Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 44746/08
depusă de Vasile BALAN
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 24 ianuarie 2012, în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 1 septembrie 2008,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamantul, dl Vasile Balan, este un cetăţean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1956 şi care locuieşte în Pănăşeşti. El a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl Lilian Osoian, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
1. Hotărârea pronunţată la nivel naţional în favoarea reclamantului şi executarea acesteia
2. Faptele cauzei pot fi rezumate în felul următor.
3. La 28 septembrie 2003, reclamantul a fost vătămat în mod accidental de către o persoană, D., şi a suferit o leziune la osul de pe coapsa stângă. La o dată nespecificată, reclamantul a înaintat o acţiune civilă către D., solicitând instanţei adoptarea unei hotărâri prin care să-l oblige pe D. să-i plătească compensaţia pentru prejudiciul material cauzat.
4. La 26 noiembrie 2004, Judecătoria Străşeni a dispus încasarea de la D. în beneficiul reclamantului a sumei de 7,184 lei moldoveneşti (MDL) (echivalentul a 435 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi MDL 215 (EUR 13) cu titlu de costuri de asistenţă juridică. Această hotărâre a devenit definitivă şi a fost emis titlul executoriu. Hotărârea însă nu a fost executată până în prezent.
2. Hotărârea pilot Olaru şi Alţii şi consecinţele acesteia pentru cauzele similare
5. La 28 iulie 2009, Curtea a pronunţat hotărârea pilot Olaru şi Alţii (a se vedea Olaru and Others v. Moldova, nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 şi 13136/07, 28 iulie 2009) în care a constatat, inter alia, că neexecutarea hotărârilor judecătoreşti naţionale, prin care s-a acordat spaţiu locativ de stat, a relevat existenţa unei „probleme sistemice”. Curtea a cerut, inter alia, ca Guvernul pârât să introducă un recurs intern efectiv, care să asigure într-adevăr o redresare efectivă şi suficientă pentru cazurile de neexecutare sau executare tardivă a hotărârilor naţionale definitive (a se vedea Olaru and others, citată mai sus, § 58 şi punctul 4 al dispozitivului hotărârii).
3. Crearea unui nou remediu la nivel naţional şi evoluţiile ulterioare
6. La 20 septembrie 2011, Guvernul Republicii Moldova a informat Curtea despre intrarea în vigoare la 1 iulie 2011 a unei noi legi (Legea nr. 87), prin care a fost introdus un remediu împotriva problemei ce ţine de neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi durata nerezonabilă a procedurilor.
7. La 29 septembrie 2011, Secţia Grefă a Curţii l-a informat pe reclamant şi pe toţi ceilalţi reclamanţi care se aflau într-o poziţie similară despre noul remediu, întrebându-i dacă intenţionau să facă uz de acesta în termen de şase luni stabilit de către Legea nr. 87 (a se vedea paragraful 9 de mai jos). Reclamantului i s-a atras atenţia asupra faptului că potrivit articolului 35 § 1 al Convenţiei, Curtea poate examina o chestiune doar după epuizarea tuturor remediilor naţionale şi că nerespectarea acestei reguli ar putea reprezenta temei pentru declararea cererii inadmisibile.
8. Printr-o scrisoare din 10 noiembrie 2011, reclamantul a răspuns Curţii că nu intenţionează să facă uz de noul remediu, deoarece acesta este unul ineficient. În special, reclamantul a susţinut că însăşi titlul Legii nr. 87 sugerează că aceasta prevede un remediu aplicabil doar în cazul în care o hotărâre judecătorească definitivă nu a fost executată la timp, şi nu în cazul în care hotărârea nu a fost executată deloc. În opinia reclamantului, legea nu prevede un mecanism pentru a declanşa o executare rapidă a hotărârii definitive neexecutate. Mai mult, reclamantul a susţinut că adresarea repetată către instanţele judecătoreşti naţionale şi încercarea de a epuiza noul remediu ar constitui pentru el o sarcină excesivă.II.DREPTUL INTERN RELEVANT
9. Potrivit Legii nr. 87, orice persoană care consideră că i-a fost încălcat dreptul la judecarea cauzei sale sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti definitive poate adresa în instanţă de judecată o cerere de chemare în judecată privind constatarea unei astfel de încălcări şi repararea prejudiciului cauzat. Potrivit articolului 1 al Legii, aceasta urmează să fie interpretată şi aplicată prin prisma legislaţiei naţionale, a prevederilor Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii. Potrivit articolului 4 al Legii, instanţele de judecată sunt obligate să examineze cererile de chemare în judecată depuse în conformitate cu legea timp de trei luni. Potrivit articolului 5 al Legii, în urma constatării faptului că a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti, instanţa de judecată urmează să acorde reclamantului compensaţii cu titlu de prejudiciu material, moral, precum şi costuri şi cheltuieli de judecată. Articolul 6 al Legii simplifică procedura de executare a hotărârilor judecătoreşti adoptate în conformitate cu Legea, astfel încât reclamanţii nu trebuie să mai depună alte cereri sau îndeplini alte formalităţi. Potrivit articolului 7 al Legii, persoanele care au depus cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu o pretinsă încălcare a drepturilor lor la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti, în privinţa căreia Curtea nu a decis asupra admisibilităţii şi fondului cauzei, pot adresa în instanţă de judecată o cerere de chemare în judecată privind repararea prejudiciului cauzat, în termen de şase luni din momentul intrării în vigoare a noii legii, în modul stabilit de prezenta lege şi de legislaţia procesuală civilă.
10. În acelaşi timp, Codul cu privire la procedura civilă a fost modificat astfel încât numărul căilor de atac a fost redus de la două la una şi a fost introdusă scutirea de la plata taxei de stat pentru un asemenea proces.
PRETENŢII
11. Invocând articolul 6 al Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, reclamantul s-a plâns că statul nu a asigurat executarea unei hotărâri obligatorii şi executorii pronunţate în favoarea sa.
ÎN DREPT
12. În primul rând, Curtea va determina faptul dacă reclamantul a respectat obligaţia de a epuiza căile interne de recurs stabilită de articolul 35 al Convenţiei, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.”
I. PRINCIPII GENERALE
13. Curtea reiterează că scopul obligaţiei de a epuiza căile interne de recurs este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara – de obicei prin intermediul instanţelor judecătoreşti – încălcările pretinse comise împotriva lor înainte ca aceste pretenţii să fie înaintate la Curte. Prin urmare, statele sunt scutite de la obligaţia de a răspunde pentru faptele lor în faţa unei instituţii internaţionale înainte ca acestea să aibă posibilitatea de a repara chestiunea respectivă prin intermediul sistemului său juridic. Această regulă se bazează pe presupunerea, care este reflectată în articolul 13 al Convenţiei – cu care aceasta are o legătură apropiată – că în sistemul naţional există o cale efectivă de recurs în privinţa încălcării pretinse. Astfel, faptul că mecanismul de protecţie stabilit prin Convenţie este complimentar sistemelor naţionale de protecţie a drepturilor omului este un aspect important al acestui principiu (a se vedea, printre multe altele, Handyside v. the United Kingdom, 7 decembrie 1976, § 48, Series A nr. 24; Akdivar and Others v. Turkey, 16 setembrie 1996, § 65, Reports of Judgments and Decisions 1996‑IV; şi Fressoz and Roire v. France [GC], nr. 29183/95, § 37, ECHR 1999‑I).
14. Cu toate acestea, articolul 35 al Convenţiei cere utilizarea doar a căilor de recurs care se referă la încălcările pretinse şi care în acelaşi timp sunt şi disponibile şi suficiente. Existenţa unor asemenea căi de recurs trebuie să fie suficient de clară nu doar teoretic, dar şi practic, pentru că în caz contrar acestea nu vor dispune de accesibilitatea şi eficienţa necesară (a se vedea Akdivar and Others, citată mai sus, § 66, şi Dalia v. France, 19 februarie 1998, § 38, Reports 1998‑I). Suplimentar, potrivit „principiilor general recunoscute ale dreptului internaţional”, pot exista anumite circumstanţe speciale care îl eliberează pe reclamant de la obligaţia de a epuiza căile interne de recurs aflate la dispoziţia sa (a se vedea Van Oosterwijck v. Belgium, 6 noiembrie 1980, § 36, Series A nr. 40, A, şi Akdivar and Others, citată mai sus, § 67). Cu toate acestea, existenţa unor simple îndoieli în privinţa şanselor de reuşită a unui anumit remediu care nu este în mod evident ineficient nu este un motiv valabil pentru neepuizarea căilor interne de recurs (a se vedea Van Oosterwijck , citată mai sus, § 37; Akdivar and Others, citată mai sus, § 71, şi Brusco v. Italy (dec.), nr. 69789/01, ECHR 2001‑IX).
15. De obicei, o apreciere a faptului dacă căile interne de recurs au fost epuizate este efectuată cu referinţă la data la care cererea a fost depusă la Curte. Cu toate acestea, această regulă are excepţii care pot fi justificate de circumstanţele individuale ale fiecărei cauze (a se vedea Baumann v. France, nr. 33592/96, § 47, 22 mai 2001, şi Brusco, citată mai sus).
16. Bazându-se pe principiile bine-stabilite stipulate mai sus, într-o decizie recentă a sa, Marea Cameră a reiterat în mod viguros rolul subsidiar al sistemului instituit în baza Convenţiei şi astfel limitele funcţiilor Curţii (a se vedea Demopoulos and Others v. Turkey (dec.), nr. 46113/99 et al., § 69, ECHR 2010‑...):
„69. Este primordial ca mecanismul de protecţie stabilit de către Convenţie să fie subsidiar sistemelor naţionale care garantează drepturile omului. Curtea are competenţa de a monitoriza implementarea de către statele contractante a obligaţiilor acestora stabilite în baza Convenţiei. Regula epuizării căilor interne de recurs este prin urmare o parte indispensabilă a funcţionării acestui sistem de protecţie. (...) Curtea nu poate să accentueze destul faptul că ea nu este o instanţă de fond; ea nu are capacitatea, şi nici nu ţine de competenţa sa de instanţă internaţională, de a examina un mare număr de cauze care necesită stabilirea faptelor de bază sau calcularea compensaţiilor băneşti – ambele trebuie să ţină de competenţa jurisdicţiilor naţionale, atât ca şi principiu cât şi practică efectivă.”
II. APLICAREA ÎN ACEASTĂ CAUZĂ
17. Curtea observă că reclamantul a refuzat să facă uz de noul remediu. Punând la îndoială eficienţa acestuia, el însă nu a pus la îndoială faptul disponibilităţii acestuia. Într-adevăr, Curtea nu vede niciun temei pentru a se îndoi de faptul că reclamantul avea dreptul să înainteze pretenţiile sale instanţelor naţionale în conformitate cu Legea nr. 87, deoarece pretenţiile sale formulate Curţii se referă la întârzierile în executarea hotărârii obligatorii şi executorii şi deoarece acţiunea lui înaintată instanţelor naţionale nu pare să fie obstrucţionată în niciun fel de termenele limită stabilite de articolul 7 al Legii.
18. În ceea ce priveşte eficienţa noului remediu disponibil reclamantului, este clar că la soluţionarea acţiunilor înaintate în temeiul Legii nr. 87, instanţele naţionale urmează să aplice criteriile Convenţiei de eficacitate potrivit abordării Curţii. În special, similar hotărârilor Curţii, instanţele naţionale au dreptul să constate încălcarea dreptului la executarea rapidă a hotărârii judecătoreşti şi, atunci când este cazul, să acorde compensaţii băneşti cu titlu de prejudiciu material, moral şi cu titlu de costuri şi cheltuieli.
19. Astfel, Curtea acceptă că Legea nr. 87 a fost elaborată, în principiu, pentru a examina chestiunea executării tardive a hotărârilor într-o manieră eficientă şi semnificativă, luând în consideraţie cerinţele Convenţiei. Este adevărat că timp de trei luni din momentul intrării in vigoare a acestei Legi, instanţele naţionale încă nu au stabilit o practică constantă în temeiul acesteia (a se vedea Nogolica v. Croatia (dec.), nr. 77784/01, ECHR 2002-VIII). Cu toate acestea, la această etapă, Curtea nu vede nici un motiv să creadă că noul remediu nu ar oferi reclamantului posibilitatea de a obţine o compensaţie adecvată şi suficientă pentru acţiunile respective şi nu ar oferi perspective rezonabile de succes.
20. În continuare, Curtea notează argumentul reclamantului, potrivit căruia noul remediu este introdus doar pentru a oferi compensaţie pentru executarea tardivă, dar nu asigură executarea de facto în cazul în care hotărârea definitivă nu a fost executată. Ea reiterează că un argument similar a fost examinat în cauza Nagovitsyn and Nalgiyev v. Russia ((dec.), nr. 27451/09 şi 60650/09, 23 septembrie 2010) şi respins din următoarele motive:
„33. Curtea reiterează că prevenirea unei încălcări este, în termenii absoluţi, cea mai bună soluţie în multe domenii. Un remediu menit să prevină executarea tardivă şi să grăbească răscumpărarea finală a unei datorii în baza unei hotărâri ar fi, prin urmare, mai plauzibilă. Un asemenea remediu ar oferi un avantaj incontestabil asupra remediului care oferă doar o compensaţie, deoarece ar preveni constatarea încălcărilor succesive în aceeaşi cauză şi ar reprezenta nu doar o reparaţie a posteriori, după cum este cazul remediului de compensaţie de tipul celui oferit de Legea privind compensaţie (a se vedea, mutatis mutandis, Scordino v. Italy (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 183-184, ECHR 2006‑V). În acelaşi timp, este de asemenea adevărat că un remediu menit să grăbească executarea unei hotărâri nu ar oferi o redresare adecvată în multe cauze în care executarea hotărârilor a fost deja întârziată (ibid.). În final, statelor contractante li se oferă o anumită discreţie în privinţa faptului care remediu trebuie introdus într-o situaţie concretă (a se vedea Kudła v. Poland [GC], nr. 30210/96, §§ 154-155, ECHR 2000‑XI, şi Scordino (no. 1), citată mai sus, §§ 188).
34. Prin urmare, Curtea conchide, cum a făcut în mod repetat şi în cauzele anterioare, că statele pot alege să introducă un remediu compensator pentru neexecutarea hotărârilor fără care acest remediu automat să fie considerat ca ineficient (a se vedea, mutatis mutandis, Mifsud v. France (dec.) [GC], nr. 57220/00, § 17, ECHR 2002‑VIII; Scordino (nr. 1), citat mai sus, § 187, şi Burdov (nr. 2), citat mai sus, § 99). În opinia Curţii, compensaţia pecuniară, care ar putea fi adjudecată reclamanţilor în temeiul Legii cu privire la compensaţie, cel puţin ar putea oferi o redresare adecvată şi suficientă pentru acele violări ale Convenţiei care se pretinde că au avut loc în cauzele lor până astăzi.
35. Curtea este conştientă că ulterior ar putea să apară chestiunea privind faptul dacă noul remediu care oferă compensaţie ar mai fi eficient în situaţia în care autoritatea statului pârât ar omite în mod constant să plătească datoria stabilită în baza unei hotărâri judecătoreşti, fără a ţine seama de suma acordată în calitate de compensaţie sau chiar sumele acordate în mod repetat de către instanţele naţionale în temeiul Legii cu privire la compensaţie. Aceasta a fost într-adevăr o ipoteză sugerată de către reclamanţi (a se vedea paragraful 14 de mai sus), însă Curtea nu consideră corespunzător să anticipeze un asemenea eveniment, şi nici să decidă asupra acestei chestiuni in abstracto la această etapă .”
21. Având în vedere similaritatea între cauza Nagovitsyn and Nalgiyev şi această cauză, Curtea nu consideră că este necesar de a se depărta de la concluziile sale din acea cauză. Ca şi în cauza de mai sus, Curtea nu consideră relevant să anticipeze ce s-ar fi întâmplat în cazul în care hotărârea principală nu ar fi fost executată, şi nici să decidă această chestiune in abstracto la această etapă. Prin urmare, obiecţia reclamantului este respinsă din motive similare.
22. Curtea a mai subliniat faptul că noul remediu a devenit disponibil doar după înaintarea acestei cereri şi că doar circumstanţele excepţionale l-ar putea obliga pe reclamant să epuizeze o asemenea cale de recurs. Ea observă că au existat câteva cauze privind durata procedurilor în diferite ţări, în care s-a constatat existenţa unor asemenea circumstanţe excepţionale (a se vedea Brusco, citată mai sus; Nogolica, citată mai sus; Andrášik and Others v. Slovakia (dec.), nr. 57984/00 et al., ECHR 2002-IX; Michalak v. Poland (dec.), nr. 24549/03, §§ 41-43, 1 martie 2005; Korenjak v. Slovenia, nr. 463/03, §§ 63-71, 15 mai 2007 şi Nagovitsyn and Nalgiyev, citată mai sus § 37). Curtea subliniază că caracterul remediului şi contextul în care acesta a fost introdus are o mare importanţă în aprecierea unor asemenea excepţii de către aceasta (a se vedea Scordino (nr. 1), citată mai sus, § 144).
23. Similar cauzelor menţionate mai sus, Curtea consideră că în circumstanţele acestei cauze este adecvat şi justificat ca reclamantul să facă uz de noul remediu naţional introdus prin Legea nr. 87. Această concluzie este susţinută de următoarele motive.
24. În privinţa contextului de bază, Curtea consideră că este semnificativ faptul că Guvernul Republicii Moldova a adoptat o reformă legală prin care a introdus un nou remediu naţional în răspuns la hotărârea pilot Olaru sub monitorizarea Comitetului de Miniştri. Unul din obiectivele procedurii hotărârii pilot a fost tocmai să permită introducerea unui remediu cât mai rapid posibil la nivel naţional pentru un număr larg de persoane ce suferă din cauza problemei structurale ce ţine de neexecutarea hotărârilor şi implicit de durata procedurilor (a se vedea Olaru, citată mai sus §59). În opinia Curţii, faptul că reclamanţii care se plâng de neexecutarea hotărârilor definitive şi de durata procedurilor acum pretind repararea nedreptăţii prin intermediul noului remediu naţional, ar fi în concordanţă cu spiritul şi logica hotărârii pilot.
25. Mai mult, Curtea a acordat o importanţă deosebită prevederilor tranzitorii ale Legii nr. 87 (articolul 7), care reflectă intenţia autorităţilor Republicii Moldova de a acorda o redresare la nivel naţional persoanelor care s-au adresat deja Curţii până la intrarea în vigoare a noii legi (a se compara cu Brusco, citată mai sus). În aceste circumstanţe, continuarea procedurii în faţa Curţii în cauza reclamantului şi a sutelor de cauze similare nu ar fi în concordanţă cu principiul subsidiarităţii, care este extrem de important în sistemul bazat pe Convenţie. Examinarea unor asemenea cauze implică în mare parte stabilirea faptelor de bază şi calcularea compensaţiei băneşti – şi ambele, drept chestiune de principiu şi practică efectivă, trebuie să ţină de competenţa jurisdicţiilor naţionale (a se vedea Demopoulos and others, citată mai sus, § 69). Curtea reiterează că sarcina sa, definită de articolul 19, nu ar fi atinsă în cel mai bun mod prin examinarea unor asemenea cauze în locul instanţelor naţionale, nemaivorbind de examinarea lor în paralel cu procedura la nivel naţional (a se vedea, mutatis mutandis, E.G. v. Poland (dec.), nr. 50425/99, § 27, 23 septembrie 2008, şi Burdov (no. 2), citată mai sus, § 127).
26. Deşi Curtea poate în mod excepţional să decidă, din motive de echitate şi eficacitate, să finalizeze procedurile sale cu pronunţarea unei hotărâri în anumite cauze de acest gen care se afla pe rol o perioadă îndelungată de timp sau deja au ajuns la o etapă avansată a procedurii (a se vedea, mutatis mutandis, Olaru, citată mai sus, § 61), aceasta va cere, ca o chestiune de principiu, ca toate cauzele noi depuse după adoptarea hotărârii pilot şi care cad sub incidenţa Legii nr. 87 să fie înaintate în primul rând în instanţele naţionale.
27. Totuşi, poziţia Curţii poate fi revăzută în viitor în dependenţă, în special, de capacitatea instanţelor naţionale de a stabili o jurisprudenţă constantă în temeiul Legii nr. 87 în concordanţă cu cerinţele Convenţiei (a se vedea Korenjak, citată mai sus, § 73). Mai mult, sarcina probării în practică a eficienţei noului remediu va aparţine Guvernului pârât (ibid.).
28. În final, Curtea observă că durata procedurilor în temeiul Legii nr. 87 în instanţa de fond a fost limitată la trei luni şi că au fost reduse căile de atac la una singură. Spre deosebire de alte cauze, procedurile în temeiul noii legi vor fi examinate doar de către judecătoriile de circumscripţie şi Curţile de Apel. Acest fapt va contribui în mod semnificativ la examinarea mai rapidă a procedurilor. Mai mult, pentru asemenea proceduri nu se percepe taxa de stat. În asemenea circumstanţe, Curtea a conchis că adresarea repetată în instanţele naţionale nu constituie o sarcină excesivă pentru reclamant şi pentru alţi reclamanţi care se află în poziţie similară.
29. Luând în consideraţie toate argumentele de mai sus, Curtea conchide că reclamantul era obligat în temeiul articolului 35 § 1 al Convenţiei să facă uz de noul remediu naţional şi să se adreseze în instanţele naţionale în temeiul Legii nr. 87. Cu toate acestea, ea notează că reclamantul nu s-a adresat în instanţele naţionale.
30. Prin urmare, această cerere urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei pentru neepuizarea căilor interne de recurs.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy