptului că, în conformitate cu art. 35 § 1 din convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea tuturor căilor de recurs interne şi că nerespectarea normei sus-menţionate poate constitui un motiv pentru a declara cererea inadmisibilă.
8. Prin scrisoarea din 10 noiembrie 2011, reclamantul a răspuns Curţii că nu intenţiona să recurgă la noua cale de atac instituită deoarece nu era efectivă. În special, reclamantul a argumentat că însuşi titlul Legii nr. 87 sugera că se asigura o cale de atac numai în cazul în care hotărârea definitivă nu fusese executată într-un termen rezonabil, nu şi în cazul în care hotărârea nu fusese executată deloc. Potrivit reclamantului, legea nu prevedea un mecanism pentru declanşarea punerii în executare rapide a unei hotărâri definitive neexecutate. Mai mult, reclamantul a argumentat că pentru el constituia o sarcină excesivă cerinţa de a sesiza din nou instanţele interne şi de a încerca epuizarea noii căi de atac.
II. Dreptul intern relevant
9. Conform Legii nr. 87, orice persoană care consideră că i-a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii definitive poate adresa în instanţă de judecată o cerere de chemare în judecată privind constatarea unei astfel de încălcări şi repararea prejudiciului cauzat. Conform art. 1 din lege, aplicarea şi interpretarea termenilor din prezenta lege se fac prin prisma legislaţiei naţionale, a prevederilor convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii. Conform art. 4 din lege, cererea de chemare în judecată se examinează de instanţa de judecată sesizată în cel mult trei luni de la depunerea sa. Art. 5 din lege prevede că, în urma constatării faptului că a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti, instanţa de judecată decide asupra acordării unei satisfacţii echitabile în contul reparării prejudiciului moral, material, precum şi a costurilor şi cheltuielilor de judecată. Art. 6 din lege simplifică procedura executării hotărârilor pronunţate în temeiul legii astfel încât să nu mai fie necesare alte cereri sau formalităţi din partea reclamanţilor. Potrivit art. 7 din lege, persoanele care au depus cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu pretinsa încălcare a drepturilor lor la judecarea cauzelor lor în termen rezonabil sau la executarea hotărârilor în termen rezonabil pot adresa în instanţa de judecată, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a noii legi, cererea de chemare în judecată, cu condiţia ca, asupra admisibilităţii şi fondului cauzei, Curtea să nu se fi pronunţat.
10. Totodată, Codul de procedură civilă a fost modificat astfel încât să se reducă numărul instanţelor de apel de la două la una şi să se elimine taxele judiciare pentru acţiunile respective.
Capete de cerere
11. Invocând art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns că statul nu a executat o hotărâre obligatorie şi executorie pronunţată în favoarea sa.
În drept
12. Curtea va stabili mai întâi dacă reclamantul a respectat norma privind epuizarea căilor de recurs interne prevăzută la art. 35 din Convenţie, care prevede următoarele aspecte relevante:
„1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive.”
I. Principii generale
13. Curtea reaminteşte că scopul normei privind epuizarea căilor de atac interne este de a acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara – de regulă prin intermediul instanţelor judecătoreşti – pretinsele încălcări care le sunt imputate înainte ca acestea să fie înaintate Curţii. În consecinţă, în faţa unui organism internaţional, statele sunt scutite de răspundere pentru actele lor înainte să fi avut posibilitatea de a remedia neregulile prin intermediul propriului sistem juridic. Norma respectivă se bazează pe supoziţia, reflectată în art. 13 din convenţie – cu care prezintă o afinitate strânsă – că în sistemul naţional există o cale de atac efectivă în raport cu pretinsa încălcare. Astfel, un aspect important al principiului este acela că mecanismul de protecţie instituit de convenţie este subsidiar sistemelor naţionale de apărare a drepturilor omului [a se vedea, printre alte surse autorizate, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 48, seria A nr. 24; Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 65, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV; şi Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, pct. 37, CEDO 1999‑I].
14. Totuşi, singurele căi de atac a căror utilizare este prevăzută la art. 35 din convenţie sunt cele legate de încălcările pretinse şi care sunt în acelaşi timp disponibile şi suficiente. Existenţa acestor căi de atac trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică, în caz contrar acestea nu vor avea accesibilitatea şi eficacitatea necesare (a se vedea Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 66, precum şi Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere 1998‑I). În plus, în conformitate cu „principiile de drept internaţional general recunoscute”, pot exista circumstanţe speciale care îl absolvă pe reclamant de obligaţia epuizării căilor de atac interne de care dispune (a se vedea Van Oosterwijck împotriva Belgiei, 6 noiembrie 1980, pct. 36, seria A nr. 40, A, şi Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 67). Cu toate acestea, existenţa unor simple îndoieli privind şansele de reuşită ale unei anumite căi de atac care în mod evident nu este inutilă nu constituie un motiv valid pentru neepuizarea căilor de atac interne [a se vedea Van Oosterwijck, citată anterior, pct. 37; Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 71; Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001‑IX].
15. Aprecierea epuizării sau neepuizării căilor de atac interne se face de regulă în raport cu data la care cererea a fost introdusă la Curte. Totuşi, există excepţii de la această regulă, care s-ar putea justifica prin circumstanţele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea Baumann împotriva Franţei, nr. 33592/96, pct. 47, 22 mai 2001 şi Brusco împotriva Italiei, citată anterior).
16. În temeiul principiilor consacrate, menţionate anterior, Marea Cameră a reamintit în mod special într-o decizie recentă rolul subsidiar al sistemului convenţiei şi limitele subsecvente aferente funcţiei Curţii [a se vedea Demopoulos şi alţii împotriva Turciei (dec.), nr. 46113/99 et al., pct. 69, CEDO 2010‑...]:
„69. Este esenţial faptul că mecanismul de protecţie instituit de convenţie este subsidiar sistemelor naţionale de apărare a drepturilor omului. Curtea se ocupă de supravegherea punerii în aplicare, de către statele contractante, a obligaţiilor acestora prevăzute de convenţie. Norma privind epuizarea căilor de atac interne este, prin urmare, o parte indispensabilă a funcţionării acestui sistem de protecţie. [...] Curtea subliniază în mod insistent că nu este o instanţă de prim grad; aceasta nu este competentă, după cum nu este nici măcar indicat pentru funcţionarea ei ca instanţă internaţională, să soluţioneze un mare număr de cauze care necesită constatarea unor fapte principale sau calcularea unei despăgubiri pecuniare – ambele ar trebui, din punct de vedere al principiului şi practicii efective, să fie de competenţa instanţelor naţionale.”
II. Aplicabilitatea în prezenta cauză
17. Curtea observă că reclamantul a refuzat să recurgă la noua soluţie juridică instituită. Deşi îi contestă eficienţa, acesta nu pune la îndoială disponibilitatea procedurii. Într-adevăr, Curtea nu observă niciun motiv de îndoială că reclamantul era îndreptăţit să sesizeze instanţele naţionale în conformitate cu Legea nr. 87 întrucât capetele de cerere formulate în faţa Curţii vizează întârzierile în executarea unei hotărâri obligatorii şi executorii şi deoarece acţiunea sa în faţa instanţelor interne nu pare a fi tardivă în raport cu termenele prevăzute la art. 7 din lege.
18. Referitor la eficienţa noii căi de atac de care dispune reclamantul, este evident din textul Legii nr. 87 că, la soluţionarea capetelor de cerere introduse în baza acesteia, instanţele interne sunt obligate să aplice criteriile convenţiei în acelaşi fel în care procedează Curtea. În special, ca şi în cazul hotărârilor Curţii, instanţele naţionale au dreptul de a constata încălcarea dreptului la executarea neîntârziată a unei hotărâri definitive şi, după caz, de a acorda o despăgubire bănească pentru repararea prejudiciului moral, a prejudiciului material, precum şi pentru cheltuielile de judecată.
19. Având în vedere aceste elemente, Curtea admite că Legea nr. 87 a fost concepută, în principiu, pentru problema executării cu întârziere a hotărârilor în mod efectiv şi semnificativ, ţinând seama de cerinţele convenţiei. Este adevărat că instanţele naţionale încă nu au fost în măsură să instituie o practică stabilă în temeiul acestei legi în cele câteva luni de la intrarea ei în vigoare [a se vedea Nogolica împotriva Croaţiei (dec.), nr. 77784/01, CEDO 2002-VIII]. Totuşi, în această etapă, Curtea nu găseşte niciun motiv să concluzioneze că noua cale de atac nu i-ar oferi reclamantului posibilitatea de a obţine o reparaţie corespunzătoare şi suficientă pentru cererile sale sau că nu ar putea oferi şanse rezonabile de reuşită.
20. Curtea ia act de argumentul reclamantului, conform căruia noua cale de atac este concepută doar pentru a compensa executările făcute cu întârziere, dar nu asigură executarea propriu-zisă atunci când hotărârea definitivă nu a fost executată. Aceasta reaminteşte că un argument similar a fost examinat în Nagovitsyn şi Nalgiyev împotriva Rusiei [(dec.), nr. 27451/09 şi 60650/09, 23 septembrie 2010)] şi respins pentru următoarele motive:
„33. Curtea reaminteşte că prevenirea unei încălcări este, în mod absolut, cea mai bună soluţie în multe domenii. O cale de atac concepută pentru prevenirea întârzierilor în executare şi, în final, pentru accelerarea recuperării unei creanţe judiciare ar fi aşadar cea mai dezirabilă. Această cale de atac ar oferi un avantaj incontestabil faţă de o cale de atac ce permite doar acordarea unei despăgubiri deoarece ar preveni constatarea unor încălcări succesive în aceeaşi cauză şi nu ar repara doar încălcarea a posteriori, aşa cum se întâmplă în cazul unui remediu compensatoriu de tipul celui prevăzut în baza Legii privind despăgubirile [a se vedea, mutatis mutandis, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 183-184, CEDO 2006‑V]. Este de asemenea adevărat, totodată, că o cale de atac concepută pentru accelerarea executării unei hotărâri nu ar asigura o reparaţie corespunzătoare în multe cazuri în care executarea hotărârilor a fost deja întârziată (ibid.). În ultimul rând, statelor contractante li se acordă o libertate de a dispune în privinţa tipului căii de atac ce ar trebui introdusă într-o anumită situaţie [a se vedea Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 154-155, CEDO 2000‑XI, şi Scordino (nr. 1), citată anterior, pct. 188].
34. Prin urmare, Curtea concluzionează, aşa cum a procedat în repetate rânduri în cauze anterioare, că statele pot alege să introducă doar un remediu compensatoriu în cazul neexecutării hotărârilor judecătoreşti fără ca remediul respectiv să fie considerată ineficace [a se vedea, mutatis mutandis, Mifsud împotriva Franţei (dec.) (MC), nr. 57220/00, pct. 17, CEDO 2002‑VIII; Scordino (nr. 1), citată anterior, pct. 187, şi Burdov (nr. 2), citată anterior, pct. 99]. În opinia Curţii, despăgubirea pecuniară care poate fi acordată reclamanţilor în temeiul Legii privind despăgubirile ar fi în măsură cel puţin să asigure o reparaţie corespunzătoare şi suficientă pentru acele încălcări ale convenţiei care au fost prezumtiv comise în cauzele lor până în prezent.
35. Curtea este conştientă că se poate ridica ulterior întrebarea dacă un nou remediu compensatoriu ar fi la fel de eficace într-o situaţie în care autoritatea statală pârâtă ar omite în mod repetat să onoreze creanţele judiciare, în pofida acordării despăgubirii sau chiar a mai multor despăgubiri de către instanţele interne în temeiul Legii privind despăgubirile. Într-adevăr, aceasta este o ipoteză sugerată de reclamanţi (supra, pct. 14), însă Curtea nu consideră indicat să anticipeze această situaţie, nici să soluţioneze această chestiune in abstracto în această etapă.”
21. Având în vedere similitudinea dintre Nagovitsyn şi Nalgiyev şi prezenta cauză, Curtea nu consideră necesar să se abată de la constatările sale din cauza respectivă. Ca şi în cauza sus-menţionată, Curtea nu consideră oportun să anticipeze ce se va întâmpla dacă hotărârea principală nu este executată, nici să soluţioneze această chestiune in abstracto în această etapă. În consecinţă, obiecţia reclamantului este respinsă din motive similare.
22. În continuare, Curtea a acordat atenţie faptului că noua cale de atac a devenit disponibilă abia după introducerea prezentei cereri şi că numai împrejurări excepţionale l-ar constrânge pe reclamant să epuizeze o astfel de cale de atac. Curtea observă că au existat câteva cauze având ca obiect durata procedurilor în diverse ţări, în care s-a constatat existenţa unor asemenea împrejurări excepţionale [a se vedea Brusco, citată anterior; Nogolica, citată anterior; Andrášik şi alţii împotriva Slovaciei (dec.), nr. 57984/00 et al., ECHR 2002-IX; Michalak împotriva Poloniei (dec.), nr. 24549/03, pct. 41-43, 1 martie 2005; Korenjak împotriva Sloveniei, nr. 463/03, pct. 63-71, 15 mai 2007; Nagovitsyn şi Nalgiyev, citată anterior, pct. 37]. Curtea subliniază că natura căii de atac şi contextul în care a fost introdusă are o pondere sporită în evaluarea sa privind astfel de excepţii [a se vedea Scordino (nr. 1), citată anterior, pct. 144].
23. Ca şi în cauzele sus-menţionate, Curtea consideră oportun şi justificat în circumstanţele prezentelor cauze să dispună ca reclamantul să folosească noua cale de atac introdusă prin Legea nr. 87. Această concluzie este susţinută de următoarele motive.
24. Referitor la contextul de bază, Curtea consideră semnificativ faptul că Guvernul moldovean a adoptat reforma legislativă pentru introducerea noii căi de atac ca răspuns la hotărârea-pilot Olaru sub supravegherea Comitetului de Miniştri. Unul dintre obiectivele procedurii hotărârii-pilot era tocmai acela de a permite acordarea celei mai rapide posibil căi de atac la nivel naţional numărului mare de persoane afectate de problema structurală a neexecutării şi, implicit, a duratei procedurii (a se vedea Olaru, citată anterior, pct. 59). În opinia Curţii, ar fi în concordanţă cu spiritul şi logica hotărârii-pilot ca reclamanţii care se plâng de neexecutarea hotărârilor definitive şi de durata procedurilor să solicite acum suferite, în primul rând, prin intermediul noii căi de atac interne repararea prejudiciilor.
25. De asemenea, Curtea acordă o importanţă deosebită dispoziţiei tranzitorii din Legea nr. 87 (art. 7), care reflectă intenţia autorităţilor moldovene de a acorda o reparaţie la nivel naţional persoanelor care au depus deja cerere la Curte anterior intrării în vigoare a legii (a se compara Brusco, citată anterior). În aceste circumstanţe, continuarea acţiunii în faţa Curţii în cauza reclamantului şi a altor sute de cauze similare ar fi în contradicţie cu principiul subsidiarităţii, care este fundamental în sistemul convenţiei. Judecarea acestor cauze implică în principal constatarea faptelor principale şi calcularea unei despăgubiri pecuniare – ambele ar trebui, din punct de vedere al principiului şi practicii eficiente, să fie de competenţa instanţelor naţionale (a se vedea Demopoulos şi alţii, citată anterior, pct. 69). Curtea reaminteşte că sarcina sa, conform definiţiei de la art. 19, nu ar fi îndeplinită în mod optim prin judecarea unor asemenea cauze în locul instanţelor naţionale, şi cu atât mai puţin prin judecarea lor în paralel cu acţiunile la nivel intern [a se vedea, mutatis mutandis, E.G. împotriva Poloniei (dec.), nr. 50425/99, pct. 27, 23 septembrie 2008, şi Burdov (nr. 2), citată anterior, pct. 127].
26. Deşi Curtea poate în împrejurări excepţionale să decidă, în scopul echităţii şi eficienţei, să soluţioneze procedura printr-o hotărâre în unele cauze de acest tip, care rămân pe rolul său pentru mult timp sau care au ajuns deja într-o etapă avansată a procedurii (a se vedea, mutatis mutandis, Olaru, citată anterior, pct. 61) va fi necesar, din principiu, ca toate cauzele noi introduse ulterior hotărârii-pilot şi vizate de Legea nr. 87 să fie înaintate în primul rând instanţelor naţionale.
27. Totuşi, poziţia Curţii poate fi revizuită în viitor în funcţie, mai ales, de capacitatea instanţelor naţionale de a stabili o jurisprudenţă consecventă în temeiul Legii nr. 87 în concordanţă cu cerinţele convenţiei (a se vedea Korenjak, citată anterior, pct. 73). Mai mult, sarcina probei în raport cu eficacitatea noii căi de atac în practică va reveni guvernului pârât (ibid.).
28. În cele din urmă, Curtea observă că procedura întemeiată pe Legea nr. 87 în faţa instanţei de prim grad este limitată la trei luni şi că numărul căilor de atac a fost redus la unul singur. Spre deosebire de alte cauze, procedura întemeiată pe noua lege se va desfăşura numai în faţa judecătoriilor şi a curţilor de apel. Acest fapt contribuie semnificativ la desfăşurarea cu celeritate a procedurii. Mai mult, se constată că nu se preconizează taxe judiciare pentru această procedură. În aceste împrejurări, Curtea este convinsă că revenirea la instanţele naţionale nu constituie o sarcină excesivă pentru reclamant şi pentru ceilalţi reclamanţi aflaţi într-o situaţie similară.
29. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul era obligat, conform art. 35 § 1, să facă uz de noua cale de atac internă dând curs unei acţiuni interne în temeiul Legii nr. 87. Curtea observă însă că acesta nu a introdus o astfel de acţiune la nivel intern.
30. Rezultă că cererea acestuia trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy