©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CURTEA (CAMERA)
HOTĂRÂREA
În Cauza Barfod împotriva Danemarcei
din 22 februarie 1989
(Cererea nr. 11508/85)
Strasbourg
În cauza Barfod[*],
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită, conform art. 43 (art. 43) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenția”) și dispozițiilor relevante din Regulament, într-o cameră compusă din următorii judecători: domnii M. R. Ryssdal, președinte, J. Cremona, doamna D. Bindschedler-Robert, domnii F. Gölcüklü, F. Matscher, B. Walsh, B. Gomard, judecător ad hoc, cât și din domnii M.-A. Eissen, grefier, și H. Petzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 octombrie 1988 și 28 ianuarie 1989,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost trimisă Curţii la 16 octombrie 1987 de Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) și la 4 noiembrie de Guvernul Danemarcei („Guvernul”), în termenul de trei luni prevăzut de art. 32 § 1 și art 47 (art. 32 § 1, art. 47) din Convenție. La originea cauzei se află o cerere (nr. 11508/85) îndreptată împotriva Danemarcei prin care un resortisant al acestui stat, domnul Bjørn Barfod, a sesizat Comisia, în 1985, în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la art. 44 şi art. 48, precum şi la declaraţia daneză care recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii (art. 46). Cererea Guvernului are ca obiect obţinerea unei decizii cu privire la întrebarea dacă faptele cauzei arată nerespectarea de către statul pârât a obligaţiilor ce decurg din articolul 10 (art. 10).
2. Ca răspuns la invitaţia prevăzută la art. 33 § 3 lit. d) din Regulament, reclamantul și-a exprimat dorinţa de a participa în procedura pendinte în fața Curții şi şi-a desemnat avocatul (art. 30).
3. Camera ce urma să fie reunită cuprindea din oficiu pe domnul J. Gersing, judecător ales de cetăţenie daneză (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi domnul R. Ryssdal, preşedintele Curţii (art. 21 § 3 lit. b) din Regulament). La 30 noiembrie 1987, acesta a desemnat prin tragere la sorţi numele celorlalţi cinci membri, şi anume domnul J. Cremona, doamna D. Bindschedler-Robert, domnul F. Gölcüklü, domnul B. Walsh și domnul A.M. Donner, în prezenţa grefierului (art. 43 in fine din Convenţie şi art. 21 § 4 din Regulament) (art. 43).
Prin urmare, profesorul B. Gomard, desemnat de Guvern la 28 septembrie 1988 să dezbată în calitate de judecător ad hoc, și domnul F. Matscher, supleant, au înlocuit pe domnul Gersing, decedat, precum și pe domnul Donner, care demisionase și al cărui succesor la Curte intrase în funcție anterior ședinței de judecată (art. 2 § 3, art. 22 § 1, art. 23 § 1 şi art. 24 § 1 din Regulament).
4. În calitate de preşedinte al Camerei (art. 21 § 5), domnul Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefei, pe agentul guvernamental, avocatul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (art. 37 § 1). Conform ordonanței și directivelor sale, grefa a primit la 12 octombrie memoriul Guvernului, apoi, la 25 octombrie și 10 noiembrie, pretențiile reclamantului invocate în raport cu articolul 50 (art. 50) din Convenţie.
5. Prin scrisoarea din 27 mai 1988, agentul guvernamental a avizat Curtea cu privire la încercarea de a ajunge la o soluționare pe cale amiabilă cu reclamantul. La 15 iunie, după consultarea opiniei părților prezente prin grija grefei, președintele a decis deschiderea procedurii orale la 24 octombrie (art. 38 din Regulament) cu excepția cazului în care negocierile vor ajunge la un rezultat înainte. La 28 septembrie, agentul guvernamental a informat Curtea cu privire la eșecul acestora.
6. Dezbaterile au avut caracter public, defășurându-se în ziua menționată, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Curtea a ținut chiar înainte o ședință pregătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
domnul T. Lehmann, Director General pentru departamentul de Afaceri juridice
din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, agent,
profesorul I. Foighel, consilier
J. Bernhard, director de divizie,
Ministerul Afacerilor Externe
F. Abrahamsen, director adjunct divizie,
Ministerul Afacerilor Externe
K. Hagel-Sørensen, Ministerul de Justiţie,
Doamna N. Holst-Christensen, șef de secție,
Ministerul Justiției, consilieri;
- pentru Comisie
M. S. Trechsel, delegat;
- pentru reclamant
Domnul J. Korsø Jensen, avocat, consilier.
Curtea a ascultat declaraţiile şi răspunsurile la anumite întrebări adresate domnilor Lehmann și Foighel pentru Guvern, domnului Trechsel pentru Comisie și doamnei Korsø Jensen pentru reclamant.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Cetățean danez născut în 1919, reclamantul este tăietor de pietre prețioase și are domiciliul în Narsaq, Groenlanda.
8. În 1979, Guvernul Insulei a impus obligația de plată a impozitelor pentru cetățenii danezi angajați în cadrul bazelor americane din teritoriu. Mai mulți dintre cei vizați, cu excepția domnului Barfod, au atacat această decizie în fața Curții Supreme a Groenlandei (Grønlands Landsret); aceștia o considerau ilegală, printre altele, pe motiv că nu se bucurau de dreptul la vot în momentul alegerilor locale și nu primeau niciun beneficiu din partea autorităților groenlandeze. Pentru examinarea litigiului, Curtea Superioară era alcătuită dintr-un judecător de profesie și din doi asesori neprofesioniști, și unul și celălalt funcționari ai administrației locale. Curtea s-a pronunțat în favoarea acestei examinări printr-o hotărâre din 28 ianuarie 1981 adoptată în unanimitate, care nu face obiectul prezentei cauze și care va fi confirmată de Înalta Curte a Danemarcei de Est (Østre Landsret) la 8 septembrie 1983 („litigiul fiscal din 1981”).
9. După ce a luat la cunoștință de hotărârea respectivă, reclamantul îi va consacra un articol apărut în august 1982 în revista "Grønland Dansk".
Prin acesta își exprima opinia potrivit căreia cei doi asesori neprofesioniști fuseseră recuzați în temeiul art. 62 din Constituția daneză (pct. 15 supra) și punea la îndoială aptitudinea lor de a se pronunța cu imparțialitate într-o instanță sesizată împotriva angajatorului lor. Articolul cuprindea pasajul următor (traducere):
„Majoritatea membrilor administrației publice locale au avut (...) timp să se asigure că cei doi asesori neprofesioniști groenlandezi - angajați de acesta de altfel, unul în calitate de director de muzeu, iar celălalt drept consilier al serviciului de urbanism - își îndeplinesc îndatoririle, ceea ce au și făcut. Hotărârea s-a pronunțat - prin două voturi pentru și unul împotrivă [a se vedea pct. 13 supra] în favoarea administrației locale și, dată fiind componența instanței, se înțelege cu ușurință cine, cum a votat.”
10. Judecătorul de profesie din cadrul Curții Supreme a apreciat că aceste comentarii ar putea atinge reputația celor doi asesori din completul de judecată și prin urmare, în mod mai general, subminând încrederea cetățenilor în actul de justiție. În calitatea sa de șef al puterii judiciare a Groenlandei, judecătorul a solicitat Șefului Poliției de pe teritoriul insulei demararea unei anchete penale. Domnul Barfod a fost ulterior acuzat de insultă, conform art. 71 alin. 1 C. pen. din Groenlanda (Kriminalloven for Grønland, pct. 17 supra), în fața Tribunalului districtual (Kredsret) din Narsaq.
11. După soluționarea unei întrebări preliminare de către instanță, dezbaterile se vor derula la 9 decembrie 1983. Reclamantul a confirmat că a redactat articolul incriminat, dar a susținut că judecătorii neprofesioniști nu ar fi trebuit să soluționeze litigiul fiscal, având în vedere art. 62 din Constituția daneză (pct. 15 de mai jos), și că procedurile de urmărire penală declanșate împotriva lui pentru acuzația de calomnie încălcau art. 77, care garantează libertatea de exprimare (pct. 16 de mai jos). În hotărârea din aceeași zi, Tribunalul districtual din Narsaq se pronunța astfel (traducere):
„În cazul de față nu se poate examina temeinicia hotărârii pronunțate la 28 ianuarie 1981 de Curtea Superioară, ci numai să se afle dacă inculpatul a ofensat, prin articolul său, pe cei doi magistrați reuniți la momentul respectiv.
În pasajul respectiv din articolul său, acesta a folosit cuvinte de care cele două părți interesate se pot considera victime ale unei atingeri aduse onoarei lor.
Libertatea de exprimare, invocată de inculpat în temeiul art. 77 din Constituție, nu a fost încălcată: acesta are dreptul de a-și expune ideile proprii fără a fi cenzurat, cu excepția cazurilor când trebuie să răspundă în instanță.
Așadar, instanța îl declară pe inculpat vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 71 alin. 1 C. pen. groenlandez, deoarece nu pare să fi justificat alegerea termenilor folosiți în articolul în cauză în modul prevăzut la alin. 2 din același text.”
Instanța a aplicat inculpatului o amendă de 2.000 de coroane daneze.
12. Domnul Barfod a formulat recurs la Înalta Curte de Apel a Danemarcei de Est, dar aceasta s-a desesizat în favoarea Curții Supreme din Groenlanda, considerată drept instanță de apel competentă. În timpul examinării cauzei, magistratul de profesie competent în mod obișnuit, și destituit ca urmare a declanșării urmăririi penale, a fost înlocuit de unul dintre magistrații supleanți (pct. 10 de mai sus și 18 de mai jos).
13. În decizia sa din 3 iulie 1984 care confirmă hotărârea atacată, Curtea Superioară a subliniat că reclamantul a înțeles greșit votul dat în litigiul fiscal din 1981: chiar dacă existase un dezacord cu privire la motive, cei trei judecători au ajuns la o concluzie în favoarea administrației locale (pct. 8 de mai sus). În privința infracțiunii de care a fost acuzat domnul Barfod, Curtea Superioară subliniază următoarele (traducere):
„Asemeni Tribunalului districtual, Curtea Superioară subscrie la opinia Parchetului: fragmentul conform căruia cei doi judecători neprofesioniști groenlandezi și-au îndeplinit datoria - în calitate de buni angajați ai administrației locale, acordându-i câștig de cauză - reprezintă o acuzație gravă care poate aduce atingere imaginii pe care aceștia o au în rândul publicului. În susținerea acestei acuzații nu a fost adusă nicio probă; nu se putea de altfel ca lucrurile să decurgă într-un alt mod deoarece nu putea fi exclus faptul că persoanele interesate ar fi luat aceeași decizie chiar dacă nu ar fi fost funcționari ai administrației locale. Prin urmare, este necesară condamnarea învinuitului pentru încălcarea art. 71 alin. 1 C. pen.
În cele din urmă, privind competența de a judeca în cauză a celor doi judecători neprofesioniști, Curtea este de acord cu învinuitul că aceștia ar fi trebuit - după cum a precizat apărarea și în ciuda dificultății de a aplica reguli stricte în materie în Groenlanda - să se considere recuzați și, prin urmare, să nu poată fi parte în completul de judecată întrucât ocupau posturi de conducere în serviciul pârâtului, și că învinuitul a avut dreptate să semnaleze aceasta.
Considerând, pe de o parte, gravitatea acuzației și informațiile disponibile cu privire la situația financiară a acuzatului - care oferă justificări cu privire la majorarea amenzii aplicate -, și, pe de altă parte, nevoia de a atrage atenția asupra nerespectării unor principii normative privind competența de a judeca, Curtea Superioară consideră că amenda impusă trebuie să fie confirmată."
14. Reclamantul a solicitat Ministerului Justiției autorizația de a formula un recurs în fața Curții Supreme (Højesteret), dar cererea sa a fost refuzată la 14 martie 1985.
II. Dreptul și practica interne
A. Constituția
15. În conformitate cu art. 62 din Constituție (Danmarks Riges Grundlov), administrarea justiției trebuie să rămână separată de puterea executivă, iar reglementările necesare sunt stabilite prin lege.
16. Libertatea de exprimare este protejată de art. 77, după cum urmează (traducere):
„Orice persoană are dreptul de a-și exprima ideile proprii în presă, în scris sau pe cale orală, cu excepția cazurilor când trebuie să răspundă în instanță. Nu se mai reînființează cenzura și alte măsuri preventive.”
B. Codul penal
17. Infracțiunea de insultă este definită la art. 71 C. pen. al Groenlandei (Kriminalloven for Grønland), potrivit căruia (traducere):
„1. Se pedepsește pentru insultă orice persoană care aduce atingere onoarei celorlalți prin vorbe sau fapte, ori prin lansarea sau răspândirea unei acuzații care poate dăuna imaginii de care beneficiază o persoană insultată față de cetățeni, sau care poate aduce atingere în mod general în raporturile cu terții.
2. În același timp, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acuzație dovedită sau făcută cu bună credință, dacă autorul a avut datoria să prezinte declarația sau dacă a acționat în apărarea interesului general, a interesului propriu sau al celorlalți.
3. Orice persoană care lansează o acuzație în baza unor dovezi poate fi totuși condamnată dacă aduce jigniri în mod nejustificat sau dacă autorul nu a avut niciun motiv rezonabil să o lanseze.
4. În cazul în care o acuzație din insultă este nejustificată, partea insultată poate depune o cerere de mențiune a acestui fapt în dispozitivul hotărârii."
C. Administrarea justiției în Groenlanda
18. Administrarea justiției în Groenlanda a fost influențată de condițiile speciale de acolo: tradițiile seculare, întinderea imensă a țării și locuințele foarte dispersate. Sistemul judiciar este alcătuit din două grade de jurisdicție: Tribunalele districtuale, tribunale de primă instanță, și Curtea Superioară, instanță de apel dar care judecă și anumite cauze în primă instanță. În funcție de judecata în apel sau în primă instanță, hotărârea Curții Superioare poate fi atacată cu recurs în fața Curții Supreme, prin intermediul unei autorizații emise de Ministerul Justiției, sau a unui apel formulat în fața Înaltei Curți de Apel a Danemarcei de Est.
Curtea Superioară este condusă de un judecător sau de unul dintre supleanții săi, toți având o formație juridică. Aceeași Curte include și doi judecători neprofesioniști desemnați de Parlamentul Groenlandei (Landstinget) pe o perioadă de patru ani la propunerea judecătorului Curții Superioare. Tribunalele districtuale sunt compuse din trei judecători neprofesioniști numiți pe o perioadă de patru ani: dintre care: președintele, numit de judecătorul Curții Superioare, și ceilalți doi numiți de autoritățile locale, la propunerea judecătorului menționat.
Poate fi judecător neprofesionist - orice persoană cu drept de vot în alegerile locale - care va îndeplini această funcție ca și obligație civică, în paralel cu sarcinile ce-i revin la locul lor de muncă obișnuit. Nu pot fi scutiți de această obligație decât dacă acestea reprezintă o sarcină disproporționată.
19. Un principiu fundamental al administrației Justiției, atât în Danemarca, cât și în Groenlanda, prevede faptul că un judecător trebuie să fie imparțial și să se pronunțe numai în baza legilor în vigoare și a probelor prezentate. Acest lucru este valabil pentru orice persoană care exercită atribuții judiciare, având sau nu un titlu de profesionist.
20. Regulile referitoare la recuzarea judecătorilor sunt prevăzute în Legea privind Administrarea Justiției în Groenlanda. Totuși, aceste reguli sunt redactate în termeni generali și nu menționează în mod explicit motivul recuzării raporturilor de angajat-angajator pentru judecători și părți.
21. Un judecător care s-ar pronunța în temeiul unor considerente care nu au nicio legătură cu legile în vigoare sau cu probele prezentate, de exemplu dovedind deferență față de angajatorii săi, ar avea un comportament abuziv de încălcare gravă a obligațiilor și s-ar expune la sancțiuni în virtutea legii citate anterior (abatere disciplinară) sau a art. 28 C. pen din Groenlanda (abuz de putere).
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
22. În cererea formulată la 22 martie 1985 în fața Comisiei (nr. 11508/85), domnul Barfod se plângea de încălcarea art. 6 § 3 din Convenție, conform căruia niciunul dintre judecătorii neprofesioniști nu fusese audiat în calitate de martor în urmărirea penală; a art. 10, din cauza condamnării sale pentru calomnie; și a art. 13, întrucât Ministerul Justiției refuzase să emită autorizația necesară pentru formularea recursului în fața Curții Superioare. Acesta invoca de asemenea art. 17.
23. La 17 iulie 1986, Comisia a admis capătul de cerere privind încălcarea dreptului la libertatea de exprimare al persoanei în cauză, garantat de art. 10; aceasta a declarat inadmisibile restul capetelor de cerere. În raportul din 16 iulie 1987 (art. 31), aceasta constată, cu paisprezece voturi contra unu, încălcarea art. 10.
Textul integral al avizului său şi al celor două opinii separate care îl însoţesc este prevăzut în anexa la prezenta hotărâre.
ÎN DREPT
24. Conform reclamantului, condamnarea pentru calomnie la care a fost supus de Curtea Superioară a Groenlandei a încălcat art. 10 din Convenție, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. [...]
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecţia sănătății sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Guvernul combate acest argument, în timp ce Comisia a fost de acord cu acesta.
25. Condamnarea respectivă reprezenta în mod clar și fără îndoială o ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea dreptului garantat prin art. 10. O astfel de imixtiune nu contravine însă Convenției dacă sunt îndeplinite cerințele de la § 2 (art. 10§ 2) al textului citat anterior.
26. Domnul Barfod nu neagă nici faptul că ar fi fost vorba de o măsură „prevăzută de lege” care urmărește scopurile invocate de Guvern, și anume protejarea reputației unei alte persoane, și indirect, garantarea autorității puterii judecătorești. Ca și Comisia, Curtea nu are motive să pună la îndoială respectarea acestor două condiții prevăzute la art. 10 § 2 în speță.
27. Singura problemă dezbătută în fața Curții consta în a știi dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică” în vederea atingerii obiectivelor menționate anterior.
28. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a se pronunța cu privire la existența și întinderea unei asemenea necesități, dar această marjă merge împreună cu un control european bazat în același timp pe lege și pe deciziile de punere în aplicare, chiar și atunci când acestea emană de la o jurisdicție independentă.
Curtea are așadar competența să judece în ultimă instanță dacă o „restricție” sau o „sancțiune” se conciliază cu libertatea de exprimare. Procedând astfel, trebuie luată în considerare hotărârea din 3 iulie 1984 ținând cont de întregul dosar, inclusiv de pasajele pertinente ale articolului reclamantului și contextul în care acestea au fost scrise; mai ales, trebuie să stabilească dacă măsura contestată a fost „proporțională cu scopul legitim urmărit”, având în vedere poziția importantă pe care o deține libertatea de exprimare într-o societate democratică (hotărârea Müller și alții. din 24 mai 1988, seria A nr. 133, pag. 21-22, pct. 32-33).
29. În speță, proporționalitatea necesită punerea în balanță a imperativelor obiectivelor enumerate la art. 10 § 2 cu acelea ale unei discuții libere privind interesul public (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Lingens din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag. 26, pct. 42). Pentru a stabili un echilibru între aceste interese, Curtea nu poate trece cu vederea, după cum au amintit în mod corect reclamantul și Comisia, faptul că nu trebuie ca cetățenii să fie descurajați să se pronunțe asupra anumitor probleme de interes public, de teama unor sancțiuni penale sau de altă natură.
30. Articolul reclamantului cuprindea două elemente: în primul rând, critica modului în care a fost alcătuită Curtea Superioară în litigiul fiscal din 1981, și apoi afirmația potrivit căreia cei doi judecători neprofesioniști și-au îndeplinit „datoria”, ceea ce nu poate însemna în cazul de față decât un singur lucru, și anume faptul că votaseră mai degrabă în calitate de angajați ai administrației locale decât în calitate de judecători independenți și imparțiali (pct. 9 de mai sus).
31. Libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost încălcată decât prin cel de al doilea element. Comisia consideră însă că, prin această declarație a recurs la chestiuni de interes general cu privire la bunul mers al administrației publice, respectiv al puterii judiciare. Conform acesteia, criteriul necesității trebuie să joace un rol extrem de important în astfel de cauze: prin urmare, chiar dacă articolul putea fi interpretat ca un atac la adresa celor doi judecători neprofesioniști, era mai important să fie autorizată o discuție liberă referitoare la modul în care funcționează sistemul juridic decât protejarea judecătorilor din completul de judecată împotriva criticilor asemănătoare celor din articolul reclamantului.
Domnul Barfod și-a manifestat acordul. A susținut în special faptul că remarcile sale vizau o problemă de interes public vădit deoarece denunțau un viciu de procedură imputabil judecătorului Curții Superioare: numirea unor judecători neprofesioniști recuzați.
Conform Guvernului, Comisia a minimalizat afirmația atribuită reclamantului, tratând-o ca pe o simplă critică privind organizarea Curții Superioare: a fost vorba de fapt de o acuzație de abuz de putere ce încalcă art. 28 C. pen. din Groenlanda (a se vedea pct. 21 de mai sus). Guvernul nu este de acord nici cu interpretarea oferită de Comisie criteriului necesității, insistând mult asupra marjei de apreciere sau puterii discreționare. Conform celor susținute de Guvern, acuzațiile reclamantului au fost defăimătoare, lipsite de orice probă și, de altfel, eronate; în plus, chiar dacă judecătorii neprofesioniști au fost recuzați sau nu în litigiul fiscal din 1981, acuzațiile nu au contribuit la formarea unei opinii publice demne de protecție într-o societate democratică.
32. Curtea Superioară a Groenlandei și-a întemeiat decizia pe baza unei concluzii la care a ajuns în urma exercitării normale a competenței sale: articolul reprezenta o acuzație gravă care poate aduce atingere imaginii pe care cei doi judecători neprofesioniști o au în rândul publicului, declarând că aceștia și-au făcut datoria - în calitate de buni angajați ai administrației locale, au judecat în favoarea sa. Prin urmare, ținând cont și de celelalte circumstanțe de care a fost acuzat reclamantul, Curtea este convinsă că ingerința de care se plânge acesta nu a avut ca scop îngrădirea libertății sale de exprimare, garantată de Convenție, și anume aceea de a critica public organizarea Curții Superioare în litigiul fiscal din 1981. Hotărârea din 3 iulie 1984 i-a recunoscut în mod explicit (pct. 13 de mai sus).
33. Mai mult, condamnarea adusă acuzatului nu poate fi considerată ca o limitare a acestui drept în practică.
Putea fi contestat modul de compunere a Curții Superioare fără a aduce un atac personal împotriva celor doi judecători neprofesioniști. Mai mult, nu a fost adusă nicio dovadă care să susțină faptul că domnul Barfod a crezut în existența unei legături strânse între cele două elemente de controversă invocate (pct. 30 de mai sus) pentru a justifica declarațiile despre cei doi judecători. Constatarea pe care a făcut-o Curtea Superioară, privind absența celei mai mici probe de exactitate a acuzațiilor aduse împotriva acestora (pct. 13 de mai sus) rămâne intactă. Prin urmare, trebuie luat în considerare faptul că reclamantul se baza pe o singură informație: calitatea de angajați ai administrației locale, pârâtă în litigiul fiscal din 1981, pe care o dețineau magistrații menționați. Or, dacă acest lucru putea da naștere unei divergențe de opinii asupra regularității componenței instanței, nu demonstra cu siguranță o parțialitate reală, iar reclamantul nu putea, în mod rezonabil, să îl ignore.
34. Interesul legitim al statului de a proteja reputația celor doi judecători neprofesioniști nu intra prin urmare în conflict cu interesul domnului Barfod de a putea contribui la o discuție publică liberă cu privire la imparțialitatea structurală a Curții Superioare.
Aceasta a luat totuși în considerare faptul că afirmația incriminată fusese publicată în contextul contestației reclamantului referitoare la regularitatea compunerii instanței din 1981 (pct. 13 de mai sus).
35. Domnul Barfod pretinde că, având în vedere contextul litigiului fiscal din 1981, acuzațiile sale la adresa judecătorilor neprofesioniști trebuie privite ca parte a dezbaterii politice, unde critica admisibilă cunoaște limite mai extinse.
Curtea nu poate subscrie la această teză. Magistrații în cauză exercitau funcții judiciare. În ceea ce privește declarația contestată, aceasta nu era o critică la adresa hotărârii din 28 ianuarie 1981: după cum sublinia și Curtea Superioară în hotărârea din 3 iulie 1984, era vorba despre o acuzație de insultă care poate aduce atingere imaginii pe care cei doi judecători neprofesioniști o au în rândul publicului și care a fost lansată fără nicio probă (pct. 13 de mai sus). Prin urmare, contextul politic în care se înscrisese litigiul fiscal nu poate fi considerat drept relevant din cauza disproporționalității raportate la contextul politic.
36. În concluzie, nu este stabilită în speță nicio încălcare a art. 10.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
Hotărăşte, cu şase voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie;
Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 22 februarie 1989.
Rolv RYSSDAL Marc-André EISSEN
PREȘEDINTE Grefier
La prezenta hotărâre este ataşată, conform art. 51 § 2 din Convenţie şi art. 52 § 2 din Regulament, expunerea opiniei separate a domnului Lopes Rocha.
R.R.
M.-A.E.
OPINIA SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR GÖLCÜKLÜ
Cu tot respectul pe care îl port majorității colegilor mei, regret faptul că nu pot subscrie concluziei la care a ajuns Curtea în acesată cauză. Considerentele care au argumentat dezacordul meu sunt următoarele:
1. În articolul în cauză, reclamantul a pus la îndoială imparțialitatea celor doi judecători din completul de judecată, ambii angajați ai administrației locale, într-un caz îndreptat împotriva „angajatorului lor”. În susținerea poziției sale, reclamantul a amintit art. 62 din Constituția daneză.
2. Nefiind parte și neavând un interes personal direct sau indirect în procedura inițială în care administrația era pârâta în prezenta acțiune civilă, domnul Barfod nu avea deci niciun motiv să atace cei doi judecători în mod individual. Acesta a contestat imparțialitatea celor doi judecători nu invocând comportamentul lor în litigiu în procedura în cauză, ci denunțând calitatea lor de funcționari guvernamentali, și anume poziția lor funcțională în cadrul unei instanțe care se dorește independentă și imparțială.
3. Deși cei doi judecători neprofesioniști nu sunt oameni politici propriu-zis, consider că acest caz conține un element politic în care este vorba în fond de o critică a unui sistem judiciar dat, altfel spus, a corpului constituit din judecătorii groenlandezi, care, conform reclamantului, nu inspira încredere în rândul publicului.
După considerentele mele, nu e posibil să se emită un argument per a contrario afirmației Curții noastre în cazul Lingens, unde a declarat că „oamenii politici” trebuie să fie dispuși să îndure mai multe critici decât ceilalți (hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag. 26, pct. 42). Prin această constatare, Curtea nu a dorit desigur să exprime că numai politicienilor trebuie să le fie aduse critici în public asupra unor probleme de ordin politic, ori că evaluarea instituțiilor de stat și poziția acelora care, nefiind oameni politici în sensul strict al cuvântului, iau totuși parte la administrarea afacerilor publice.
4. Democrația este un regim deschis în care libertatea de exprimare joacă un rol fundamental, conform declarației Curții în hotărârea Handyside (7 decembrie 1976, seria A nr. 24, pag. 29, pct. 49 şi hotărârea Müller și alții din 24 mai 1988, seria A nr. 133, pag. 21, pct. 32). Subscriu întru totul opiniei Comisiei Europene a Drepturilor Omului care precizează că: „[...] pentru a fi siguri că cetățenii vor putea să continue să gestioneze exercițiul puterii publice, este esențial să existe limitări foarte stricte privind ingerințele în publicarea opiniilor care fac referire la activitățile autorităților publice, inclusiv ale autorităților judiciaire" (raport, pct. 64); și „(...) chiar dacă articolul în cauză ar fi interpretat ca o atingere a integrității sau a reputației celor doi judecători neprofesioniști, interesul general de a stârni o dezbatere publică referitoare la funcționarea sistemului judiciar are prioritate în fața interesului celor doi judecători care trebuie apărați împotriva criticilor similare celor exprimate de reclamant în articolul său” (ibidem, pct. 71).
5. Consider că domnul Barfod nu a spus nimic mai mult - poate în termeni un pic mai necizelați și duși la extrem, e drept - decât cele declarate:
- Curtea Superioară a Groenlandei - care a fost de acord cu acesta asupra faptului că cei doi judecători neprofesioniști „ar fi trebuit să se considere recuzați, deci să nu mai participe la lucrările instanței” și că „învinuitul a avut dreptate să semnaleze acest aspect” deoarece „aceștia ocupau posturi de conducere în serviciul pârâtei” (pct.13 din hotărâre).
- în art. 62 din Constituția daneză și de către Guvernul danez - care „este de acord (...) cu faptul că cei doi judecători amintiți de reclamant în articolul său, în calitate de titulari ai unor posturi de conducere din administrația pârâtei, ar fi trebuit să se abțină de la a participa deoarece această relație putea ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea lor” (raport, pct. 42).
- de Curtea noastră, mai mult de o dată, în hotărârile sale: Justice must not only be done, it must also be seen to be done. (traducere: „Justiția nu trebuie numai făcută; trebuie să fie respectată în timp ce este făcută”)
6. În ultimul rând, țin să subliniez că este greu de realizat un acord între Convenție, al cărei scop ultim este acela de a stabili standarde europene, și particularitățile naționale precum cele lansate de Guvern.
7. Din motivele menționate în cele de mai sus, consider că această ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de exprimare nu poate fi considerată ca „necesară într-o societate democratică” și că a fost așadar încălcat art. 10 din Convenție.
[*] Nota grefei: Cauza are nr. 13/1987/136/190. Primele două cifre indică ordinea în anul introducerii, ultimele două indică poziția în lista sesizărilor Curţii de la origine şi poziția în lista cererilor iniţiale (adresate Comisiei) corespunzătoare.