©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA BALLAI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 37188/06)
Hotărâre
Strasbourg
21 septembrie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie.
Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ballai împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 august 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 37188/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ştefan Ballai („reclamantul”), a sesizat Curtea la 5 septembrie 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Laurenţiu-Ovidiu Podaru, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 21 ianuarie 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I .CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamantul s-a născut în 1936 şi locuieşte în Cluj-Napoca.
5. La 21 decembrie 1989, cu prilejul manifestaţiilor anticomuniste care au avut loc în Cluj‑Napoca, fiul reclamantului, B.Z.C., care participa la demonstraţii într-un grup de câteva zeci de persoane, a fost împuşcat mortal de militarii din cadrul forţelor terestre. În urma aceluiaşi eveniment, 22 de manifestanţi au murit şi alţi 79 au fost grav răniţi.
6. Ca urmare a acestui incident, familiile victimelor s-au constituit părţi civile şi au depus mai multe plângeri penale pentru omucidere împotriva a şase ofiţeri implicaţi în acest incident. La 12 ianuarie 1990, reclamantul, tatăl lui B.Z.C., s-a constituit parte civilă în acest proces penal. Toate plângerile penale au fost reunite într-un singur dosar de anchetă.
7. Prin ordonanţa din 15 octombrie 1992 , Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus neînceperea urmăririi penale.
8. Conform reclamantului, în urma unei plângeri formulate de familiile victimelor, inclusiv de reclamant, parchetul a emis o nouă ordonanţă, prin care o anula pe cea anterioară şi prin care indica parchetelor inferioare din punct de vedere ierarhic să continue ancheta cu scopul de a identifica persoanele responsabile de evenimentele din 21 decembrie 1989 şi de a determina răspunderea acestora.
9. Prin rechizitoriul din 29 mai 1998, Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat ancheta finalizată şi a dispus trimiterea cauzei în instanţă.
10. Prin încheierea din 25 ianuarie 1999, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a decis retrimiterea cauzei în faţa parchetului militar din cauza unei nereguli privind competenţa parchetului care sesizase această instanţă.
11. La 5 mai 1999, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza în faţa secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
12. La 25 octombrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reunită în complet de judecată format din nouă judecători, a casat hotărârea pronunţată la 9 aprilie 2003 de secţia penală a aceleiaşi instanţe din motive de ordin procedural.
13. Prin hotărârea din 23 mai 2005, Înalta Curte a condamnat anumiţi ofiţeri la pedepse cu închisoarea cu executare. De asemenea, Înalta Curte a dispus plata de despăgubiri către familiile victimelor, inclusiv către reclamant, care se constituiseră părţi civile în 1990. Astfel, reclamantului i s-au acordat 75 000 000 de lei româneşti vechi (ROL) pentru cheltuielile de înmormântare a fiului său, 500 000 000 ROL pentru prejudiciul moral şi 50 000 000 ROL pentru cheltuieli diverse, în total 625 000 000 ROL, aproximativ 17 300 EUR. Celelalte părţi civile, cu excepţia reclamantului, au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
14. Printr-o hotărâre pronunţată la data de 20 martie 2006, Completul de 9 judecători a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins recursul şi a menţinut hotărârea din data de 23 mai 2005.
Prin hotărârea definitivă din 20.03.2006, Curtea Supremă de Justiţie, în complet format din nouă judecători, a respins recursul reclamantului şi a confirmat temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
15. Reclamantul pretinde că durata procedurii a încălcat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”.
A. Cu privire la admisibilitate
16. Curtea reaminteşte că termenul de şase luni prevăzut de art. 35 § 1 urmăreşte să asigure securitatea juridică, garantând că acele cauze care ridică întrebări cu privire la Convenţie pot fi examinate în termen rezonabil şi că deciziile pronunţate nu pot fi retrimise în instanţă pe termen nedefinit. Această reglementare marchează limita temporală a controlului efectuat de organele Convenţiei şi indică atât persoanelor particulare, cât şi autorităţilor perioada până la care se poate exercita acest control [a se vedea, printre altele, Walker împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I].
17. Ca regulă generală, termenul de şase luni se calculează de la data la care hotărârea definitivă intervine în cadrul procesului de epuizare a căilor de recurs interne. Cu toate acestea, în cazul în care este clar de la început că reclamantul nu dispune de niciun recurs efectiv, termenul de şase luni se calculează de la data la care sunt denunţate actele sau măsurile sau de la data la care persoana în cauză le ia la cunoştinţă sau resimte efectele ori prejudiciul cauzat [Dennis şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 76573/01, 2 iulie 2002]. În plus, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat astfel încât ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu o cerere înainte ca situaţia referitoare la chestiunea în cauză să fi făcut obiectul unei hotărâri definitive la nivel intern.
18. Mai întâi, Curtea ia act de faptul că Guvernul nu a invocat o excepţie întemeiată pe nerespectarea termenului de şase luni. În speţă, Curtea observă că reclamantul nu a formulat recurs împotriva hotărârii din 23 mai 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci a sesizat Curtea numai după finalizarea procedurii, şi anume după hotărârea din 20 martie 2006, pronunţată în recurs. În această privinţă, Curtea ia act de faptul că, la momentul faptelor, nu exista nicio cale internă eficientă pentru remedierea duratei excesive a procedurii. De asemenea, hotărârea din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi putut avea o influenţă decisivă asupra hotărârii din 23 mai 2005, care nu era definitivă şi nu putea fi executată de reclamant.
19. În aceste condiţii, reclamantul a acţionat cu celeritate rezonabilă în sensul art. 35 § 1 din Convenţie, sesizând Curtea după pronunţarea hotărârii definitive din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama de împrejurările excepţionale ale cauzei.
20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fond
21. Guvernul consideră că această cauză prezenta o complexitate particulară, dat fiind că implica mai multe victime şi părţi civile şi că erau necesare mai multe expertize medico-legale şi audierea unui număr important de martori. Acesta subliniază că durata procedurii trebuie calculată de la 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, până la 23 mai 2005, dată la care Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în primă instanţă, întrucât reclamantul nu formulase recurs împotriva acestei hotărâri. În ceea ce priveşte audierea martorilor, Guvernul invocă dificultatea autorităţilor judiciare de a-i reuni pe toţi în timp util. Acesta afirmă că, în speţă, instanţele interne au dat dovadă de diligenţă, având în vedere că, la fiecare şedinţă publică, au analizat probe şi au interogat martori. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii, Guvernul solicită să se constate că, în speţă, durata procedurii a avut un caracter rezonabil.
22. Reclamantul susţine că activitatea instanţelor interne nu s-a desfăşurat cu celeritate, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenţie. Acesta afirmă că termenele acordate între audieri au fost excesiv de lungi şi că, în orice caz, datorită erorilor de ordin procedural instanţele interne au anulat decizii şi au trimis cauza, în mai multe rânduri, spre a fi judecată din nou. Reclamantul susţine că, în ciuda complexităţii cauzei, situaţia de fapt în speţă era relativ clară. Din punctul său de vedere, procedura nu s-a desfăşurat cu celeritate, din cauza erorilor comise de anchetatorii iniţiali.
23. Curtea apreciază că perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România şi s-a încheiat la 20 martie 2006, prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie. Prin urmare, a durat unsprezece ani şi nouă luni şi a implicat două grade de jurisdicţie. Curtea reaminteşte că, în multe cauze care au ridicat probleme similare celor din prezenta speţă, a constatat nerespectarea „termenului rezonabil”, ţinând seama de criteriile rezultate din jurisprudenţa sa consacrată în materie [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43-45, CEDO 2000-VII; Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (GC), nr. 12686/03, pct. 24 şi 46, 20 martie 2009 şi Carstea şi Grecu împotriva României, nr. 56326/00, pct. 36-37 şi 42-44, 15 iunie 2006].
24. În speţă, pentru Curte este suficient să observe că, în trei rânduri, hotărârile pronunţate de instanţele interne au fost casate, dintre care de două ori cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamantei (prescriere, lipsa motivării etc.)
În afară de aceasta, strămutarea cauzei putea continua la nesfârşit, întrucât nicio dispoziţie legală nu putea să îi pună capăt (a se vedea Ispan împotriva României, nr. 67710/01, pct. 45, 31 mai 2007 şi mutandis mutandis, Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, pct. 46, 25 noiembrie 2003). Din punctul de vedere al Curţii, instanţele naţionale ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă diligenţă, ţinând seama de obiectul litigiului.
25. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenţei sale în materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinţei „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
26. Reclamantul se plânge de valoarea insuficientă a despăgubirilor acordate de Înalta Curte de Casaţie (art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie) şi de o discriminare în acest sens, în raport cu celelalte părţi civile (art. 14 din Convenţie).
27. Totuşi, în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamantul nu a formulat recurs împotriva hotărârii din 23 mai 2005, deşi avea această posibilitate. Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
28. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
29. Reclamantul pretinde 200 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a pierderii fiului său. De asemenea, acesta solicită rambursarea cheltuielilor efectuate în cei 18 ani de procedură.
30. Guvernul afirmă că nu există nicio legătură de cauzalitate între suferinţele invocate de reclamant şi durata procedurii în cauză. Fără să nege totuşi suferinţele prin care a trecut reclamantul ca urmare a pierderii fiului său, Guvernul subliniază despăgubirile de aproximativ 18 000 EUR primite de acesta pentru prejudiciul moral, în urma hotărârii din 20 martie 2006, din partea instanţei supreme.
31. Curtea constată că instanţele interne i-au acordat reclamantului o despăgubire pentru suferinţa prin care a trecut.
Curtea consideră că reclamantul a suferit cu certitudine un prejudiciu moral din cauza duratei nerezonabile a procedurii pentru obţinerea unei despăgubiri ca urmare a pierderii fiului său. Pronunţându-se în echitate, aceasta consideră că trebuie să se acorde reclamantului suma de 8 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
32. Fără să precizeze suma şi fără să prezinte documente justificative în sprijinul cererii sale, prin scrisoarea sa din 28 aprilie 2010, reclamantul solicită şi rambursarea cheltuielilor de judecată.
33. Guvernul observă că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ care să facă dovada cheltuielilor de judecată efectuate. Acesta nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiţia în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.
34. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 41 din Convenţie, pot fi rambursate doar cheltuielile pentru care s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare şi cuantumul lor este rezonabil [a se vedea, printre altele, Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, pct. 79, CEDO 1999-II].
35. Ţinând seama de faptul că reclamantul nu a justificat cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă în acest sens.
C. Dobânzi moratorii
36. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe durata excesivă a procedurii şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 8 000 EUR (opt mii de euro), care va fi convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 septembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy