©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA BĂLĂŞOIU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (nr. 2)
(Cererea nr. 17232/04)
Hotărâre
Strasbourg
20 decembrie 2011
Definitivă
20/03/2012
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Bălăşoiu împotriva României (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 noiembrie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 17232/04 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, Georgeta Bălăşoiu („reclamanta”) a sesizat Curtea la 22 martie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În urma abţinerii lui Corneliu Bîrsan (art. 28 din Regulamentul Curţii), judecător ales să reprezinte România, preşedintele camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
4. Reclamanta pretinde, în special, o atingere a dreptului său la reputaţie, din cauza unui raport întocmit de o autoritate publică în care este descrisă în termeni mai puţin favorabili.
5. La 15 septembrie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanta s-a născut în 1949 şi are domiciliul în Dobruşa, Ştefăneşti.
7. În 1993, a depus o plângere penală pentru lovire şi alte violenţe împotriva a doi poliţişti în urma unui incident care a avut loc la Secţia de poliţie din Ştefăneşti. La sfârşitul procesului, în noiembrie 2002, instanţele interne au constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale, dar au acordat reclamantei despăgubiri pentru neajunsurile provocate de durata procedurii judiciare.
8. Această procedură a făcut obiectul unei cereri în faţa Curţii care s-a rezolvat pe cale amiabilă [Bălăşoiu împotriva României (soluţionare amiabilă), nr. 37424/97, 20 aprilie 2004].
9. La proces, primarul din Ştefăneşti a fost interogat ca martor. La şedinţa din 3 aprilie 2000, a declarat în prezenţa reclamantei că, în ziua incidentului, a întâlnit-o la secţia de poliţie şi că nu prezenta semne de violenţe. A adăugat că, de obicei, reclamanta avea un comportament anormal şi că avea multe dispute cu alţi săteni, inclusiv cu concubinul său şi cu fratele acestuia. Primarul a menţionat că concubinul reclamantei i-a spus că dorea să se despartă de ea pentru că o bănuia că voia să-l otrăvească. Acesta a mai afirmat că, atunci când se certau, reclamanta şi concubinul său se loveau reciproc.
10. Reclamanta a avut posibilitatea să interogheze martorul, dar s-a mulţumit să afirme că acesta era „cel mai mare mincinos”.
11. La o dată neprecizată, poliţiştii inculpaţi au depus la dosar un raport din 30 ianuarie 2000 intitulat „Caracterizare” întocmit de primar, primarul adjunct din Ştefăneşti şi de opt alţi membri ai Comisiei de asistenţă şi protecţie socială şi autoritate tutelară a Primăriei Ştefăneşti” (denumită în continuarea „comisia”).
În opinia autorilor, această descriere corespundea realităţii şi era rezultatul investigaţiilor lor pe lângă locuitorii din Stefăneşti.
12. Comisia a indicat că marea majoritate din cei 6 000 de locuitori din Ştefăneşti şi din împrejurimi nu o plăceau pe reclamantă şi considerau că îi era imposibil să se integreze în comunitate din cauza insultelor pe care le făcea, certurilor pe care le provoca şi aptitudinii sale de a face rău oricui fără niciun motiv.
13. Comisia a afirmat că reclamanta era o persoană „foarte recalcitrantă” care se certa fără niciun motiv cu numeroşi săteni. De exemplu, comisia a menţionat cazul unei plângeri făcute împotriva a şaizeci de săteni care s-a dovedit a fi nejustificată, dar care a declanşat îmbolnăvirea acestor săteni, dintre care unul a cedat stresului provocat.
14. Comisia a arătat că reclamanta ura comunitatea şi conducătorii comunei şi că era o persoană rea. În opinia comisiei, „organele de la conducerea” comunei erau neîncetat „stresate” de reclamantă care le insulta şi care adresa plângeri fără motiv autorităţilor superioare, iar reclamanta „calomnia pe toată lumea şi îşi petrecea viaţa intentând procese în toate instanţele din ţară”.
15. Comisia a apreciat că reclamanta trebuia „pusă sub control de către organele specializate şi închisă într-un azil pentru bolnavi psihic”. A concluzionat că reclamanta „nu merita statutul de fiinţă umană” şi că, în orice caz, era „cel mai rău lucru din comunitate”.
16. Reclamanta a arătat că nu a avut cunoştinţă de raport decât în ziua în care a primit de la Curte o copie a întregului dosar cu privire la procedura pentru rele tratamente.
17. La 24 iunie 2002, reclamanta a depus o plângere penală cu constituire de parte civilă împotriva membrilor comisiei pentru calomnie, fals în înscrisuri şi fals în declaraţii, acuzându-i că au redactat raportul pentru a o denigra şi a o discredita în procesul privind relele tratamente la care a fost supusă la secţia de poliţie.
S-a plâns, de asemenea, de declaraţiile primarului la şedinţa de judecată din 3 aprilie 2000 pe care le considera ofensatoare şi mincinoase. La 7 noiembrie 2002, Judecătoria Drăgăşani a trimis parchetului dosarul pentru fals în înscrisuri şi fals în declaraţii. La 28 ianuarie 2003, parchetul a pronunţat o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale, ordonanţă pe care reclamanta nu a contestat-o.
18. Examinarea plângerii pentru calomnie a fost făcută de Judecătoria Drăgăşani. Audiaţi de instanţă, membrii comisiei eu negat că au avut intenţia de a o denigra pe reclamantă şi au afirmat că, redactând raportul incriminat, nu au făcut decât să-şi îndeplinească sarcinile impuse de lege.
19. Prin hotărârea din 16 iunie 2003, judecătoria a respins plângerea de calomnie, estimând că unul din elementele infracţiunii, şi anume caracterul public, nu era prezent în speţă întrucât afirmaţiile litigioase au fost făcute într-un document depus la dosarul unui proces în derulare. În orice caz, instanţa a considerat că declaraţiile respective nu demonstrau intenţia comisiei de a aduce atingere reputaţiei reclamantei, ci că reprezentau punctul de vedere al membrilor săi în urma investigaţiilor realizate în virtutea prerogativelor lor.
20. În ceea ce priveşte mărturia primarului, judecătoria a observat că, în temeiul jurământului depus, acesta din urmă a fost obligat să spună tot ce ştia despre faptele prezentate în faţa instanţei. Prin urmare, aceasta a concluzionat că intenţia sa nu a fost să o calomnieze pe reclamantă şi că declaraţiile sale nu au fost făcute „în public”, în sensul dreptului intern.
21. În urma recursului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 10 noiembrie 2003, Tribunalul Vâlcea a confirmat hotărârea primei instanţe, precum şi motivarea reţinută de aceasta.
II. Dreptul intern relevant
22. Articolele relevante din Codul penal erau redactate după cum urmează la momentul faptelor:
Art. 206. Calomnia
„Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare [...] sau cu amendă.”
Art. 152. Fapta săvârşită în public
„Fapta se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau mai multe persoane;
c) într-un loc neaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare [...];
e) prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie
23. Reclamanta pretinde că raportul comisiei întocmit în timpul procesului deschis împotriva poliţiştilor i-a adus atingere dreptului la respectarea vieţii private astfel cum este prevăzut de art. 8 din convenţie, care se citeşte în felul următor:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
24. Guvernul invocă incompatibilitatea ratione materiae a capătului de cerere al reclamantei cu dispoziţiile convenţiei, în măsura în care raportul menţionat nu a fost niciodată publicat sau difuzat către public.
25. Reclamanta reiterează că a fost afectată în urma raportului.
26. Curtea apreciază că argumentul avansat de Guvern este strâns legat de fondul capătului de cerere enunţat de reclamantă în temeiul art. 8 din convenţie. Este necesar să fie unită această excepţie cu fondul.
27. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
28. Reclamanta spune că se simte denigrată de declaraţiile din raport care, în opinia ei, nu reflectă realitatea. Ea consideră că acest raport este ilegal şi inutil cauzei, în măsura în care ea nu era inculpată în procedură, ci victimă. Pe lângă faptul că a fost denigrată fără motiv, reclamanta spune că a fost supusă, din cauza acestui raport, unei supravegheri constante a poliţiştilor care o ameninţau cu internarea. De asemenea, subliniază legătura de rudenie dintre primar şi un alt membru al comisiei care a redactat raportul.
29. Guvernul susţine că instanţele interne au examinat toate documentele dosarului şi şi-au motivat în mod amplu deciziile. Prin urmare, Guvernul solicită Curţii să urmeze concluzia instanţelor interne conform căreia elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie nu erau reunite în speţă, în măsura în care, pe de o parte, nu exista intenţia de denigrare a reclamantei şi, pe de altă parte, raportul nu a fost făcut public. Acesta susţine, de asemenea, că, conform legii, comisia este competentă pentru redactarea rapoartelor cum este cel de care se plânge reclamanta.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
30. Curtea aminteşte că a stabilit în jurisprudenţa sa că, deşi convenţia nu garantează în mod expres, dreptul la reputaţie face parte din noţiunea de „viaţă privată” înscrisă la art. 8 din convenţie (A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 63, 9 aprilie 2009 şi jurisprudenţa citată acolo). Mai mult, pentru ca garanţiile de la art. 8 să fie aplicabile, atingerea reputaţiei trebuie să fie suficient de gravă şi să cauzeze un prejudiciu „exercitării personale a dreptului la respectarea vieţii private” (A., citată anterior, pct. 64, şi Mikolajová împotriva Slovaciei, nr. 4479/03, pct. 55, 18 ianuarie 2011).
31. Curtea a concluzionat că a existat o ingerinţă în dreptul la reputaţia unui reclamant din cauza unei părţi a unei hotărâri judecătoreşti care lasă să se creadă că a abuzat de fiul său (Sanchez Cardenas împotriva Norvegiei, nr. 12148/03, pct. 33 şi 38, 4 octombrie 2007), precum şi ca urmare a unei decizii nepublicate a poliţiei, în care o reclamantă a fost acuzată de violenţe împotriva unui terţ (Mikolajová, citată anterior, pct. 56-57).
32. Curtea aminteşte, în cele din urmă, că dacă nu li se interzice autorităţilor statului să întocmească rapoarte cu privire la procedurile în curs, ele trebuie să facă dovada imparţialităţii şi moderaţiei în declaraţiile lor (Fayed şi the House of Fraser Holdings plc împotriva Regatului Unit, nr. 17101/90, decizia Comisiei din 15 mai 1992, nepublicată).
b) Aplicarea principiilor în cazul de faţă
33. În contextul din speţă, Curtea notează că, deşi raportul cu privire la relaţiile reclamantei cu alte persoane întocmit de comisia de autoritate tutelară nu a fost publicat ca atare în presă, a fost depus la dosar, unde este accesibil publicului.
34. Astfel cum reiese din informaţiile puse la dispoziţia Curţii, raportul a fost utilizat de către poliţiştii acuzaţi de rele tratamente ca element de probă prin care se contesta credibilitatea reclamantei. Rezultă că acest raport a putut influenţa procedura internă iniţiată de reclamantă împotriva poliţiştilor (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 40). În plus, după spusele reclamantei, necontestate de Guvern, poliţia s-a bazat ulterior pe acest raport pentru a o pune pe reclamantă sub supraveghere.
35. Având în vedere gravitatea acuzaţiilor membrilor comisiei şi a consecinţelor pe care ancheta şi raportul le-au avut pentru reclamantă, Curtea consideră că aceasta a suferit o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii private (a se vedea, de asemenea, Mikolajová, citată anterior, pct. 57).
36. Rămâne de verificat dacă această ingerinţă era prevăzută de lege, dacă urmărea un scop legitim şi dacă era necesară într-o societate democratică.
37. Curtea notează că instanţele interne au considerat că această comisie a acţionat legal în limitele prerogativelor sale. Cu toate acestea, temeiul legal al acestor acţiuni nu a fost niciodată menţionat nici în cadrul procedurii interne, nici de către Guvern în observaţiile sale.
38. În plus, nu a fost precizată la iniţiativa cui şi în ce scop a avut loc ancheta. De altfel, utilizarea de către poliţişti a raportului în cadrul procedurii interne împotriva lor, în speţă denigrând-o pe reclamantă, pune la îndoială existenţa unui scop legitim pentru justificarea ingerinţei.
39. Presupunând totuşi că există un temei juridic pentru ingerinţă şi că aceasta urmează un scop legitim, Curtea apreciază că această ingerinţă nu era necesară într-o societate democratică, pentru următoarele motive:
40. Curtea notează că reclamanta nu a avut cunoştinţă de raport şi că nu i-a putut contesta conţinutul sau relevanţa decât după comunicarea acestuia de către Curte. Întocmit fără ştirea ei, reclamanta a fost afectată de existenţa raportului în măsura în care instanţa s-a bazat pe acesta pentru a-i respinge plângerea penală formulată împotriva poliţiştilor. Mai mult, reclamanta afirmă că s-a simţit supravegheată de poliţişti şi îşi menţine susţinerea că aceştia ar fi ameninţat-o cu internarea, afirmaţii necontestate de Guvern (a se vedea de asemenea, mutatis mutandis, Mikolajová, citată anterior, pct. 56-57, unde Curtea a concluzionat că, deşi reclamanta nu a fost informată de decizia poliţiei care o afecta, această decizie i-a adus atingere drepturilor sale în măsura în care a fost folosită împotriva sa de o altă autoritate a statului).
41. Curtea ia notă de conţinutul afirmaţiilor comisiei. Admiţând chiar faptul că raportul a fost destinat să reflecte opinia personală a membrilor comisiei, expresiile cum sunt „reclamanta ar trebui închisă într-un azil pentru bolnavi psihic”, că „nu merită statutul de fiinţă umană” şi că „este cel mai rău element din comunitate”, prin caracterul lor scandalos şi degradant, nu erau necesare pentru aprecierea de către instanţe a comportamentului reclamantei şi nu trebuiau să apară în nici un caz într-un raport oficial al autorităţilor administrative (Fayed şi the House of Fraser Holdings plc, hotărâre citată anterior).
42. Având în vedere aceste elemente, Curtea apreciază că reclamanta a suferit o ingerinţă arbitrară şi disproporţionată în dreptul său la respectarea vieţii private.
Trebuie, prin urmare, să se respingă excepţia ridicată de Guvern şi să se concluzioneze că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din convenţie.
II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
43. Reclamanta consideră că mărturia primarului în cadrul procedurii împotriva poliţiştilor a adus atingere dreptului său la respectarea vieţii private.
Cu toate acestea, presupunând chiar că aceste capăt de cerere intră în domeniul de aplicare al art. 8, Curtea notează că reclamanta nu şi-a susţinut dreptul de interogare a martorului pentru contestarea afirmaţiilor acestuia. Or, această posibilitate îi era deschisă şi ar fi putut constitui o cale de atac efectivă în speţă.
Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
44. Reclamanta se plânge, în cele din urmă, în temeiul art. 6 § 1 din convenţie, de durata procesului de calomnie împotriva primarului şi a membrilor comisiei.
Or, acest proces a debutat la 4 iunie 2002, cu introducerea plângerii penale, şi a luat sfârşit la 10 noiembrie 2003, adică după un an şi cinci luni. Această durată pare rezonabilă în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
45. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu moral şi cheltuielile de judecată
46. Reclamanta solicită 40.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit şi pentru cheltuielile făcute în faţa instanţelor interne. Aceasta detaliază cheltuielile după cum urmează: onorariile avocatului, transportul martorilor la instanţe şi la parchet, propria sa deplasare la sediul instanţelor care sunt situate la aproximativ 100 km de domiciliul său. Ea pretinde totuşi că nu mai este în posesia documentelor justificative ale cheltuielilor făcute.
47. Guvernul observă că reclamanta nu şi-a prezentat pretenţiile evaluate şi stabilite pe rubrici şi însoţite de documentele justificative pertinente, astfel cum prevede art. 60 din Regulamentul Curţii şi, în consecinţă, solicită Curţii să respingă cererea. În orice caz, Guvernul apreciază că suma solicitată de reclamantă este foarte mare şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins.
48. Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu moral ca urmare a nerespectării, de către autorităţi, a dreptului său la viaţa privată, şi, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, îi acordă 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
49. În ceea ce priveşte cheltuielile pretinse de reclamantă, Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, un reclamant nu poate obţine rambursarea lor decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea hotărăşte să nu acorde nimic cu acest titlu.
B. Dobânzi moratorii
50. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din convenţie cu privire la pretinsa atingere a reputaţiei reclamantei prin raportul întocmit de autorităţi la adresa ei şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din convenţie;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât să-i plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 decembrie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy