©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA
HOTĂRÂREA
din 23 iunie 2015
În Cauza Balta şi Demir împotriva Turciei
(Cererea nr. 48628/12)
Strasbourg
definitivă la 23 septembrie 2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Balta şi Demir împotriva Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, preşedinte, Iţýl Karakaţ, Nebojša Vuèiniæ, Helen Keller, Paul Lemmens, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 2 iunie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 48628/12 îndreptată împotriva Republicii Turcia, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, domnul Ahmet Balta şi domnul Ahmet Gökşen Demir („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 19 iunie 2012, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de doamna Y. Ýmrek, avocat în Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental.
3. Reclamanţii susţin, în special, că au fost condamnaţi de către instanţele naţionale în baza depoziţiei unui martor anonim, iar acest lucru a viciat echitatea procedurii iniţiate împotriva lor.
4. La 11 iulie 2013, au fost comunicate Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 6 şi art. 10 din Convenţie şi cererea a fost declarată inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii s-au născut în 1974 şi, respectiv, 1991 şi locuiesc în Tunceli.
6. Astfel cum reiese din actele aflate la dosarul cauzei, la 5 iunie 2009, un martor anonim, denumit de către autorităţi Gömlek („cămaşă”, în română), a fost audiat de procurori în cadrul unei anchete penale asupra activităţii organizaţiei ilegale PKK. Acesta i-a identificat pe reclamanţi ca fiind membri ai organizaţiei incriminate.
7. La 22 iunie 2009, reclamanţii, bănuiţi că desfăşoară activităţi în cadrul aripii tinere a PKK (YDGM), au fost arestaţi şi reţinuţi de către agenţi ai Direcţiei Siguranţei Statului din Tunceli.
8. La 25 iunie 2009, parchetul i-a audiat pe reclamanţi cu privire la legăturile acestora cu PKK. În cursul interogatoriilor, persoanele în cauză au contestat declaraţiile martorului anonim, precum şi identificarea lor de către acesta. Avocatul reclamantului Ahmet Gökşen Demir, arătând că declaraţiile martorului anonim nu menţionau ameninţări sau acte de violenţă contra sa, a solicitat ca identitatea martorului să fie dezvăluită.
9. În aceeaşi zi, reclamantul Ahmet Balta a fost adus în Curţii cu juraţi din Malatya, care a dispus punerea sa în libertate. La audieri, instanţa a citit depoziţia martorului anonim, contestată de reclamant. Şi Ahmet Gökşen Demir a fost pus în libertate în aceeaşi zi. Procesul-verbal al audierii acestuia nu se află la dosar.
10. La o dată neprecizată, persoanele în cauză au fost trimise în judecată, împreună cu alte 14 persoane, cu acuzarea de apartenenţă la PKK. Procesul a început în faţa Curţii cu juraţi din Malatya.
11. La 16 septembrie 2009, un judecător de la Curtea cu juraţi din Bingöl, în comisie rogatorie, a consemnat declaraţiile martorului anonim. Procesul-verbal de interogatoriu arăta că „Gömlek" a fost audiat în cadrul unui şedinţe cu uşile închise, conform art. 58 C. proc. pen. şi Legii nr. 5276 privind protecţia martorilor, precum şi că, la începutul şedinţei, judecătorul a luat la cunoştinţă identitatea martorului anonim.
În conformitate cu procesul-verbal, martorul a declarat că a sosit la Tunceli la 21 mai 2009 şi s-a prezentat la sediul partidului politic DTP (Partidul pentru o Societate Democratică). De el s-au ocupat un anume Harun şi responsabilul local al YDGM. Ziua şi-o petrecea la sediul DTP pentru un program de îndoctrinare, iar noaptea era găzduit de Harun într-un cămin studenţesc. I-a comunicat responsabilului local dorinţa sa de a intra în PKK. Înainte de a-i răspunde pozitiv, acesta a întreprins cercetări privind familia sa. Ulterior, i-a cerut martorului să se întoarcă acasă, la Bingöl, şi să aştepte telefonul său. La 30 mai 2009, s-a întors acasă şi, la 5 iunie, a fost chemat la Tunceli să intre în rândurile PKK. Renunţând între timp la acest proiect, a relatat acest fapt agentului de poliţie din liceul său, care l-a condus la sediul Direcţiei de luptă contra terorismului.
Conform procesului-verbal, „Gömlek” a mai declarat că a furnizat informaţii privind diverse activităţi desfăşurate de YDGM, ce avea ca principală sarcină înregimentarea de noi recruţi şi propaganda organizaţiei. A furnizat, de asemenea, explicaţii cu privire la activităţile desfăşurate de YDGM la Bingöl şi şi-a încheiat depoziţia confirmând exactitatea declaraţiilor date procurorilor la 5 iunie 2009 şi a recunoscut că a identificat persoanele ale căror fotografii erau ataşate depoziţiei sale.
12. La 18 februarie 2010, numitul E.B. a predat Curţii cu juraţi Elazýð o scrisoare pentru Curtea cu juraţi din Malatya. În această scrisoare, E.B. afirma că era „Gömlek”, martorul anonim, şi se prezentase la Palatul de Justiţie din Malatya pentru a fi audiat la termenul din aceeaşi zi, dar nu fusese chemat să dea declaraţia. A revenit asupra declaraţiilor date la sediul Direcţiei Siguranţei Statului din Bingöl, afirmând că a semnat procesul-verbal privind declaraţia sa, sub ameninţarea şi presiunile poliţiei. A contestat şi identificările făcute în sediul poliţiei la prezentarea de fotografii, susţinând că poliţia l-a constrâns să identifice ca membri ai YDGM persoane pe care nu le cunoştea. Acesta a explicat că ar fi vrut să revină asupra declaraţiilor sale însă poliţia l-a ameninţat cu închisoarea. A adăugat, în cele din urmă, că nu a solicitat anonimatul.
13. La 20 octombrie 2010, reclamanţii au prezentat memoriul în apărare, prin care au contestat acuzaţiile ce le-au fost aduse şi au criticat modul în care a fost audiat martorul anonim. Aceştia au susţinut că audierea martorului respectiv în stadiul anchetei era contrară legislaţiei interne, că nu ştiau ce autoritate judiciară decisese să audieze martorul anonim şi că nu au fost informaţi de motivele pentru care a fost acordat anonimatul. Au mai afirmat că declaraţiile anonime nu puteau fi considerate ca o probă a acuzării atât timp cât nu au fost prezentate în faţa instanţei de judecată. Au indicat, în plus, faptul că martorul a fost audiat, atât în cursul anchetei, cât şi în timpul procesului, în lipsa avocatului lor şi că nu li s-a oferit posibilitatea să adreseze întrebări martorului respectiv. În opinia reclamanţilor, aceste circumstanţe presupun încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie. Mai mult chiar, declaraţiile martorului anonim constituie unica probă a acuzării şi, ca urmare, acesta ar fi trebuit în mod obligatoriu audiat în şedinţă publică. Reclamanţii mai afirmă că identitatea martorului anonim a fost dezvăluită de un coinculpat, martorul adresând curţii cu juraţi o scrisoare prin care îşi exprima intenţia de a fi audiat în şedinţă publică. În cele din urmă, au susţinut că alte elemente de probă, în special înregistrările video, nu au fost dezbătute în faţa curţii cu juraţi.
14. La termenul din 22 octombrie 2009, curtea cu juraţi i-a ascultat pe inculpaţi. Reclamanţii au contestat declaraţiile martorului anonim.
15. La 21 octombrie 2010, instanţa i-a condamnat pe reclamanţi la 6 ani şi 3 luni de închisoare pentru apartenenţă la o organizaţie ilegală, conform art. 314 alin. (2) C. pen.
16. Cu privire la reclamantul Ahmet Gökşen Demir, potrivit supravegherii prin procedee tehnice, curtea cu juraţi a reţinut că:
‒ la 18 aprilie 2009, a participat la o manifestaţie în cursul căreia au fost lansate sloganuri în favoarea PKK şi a lui Abdullah Öcalan;
‒ la 28 aprilie 2009, a participat la o reuniune a YDGM la sediul DTP între ora 15.30 şi 17.30; acesta a fost văzut intrând în clădire la ora 15.30 şi a ieşit la 17.30;
‒ la 30 aprilie 2009, a distribuit broşuri pentru manifestaţia din 1 mai; în aceeaşi zi, acesta a fost văzut, în compania altor inculpaţi, intrând în sediul DTP la ora 15.30 de unde a ieşit la ora 17.15;
‒ a participat la manifestaţia din 1 mai 2009;
Instanţa a reţinut că, în conformitate cu declaraţiile martorului anonim, reclamantul făcea parte din organizaţia YDGM din Tunceli şi participa la dezbateri.
În cele din urmă, cu ocazia percheziţiei domiciliului, au fost descoperite poze, în calculatorul său, în legătură cu organizaţia ilegală respectivă
17. Cu privire la reclamantul Ahmet Balta, potrivit supravegherii prin procedee tehnice, curtea cu juraţi a reţinut că:
‒ la 14 aprilie 2009, a participat, în urma instrucţiei din partea KCK (o ramură a PKK), la greva foamei organizată pentru eliberarea persoanelor arestate pentru apartenenţă la KCK;
‒ la 11 mai 2009, a participat la funeraliile unui membru PKK ce fusese ucis de forţele de securitate;
‒ la 11 şi 12 mai 2009, a participat la greva foamei şi a lansat sloganuri în favoarea PKK şi a lui Abdullah Öcalan, urmând instrucţiunile publicate de PKK pe site-ul internet fýratnew.
Instanţa a reţinut că, în conformitate cu declaraţiile martorului anonim, reclamantul făcea parte din organizaţia YDGM din Tunceli şi participa la dezbateri.
În cele din urmă, cu ocazia percheziţiei domiciliului, au fost descoperite texte şi poze, în calculatorul său, în legătură cu organizaţia ilegală respectivă
18. Având în vedere diversitatea, continuitatea şi natura actelor de care reclamanţii erau acuzaţi, curtea cu juraţi a considerat că aceştia aveau o legătură organică cu organizaţia ilegală, iar acţiunile lor reprezentau mai mult decât cele ale unui simplu simpatizant, acestea atingând nivelul la care să fie consideraţi ca membri ai respectivei organizaţii.
19. În ceea ce priveşte cererea de audiere a martorului anonim, s-au reţinut următoarele:
„Deşi s-a cerut în cursul procedurii ca martorul anonim, fiind prezent în exteriorul sălii de şedinţă, să fie din nou audiat în faţa instanţei, să răspundă la întrebări pregătite şi să fie organizată o confruntare, s-a decis ca solicitările în acest sens să fie respinse pentru motivele că martorul anonim fusese deja audiat de Curtea cu juraţi din Bingöl în conformitate cu normele de procedură, identitatea martorului să nu fie dezvăluită, că nu există contradicţii între declaraţiile martorului anonim obţinute în faza de urmărire penală şi cele date în faţa instanţei în comisie rogatorie, că răspunsurile la întrebări ce se doreau a fi puse martorului anonim se regăsesc deja în declaraţiile sale, că întrebările fuseseră pregătite în funcţie de declaraţiile persoanelor în cauză, că declaraţiile au fost transformate în întrebări, precum şi că o nouă audiere a martorului anonim [...] nu putea aduce vreun element nou la dosar.”
20. În ceea ce priveşte pe unul dintre coinculpaţii reclamanţilor, respectiv C.D., curtea cu juraţi a reţinut că, atât timp cât declaraţiile martorului anonim constituiau unica probă a acuzării, acestea nu puteau fi considerate probe fără să fie coroborate cu alte elemente. Făcând referire la textele şi pozele în legătură cu PKK găsite în calculatorul coinculpatului respectiv, instanţa a reţinut că nu s-a stabilit că a difuzat aceste documente în scop propagandistic. Pe de altă parte, conform raţionamentului instanţei, simpla prezenţă a unor asemenea documente în calculatorul său nu înseamnă că persoana în cauză era membru al organizaţiei ilegale.
21. La 10 decembrie 2010, reclamanţii au formulat recurs.
22. Prin hotărârea din 7 decembrie 2011, Curtea de Casaţie a confirmat hotărârea primei instanţe. La 30 ianuarie 2012, o copie a acestei hotărâri a fost ataşată la dosarul cauzei aflat la grefa curţii cu juraţi.
II. Dreptul intern relevant
23. Art. 314 C. pen., ce sancţionează infracţiunea de apartenenţă la o organizaţie ilegală, se citeşte după cum urmează în părţile relevante în speţă:
„1. Înfiinţarea sau conducerea unei organizaţii în vederea comiterii de infracţiuni prevăzute la secţiunile a patra şi a cincea din prezentul capitol se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 15 ani.
2. Calitatea de membru al unei organizaţii precum cea definită la alin. (1) se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 10 ani. [...]”
24. Art. 58 C. proc. pen. cu privire la întrebările adresate martorilor şi protecţia martorilor se traduce după cum urmează în partea sa relevantă în speţă:
„[...]
(2) În cazul în care divulgarea unei persoane ce trebuie audiată ca martor este de natură să constituie un risc grav pentru ea însăşi sau pentru familia acesteia, măsurile necesare vor fi luate astfel încât identitatea sa va fi păstrată secretă. Martorul a cărui identitate este păstrată secretă este obligat să explice motivul şi circumstanţele în care a cunoscut faptele pe care le declară. Pentru ca identitatea să rămână secretă, informaţiile personale cu privire la martor sunt consemnate de procurorul Republicii, judecător sau instanţă.
(3) În cazul în care audierea martorului în prezenţa persoanelor asistând [la şedinţă] reprezintă pentru acesta un risc grav care nu poate fi îndepărtat în alt mod ori se poate opune manifestării adevărului, instanţa poate decide să audieze martorul în lipsa persoanelor care au dreptul să fie prezente [la şedinţă]. La audierea martorului, se procedează la o retransmitere audio şi video. Se păstrează dreptul de a adresa întrebări.
[...]
(5) Dispoziţiile alin. (2)-(4) se aplică numai în cazul infracţiunilor săvârşite în cadrul activităţilor unei organizaţii ilegale.”
25. Art. 5 din Legea nr. 5276 din 27 decembrie 2007 privind protecţia martorilor prevede, în special, posibilitatea de a recurge la măsurile de protecţie enunţate la art. 58 C. proc. pen. Potrivit art. 1 din Legea nr. 5276, martorii care se află expuşi unui risc grav şi serios pot beneficia de măsuri de protecţie. Domeniul de aplicare al acestei legi este definit la art. 3, care îl limitează la infracţiuni pentru care pedeapsa prevăzută este mai mare de 10 de ani de închisoare, infracţiuni comise în cadrul unei asocieri în vederea săvârşirii de infracţiuni, precum şi activităţi în cadrul unei organizaţii teroriste.
26. În fine, în conformitate cu art. 311 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., redeschiderea unei proceduri interne considerată inechitabilă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi solicitată într-un termen de un an de la decizia definitivă a Curţii.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie
27. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamanţii denunţă o atingere a dreptului lor la un proces echitabil. Se plâng că nu au avut posibilitatea, în nici un moment din procedură, să audieze sau să obţină audierea martorului anonim ale cărui declaraţii au constituit, în opinia acestora, baza condamnării lor.
28. Curtea reaminteşte că în cerinţele art. 6 § 3 din Convenţie se prezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 § 1. Prin urmare, va examina capetele de cerere formulate de reclamanţi în cadrul acestor două texte coroborate (a se vedea, printre altele, Doorson împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 66, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996‑II), redactate astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (...)
[...]
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
[...]
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi sa obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
[...]”
29. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
A. Argumentele părţilor
30. Reclamanţii susţin, cu titlu liminar, că dosarul cauzei nu conţine nicio decizie ce ar justifica acordarea anonimatului. Precizează că, la audierea lor, unul dintre coinculpaţi a declarat că ştie identitatea martorului anonim, precum şi că acesta din urmă a transmis Curţii cu juraţi din Malatya o scrisoare în care îşi dezvăluise identitatea. Prin urmare, aceştia estimează că decizia curţii cu juraţi de a păstra anonimatul martorului şi de a nu-l asculta în şedinţă publică nu urmărea să protejeze martorul, ci restrângea drepturile apărării.
31. Reclamanţii adaugă că, în scrisoarea adresată instanţei, martorul anonim a pus în discuţie declaraţia sa luată în faza anchetei preliminare. Aceştia sunt de acord că instanţa ar fi trebuit să verifice originea scrisorii şi afirmaţiile pe care le conţinea. Mai afirmă că instanţa a refuzat să audieze martorul anonim deşi acesta se afla la dispoziţia sa, într-un local în apropierea sălii de şedinţă. Reclamanţii se plâng, în această privinţă, de o atingere adusă dreptului lor de a fi confruntaţi cu un martor, dar şi dreptului lor la egalitatea armelor.
32. Aceştia susţin, de altfel, că toate actele de care au fost acuzaţi intră în cadrul dreptului lor la libertatea de expresie şi de manifestare, iar singura probă a legăturii cu o organizaţie ilegală fiind mărturia anonimă. Indică faptul că, în cazul în care singura probă a acuzării o constituie declaraţia unui martor, acesta trebuie în mod obligatoriu să fie audiat în şedinţă de judecată. Nerespectarea obligaţiei respective este de natură să restrângă drepturile apărării.
33. Guvernul indică, pentru început, că martorul anonim a depus mărturie împotriva unor persoane bănuite că sunt membri ai PKK, organizaţie care desfăşura acţiuni violente pe tot teritoriul ţării, şi că, în consecinţă, divulgarea identităţii sale l-ar fi supus unui risc grav.
34. Mai susţine că declaraţiile martorului anonim nu constituiau nici unica probă a acuzării şi nici nu avea caracter decisiv pentru condamnarea persoanelor în cauză. În opinia acestuia, instanţele interne s-au întemeiat pe declaraţiile martorului anonim în coroborare cu alte probe obţinute prin mijloace de supraveghere tehnică.
35. În cele din urmă, Guvernul afirmă că declaraţiile martorului au fost citite reclamanţilor în cursul şedinţei de judecată din faţa Curţii cu juraţi din Malatya, iar persoanele în cauză au avut astfel posibilitatea de a le comenta.
B. Motivarea Curţii
36. Curtea reaminteşte că, atunci când examinează un capăt de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie, în esenţă, să stabilească dacă procedura penală a avut, în ansamblu, un caracter echitabil. Pentru a realiza acest lucru, Curtea ia în considerare procedura în ansamblul său şi verifică respectarea nu numai a dreptului la apărare, ci şi a interesului public şi al victimelor ca autorii infracţiunii să fie cercetaţi corespunzător şi, dacă este necesar, respectarea drepturilor martorilor. Curtea mai reaminteşte, tot în acest context, că admisibilitatea probelor este subordonată normelor de drept intern şi instanţelor naţionale şi că singura ei sarcină este de a stabili dacă procedura a fost echitabilă [Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit, (MC), nr. 26766/05 şi 22228/06, pct. 118, CEDO 2011, cu referinţele citate acolo].
37. Art. 6 § 3 lit. d) consacră, în special, principiul conform căruia, până la stabilirea vinovăţiei, toate probele acuzării trebuie să fie prezentate în principiu în faţa inculpatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Principiul nu se aplică fără excepţii, dar acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva dreptului la apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere inculpatului o posibilitate adecvată şi suficientă de a contesta mărturiile acuzării şi de a-i interoga pe autori, la momentul depoziţiei acestora sau mai târziu (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 118, şi Solakov împotriva „fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”, nr. 47023/99, pct. 57, CEDO 2001-X).
38. Curtea a precizat în hotărârea Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, criteriile de aplicare în cauze unde este pusă problema echităţii procedurii în raport cu o declaraţie a unui martor absent din şedinţa de judecată. S-a considerat că era necesar ca acest tip de capăt de cerere să fie supus unei examinări ţinând seama de trei criterii [Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 146-147, a se vedea, de asemenea, Tseber împotriva Republicii Cehe, nr. 46203/08, pct. 45, 22 noiembrie 2012, şi Prăjină împotriva României, nr. 5592/05, pct. 43, 7 ianuarie 2014; pentru exemple privind mărturii anonime, a se vedea, printre altele, Ellis şi Simms şi Martin împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 46099/06 şi 46699/06, 10 aprilie 2012, şi Pesukic împotriva Elveţiei, nr. 25088/07, pct. 43-53, 6 decembrie 2012].
39. În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă imposibilitatea apărării de a interoga sau de a obţine interogarea unui martor al acuzării este justificată de un motiv serios. În continuare, în cazul în care absenţa ascultării martorilor este justificată de un motiv serios, depoziţiile martorilor absenţi nu trebuie să constituie, în principiu, unica probă a acuzării sau proba decisivă. În cele din urmă, admiterea cu titlu de probă a depoziţiei unui martor pe care apărarea nu a avut ocazia să îl interogheze şi care constituie unica probă sau proba decisivă a acuzării nu implică automat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie: procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblul său în cazul în care există elemente care compensează suficient inconvenientele privind admiterea unei astfel de probe, pentru a permite o apreciere corectă şi echitabilă a fiabilităţii acesteia.
40. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă aceste trei condiţii au fost respectate în speţă.
1. Imposibilitatea reclamanţilor de a interoga sau de a obţine interogarea unui martor era justificată de un motiv serios?
41. În speţă, Curtea observă că elementele aflate la dosar nu oferă informaţii privind condiţiile în care s-a acordat martorului anonimatul ori autoritatea care a luat această decizie, iar Guvernul nu a oferit nicio informaţie asupra acestui aspect.
42. Curtea reţine că, în faza procesuală, martorul anonim nu a fost audiat de instanţa de judecată, ci de un judecător de la Curtea cu juraţi din Bingöl, în comisie rogatorie (supra, pct. 11). Acest judecător a audiat martorul într-o şedinţă ţinută cu uşile închise, în conformitate cu art. 58 alin. (2)-(4) C. proc. pen. şi Legea nr. 5276.
43. Curtea mai reţine că, în conformitate cu art. 58 alin. (2) C. proc. pen., identitatea unui martor va fi păstrată secretă, în cazul în care divulgarea sa este de natură să constituie un risc grav pentru el însuşi sau pentru familia acestuia. De asemenea, în conformitate cu al treilea alineat al articolului respectiv, în cazul în care audierea martorului anonim în prezenţa unor persoane care asistă la şedinţă reprezintă pentru acesta un risc grav care nu poate fi îndepărtat în alt mod ori se poate opune manifestării adevărului, instanţa poate decide să audieze martorul în lipsa persoanelor care au dreptul să fie prezente la şedinţă. La audierea martorului, se procedează la o retransmitere audio şi video. Se păstrează dreptul de a adresa întrebări. Astfel, atât acordarea anonimatului unui martor, cât şi posibilitatea de a-l audia în şedinţă publică în lipsa persoanelor care au dreptul de a fi prezente presupune existenţa unui risc grav. În ceea ce priveşte Legea nr. 5276, aceasta priveşte posibilitatea de a recurge la asemenea măsuri în cazul existenţei unui risc grav şi serios.
44. Curtea reaminteşte că, în hotărârea Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, Marea Cameră a examinat cazul în care un martor nu era prezent la şedinţa de judecată din cauză că încerca un sentiment de frică. Arată că există două tipuri de teamă posibile: teama imputabilă ameninţărilor sau manevrelor acuzatului ori ale persoanelor care acţionează în numele acestuia şi teama, mai generală, de consecinţele care ar putea rezulta în urma mărturiei făcute în proces. Atunci când teama martorului este imputabilă inculpatului ori persoanelor care acţionează în numele acestuia, este de înţeles ca instanţa să autorizeze citirea depoziţiei sale în proces fără a-l constrânge să compară şi fără a-i permite inculpatului sau reprezentanţilor acestuia să îl supună unui contrainterogatoriu, chiar dacă această depoziţie ar constitui proba unică sau decisivă împotriva inculpatului. Nu este necesar aşadar pentru ca martorul să fie scutit de obligaţia de a fi prezent la şedinţa de judecată ca temerea sa să fie cauzată direct de ameninţările din partea acuzatului. Jurisprudenţa Curţii arată că, adeseori, temerea martorilor de a da declaraţii nu este în mod direct imputabilă ameninţărilor inculpatului ori ale persoanelor care acţionează în numele acestuia. Cu toate acestea, nu orice temere subiectivă resimţită de martor este suficientă pentru ca acesta să fie scutit de obligaţia de a fi prezent la şedinţa de judecată. Instanţa trebuie să facă cercetările de rigoare pentru a stabili, în primul rând, dacă temerea se bazează pe motive obiective şi, în al doilea rând, dacă aceste motive obiective se bazează pe elemente concrete (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 122-124).
45. Or, în speţă, după cum reiese din procesul-verbal de interogatoriu din 16 septembrie 2009, la consemnarea declaraţiilor martorului, judecătorul din cadrul Curţii cu juraţi din Bingöl nu a expus motivele care au justificat păstrarea anonimatului acestuia şi nici, de altfel, motivele pentru care a fost audiat în lipsa apărării. Judecătorul s-a mulţumit să arate că martorul este audiat în şedinţă cu uşile închise, în conformitate cu art. 58 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., fără să aducă nicio explicaţie. Nu reiese deloc din actele aflate la dosar că magistratul a încercat să stabilească dacă martorul anonim încerca o temere bazată pe motive obiective. În această privinţă, din lectura procesului-verbal de interogatoriu, Curtea reţine că martorul anonim nu a exprimat că ar fi primit vreun fel de ameninţare şi nici nu a evocat o temere de manieră generală ori frică de represalii.
46. În continuare, observă că nici instanţa de judecată, respectiv Curtea cu juraţi din Malatya, nu a evocat motivele care au determinat-o să păstreze anonimatul martorului şi să nu-l audieze în prezenţa apărării. Astfel cum reiese din hotărârea motivată a curţii cu juraţi ‒ astfel cum a fost ataşată la dosar de către părţi ‒ pentru a respinge cererea apărării pentru audierea martorului, instanţa respectivă s-a limitat să indice că identitatea martorului anonim nu putea fi dezvăluită, fără a aduce nicio explicaţie, iar depoziţia acestuia a fost consemnată conform procedurii, susţine curtea cu juraţi, printr-o comisie rogatorie. Din nicio probă aflată la dosar nu reiese că această instanţă a desfăşurat cercetări pentru a stabili dacă martorul se confrunta cu temeri şi, în caz afirmativ, dacă acestea se bazau pe motive obiective.
47. Guvernul subliniază că martorul anonim, dând declaraţii împotriva unor persoane bănuite de apartenenţă la o organizaţie teroristă, avea motive întemeiate să se teamă de represalii. Curtea nu subestimează existenţa unui asemenea risc şi consideră în mod rezonabil că divulgarea identităţii martorului anonim ar putea avea eventual o asemenea finalitate. Totuşi, această circumstanţă nu poate scuti instanţele interne de obligaţia de a stabili motivele pentru care martorului i-a fost acordat anonimatul şi nu a fost audiat în prezenţa apărării (a se vedea, în acest sens, Visser împotriva Ţărilor de Jos, nr. 26668/95, pct. 47-48, 14 februarie 2002, şi Krasniki împotriva Republicii Cehe, nr. 51277/99, pct. 80‑83, 28 februarie 2006). În speţă, nu s-a demonstrat că instanţele interne au stabilit aceste motive şi, prin urmare, nu se poate considera că imposibilitatea pentru reclamanţi de a interoga sau de a obţine interogarea martorului era justificată de un motiv serios.
48. În ciuda facestei concluzii, Curtea apreciază că este necesar să fie examinate celelalte criterii (supra, pct. 39).
2. Care a fost importanţa mărturiei anonime pentru condamnarea reclamanţilor?
49. Curtea trebuie să stabilească importanţa pe care a avut-o depoziţia martorului anonim în verdictul de vinovăţie a reclamantului şi, în special, să examineze dacă această depoziţie constituie proba unică sau decisivă. În hotărârea Al-Khawaja şi Tahery (citată anterior, pct. 131), aceasta s-a exprimat astfel în ceea ce priveşte noţiunea de „probă decisivă”: „[...] «decisivă» este mai semnificativă decât «probatorie», adică nu este suficient să fie evident că, fără acea probă, probabilitatea unei condamnări ar fi mai mică decât probabilitatea unei achitări [...]. În fapt, termenul «decisivă» trebuie interpretat într-un sens strâns, ca desemnând o probă de asemenea importanţă încât este în măsură să determine soluţia cauzei. În cazul în care depoziţia unui martor care nu a fost prezent în instanţă se coroborează cu alte elemente, aprecierea caracterului ei decisiv va depinde de forţa probatorie a celorlalte elemente.”
50. Astfel, pentru a aprecia importanţa mărturiei contestate, nu este suficient să se ţină seama de ansamblul probelor examinate de instanţe, trebuie să se analizeze care sunt probele pe care se bazează efectiv condamnarea şi, prin urmare, care sunt diversele elemente constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat acuzatul şi ale răspunderii sale penale (Tseber, citată anterior, pct. 54-55).
51. În speţă, Curtea constată că instanţele naţionale au luat în considerare mai multe probe la condamnarea reclamanţilor pentru apartenenţă la o organizaţie ilegală (supra, pct. 16-17). Reţine că depoziţia martorului anonim nu a constituit singura probă a acuzării. În această privinţă, reţine că unul dintre coinculpaţi a fost achitat pe motivul că singura probă a acuzării a fost depoziţia martorului anonim, iar aceasta nu putea conduce la o stabilire a vinovăţiei în lipsa altor probe cu care să fie coroborate.
52. În concluzie, depoziţia martorului anonim nu constituie singura probă a acuzării în condamnarea reclamanţilor, însă constituie, cu toate acestea, o probă decisivă. Curtea observă, în această privinţă, că persoanele în cauză au fost condamnate pentru apartenenţă la o organizaţie ilegală. Trebuie constatat că existenţa unei legături organice a reclamanţilor cu organizaţia ilegală se bazează în mod esenţial pe declaraţiile martorului anonim. Acesta a indicat că reclamanţii făceau parte din organizaţia YDGM din Tunceli. Cu privire la celelalte probe, acestea se raportează la participarea persoanelor în cauză la manifestaţii, printre care manifestaţii de susţinere a PKK, şi vizitele la sediul DTP. În opinia Curţii, vizitele persoanelor în cauză la sediul unui partid politic, astfel cum au fost prezentate în cadrul supravegherii poliţieneşti, ori participarea acestora la manifestaţii de susţinere a PKK nu constituie elemente cu valoare probatorie a apartenenţei lor la organizaţia incriminată. Prin urmare, deşi curtea cu juraţi s-a întemeiat pe alte probe, având în vedere forţa probatorie scăzută a acestora, este incontestabil că depoziţia martorului anonim a jucat un rol decisiv în constatarea vinovăţiei reclamanţilor la săvârşirea infracţiunii de apartenenţă la o organizaţie ilegală.
53. Aşadar, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au adoptat măsuri suficiente pentru a contrabalansa dificultăţile cauzate apărării.
3. Au existat garanţii procedurale suficiente pentru a contrabalansa dificultăţile cauzate apărării?
54. Trebuie reamintit faptul că, în fiecare cauză în care se pune problema echităţii procedurii în raport cu o depoziţie a unui martor absent, trebuie să se stabilească, printr-o examinare cât mai riguroasă, dacă există elemente care pot să compenseze suficient dificultăţile cauzate apărării prin admiterea acesteia, în special garanţii procedurale solide, care permit o apreciere corectă şi echitabilă a credibilităţii unei astfel de probe. Examinarea acestei chestiuni permite să se verifice dacă depoziţia martorului absent este suficient de fiabilă, ţinând seama de importanţa acesteia în cauză (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 147 şi 161).
55. Curtea observă, în acest context, că dreptul de a interoga sau de a solicita interogarea martorilor acuzării constituie o garanţie a dreptului la echitatea procedurii, în măsura în care acesta nu numai că vizează egalitatea armelor între acuzare şi apărare, ci oferă apărării şi sistemului judiciar un instrument esenţial de verificare a credibilităţii şi a fiabilităţii depoziţiilor incriminatoare şi, astfel, a temeiniciei acuzaţiilor (Tseber, citată anterior, pct. 59).
56. În prezenta cauză, Curtea reţine că declaraţiile martorului anonim au fost consemnate de un judecător de la Curtea cu juraţi din Bingöl, în comisie rogatorie, într-o şedinţă ţinută cu uşile închise. Mai reţine că magistratul respectiv, ce cunoştea identitatea martorului, nu pare să fi verificat credibilitatea acestuia şi fiabilitatea depoziţiei sale în scopul eventual de a furniza Curţii cu juraţi din Malatya informaţii despre acest aspect, iar procesul-verbal de interogatoriu nu conţinea opinia judecătorului cu privire la credibilitatea martorului.
57. Deoarece martorul nu s-a înfăţişat în faţa Curţii cu juraţi din Malatya, judecătorii din cadrul acestei instanţe nu au avut oportunitatea de a aprecia de o manieră directă credibilitatea sa şi fiabilitatea depoziţiei sale. Absenţa acestui martor anonim a împiedicat astfel instanţa de fond să observe comportamentul său pe parcursul interogatoriului şi, prin urmare, să-şi formeze propria opinie asupra credibilităţii sale (Kostovski împotriva Ţărilor de Jos, 20 noiembrie 1989, pct. 43, seria A nr. 166, şi Van Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 60, Culegere 1997‑III). Nu se poate afirma nici că instanţa s-a asigurat în mod corespunzător de fiabilitatea depoziţiei martorului anonim. Hotărârea sa nu conţine nicio menţiune privind evaluarea credibilităţii martorului anonim şi fiabilitatea depoziţiei sale sau eventualele motive care l-ar fi determinat să depună o mărturie mincinoasă. Chiar şi după ce o persoană ce a pretins că este martorul anonim s-a prezentat la şedinţa de judecată şi a trimis o scrisoare, curtea cu juraţi nu a încercat să verifice dacă era martorul anonim respectiv şi dacă decizia sa de a fi ascultat era voluntară. Or, scrisoarea adresată Curţii cu juraţi din Malatya de către persoana ce a pretins că este martorul anonim era de natură să ridice îndoieli asupra fiabilităţii depoziţiei sale.
58. Curtea mai observă că reclamanţii şi avocaţii acestora nu au avut posibilitatea, în nicio fază a procedurii, să interogheze martorul anonim sau să pună la îndoială credibilitatea sa. Nefiind niciodată confruntaţi cu acest martor, nu au avut posibilitatea să-i observe reacţiile la întrebări adresate direct, ceea ce le-ar fi permis să testeze fiabilitatea declaraţiilor sale. Acest lucru ar fi fost totuşi posibil ţinând seama de interesul legitim de a păstra anonimatul unui martor. Într-adevăr, dacă instanţa autorizează audierea unui martor în absenţa apărării, art. 58 alin. (3) C. proc. pen. prevede că martorul anonim poate fi audiat într-o altă sală decât sala de judecată, prin intermediul unei retransmisii audio şi video, iar inculpaţii îi pot adresa întrebări. Curtea cu juraţi nu a urmat această procedură prevăzută de dreptul intern şi nici nu a oferit explicaţii. Astfel, în aparenţă, instanţa respectivă nu a intenţionat să pună în aplicare garanţiile procedurale prevăzute de dreptul turc în cazul recurgerii la o mărturie anonimă pentru a compensa dificultatea pentru apărare în lipsa unei confruntări directe.
59. În cele din urmă, Curtea arată că nu reiese din motivaţia reţinută de instanţele naţionale în deciziile lor dacă au încercat să stabilească ce măsuri mai puţin restrictive ar fi suficiente pentru atingerea obiectivului de a proteja martorul anonim. Astfel, în aceste situaţii, obiectivul de a proteja martorul poate fi atins prin nedezvăluirea identităţii martorului. În alte situaţii, poate fi necesar ca inculpatul să fie împiedicat să vadă martorul datorită riscului identificării. În alte situaţii, mai mult, poate fi necesar ca nu numai inculpatul, ci chiar şi apărarea să nu fie prezenţi la şedinţa de judecată de audiere a martorului. În general, orice măsură prin care se restrâng drepturile apărării trebuie să fie absolut necesară şi dacă o măsură mai puţin restrictivă este suficientă, atunci aceasta trebuie aplicată (Van Mechelen şi alţii, citată anterior, pct. 58). Cu toate acestea, după cum e indicat, nu reiese deloc din motivarea deciziei curţii cu juraţi că au fost iniţiate măsuri mai puţin restrictive şi acestea au fost considerate insuficiente.
60. Desigur, Guvernul afirmă că declaraţiile martorului au fost citite reclamanţilor în cursul şedinţei de judecată în faţa Curţii cu juraţi din Malatya, iar persoanele în cauză au avut astfel posibilitatea de a le comenta. Cu toate acestea, Curtea reiterează că o asemenea posibilitate nu poate înlocui prezentarea şi audierea directă a unui martor [a se vedea, în acest sens, Hulki Güneş împotriva Turciei, nr. 28490/95, pct. 95, CEDO 2003‑VII (extrase)]. Posibilitatea oferită reclamanţilor de a contesta sau de a infirma declaraţiile scrise ale martorului nu putea compensa dificultăţile cu care s-a confruntat apărarea, dificultăţi agravate prin faptul că martorul era anonim, deoarece apărarea nu a fost în măsură să conteste onestitatea şi fiabilitatea martorului prin intermediul unui contra-interogatoriu (Al-Khawaja şi Tahery, citată anterior, pct. 161-163, a se vedea, de asemenea, Trampevski împotriva Fostei Republice Iugoslave a Macedoniei, nr. 4570/07, pct. 49, 10 iulie 2012)
61. Prin urmare, nu se poate considera că procedura urmată în speţă, în faţa autorităţilor, a oferit reclamanţilor garanţii de natură să compenseze dificultăţile cu care s-a confruntat apărarea.
62. În consecinţă, având în vedere caracterul echitabil al procedurii în ansamblu, Curtea consideră că drepturile de apărare ale reclamanţilor au suferit o restrângere incompatibilă cu cerinţele unui proces echitabil. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
63. Reclamanţii susţin, invocând art. 10 din Convenţie, că prin condamnarea lor ca urmare a activităţilor desfăşurate în favoarea unui partid politic, legal conform susţinerilor acestora, respectiv DTP, s-a încălcat libertatea de exprimare a opiniilor lor politice. De altfel, astfel cum susţin aceştia, condamnarea a avut ca scop împiedicarea activităţilor DTP.
64. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.
65. Curtea consideră că principalul aspect juridic ridicat de prezenta cerere îl reprezintă faptul că acuzaţiile aduse reclamanţilor au fost stabilite în urma unui proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţie. Deoarece a răspuns deja negativ la această întrebare (supra, pct. 62), consideră că nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie [Sadak şi alţii împotriva Turciei (nr. 1), nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 şi 29903/96, pct. 73, CEDO 2001‑VIII].
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
66. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
67. Reclamanţii solicită 10 000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material şi 10.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
68. Guvernul respinge aceste pretenţii.
69. Curtea nu observă legătura de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere.
Cu toate acestea, consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de de despăgubire pentru prejudiciul moral.
70. Curtea reţine că art. 311 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (supra, pct. 26) oferă reclamanţilor posibilitatea să ceară redeschiderea procedurii în urma constatării încălcării pronunţate de Curte (a se vedea Gençel împotriva Turciei, nr. 53431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003).
B. Cheltuieli de judecată
71. Reclamanţii nu au formulat o cerere pentru rambursarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să le acorde vreo sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
72. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA:
1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă;
2. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 d) din Convenţie;
3. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că nu este necesar să se examineze temeinicia capătului de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie;
4. hotărăşte, în unanimitate,
a) că statul pârât să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2 000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 23 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
András Sajó, Stanley Naismith
PREŞEDINTE Grefier
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulament, se anexează la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Lemmens.
A.S.
S.H.N.
Opinia parţial separată a judecătorului Lemmens
Regret că nu am împărtăşit opinia colegilor mei, conform căreia „nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie” (pct. 65 din hotărâre).
Majoritatea a ajuns la această concluzie pe motiv că „principalul aspect juridic ridicat de prezenta cerere îl reprezintă faptul că acuzaţiile aduse reclamanţilor au fost stabilite în urma unui proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţie”, precum şi că „instanţa europeană a răspuns deja negativ la această întrebare” (ibidem). Astfel, majoritatea se aliniază la jurisprudenţa enunţată în mai multe zeci de hotărâri, aproape toate pronunţate contra Turciei, dar mai ales în hotărârea Sadak şi alţii împotriva Turciei (nr. 1) (nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 şi 29903/96, pct. 73, CEDO 2001‑VIII), citată la pct. 65 din prezenta hotărâre.
Or, în opinia noastră, nu este de competenţa unei instanţe să facă distincţia dintre aspectul juridic „principal” şi celelalte aspecte juridice ridicate de o cerere şi nici de a limita examinarea acesteia doar la aspectele considerate a fi „principale”. Orice instanţă trebuie, în principiu, să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere ridicate, fără distincţie. În cazul în care o instanţă ar putea ‒ în mod excepţional ‒ să se abţină de la examinarea unuia sau altuia dintre capetele de cerere, acest lucru ar fi posibil deoarece acest din urmă capăt de cerere ar fi absorbit de un alt capăt de cerere care a făcut, la rândul lui, obiectul unei examinări ori deoarece instanţa consideră că examinarea sa nu ar aduce nimic (sau aproape nimic) la ceea ce rezultă deja din examinarea unui alt capăt de cerere („nu ridică nicio problemă distinctă”). Mă grăbesc să adaug că o instanţă nu poate, bineînţeles, fi obligată să examineze un capăt de cerere vădit nefondat sau un capăt de cerere „şicanator” care ar arăta comportamentul abuziv al reclamantului [a se vedea referinţa la cereri abuzive în art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie; a se vedea, de asemenea, Bekauri împotriva Georgiei (excepţie preliminară), nr. 14102/02, pct. 21, 10 aprilie 2012].
De altfel, neexaminarea unui capăt de cerere poate avea impact asupra stabilirii sumei reprezentând reparaţia echitabilă ce este acordată reclamantului. Într-adevăr, în cazul în care capătul de cerere neexaminat este, în realitate, un capăt de cerere fondat ce ar trebui să conducă la o constatare de încălcare a Convenţiei în speţă, această constatare ar trebui, în mod logic, să genereze o creştere a sumei acordate pentru prejudiciul moral sau, în anumite cazuri, pentru prejudiciul material. Aceasta deoarece reparaţia echitabilă acoperă prejudiciul care prezintă o legătură de cauzalitate cu încălcarea sau încălcările constatate. În consecinţă, hotărând să nu se pronunţe asupra unui capăt de cerere determinat, Curtea riscă să-l priveze pe reclamant de un avantaj financiar.
În speţă, capătul de cerere „principal”, respectiv capătul de cerere întemeiat pe încălcarea art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, are o natură foarte diferită de cea a capătului de cerere întemeiat pe art. 10. Nu văd cum s-ar putea susţine că examinarea acestui ultim capăt de cerere nu ar aduce nimic nou la ceea ce s-a hotărât cu privire la primul capăt de cerere. În general, nu identificăm niciun motiv convingător de natură să justifice abţinerea Curţii de a se pronunţa asupra temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe încălcarea art. 10.
Acesta este motivul pentru care am votat împotriva punctului 3 din dispozitiv.
Full & Egal Universal Law Academy