CASE OF BAYATYAN v. ARMENIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Marea Cameră

CAUZA BAYATYAN ÎMPOTRIVA ARMENIEI

(Cererea nr. 23459/03)

Hotărâre

Strasbourg

7 iulie 2011

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Bayatyan împotriva Armeniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:

Jean-Paul Costa, preşedinte, Christos Rozakis, Nicolas Bratza, Peer Lorenzen, Françoise Tulkens, Nina Vajić, Lech Garlicki, Alvina Gyulumyan, Dean Spielmann, Renate Jaeger, Sverre Erik Jebens, Päivi Hirvelä, Mirjana Lazarova Trajkovska, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, Nebojša Vučinić, Guido Raimondi, judecători, şi Vincent Berger, jurist,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 24 noiembrie 2010 şi 1 iunie 2011,

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 23459/03 îndreptată împotriva Republicii Armenia, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Vahan Bayatyan („reclamantul”), a sesizat Curtea la 22 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamantul a fost reprezentat de domnii J.M. Burns, avocat în Georgetown (Canada), A. Carbonneau, avocat în Patterson (Statele Unite ale Americii) şi R. Khachatryan, avocat în Erevan, şi de către domnul P. Muzny, profesor de drept la universităţile din Savoie şi din Geneva. Guvernul Armeniei („Guvernul”) a fost reprezentat de domnul G. Kostanyan, agent al Republicii Armenia pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

3. Reclamantul a pretins că în principal condamnarea sa pentru că a refuzat serviciul în armată a dus la încălcarea dreptului său la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.

4. Cererea a fost atribuită Secţiei a treia a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii, „regulamentul”). La 12 decembrie 2006, cererea a fost declarată parţial admisibilă de către o cameră a acestei secţii compusă din Boštjan M. Zupančič, preşedinte, John Hedigan, Corneliu Bîrsan, Vladimiro Zagrebelsky, Alvina Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, Isabelle Berro-Lefèvre,judecători, precum şi Vincent Berger, grefier de secţie. La 27 octombrie 2009, o cameră a acestei secţii, compusă din Josep Casadeval, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, judecători, precum şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie, a pronunţat o hotărâre în care concluziona, cu şase voturi la unu, neîncălcarea art. 9 din convenţie. La hotărâre a fost ataşat textul celor două opinii separate: una, concordantă, a doamnei judecător Fura, cealaltă, separată. a doamnei judecător Power.

5. La 25 ianuarie 2010, reclamantul a solicitat retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere (art. 43 din convenţie). La 10 mai 2010, colegiul Marii Camere a admis această cerere.

6. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi art. 26 § 5 din convenţie şi cu art. 24 din regulament.

7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise. În plus, câteva observaţii au fost primite de mai multe organizaţii, unele redactate de Amnesty International, Conscience and Peace Tax International, Friends World Committee for Consultation (Quakers), Comisia Internaţională a Juriştilor şi Internaţionala de Rezistenţă împotriva Războiului (War Resisters’ International), şi altele de la Asociaţia Europeană Creştină a Martorilor lui Iehova, organizaţii pe care preşedintele le-a încuviinţat să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi 44 § 3 din regulament).

8. La 24 noiembrie 2010 a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru Guvern
domniiG.Kostanyan, agent,
E.Babayan, agent adjunct;

– pentru reclamant
domniiA.Carbonneau, consilier,
P.Muzny, consilier,
V.Bayatyan, reclamant.

Curtea ascultat declaraţiile domniilor Carbonneau, Muzny şi Kostanyanen, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

9. Reclamantul este născut în 1983 şi locuieşte în Erevan.

A. Contextul cauzei

10. Reclamantul este martor al lui Iehova. Începând cu anul 1997 a asistat la diverse servicii religioase organizate de martorii lui Iehova şi a fost botezat la 18 septembrie 1999, la vârsta de 16 ani.

11. La 16 ianuarie 2000, a fost înscris pe listele de recensământ ale comisariatului militar din districtul Erebuni (Էրեբունի համայնքի զինվորական կոմիսարիատ).

12. La 16 ianuarie 2001, reclamantul, care avea atunci 17 ani, a fost chemat la un examen medical în urma căruia a fost declarat apt pentru serviciul militar. Trebuia să se înroleze în armată în primăvara anului 2001 (aprilie-iunie).

13. La 1 aprilie 2001, la începutul perioadei de încorporare, reclamantul a adresat aceeaşi scrisoare Procurorului general al Armeniei (ՀՀ գլխավոր դատախազ), comisarului militar al Armeniei (ՀՀ պաշտպանության նախարարության հանրապետական զինկոմիսար) şi Comisiei pentru Drepturile Omului a Adunării Naţionale (ՀՀ ազգային ժողովին առընթեր մարդու իրավունքների հանձնաժողով), în care declara:

„Subsemnatul, Vahan Bayatyan, născut în 1983, vă informez că studiez Biblia din 1996 şi îmi formez conştiinţa din Biblie, după cuvintele lui Isac 2:4, şi refuz cu bună ştiinţă efectuarea serviciului militar. De asemenea, vă aduc la cunoştinţă că sunt dispus să efectuez un serviciu civil în locul serviciului militar.”

14. La începutul lui mai, a sosit la domiciliul reclamantului o convocare prin care acesta era invitat să se prezinte pentru serviciul militar la 15 mai 2001. La 14 mai 2001, un membru al comisariatului militar din Erebuni i-a telefonat reclamantului. A întrebat-o pe mama acestuia dacă acesta ştia că a fost convocat a doua zi la comisariat pentru începerea serviciului militar. În aceeaşi seară, reclamantul s-a mutat temporar, deoarece i-a fost frică să nu fie înrolat cu forţa.

15. La 15 şi 16 mai 2001, mai mulţi militari din cadrul comisariatului au telefonat la mama reclamantului ca să le spună unde era acesta. Au ameninţat că-l vor duce cu forţa pe reclamant la comisariat dacă nu merge de bună-voie. În zorii zilei de 17 mai 2001, militarii comisariatului au mers la domiciliul reclamantului. Părinţii săi nu au deschis uşa, deoarece dormeau. În timpul zilei, mama reclamantului a mers la comisariat: ea a declarat că fiul său a plecat de acasă şi că nu ştia când se întoarce. Din cele spuse de reclamant, comisariatul nu a mai încercat să intre în contact cu familia sa.

16. La 29 mai 2001, Comisia pentru Probleme de Stat şi Juridice a Adunării Naţionale (ՀՀ ազգային ժողովի պետական-իրավական հարցերի հանձնաժողով) a răspuns la scrisoarea reclamantului din 1 aprilie 2001 astfel:

„În urma declaraţiei dvs. (...) vă informăm că, în conformitate cu legislaţia Republicii Armenia, orice cetăţean (...) are obligaţia serviciului în armata Armeniei. Dat fiind că nicio lege de instituire a serviciului de alternativă nu a fost încă adoptată în Armenia, trebuie să respectaţi legea în vigoare şi să vă înrolaţi în armata Armeniei.”

17. În prima jumătate a lui iunie 2001, reclamantul s-a întors la domiciliul său, unde a locuit până la arestarea sa din septembrie 2002.

18. La 12 iunie 2001, Adunarea Naţională a declarat o amnistie generală care nu se aplica decât persoanelor care au comis infracţiuni până la 11 iunie 2001 şi trebuia să rămână în vigoare până la 13 septembrie 2001.

B. Procedura penală împotriva reclamantului

19. La 26 iunie 2001, comisarul militar din Erebuni (Էրեբունի համայնքի զինկոմիսար) l-a informat pe procurorul districtului Erebuni (Էրեբունի համայնքի դատախազ) că reclamantul nu s-a prezentat la 15 mai 2001 pentru efectuarea serviciului militar şi că se sustrăgea voluntar de la obligaţiile sale militare.

20. Reclamantul a mers împreună cu tatăl şi avocatul său la parchetul districtului de mai multe ori în cursul lunii iulie, precum şi la 1 august 2001, pentru a afla informaţii de la anchetatorul competent despre situaţia sa şi despre procedură.

21. La 1 august 2001, în temeiul art. 75 C. pen., anchetatorul a început o procedură penală împotriva reclamantului pe motiv că acesta s-a sustras obligaţiilor sale militare. Persoana în cauză susţine că superiorul anchetatorului, adică procurorul, a refuzat să-l trimită în judecată atâta timp când nu a fost extinsă ancheta. La 8 august 2001, dorind din câte s-ar părea să beneficieze de amnistia menţionată anterior, reclamantul a adresat o cerere pe această temă parchetului general (ՀՀ գլխավոր դատախազություն). Nu a primit niciun răspuns.

22. La 1 octombrie 2001, anchetatorul a luat cinci decizii cu privire la reclamant: 1) să-l acuze de sustragere de la obligaţiile sale militare în temeiul art. 75 C. pen.; 2) să ceară instanţei autorizaţia de a-l aresta preventiv; 3) să-l declare fugar şi să înceapă căutările; 4) să ceară instanţei autorizaţia de a-i supraveghea corespondenţa; şi 5) să suspende procedura până la găsirea acestuia. Această din urmă decizie cuprindea următorul pasaj:

„ (...) dat fiind că, de două luni, măsurile de anchetă şi de cercetare luate pentru găsirea [reclamantului] (...) nu au avut succes şi că nu ştim unde se află (...) [se cuvine] să se suspende ancheta (...) şi (...) să se reia măsurile de cercetare în vederea găsirii acuzatului.”

23. Aceste decizii nu au fost comunicate nici reclamantului, nici familiei sale, în ciuda faptului că acesta locuia de la mijlocul lui iunie 2011 la domiciliul familial şi s-a întâlnit cu anchetatorul de mai multe ori în iulie şi august 2001.

24. La 2 octombrie 2001, tribunalul districtelor Erebuni şi Nubarashen din Erevan (Երևան քաղաքի Էրեբունի և Նուբարաշեն համայնքների առաջին ատյանի դատարան– „tribunalul de district”) a autorizat supravegherea corespondenţei reclamantului şi arestarea lui preventivă. Aceste decizii nu au fost notificate nici reclamantului, nici familiei sale; autoritatea de cercetare nu a făcut niciun demers pentru a lua legătura cu el înainte de arestarea reclamantului în septembrie 2002.

25. La 26 aprilie 2002, convenţia a intrat în vigoare faţă de Armenia.

C. Arestarea şi procesul reclamantului

26. La 4 septembrie 2002, în timp ce reclamantul era la serviciu, doi poliţişti au mers la domiciliul său pentru a-i informa pe părinţii acestuia că era căutat şi pentru a-i întreba unde îl pot găsi.

27. La 5 septembrie 2002, poliţiştii s-au întors să-l caute pe reclamant şi l-au însoţit la secţia de poliţie unde au întocmit un proces-verbal care raporta predarea voluntară a reclamantului şi indica că acesta, după ce a aflat că este căutat, a decis să se prezinte la secţia de poliţie. În aceeaşi zi, reclamantul a fost încarcerat în centrul de detenţie din Nubarashen.

28. La 9 septembrie 2002, autorităţile de cercetare au redeschis procedura penală îndreptată împotriva reclamantului.

29. La 11 septembrie 2002, reclamantul a luat pentru prima dată la cunoştinţă de trimiterea în judecată din 1 octombrie 2001 (a se vedea, supra, pct. 22). Interogat în aceeaşi zi, el a declarat că a refuzat cu bună ştiinţă efectuarea serviciului militar din motivul convingerilor sale religioase, dar că era dispus să efectueze un serviciu civil de alternativă.

30. La aceeaşi dată, li s-a încuviinţat reclamantului şi avocatului să consulte dosarul. Actul de inculpare a fost întocmit la 18 septembrie 2002 şi avizat de procuror la 23 septembrie 2002.

31. Procesul reclamantului a fost deschis la 22 octombrie 2002 în faţa tribunalului de district. A fost suspendat până la 28 octombrie 2002, cel în cauză neprimind copia actului de inculpare.

32. La 28 octombrie 2002, în şedinţă, reclamantul a repetat declaraţiile pe care le-a făcut la interogatoriul său (a se vedea, supra, pct. 29).

33. La aceeaşi dată, tribunalul de district l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele de care învinuit şi l-a condamnat la o pedeapsă de un an şi şase luni închisoare.

34. La 29 noiembrie 2002, procurorul a introdus apel împotriva acestei hotărâri şi a cerut o pedeapsă mai grea pentru următoarele motive:

„[Reclamantul] nu şi-a recunoscut vinovăţia, explicând că refuza efectuarea serviciului [militar] deoarece a studiat Biblia şi că, în calitate de martor al lui Iehova, credinţa lui nu-i permitea să servească în armata Armeniei.

[Reclamantul] este apt din punct de vedere fizic şi nu are un loc de muncă.

Consider că tribunalul a pronunţat o pedeapsă evident uşoară şi nu a luat în considerare gradul de risc social al acestei infracţiuni, personalitatea [reclamantului] şi motivele evident neîntemeiate şi periculoase care stau la baza refuzului [reclamantului] de efectuare a serviciului [militar] .”

35. La 19 decembrie 2002, reclamantul a contestat apelul introdus de procuror. A arătat în memoriul său că hotărârea pronunţată îi încălca dreptul la libertatea de conştiinţă şi de religie garantat la art. 23 din Constituţie, art. 9 din convenţie şi alte instrumente internaţionale, şi că absenţa legii de instituire a unui serviciu civil alternativ nu putea fi invocată pentru a se justifica aplicarea unei sancţiuni penale unei persoane ce refuză efectuarea serviciului militar pe motive de conştiinţă.

36. La 24 decembrie 2002, în cadrul procedurii în faţa Curţii Penale Militare de Apel (ՀՀ քրեական և զինվորական գործերով վերաքննիչ դատարան– „curtea de apel”), procurorul a argumentat în special că se cuvenea condamnarea reclamantului la o pedeapsă mai grea deoarece acesta s-a sustras anchetei. Reclamantul susţine că în şedinţa din apel s-au făcut presiuni asupra lui pentru a-l face să renunţe la convingerile sale religioase cu privire la serviciul militar: mai ales, procurorul şi unul din judecători i-ar fi propus că vor închide cazul dacă renunţa la obiecţia sa pe motive de conştiinţă şi îşi efectua serviciul militar.‑{}‑

37. La aceeaşi dată, curtea de apel a decis să admită apelul procurorului; a stabilit la doi ani şi jumătate durata pedepsei cu închisoarea ce trebuia executată de reclamant, declarând:

„Atunci când l-a condamnat [pe reclamant], instanţa de prim grad a luat în considerare caracterul minor al infracţiunii, vârsta tânără a celui în cauză şi lipsa vreunei menţiuni în cazierul său judiciar şi a considerat că şi-a recunoscut vinovăţia, a participat în mod activ la descoperirea infracţiunii şi s-a căit sincer.

Totuşi, s-a stabilit în cursul procedurii din apel nu numai că [reclamantul] nu îşi recunoaşte vinovăţia, dar şi că nu se căieşte şi că, de altfel, dincolo de a fi ajutat la descoperirea infracţiunii, s-a sustras anchetei preliminare, astfel că nu era de găsit şi că au fost necesare căutări.

Având în vedere aceste circumstanţe, precum şi natura şi motivele infracţiunii, precum şi gradul de risc social al acesteia, curtea de apel consideră că se cuvine să admită apelul introdus de procuror şi să se pronunţe împotriva [reclamantului] o pedeapsă adaptată, mai grea.”

38. La o dată neprecizată, reclamantul a introdus împotriva acestei decizii un recurs în care prezenta argumente similare celor invocate în memoriul său din 19 decembrie 2002 (a se vedea, supra, pct. 35). A reamintit că era dispus să efectueze un serviciu civil alternativ şi a declarat că ar fi putut efectua muncă în folosul societăţii în loc să petreacă doi ani şi jumătate în închisoare. După părerea sa, art. 12 din legea privind obligaţiile militare (supra, pct. 43) prevedea această posibilitate. În opinia lui, principiul unui serviciu alternativ era de asemenea consacrat la art. 19 din legea cu privire la libertatea de conştiinţă şi organizaţiile religioase (supra, pct. 44), şi lipsa unor mecanisme adecvate de aplicare nu i se putea reproşa lui.

39. La 24 ianuarie 2003, Curtea de Casaţie (ՀՀ վճռաբեկ դատարան) a confirmat hotărârea curţii de apel, constatând în special faptul că dreptul garantat la art. 23 din Constituţie era suspus unor limitări prevăzute la art. 44 din Constituţie (supra, pct. 41), precum cele necesare pentru protecţia securităţii statului, siguranţei şi ordinii publice. Instanţa a adăugat că art. 9 § 2 din convenţie conţinea restricţii similare.

40. La 22 iulie 2003, reclamantul a fost eliberat condiţionat după ce a executat aproximativ zece luni şi jumătate din pedeapsă.

II. Dreptul intern relevant

A. Constituţia Armeniei din 1995 (înainte de modificările introduse în 2005)

41. Dispoziţiile relevante din Constituţie sunt redactate astfel:

Art. 23

„ Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.”

Art. 44

„Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului consacrate la art. 23 - 27 din Constituţie nu pot fi limitate de lege decât dacă este necesar pentru protecţia securităţii statului şi a siguranţei publice, ordinii publice, sănătăţii şi moralei publice şi a drepturilor, libertăţilor, onoarei şi reputaţiei altei persoane.”

Art. 47

„Orice cetăţean este obligat să participe la apărarea Republicii Armenia în conformitate cu procedura prevăzută de lege.”

B. Codul penal din 1961 (abrogat la 1 august 2003)

42. Dispoziţia relevantă din Codul penal a fost redactată în felul următor:

Art. 75 – Nerespectarea ordinului de încorporare în armată

„Nerespectarea ordinului de încorporare în armată se sancţionează cu unu până la trei ani de închisoare.”

C. Legea cu privire la obligaţiile militare (în vigoare de la 16 octombrie 1998)

43. Dispoziţiile relevante din Legea cu privire la obligaţiile militare sunt redactate după cum urmează:

Art. 3 – Obligaţiile militare

„1. Obligaţiile militare reprezintă obligaţia constituţională a cetăţenilor de a participa la apărarea Republicii Armenia.”

Art. 11 – Serviciul militar obligatoriu

„1. Militarii în termen de sex masculin şi ofiţerii în rezervă de primă clasă în vârstă de 18 – 27 ani [şi] consideraţi apţi fizic pentru serviciul militar pe timp de pace sunt chemaţi pentru încorporarea obligatorie în armată.”

Art. 12 – Scutirea de serviciul militar obligatoriu

„1. [Un cetăţean] poate fi scutit de serviciul militar obligatoriu: a) dacă comisia naţională de recrutare recunoaşte că nu este apt pentru serviciul militar din cauza stării de sănătate şi îl radiază de pe rolul armatei; b) dacă tatăl său (mama sa) sau fratele său (sora sa) a decedat în timp ce apăra Armenia sau servea în forţele armate şi alte trupe [armene] şi el este singurul copil de sex masculin din familie; c) prin decret guvernamental; d) dacă şi-a efectuat serviciul militar obligatoriu într-o armată străină înainte de a obţine naţionalitatea armeană; sau e) dacă posedă o diplomă în ştiinţe (masterat sau doctorat) şi realizează activităţi specializate, ştiinţifice sau educative.”

Art. 16 – Amânarea înrolării din alte motive

„2. În anumite cazuri, Guvernul poate defini unele categorii de cetăţeni şi indivizi care pot beneficia de o amânare a înrolării în serviciul militar obligatoriu.”

D. Legea cu privire la libertatea de conştiinţă şi la organizaţiile religioase (în vigoare de la 6 iulie 1991)

44. Dispoziţiile relevante ale legii cu privire la libertatea de conştiinţă şi organizaţiile religioase sunt redactate în felul următor:

Preambul

„Sovietul Suprem al Republicii Armenia adoptă această lege cu privire la libertatea de conştiinţă şi organizaţiile religioase (...) inspirându-se din principiile drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale stabilite în dreptul internaţional şi în respectarea conformităţii cu dispoziţiile art. 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (...)”

Art. 19

„Toate obligaţiile civice prevăzute de lege se aplică în mod egal membrilor credincioşi ai unor organizaţii religioase şi altor cetăţeni.

În unele cazuri de contradicţie între obligaţiile civice şi convingerile religioase, problema respectării obligaţiilor civice se poate rezolva printr-un regim alternativ, după procedura prevăzută de lege, în urma unui acord reciproc între autoritatea competentă a statului şi respectiva organizaţie religioasă.”

E. Legea cu privire la serviciul alternativ (adoptată la 17 decembrie 2003 şi intrată în vigoare la 1 iulie 2004)

45. Dispoziţiile relevante ale legii, cuprinzând amendamentele care au fost aduse la 22 noiembrie 2004, sunt redactate în felul următor:

Art. 2 – Definirea serviciului alternativ şi tipuri de serviciu alternativ

„1. În sensul acestei legi, se înţelege prin serviciu alternativ un serviciu care înlocuieşte serviciul militar obligatoriu cu o durată fixă, ce nu necesită portul, păstrarea, întreţinerea şi utilizarea de arme şi se efectuează atât în instituţii militare cât şi în instituţii civile.

2. Diferitele tipuri de serviciu alternativ sunt: a) serviciul militar alternativ, adică serviciul militar efectuat în armata armeană fără obligaţia de a se lupta, nici de a purta, păstra, întreţine şi utiliza arme; şi b) serviciul alternativ, adică serviciul prin muncă efectuată în afara armatei armene.

3. Scopul serviciului alternativ este să asigure îndeplinirea obligaţiei civice faţă de patrie şi societate; acest serviciu nu are caracter represiv, umilitor sau degradant.”

Art. 3 – Motivele efectuării unui serviciu alternativ

„1. Cetăţeanul armean care, din cauza credinţei sau a convingerilor sale religioase, nu poate efectua serviciul militar într-o unitate militară, mai ales nu poate purta, păstra, întreţine şi utiliza arme, poate efectua un serviciu alternativ.”

III. Dreptul comparat

46. Reiese din informaţiile de care Curtea dispune cu privire la legislaţia statelor membre ale Consiliului Europei că, practic, toate statele în care exista sau încă există un serviciu militar obligatoriu au adoptat în diverse momente legi ce recunosc şi pun în aplicare dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă chiar înainte de aderarea lor la Consiliul Europei în cazul unora. Primul stat membru care a făcut-o este Regatul Unit (1916), urmat de Danemarca (1917), Suedia (1920), Ţările de Jos (1920‑1923), Norvegia (1922), Finlanda (1931), Germania (1949), Franţa şi Luxemburg (1963), Belgia (1964), Italia (1972), Austria (1974), Portugalia (1976) şi Spania (1978).

47. Un val mare de recunoaştere a intervenit apoi la sfârşitul anilor 1980 şi în cursul anilor 1990, când aproape toate statele deja membre, sau care urmau să devină, care nu luaseră încă o asemenea măsură, au introdus acest drept în sistemul lor juridic intern, şi anume Polonia (1988), Republica Cehă şi Ungaria (1989), Croaţia (1990), Estonia, Moldova şi Slovenia (1991), Cipru, fosta Republică Federală a Iugoslaviei (care s-a împărţit în 2006 în două state, Serbia şi Muntenegru, ambele păstrând acest drept) şi Ucraina (1992), Letonia (1993), Republica Slovacă şi Elveţia (1995), Bosnia Herţegovina, Lituania şi România (1996), Georgia şi Grecia (1997) şi, în final, Bulgaria (1998).

48. Dintre statele membre rămase, „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” a creat în 2001 un veritabil serviciu civil alternativ oferind deja din 1992 posibilitatea efectuării unui serviciu militar fără port de arme. Rusia şi Albania, care au recunoscut în 1993 şi, respectiv, 1998 în Constituţia lor dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă, l-au aplicat perfect cu legile adoptate în 2004 şi, respectiv, 2003. Azerbaidjan a recunoscut în 1995 în Constituţie dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă, dar nu a adoptat încă legea de aplicare. În fine, în Turcia, obiecţia din motive de conştiinţă nu este recunoscută.

49. În majoritatea statelor membre în care obiecţia pe motive de conştiinţă era sau este recunoscută şi complet transpusă în fapte, statutul de persoană care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă putea sau poate fi cerut în baza nu numai a unor convingeri religioase, ci şi a unei game relativ largi de credinţe personale fără caracter religios, cu două excepţii, România şi Ucraina, în care dreptul de a beneficia de statutul de persoană care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă nu este acordat decât din motive religioase. În unele state membre, acest drept nu se aplica sau nu se aplică decât pe timp de pace, cum se întâmplă în Polonia, Belgia şi Finlanda, iar în altele, ca Muntenegru şi Republica Slovacă, nu se aplică, prin definiţie, decât în perioada de mobilizare sau de război. În fine, unele state membre, cum este Finlanda, permit unor categorii de persoane care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă să fie scutite şi de la serviciul alternativ.

IV. Documentele şi practicile internaţionale relevante

A. Documente europene

1. Consiliul Europei

a) Document consacrat Armeniei

Avizul nr. 221 (2000) al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) – Cererea de aderare a Armeniei la Consiliul Europei

50. La 28 iunie 2000, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Avizul nr. 221 cu privire la cererea de aderare a Armeniei la Consiliul Europei, pe care l-a încheiat recomandând Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei să invite Armenia să adere, cu condiţia respectării de către această ţară a unui număr de angajamente în termenele prescrise. Extrasul relevant din acest aviz se citeşte în felul următor:

« 13. Adunarea parlamentară ia notă de scrisoarea Preşedintelui Armeniei, a Preşedintelui Parlamentului, a Primului ministru, precum şi a preşedinţilor partidelor politice reprezentate în Parlament, şi notează că Armenia se angajează să respecte angajamentele enumerate anterior: (...) adoptarea unei legi cu privire la un serviciu alternativ conform normelor europene, în trei ani de la aderare amnistiind, între timp, pe cei care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă care ispăşesc pedepse cu închisoarea sau servesc în batalioane disciplinare, autorizându-i (o dată cu intrarea în vigoare a legii cu privire la serviciul alternativ) să efectueze serviciul militar în unităţi fără port de arme sau într-un serviciu civil alternativ;”

b) Documente generale

i. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

51. Adunarea parlamentară a menţionat dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă încă din 1967 în Rezoluţia sa 337 (1967), în care enunţă următoarele principii de bază:

„1. Persoanele supuse serviciului militar care, din motive de conştiinţă sau din cauza unei condamnări profunde de ordin religios, etic, moral, umanitar, filozofic sau de altă natură, refuză efectuarea serviciului militar trebuie să aibă dreptul subiectiv să fie scutite de acest serviciu.

2. În statele democratice, întemeiate conform principiului statului de drept, acest drept este considerat rezultat în mod logic din drepturile fundamentale ale individului garantate la art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului.”

52. În baza acestei rezoluţii, Adunarea Parlamentară a adoptat Recomandarea 478(1967) în care cheamă Comitetul de Miniştri să invite statele membre să-şi realizeze conformitatea, pe cât posibil, a legislaţiilor naţionale cu principiile de bază respective. Aceasta a reamintit apoi şi a completat principiile de bază în Recomandările 816(1977) şi 1518(2001). În aceasta din urmă, declară că dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă este „o componentă fundamentală a dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie” recunoscut în convenţie. Subliniază că numai în cinci state membre acest drept nu este recunoscut şi recomandă Comitetului de Miniştri să le invite să îl recunoască.

53. În 2006, Adunarea Parlamentară a adoptat Recomandarea 1742(2006) privind drepturile omului ale membrilor forţelor armate. Cerea în special statelor membre să introducă în legislaţiile lor dreptul de a fi înregistrat în orice moment ca persoană care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă, precum şi dreptul militarilor de carieră de a cere acest statut.

ii. Comitetul de Miniştri

54. În 1987, Comitetul de Miniştri a adoptat Recomandarea nr. R(87)8, în care recomandă statelor membre să recunoască dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă şi invită guvernele care nu au făcut-o încă să-şi armonizeze legislaţiile şi practicile naţionale cu următorul principiu de bază:

„Orice persoană supusă obligaţiei serviciului militar care, din motive de conştiinţă imperioase, refuză utilizarea de arme, are dreptul de a fi scutită de acest serviciu (...) [şi] se poate considera că efectuează serviciul alternativ;”

55. În 2010, Comitetul de Miniştri a adoptat Recomandarea CM/Rec(2010)4, în care solicită statelor membre să facă în aşa fel încât restricţiile dreptului membrilor forţelor armate la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie să răspundă criteriilor prevăzute la art. 9 § 2 din convenţie, cei chemaţi să aibă dreptul de a fi înregistraţi ca persoane care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă şi să li se propună un serviciu alternativ civil. În expunerea de motive cu privire la această recomandare, se arată în special:

„Astăzi, Curtea nu a recunoscut dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă ca fiind acoperit de art. 9 din convenţie. Se observă totuşi o tendinţă actuală, în cadrul instanţelor internaţionale, de a vedea în acest drept un element constitutiv al libertăţii de conştiinţă şi de religie.”

2. Uniunea Europeană

a) Parlamentul European

56. Principiile elaborate de organele Consiliului Europei se regăsesc în rezoluţiile Parlamentului European din 7 februarie 1983, din 13 octombrie 1989, din 11 martie 1993 şi din 19 ianuarie 1994. Parlamentul european a considerat, de asemenea, că dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă făcea parte integrantă din noţiunea de libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie garantată la art. 9 din convenţie şi a chemat statele membre ale Uniunii Europene să adauge dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă la drepturile fundamentale enumerate în sistemul lor juridic.

b) Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

57. Art. 10 din Cartă, proclamată la 7 decembrie 2000 şi intrată în vigoare la 1 decembrie 2009, prevede:

„(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învăţământului, practicilor şi îndeplinirii riturilor.

(2) Dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept. ”

B. Alte documente şi practici internaţionale

1. Naţiunile Unite

a) Comisia pentru Drepturile Omului

58. În Rezoluţia 1987/46, Comisia pentru Drepturile Omului a chemat statele să recunoască dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă şi să scutească de închisoare persoanele care îl exercită. Apoi, în Rezoluţia 1989/59, a mers mai departe şi a recunoscut ea însăşi dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă ca o exercitare legitimă a dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie garantat la art. 18 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice („PIDCP”). Alte rezoluţii cu privire la subiect, Rezoluţiile 1993/84, 1995/83 şi 1998/77, au confirmat şi lărgit principiile deja stabilite. Apoi, comisia a chemat de mai multe ori statele să-şi revizuiască legile şi practica în lumina rezoluţiilor sale. În Rezoluţia 2004/35, comisia a solicitat în plus statelor să ia în considerare amnistia şi repunerea în drepturile lor a persoanelor care au refuzat efectuarea serviciului militar pe motive de conştiinţă.

b) PIDCP şi practica Comisiei pentru Drepturile Omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite

59. Dispoziţiile relevante ale PIDCP, adoptat de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în Rezoluţia 2200 A (XXI) din 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976 şi ratificat de Armenia la 23 iunie 1993, sunt redactate în felul următor:

Art. 8

« (...) 3. a) Nimeni nu va putea fi constrâns sa execute o munca forţată sau obligatorie (...)

c) Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului paragraf: (...)

ii) orice serviciu cu caracter militar şi, în ţările în care obiecţia de conştiinţă este admisă, orice serviciu naţional cerut în virtutea legii celor care ridică obiecţii de conştiinţă (...)”

Art. 18

„1. Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât şi în particular, prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.

(...) ”

60. Comisia pentru Drepturile Omului, organul care supraveghează aplicarea PIDCP, a estimat iniţial, la examinarea unor plângeri individuale, că PIDCP – în special art. 18 – nu garanta dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă, mai ales dacă se ţinea cont de redactarea art. 8 paragraf 3 lit. c) punctul ii). Aceasta a declarat o plângere făcută de o cetăţean finlandez care obiecta serviciul militar din motive de conştiinţă inadmisibilă din cauza incompatibilităţii cu dispoziţiile PIDCP (L.T.K. împotriva Finlandei, comunicarea nr. 185/1984, CCPR/C/25/D/185/1984, 9 iulie 1985).

61. Comisia i-a influenţat pentru prima data poziţia în decizia din 7 noiembrie 1991 pronunţată în cauza J.P. împotriva Canadei, în care a admis pentru prima dată, deşi ca observaţie incidentă, că „art. 18 din pact apără incontestabil dreptul de a avea, exprima şi difuza opinii şi convingeri, inclusiv dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă cu privire la activităţile şi cheltuielile militare” (comunicarea nr. 446/1991, CCPR/C/43/D/446/1991, 7 noiembrie 1991).

62. În 1993, Comisia şi-a adoptat observaţia generală nr. 22 cu privire la art. 18, în care face următoarea interpretare a acestei dispoziţii:

„11. (...) Pactul nu menţionează explicit un drept la obiecţie din motive de conştiinţă, iar Comisia consideră că un asemenea drept poate fi dedus din art. 18, în măsura în care obligaţia de a folosi forţa cu preţul vieţilor omeneşti poate fi serios în conflict cu libertatea de conştiinţă şi dreptul de manifestare a religiei sau convingerilor sale. (...) »

63. O nouă evoluţie a poziţiei Comisiei se manifestă în constatările sale cu privire la cauzele Yeo-Bum Yoon împotriva Republicii Coreea şi Myung-Jin Choi împotriva Republicii Coreea, în care Comitetul a examinat pentru prima dată comunicările martorilor lui Iehova condamnaţi la pedepse cu închisoarea şi îndreptate împotriva unei ţări în care dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă nu era recunoscut. Comisia a declarat:

„8.2. Comisia (...) notează (...) că alin. 3 din art. 8 din pact nu consideră ca fiind „muncă forţată sau obligatorie”, care este interzisă. „orice serviciu cu caracter militar şi, în ţările în care obiecţia de conştiinţă este admisă, orice serviciu naţional cerut în virtutea legii celor care ridică obiecţii de conştiinţă”. Prin urmare, art. 8 din pact nu recunoaşte un drept la obiecţie din motive de conştiinţă, nici nu-l exclude. Astfel, capătul de cerere respectiv trebuie apreciat doar în lumina art. 18 din pact, a cărui interpretare evoluează, în timp, ca pentru orice altă dispoziţie din pact, fie cu privire la fond , fie la formă.

8.3. (...) În consecinţă, condamnarea şi pedeapsa aplicată autorilor constituie o restricţie a capacităţii lor de manifestare a religiei sau convingerii lor. O asemenea restricţie trebuie justificată de limitele autorizate enunţate la alin. 3 din art. 18, în temeiul căruia orice restricţie trebuie prevăzută de lege şi trebuie să fie necesară protecţiei securităţii, ordinii, sănătăţii sau moralităţii publice sau libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altor persoane. (...) ”

64. Comisia a declarat în concluzie că ingerinţa în exercitarea de către reclamanţi a drepturilor garantate la art. 18 din PIDCP nu era necesară, motiv pentru care a existat încălcarea acestei dispoziţii (comunicările nr. 1321/2004 şi 1322/2004, CCPR/C/88/D/1321-1322/2004, 23 ianuarie 2007).

c) Grupul de lucru privind detenţia arbitrară

65. De asemenea, problema detenţiei persoanelor care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă a fost tratată în repetate rânduri în cadrul procedurii sale privind cererea individuală de către Grupul de lucru privind detenţia arbitrară, care a fost creat în 1991 de Comisia pentru Drepturile Omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Până de curând, acest grup era în special preocupat de sancţionarea şi încarcerarea în mod repetat a persoanelor care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă, pe care le considera arbitrare deoarece erau contrare principiului non bis in idem [a se vedea, de exemplu, avizul nr. 36/1999 (Turcia), şi avizul nr. 24/2003 (Israel)].. În 2008, grupul a mers mai departe concluzionând arbitrarul în cazul unei persoane care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă care nu a fost decât o singură dată condamnată şi privată de libertate [avizul nr. 16/2008 (Tucia)].

2. Sistemul interamerican de apărare a drepturilor omului

66. Art. 6 alin. 3 lit. b) şi art. 12 din Convenţia americană cu privire la drepturile omului sunt asemănătoare cu art. 4 § 3 lit. b) şi art. 9 din convenţia europeană.

67. În 1997 şi 1998, Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului a emis recomandări invitând statele membre a căror legislaţie nu scutea întotdeauna persoanele care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă sau serviciul alternativ să-şi revizuiască regimul juridic şi să aducă modificări compatibile cu spiritul dreptului internaţional al drepturilor omului prin intermediul unor amendamente legislative care să prevadă scutirea serviciului militar din motive de conştiinţă.

68. Comisia Interamericană s-a pronunţat la 10 martie 2005 în prima cerere individuală cu privire la dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă. Aceasta a considerat că art. 12 trebuie interpretat în lumina art. 6 alin. 3 lit. b) şi a concluzionat că obiecţia pe motive de conştiinţă nu era protejată de convenţia americană decât pentru ţările în care acest drept a fost recunoscut. În această privinţă, Comisia Interamericană s-a bazat în linii mari pe jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi pe cea a Comisiei Drepturilor Omului din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite până în 2005 (Cristián Daniel Sahli Vera şi alţii împotriva Chili, cauza 12.219, raportul nr. 43/05, 10 martie 2005, pct. 95-97). Comisia a confirmat, prin urmare, această abordare într-o altă cauză (Alfredo Díaz Bustos împotriva Boliviei, cauza 14/04, raport nr. 97/05, 27 octombrie 2005, pct. 19).

3. Convenţia ibero-americană cu privire la drepturile tinerilor

69. La 10-11 octombrie 2005 a fost adoptată în cadrul organizaţiei ibero-americane a tineretului Convenţia ibero-americană privind drepturile tinerilor, care prevede un anumit număr de drepturi specifice pentru tinerii de 15 - 24 ani. În art. 12, intitulat „Dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă”, se prevede:

„1. Tinerii au dreptul să formuleze o obiecţie din motive de conştiinţă în legătură cu serviciul militar obligatoriu.

2. Statele părţi se angajează să promoveze măsurile juridice relevante adecvate pentru garantarea exercitării acestui drept şi să înainteze pe calea unei eliminări progresive a serviciului militar obligatoriu.”

4. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

70. OSCE a fost, de asemenea, sesizată cu problema obiecţiei din motive de conştiinţă în 1990. La conferinţa cu privire la dimensiunea umană, statele participante au notat că astfel, Comisia pentru Drepturile Omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite a recunoscut dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă, şi au decis să examineze posibilitatea de a introduce diferite forme de serviciu alternativ în sistemele lor juridice interne. În 2004, OSCE a pregătit „liniile directoare privind examinarea legilor ce afectează religia sau convingerile religioase”, în care a remarcat că, deşi nicio normă internaţională nu reglementează această problemă, majoritatea statelor democratice autorizează persoanele care formulează obiecţii serioase de ordin moral sau religios în privinţa serviciului militar să efectueze un serviciu (civil) alternativ.

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 9 din Convenţie

71. Reclamantul susţine că respectiva condamnare pentru că a refuzat serviciul militar a dus la încălcarea art. 9 din convenţie, care este redactat în felul următor:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Hotărârea Camerei

72. În hotărârea din 27 octombrie 2009, Camera a luat act de la bun început că majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei au adoptat legi ce stabilesc un serviciu alternativ pentru persoanele care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă. Aceasta a considerat totuşi că art. 9 trebuie interpretat în lumina art. 4 § 3 lit. b) din convenţie[1], care lăsa fiecărei părţi contractante alegerea de a recunoaşte sau nu obiecţia din motive de conştiinţă. Camera a considerat astfel că nu din cauza faptului că majoritatea părţilor contractante au recunoscut acest drept putem spune că o parte contractantă care nu a făcut-o încălca obligaţiile prevăzute de convenţie şi că acest argument nu era deloc util pentru o interpretare evolutivă a convenţiei. În aceste condiţii, Camera a hotărât că art. 9 nu garanta dreptul de a refuza efectuarea serviciului militar din motive de conştiinţă şi că această dispoziţie nu se aplica aşadar cauzei. Prin urmare, aceasta a apreciat că nu poate lua în considerare faptul că autorităţile nu au respectat obligaţiile prevăzute de convenţie condamnându-l pe reclamant pentru refuzul său de a-şi efectua serviciul militar.

B. Argumentele părţilor

1. Reclamantul

a) Aplicabilitatea art. 9

73. Reclamantul susţine că, refuzând să aplice teoria „instrumentului viu”, Camera a oficializat interpretarea Comisiei Europene a Drepturilor Omului conform căreia aplicabilitatea art. 9 faţă de persoanele care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă este limitată de art. 4 § 3 lit. b), şi aceasta fără să aducă vreo justificare sau explicaţie. Art. 4 § 3 lit. b) nu ar putea fi legitim invocat pentru a se afirma că dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă nu este garantat la art. 9, mai ales fiind vorba de Armenia, ţară care se angajează oficial începând cu anul 2000 să recunoască obiecţia pe motive de conştiinţă. Bazându-se pe lucrările pregătitoare, reclamantul evidenţiază că nu s-a prevăzut niciodată coroborarea art. 4 § 3 lit. b) cu art. 9, ci că această dispoziţie a fost elaborată doar cu scopul de a preciza domeniul de aplicare al art. 4 § 2 şi nu recunoaşte, nici nu exclude dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă. Art. 4 § 3 lit. b) neaplicându-se niciunei alte dispoziţii din convenţie, nu ar exista nici un motiv să fie coroborat cu art. 9 în mod special. Presupunând că s-ar fi prevăzut iniţial excluderea din domeniul de aplicare al art. 9 a persoanelor care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă, autorii convenţiei ar fi putut introduce cu uşurinţă o clauză în acest sens. De aceea reclamantul consideră că, dacă aceasta decide să aplice art. 9 celor care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă, Curtea nu ar deduce din convenţie un drept care nu a fost inclus de la bun început.

74. În opinia reclamantului, condiţiile de astăzi sunt în concordanţă cu recunoaşterea dreptului la obiecţie pe motive de conştiinţă în ceea ce priveşte art. 9 deoarece aproape toate statele membre ale Consiliului Europei l-au recunoscut treptat de-a lungul timpului. Acest consens se reflectă şi în poziţia adoptată de instituţiile Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene. În plus, recunoaşterea dreptului la obiecţie pe motive de conştiinţă ar fi de acum înainte una din condiţiile prealabile aderării noilor state la Consiliul Europei. De altfel, Camera a neglijat să ia în considerare progresele importante în materie, intervenite în sânul organelor Naţiunilor Unite, în special interpretarea dată de Comisia pentru Drepturile Omului dispoziţiilor PIDCP corespunzătoare celor din convenţie. Pentru reclamant, este necesar ca astfel, Curtea să-şi enunţe clar poziţia cu privire la această problemă deoarece tot comisia, şi nu Curtea, este cea care a refuzat aplicarea art. 9 celor care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă. În plus, nu ar fi nici adecvat din partea Camerei să se sprijine pe poziţia Comisiei, deoarece aceasta ar fi împotriva scopului şi obiectului convenţiei, nici just deoarece am putea discerne o evoluţie în sensul recunoaşterii dreptului la obiecţie pe motive de conştiinţă chiar în poziţia Comisiei. Pentru a încheia, reclamantul susţine că problema merge dincolo de cazul său particular deoarece aduce grave consecinţe ce afectează sute de tineri care se află într-o situaţie similară în ţările din Consiliul Europei şi mii de alţi tineri din lumea întreagă.

b) Respectarea art. 9

75. Reclamantul consideră condamnarea sa o ingerinţă în exercitarea dreptului său de a-şi manifesta convingerile religioase. El adaugă că această ingerinţă nu fusese prevăzută de lege. Prin condamnarea sa, autorităţile armene ar fi încălcat angajamentul obligatoriu din punct de vedere juridic încheiat de acestea cu ocazia aderării lor la Consiliul Europei, şi anume amnistierea tuturor celor care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă şi care au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea. Această obligaţie internaţională devenind parte integrantă din ordinea juridică internă, toţi cei care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă ar fi avut începând din acest moment motive rezonabile să creadă că ar fi scutiţi de această obligaţie şi ar avea în cele din urmă posibilitatea de a efectua un serviciu civil alternativ. În consecinţă, dreptul intern ar fi lipsit de precizie deoarece nu ar fi conform cu angajamentele internaţionale obligatorii din punct de vedere juridic încheiate de Armenia.

76. Reclamantul enunţă un alt motiv prin care afirmă ca ingerinţa nu era prevăzută de lege : după ce a devenit parte la PIDCP în 1993, Armenia nu a respectat cu acurateţe art. 18 din acest tratat şi jurisprudenţa Comisiei pentru Drepturile Omului aferentă, contrar cerinţelor legii privind libertatea de conştiinţă şi organizaţiile religioase (supra, pct. 44).

77. Persoana interesată susţine că ingerinţa nu era necesară într-o societate democratică. În primul rând, nu ar fi fost absolut necesar într-o societate democratică să fie încarcerat şi tratat ca un infractor periculos, el nefiind decât un simplu individ care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă, fără menţiuni în cazierul judiciar, dornic să trăiască în pace cu cei din jurul său. Reclamantul a făcut obiectul unor cercetări, ce au ajuns până la hărţuire, apoi a fost arestat şi încarcerat într-o celulă fără lenjerie de pat împreună cu alţi şase indivizi încarceraţi pentru diverse infracţiuni şi a suportat insultele şi vulgarităţile paznicilor. În al doilea rând, a fost victima unei pedepse şi a unui tratament total inadecvate ştiind că nu făcea decât să-şi exercite dreptul fundamental la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. În al treilea rând, încarcerarea sa nu a fost necesară deoarece autorităţile armene ar fi amnistiat alte persoane aflate în aceeaşi situaţie cu el. În fine, protecţia militară a ţării nu ar fi dezorganizată sau slăbită dacă persoanele ca el nu erau pedepsite. Armenia ar fi dispus în 2007 de 125.000 de conscrişi încorporaţi şi de 551.000 posibili conscrişi, în vreme ce numai 41 de martori ai lui Iehova ar fi fost încarceraţi. În plus, începând cu 2002 numai trei indivizi de alte religii ar fi decis să refuze serviciul militar din motive de conştiinţă. Astfel de efective neglijabile nu riscau, în opinia lui, să aibă un impact negativ asupra capacităţii militare a Armeniei.

2. Guvernul

a) Aplicabilitatea art. 9

78. Guvernul declară că drepturile garantate de convenţie şi de Constituţia Armeniei, dintre care dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, trebuie să se aplice oricărei persoane în mod egal şi fără discriminare. Cetăţean armean, reclamantul ar fi aşadar obligat prin Constituţie să efectueze serviciul militar obligatoriu, indiferent de convingerile sale religioase, iar impunerea acestei obligaţii nu ar putea reprezenta o atingere adusă drepturilor sale. Legea nu ar prevede scutirea martorilor lui Iehova de serviciul militar. Astfel ar fi fost contrar principiului egalităţii şi nediscriminării să se acorde o scutire de serviciul militar obligatoriu pentru un motiv neprevăzut de lege.

79. Guvernul admite că această convenţie este un „instrument viu”. Totuşi, întrebarea, care să stabilească dacă art. 9 din convenţie este aplicabil în speţă, face apel, în opinia lui, la o examinare în lumina interpretării convenţiei care prevala la momentul faptelor. Condamnarea reclamantului în anii 2001-2002 ar fi fost conformă abordării urmărite la acea vreme de comunitatea internaţională şi ar fi fost legală şi justificată în privinţa convenţiei, astfel cum este interpretată de Comisie şi de Curte. În special, Comisia ar fi declarat în cauzele Peters împotriva Ţărilor de Jos (nr. 22793/93, decizia Comisiei din 30 noiembrie 1974, nepublicată) şi Heudens împotriva Belgiei (nr. 24630/94, decizia Comisiei din 22 mai 1995, nepublicată), care sunt ultimele în care s-a pronunţat asupra acestei probleme, că dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie garantat la art. 9 nu se referea la scutirea de serviciul militar obligatoriu din motive religioase sau politice. În aceste ultime hotărâri, Curtea nu ar fi recunoscut nici măcar faptul că se aplica art. 9, considerând inutil să examineze problema aplicabilităţii [a se vedea, de exemplu, Thlimmenos împotriva Greciee (MC), nr. 34369/97, pct. 43, CEDO 2000‑IV, şi Ülke împotriva Turciei, nr. 39437/98, pct. 53-54, 24 ianuarie 2006]. Autorităţile armene ar fi acţionat aşadar conform cerinţelor din convenţie. Având în vedere jurisprudenţa stabilită în materie, acestea nu ar fi putut prevedea posibilitatea Curţii de a proceda la o nouă interpretare a art. 9 şi nu şi-ar fi putut pune în acord acţiunile cu o eventuală „nouă abordare” în această privinţă.

80. Guvernul recunoaşte că majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei au adoptat legi care prevăd diverse forme de serviciu alternativ pentru cei care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă. Totuşi, nu am putea trece peste dispoziţiile art. 4 § 3 lit. b), care ar lăsa fiecărei părţi contractante alegerea de a recunoaşte sau nu obiecţia din motive de conştiinţă. De aici, nu am putea invoca circumstanţa că majoritatea statelor membre au recunoscut acest drept pentru a afirma că o parte contractantă care nu a făcut-o nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de convenţie. Pe scurt, art. 9 interpretat în lumina art. 4 § 3 lit. b) nu garantează dreptul de a refuza efectuarea serviciului militar din motive de conştiinţă, şi nu ar fi existat nicio ingerinţă în exercitarea de către reclamant a drepturilor recunoscute la art. 9.

81. Guvernul prezintă, de asemenea, ideea că există în prezent în Armenia şaizeci de organizaţii religioase înregistrate, printre care sunt şi martorii lui Iehova, nouă ramuri ale unor organizaţii religioase şi o agenţie. Acesta argumentează că, dacă fiecare din ele ar declara serviciul militar contrar convingerilor sale religioase, atunci nu numai martorii lui Iehova, ci şi membrii altor organizaţii religioase ar fi în măsură să refuze îndeplinirea obligaţiei de apărare a patriei. În plus, membrii organizaţiei martorii lui Iehova sau ai oricărei alte organizaţii religioase ar putea declara în acelaşi mod, de exemplu, că plata impozitelor şi taxelor este contrară convingerilor lor religioase, caz în care statul ar fi obligat să nu-i condamne deoarece s-ar putea considera că o asemenea condamnare încalcă art. 9. O asemenea abordare nu ar fi acceptabilă, având în vedere că o persoană s-ar putea afilia la o asemenea organizaţie religioasă pentru a se sustrage de la obligaţiile faţă de stat.

82. În cele din urmă, în ceea ce priveşte angajamentele luate de Armenia la momentul aderării la Consiliul Europei, Guvernul arată că la 17 decembrie 2003 fost adoptată o lege privind serviciul alternativ. Autorităţile ar fi recunoscut astfel posibilitatea scutirii tinerilor de serviciul militar din motive religioase, în timp ce persoanele care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă ar beneficia de o soluţie alternativă pentru îndeplinirea obligaţiei constituţionale. De acum înainte, cei care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă vor fi aşadar condamnaţi numai dacă refuză şi efectuarea unui serviciu alternativ. În ceea ce priveşte obligaţia de amnistiere a tuturor celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă şi care au fost condamnaţi la închisoare, Guvernul insistă asupra faptului că autorităţile au respectat această obligaţie scutindu-l pe reclamant de pedeapsa pronunţată. Într-adevăr, acesta ar fi fost eliberat la şase luni după decizia Curţii de Casaţie, deşi a fost condamnat la o pedeapsă de doi ani şi şase luni de închisoare.

b) Respectarea art. 9

83. În opinia Guvernului, presupunând că a existat o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a drepturilor garantate la art. 9, aceasta era justificată. În primul rând, această ingerinţă ar fi fost prevăzută de lege: obligaţia oricărui cetăţean armean în vârstă de optsprezece până la douăzeci şi şapte de ani, care este apt să servească în armata armeană, indiferent de convingerile sale religioase, ar fi fost prevăzută la art. 47 din Constituţie şi la art. 3 şi 11 din legea cu privire la obligaţiile militare. Mai mult, art. 75 C. pen. ar fi prevăzut o sancţiune în caz de sustragere de la obligaţiile militare. Aceste dispoziţii juridice ar fi fost accesibile şi totodată suficient de precise. De asemenea, la momentul faptelor, dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă nu ar fi fost recunoscut de legislaţia armeană.

84. În al doilea rând, ingerinţa ar fi fost necesară într-o societate democratică. Unul din principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice ar fi că toţi cetăţenii, fără niciun fel de discriminare, beneficiază de toate drepturile şi libertăţile enunţate în Constituţie şi în legi şi trebuie să se supună obligaţiilor prevăzute de aceste texte. Prin urmare, pentru Guvern, dacă autorităţile autorizează aproximativ şaizeci dintre organizaţiile religioase evocate anterior să interpreteze şi să aplice legea în vigoare la vremea aceea în funcţie de convingerile lor religioase, acest lucru ar duce inevitabil la consecinţe foarte grave pentru ordinea publică. În aceste condiţii, principala sarcină a autorităţilor ar fi supravegherea unei aplicări în mod egal a legii tuturor cetăţenilor Armeniei indiferent de religie, ceea ce nu ar putea fi asimilat unei ingerinţe contrare convenţiei.

3. Terţii intervenienţi

a) Observaţii prezentate împreună de Amnesty International, Conscience and Peace Tax International, Friends World Committee for Consultation (Quakers), Comisia Internaţională a Juriştilor şi Internaţionala de Rezistenţă împotriva Războiului (War Resisters’ International)

85. Organizaţiile interveniente furnizează un tablou general al evoluţiei progresive de recunoaştere a dreptului la obiecţie din motive de conştiinţă la nivel internaţional şi regional. Pe plan internaţional, acestea se concentrează în special pe evoluţia jurisprudenţei Comisiei pentru Drepturile Omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi pe interpretarea acesteia a dispoziţiilor PIDCP ce corespund celor din convenţie, în special în observaţia sa generală nr. 22 şi în cauzele Yeo‑Bum Yoon şi Myung-Jin Choi (supra, pct. 62-64). Acestea evocă, de asemenea, evoluţia urmărită de alte organisme ale Organizaţiei Naţiunilor Unite cum ar fi Comisia pentru Drepturile Omului şi Grupul de lucru privind detenţia arbitrară (supra, pct. 58 şi 65).

86. În plan regional, aceste organizaţii menţionează în special evoluţia înregistrată în sânul instituţiilor Consiliului Europei, în special recomandările de recunoaştere şi o mai bună apărare a dreptului la obiecţie din motive de conştiinţă (supra, pct. 51-55). Acestea arată, de asemenea, că dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă este de acum înainte recunoscut în mod explicit la art. 10 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi la art. 12 din Convenţia Ibero-americană pentru drepturile tinerilor (supra, pct. 57 şi 69) şi, în cele din urmă, că şi Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului a aprobat în 2005 o soluţionare pe cale amiabilă încheiată între un reclamant şi statul bolivian şi, cu această ocazie, a recunoscut caracterul evolutiv al dreptului la obiecţie din motive de conştiinţă, întemeindu-se în această privinţă în mod explicit pe observaţia generală nr. 22 a Comisiei pentru Drepturile Omului (supra, pct. 68).

87. Organizaţiile interveniente arată de altfel că art. 9 § 2 din convenţie nu autorizează restricţionarea libertăţii persoanelor de a-şi manifesta religia sau convingerile din motive de siguranţă naţională. Subliniază că, în cauzele Yeo-Bum Yoon şi Myung-Jin Choi citate anterior, Comisia pentru Drepturile Omului, după ce a constatat existenţa unei ingerinţe în exercitarea de către reclamant a drepturilor garantate la art. 19 PIDCP, a concluzionat că ingerinţa nu era necesară şi că această dispoziţie fusese încălcată.

88. Acestea susţin că, având în vedere recunoaşterea cvasi-universală în sânul statelor membre ale Consiliului Europei a dreptului la obiecţie din motive de conştiinţă şi constatările citate anterior de Comisia pentru Drepturile Omului, neluarea de către un stat a unor măsuri pentru a ţine cont de obiecţia din motive de conştiinţă în privinţa serviciului militar constituie o ingerinţă nejustificabilă în ceea ce priveşte art. 9 § 2. În cele din urmă, sprijinindu-se pe opiniile separate la hotărârile Tsirlis şi Kouloumpas împotriva Greciei (29 mai 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑III) şi Thlimmenos (citată anterior), acestea declară că însăşi abordarea Comisiei europene cu privire la subiectul în litigiu a evoluat de-a lungul anilor. Pe scurt, toate elementele prevăzute anterior pledează, în opinia lor, pentru apărarea dreptului la obiecţie din motive de conştiinţă în temeiul art. 9 din convenţie.

b) Asociaţia Creştină a Martorilor lui Iehova

89. Această asociaţie declară că martorii lui Iehova constituie o credinţă creştină cunoscută ce se caracterizează printr-un ataşament puternic faţă de principiile morale riguroase şi face apel la refuzul de a folosi arma împotriva altor fiinţe umane. Aceasta adaugă că martorii lui Iehova acceptă în mod normal efectuarea unui serviciu naţional alternativ cu condiţia să nu încalce aceste valori fundamentale, ceea ce s-ar întâmpla dacă ar fi fost gestionat de autorităţile militare sau ar fi vizat realizarea unor activităţi sau obiective militare. Martorii lui Iehova ar fi făcut în trecut obiectul unor diverse tipuri de sancţiuni din cauza obiecţiei lor din motive de conştiinţă în privinţa serviciului militar, în special pe timp de război. Totuşi, evoluţia de după război în numeroase ţări europene ar fi condus la stabilirea treptată a unor forme de serviciu civil alternativ şi ar fi condus la suprimarea serviciului naţional obligatoriu.

90. Asociaţia intervenientă susţine, de asemenea, că în Armenia nu se poate efectua un adevărat serviciu civil alternativ scutit de orice control militar, motiv pentru care tinerii martori ai lui Iehova vor continua să se opună serviciului alternativ propus şi să fie încarceraţi. Între anii 2002 şi 2010, 273 de persoane ar fi fost condamnate şi, la ora actuală, 72 de persoane şi-ar ispăşi pedepsele de 24 până la 36 luni închisoare. Aceste persoane ar suferi şi alte forme de hărţuire: li s-ar refuza, de exemplu, emiterea unui paşaport, punându-i astfel în imposibilitatea de a obţine un loc de muncă, de a deschide un cont bancar sau chiar de a se căsători.

91. Pentru a concluziona, asociaţia solicită Marii Camere să aplice teoria instrumentului viu şi să pună jurisprudenţa Curţii în conformitate cu condiţiile actuale. Aceasta consideră că cerinţele apărării statelor membre nu se mai impun astăzi cu aceeaşi forţă ca în vremea în care primele decizii au fost pronunţate în materie, şi că statele membre pot răspunde necesităţii de organizare a serviciului lor naţional fără să încalce drepturile garantate la art. 9 din convenţie.

C. Motivarea Curţii

1. Aplicabilitatea art. 9

92. Guvernul, bazându-se pe jurisprudenţa Comisiei, contestă faptul că art. 9 este aplicabil în speţă, iar reclamantul şi terţii intervenienţi consideră că această jurisprudenţă este învechită şi cer punerea sa în conformitate cu condiţiile actuale.

a)  Rezumat al jurisprudenţei relevante

93. Curtea ia act că în cauza Grandrath împotriva Republicii federale Germania (nr. 2299/64, raportul Comisiei din 12 decembrie 1966, Anuarul Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, volumul 10, pp. 626-695), care privea un martor al lui Iehova care a dorit să fie scutit nu numai de serviciul militar, ci şi de serviciul civil alternativ, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi-a exprimat pentru prima dată poziţia cu privire la problema dreptului la obiecţie din motive de conştiinţă. În această cauză, reclamantul se plângea de o încălcare a art. 9 din convenţie pe motivul că autorităţile i-ar fi impus o formă de serviciu contrar conştiinţei şi religiei sale şi l-au sancţionat pentru că a refuzat efectuarea unui asemenea serviciu. Comisia a observat de la bun început că, dacă art. 9 garanta dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie în general, art. 4 din convenţie conţinea o dispoziţie care avea legătură cu serviciul alternativ pentru serviciul militar obligatoriu în cazul celor care îl refuză din motive de conştiinţă. Curtea concluzionează că, art. 4 recunoscând în mod explicit că un serviciu civil putea fi impus în locul serviciul militar celor care îl refuză din motive de conştiinţă, convenţia nu permitea scutirea de un asemenea serviciu a persoanelor ce dau dovadă de obiecţii din motive de conştiinţă. Comisia a considerat inutil să examineze interpretarea termenilor „libertatea de conştiinţă şi de religie” utilizaţi la art. 9 şi concluzionează neîncălcarea acestei dispoziţii privită separat.

94. De asemenea, în cauza X. împotriva Austriei (nr. 5591/72, decizia Comisiei din 2 aprilie 1973, Culegere 43, p. 161), Comisia a declarat că, pentru interpretarea art. 9 din convenţie, a ţinut seama şi de textul art. 4 § 3 lit. b) din convenţie, în temeiul căruia nu era considerat muncă forţată sau obligatorie „orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor ce refuză serviciul militar din motive de conştiinţă în ţările în care obiecţia din motive de conştiinţă [era] recunoscută ca legitimă, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu”. Comisia a considerat că, această dispoziţie incluzând termenii „în ţările în care obiecţia din motive de conştiinţă este recunoscută ca legitimă”, Înaltele Părţi contractante aveau alegerea de a recunoaşte sau nu obiecţia de conştiinţă şi, dacă o recunoşteau, să prevadă o formă de serviciu alternativ. De aceea Comisia a considerat că art. 9, interpretat în lumina art. 4 § 3 lit. b), nu impunea statelor obligaţia de a recunoaşte obiecţia din motive de conştiinţă nici, în consecinţă, de a lua măsuri speciale pentru a permite celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă să îşi exercite dreptul la libertatea de conştiinţă şi de religie în măsura în care acesta are o incidenţă asupra efectuării de către aceştia a serviciului militar obligatoriu. De aici, Comisia a estimat că aceste articole nu împiedicau un stat care nu a recunoscut obiecţia din motive de conştiinţă să sancţioneze persoanele care refuzau efectuarea serviciului lor militar.

95. Prin urmare, Comisia a confirmat această abordare în cauza X. împotriva Republicii Federale Germania, care privea obiecţia din motive de conştiinţă ridicată de reclamant împotriva efectuării serviciului civil alternativ [nr. 7705/76, decizia Comisiei din 5 iulie 1977, Decizii şi Rapoarte (DR) 9, p. 196]. În cauza Un grup de persoane care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă împotriva Danemarcei (nr. 7565/76, decizia Comisiei din 7 martie 1977, DR 9, p. 119), Comisia a reafirmat că dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă nu figura la seria drepturilor şi libertăţilor garantate de convenţie. În cauza A. împotriva Elveţiei (nr. 10640/83, decizia Comisiei din 9 mai 1984, DR 38, p. 219), Comisia şi-a reiterat poziţia şi a adăugat că nici pedeapsa pronunţată reclamantului pentru refuzul de a efectua serviciul militar, nici faptul că respectiva condamnare penală nu a fost însoţită de suspendare nu puteau constitui o încălcare a art. 9.

96. Comisia a confirmat în repetate rânduri în urma constatării conform căreia convenţia ca atare nu garanta dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă (N. împotriva Suediei, nr. 10410/83, decizia Comisiei din 11 octombrie 1984, DR 40, p. 208; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Autio împotriva Finlandei, nr. 17086/90, decizia Comisiei din 6 decembrie 1991, DR 72, p. 251, şi Peters şi Heudens, dec. citate anterior). În aceste cauze, totuşi, Comisia a recunoscut că, în ciuda principiilor citate anterior, faptele ţineau de domeniul de aplicare al art. 9 şi că se cuvenea, aşadar, examinarea acuzaţiilor de discriminare formulate de reclamanţi în privinţa art. 14 din convenţie.

97. Curtea a avut ocazia să cunoască problema condamnării celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă în două cauze. În ambele cazuri, totuşi, Curtea a considerat că nu trebuie să examineze problema aplicabilităţii art. 9 şi a decis să examineze capetele de cerere din unghiul altor dispoziţii ale convenţiei, şi anume art. 14 şi respectiv art. 3 (Thlimmenos, citată anterior, pct. 43 şi 53, şi Ülke, citată anterior, pct. 53-54 şi 63-64).

b) Cu privire la eventuala necesitate de modificare a jurisprudenţei

98. Desigur, în interesul securităţii juridice, al previzibilităţii dreptului şi al egalităţii în faţa legii, Curtea nu se abate fără un motiv valabil de la cele precedente; totuşi, abandonarea de către aceasta a unei abordări dinamice şi evolutive ar risca să împiedice orice reformă sau ameliorare [Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei (MC), nr. 63235/00, pct. 56, CEDO 2007‑IV, şi Micallef împotriva Maltei (MC), nr. 17056/06, pct. 81, CEDO 2009‑...]. Este de o importanţă crucială faptul că această convenţie este interpretată şi aplicată într-un mod care face drepturile practice şi efective, şi nu teoretice şi iluzorii [Stafford împotriva Regatului Unit (MC), nr. 46295/99, pct. 68, CEDO 2002 IV, şi Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 74, CEDO 2002‑VI).

99. Curtea observă că nu a hotărât niciodată, înainte de această cauză, asupra problemei aplicabilităţii art. 9 celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă, contrar Comisiei, care s-a pronunţat pentru neaplicabilitatea acestei dispoziţii acestor persoane. Comisia a ajuns la această concluzie după ce a stabilit o legătură între art. 9 şi art. 4 § 3 lit. b) din convenţie, considerând că acesta din urmă lăsa părţilor contractante alegerea de a recunoaşte sau nu dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă. Comisia a apreciat aşadar că persoanele care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă erau excluse de sub protecţia art. 9, care nu putea fi interpretat ca garant al dreptului de a nu fi trimis în judecată pentru refuzul de a se înrola în armată.

100. Curtea nu este totuşi convinsă că această interpretare a art. 4 § 3 lit. b) reflectă cu adevărat scopul şi sensul dispoziţiei respective. Curtea constată că art. 4 § 3 lit. b) precizează că nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” – interzisă la art. 4 § 2 – „orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu”. Curtea arată de altfel în această privinţă că lucrările pregătitoare prevăzute la art. 4 indică la pct. 23: « [al. [b)] privind persoanele care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă are ca obiect precizarea faptului că orice serviciu naţional solicitat de acestea în temeiul legii este exclus din definiţia muncii forţate sau obligatorie Cum numeroase ţări nu admit obiecţia din motive de conştiinţă, s-au adăugat cuvintele «în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim»”. Pentru Curte, lucrările pregătitoare confirmă faptul că litera b) din art. 4 § 3 are ca unic scop precizarea noţiunii de „muncă forţată sau obligatorie”. Această clauză în sine nu recunoaşte nici nu exclude dreptul la obiecţia din motive de conştiinţă; prin urmare, nu serveşte delimitării drepturilor garantate la art. 9.

101. De altfel, interpretarea restrictivă a art. 9 reţinută de Comisie reflectă opiniile de la momentul acela. Au trecut mulţi ani de la când Comisia şi-a expus, pentru prima oară, raţionamentul ce excludea dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă a domeniului de aplicare al art. 9 în cauzele Grandrath împotriva Republici Federale Germania şi X. împotriva Austriei. Chiar dacă Comisia a confirmat acest raţionament în repetate rânduri, ultima sa decizie în materie datează din 1995. Schimbări importante au avut loc de atunci, atât în sistemele juridice ale statelor membre ale Consiliului Europei cât şi în plan internaţional.

102. Curtea reaminteşte în această privinţă faptul că această convenţie este un instrument viu în lumina condiţiilor de viaţă actuale şi a concepţiilor predominante în zilele noastre în statele democratice [a se vedea, între altele, Tyrer împotriva Regatului Unit, 25 aprilie 1978, pct. 31, seria A nr. 26, Kress împotriva Franţei (MC), nr. 39594/98, pct. 70, CEDO 2001‑VI şi Christine Goodwin, citată anterior, pct. 75]. Convenţia era înainte de orice un mecanism de protecţie a drepturilor omului, Curtea trebuie să ţină seama de evoluţia situaţiei în statele contractante şi să reacţioneze, de exemplu, în faţa consensului care ar putea interveni în privinţa normelor ce trebuie invocate [Stafford, citată anterior, pct. 68, şi Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 104, CEDO 2009‑...]. De altfel, atunci când defineşte sensul termenilor şi noţiunilor din textul convenţiei, Curtea poate şi trebuie să ţină seama de elementele de drept internaţional altele decât convenţia şi de interpretările făcute acestor elemente de către organele competente. Consensul care se degajă din instrumentele internaţionale specializate poate constitui un factor relevant atunci când Curtea interpretează dispoziţiile convenţiei în cazuri specifice [Demir şi Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, pct. 85, 12 noiembrie 2008].

103. Curtea constată că la sfârşitul anilor 1980 şi în anii 1990, s-a produs în sânul ţărilor europene, atât în cele care erau deja membre ale Consiliului Europei cât şi în cele care urmau să adere mai târziu, o modificare netă a recunoaşterii dreptului la obiecţie din motive de conştiinţă (supra, pct. 47). În total, nouăsprezece state care nu recunoscuseră încă acest drept l-au introdus treptat în ordinea lor juridică internă aproape în vremea ultimelor decizii în materie ale Comisiei. Prin urmare, în momentul în care a avut loc pretinsa ingerinţă în exercitarea de către reclamant a drepturilor garantate la art. 9, adică în 2002-2003, doar patru state membre, în afară de Armenia, nu prevedeau posibilitatea de a cere statutul de persoană care refuză serviciul miliar din motive de conştiinţă, dintre care trei introduseseră deja acest drept în Constituţie, dar fără să fi adoptat decretele de aplicare corespunzătoare (supra, pct. 48). Astfel, exista deja la vremea faptelor un cvasi-consens în sânul statelor membre ale Consiliului Europei deoarece marea majoritate a acestora introduseseră deja dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă în legislaţia şi practica lor.

104. În plus, Curtea constată că, ulterior faptelor din cauză, alte două state au adoptat legi de punere deplină în aplicare a dreptului la obiecţie din motive de conştiinţă. Aşadar, nu mai rămân decât două state membre, Azerbaïdjan şi Turcia, care nu au luat o astfel de măsură. Curtea evidenţiază de altfel că însăşi Armenia a recunoscut acest drept după ce reclamantul a ieşit din închisoare şi a făcut cererea aflată la baza acestei cauze.

105. Curtea atrage atenţia asupra evoluţiilor nu mai puţin importante care au intervenit în diferite foruri internaţionale cu privire la recunoaşterea dreptului la obiecţie din motive de conştiinţă. Cea mai notabilă este interpretarea făcută de Comisia pentru Drepturile Omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite a art. 8 şi art.18 din PIDCP, care formează conţinutul art. 4 şi art. 9 din convenţie. Iniţial, Comisia pentru Drepturile Omului apărase aceeaşi poziţie ca şi Comisia Europeană excluzând dreptul la obiecţie din motive de conştiinţă din domeniul de aplicare a art. 18 din PIDCP. Totuşi, în observaţia sa generală nr. 22 adoptată în 1993, s-a revenit asupra acestei poziţii iniţiale considerându-se că un drept la obiecţie din motive de conştiinţă putea fi dedus din art. 18 din PIDCP în măsura în care obligaţia de a utiliza forţa cu preţul vieţilor omeneşti putea suscita un grav conflict cu libertatea de conştiinţă a unei persoane şi a dreptului său de a-şi manifesta religia sau convingerile. În 2006, Comisia a refuzat în mod explicit să aplice art. 8 din PIDCP în două cauze îndreptate împotriva Coreei de Sud de către persoane care au refuzat serviciul militar din motive de conştiinţă, şi le-a examinat capetele de cerere din unghiul art. 18 din PIDCP, pentru a concluziona încălcarea acestei dispoziţii din cauza condamnării reclamanţilor cu motivul că au refuzat să se înroleze în armată din motive de conştiinţă (supra, pct. 59-64).

106. În ceea ce priveşte Europa, trebuie menţionată proclamarea în 2000 a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, intrată în vigoare în 2009. Art. 10 din Cartă reluând aproape cuvânt cu cuvânt la primul punct conţinutul art. 9 § 1 din convenţie, al doilea punct prevede în mod expres faptul că „Dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept” (supra, pct. 57). O adăugare la fel de clară nu poate fi decât intenţionată (a se vedea, mutatis mutandis, Christine Goodwin, citată anterior, pct. 100, şi Scoppola, citată anterior, pct. 105) şi reflectă recunoaşterea unanimă a dreptului la obiecţie pe motive de conştiinţă de către statele membre ale Uniunii Europene, precum şi importanţa acordată acestui drept în societatea europeană modernă.

107. În sânul Consiliului Europei, atât Adunarea Parlamentară cât şi Comitetul de Miniştri au invitat în repetate rânduri statele membre care nu au făcut-o încă să recunoască dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă (supra, pct. 51-55). Mai mult, recunoaşterea dreptului la obiecţie pe motive de conştiinţă a devenit o condiţie prealabilă aderării unor noi membri în organizaţie (a se vedea, de exemplu, supra, pct. 50). În 2011, după ce şi-a reiterat apelurile precedente, Adunarea Parlamentară a declarat în mod expres că dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă era o componentă fundamentală a dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie garantat de convenţie (supra, pct. 52). În 2010, Comitetul de Miniştri, întemeindu-se pe evoluţia jurisprudenţei Comisiei pentru Drepturile Omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi pe dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentele ale Uniunii Europene, a confirmat de asemenea această interpretare a noţiunii de libertate de conştiinţă şi de religie consacrată la art. 9 din convenţie, şi a recomandat statelor membre să garanteze celor în cauză dreptul de a beneficia de statutul de persoană care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă (supra, pct. 55).

108. Curtea concluzionează aşadar că, de la adoptarea de către Comisie a deciziei Grandrath împotriva Republicii Federale Germania şi a deciziilor ulterioare care se inspirau din aceasta, dreptul intern al marii majorităţi a statelor membre ale Consiliului Europei şi instrumentele internaţionale relevante au evoluat, astfel încât exista deja la vremea faptelor un consens cvasi-general privind această problemă în Europa şi în afara ei. Având în vedere această evoluţie, nu putem spune că nu se putea prevedea ca modul în care art. 9 fusese interpretat până atunci să fie modificat în privinţa evenimentelor survenite în perioada 2002 – 2003, mai ales că Armenia era ea însăşi parte la PIDCP şi se angajase la momentul aderării la Consiliul Europei să introducă o lege de recunoaştere a dreptului la obiecţie pe motive de conştiinţă.

109. Prin urmare, având în vedere cere menţionate anterior şi conform teoriei „instrumentului viu”, Curtea consideră că nu se poate confirma jurisprudenţa stabilită de Comisie şi că nu trebuie interpretat art. 9 în lumina art. 4 § 3 lit. b). Prin urmare, Curtea examinează capătul de cerere al reclamantului doar din perspectiva art. 9 din convenţie.

110. În această privinţă, Curtea arată că art. 9 nu menţionează în mod expres dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă. Aceasta consideră totuşi că refuzul serviciului militar, atunci când este motivat de un conflict grav şi insurmontabil între obligaţia de a servi în armată şi conştiinţa unei persoane sau convingerile sale sincere şi profunde, de natură religioasă sau de altă natură, constituie o convingere ce atinge un grad suficient de forţă, de seriozitate, de coerenţă şi de importanţă pentru a antrena aplicarea garanţiilor art. 9 (a se vedea, mutatis mutandis, Campbell şi Cosans împotriva Regatului Unit, 25 februarie 1982, pct. 36, seria A nr. 48, şi, a contrario, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 82, CEDO 2002‑III). Cât despre problema de a şti dacă şi în ce măsură obiecţia la serviciul militar reiese din această dispoziţie, aceasta trebuie soluţionată în funcţie de circumstanţele proprii fiecărei cauze.

111. Reclamantul în speţă face parte din martorii lui Iehova, grup religios ale cărui credinţe includ convingerea că trebuie să se opună serviciului militar, indiferent de necesitatea portului de arme. În consecinţă, Curtea nu are nici un motiv să se îndoiască de faptul că obiecţia reclamantului la serviciul militar a fost motivată de convingeri religioase sincere ce intrau în conflict, în mod grav şi insurmontabil, cu obligaţia sa de a efectua serviciul militar. De aceea, contrar celor susţinute de Guvern (supra, pct. 81), trebuie făcută distincţia între situaţia reclamantului şi cea a unei persoane care s-ar afla în faţa unei obligaţii neavând nicio incidenţă pe planul conştiinţei, ca şi obligaţia generală de plată a impozitelor (C. împotriva Regatului Unit, nr. 10358/83, decizia Comisiei din 15 decembrie 1983, DR 37, p. 148). Prin urmare, art. 9 este aplicabil în speţă.

2. Respectarea art. 9

a) Existenţa unei ingerinţe

112. Curtea vede în faptul că reclamantul nu a răspuns convocării la serviciul militar o manifestare a convingerilor sale religioase. Condamnarea celui în cauză pentru că s-a sustras obligaţiilor militare se analizează aşadar într-o ingerinţă în exercitarea de către acesta a libertăţii sale de a-şi manifesta religia, astfel cum este garantată la art. 9 § 1. O asemenea ingerinţă încalcă art. 9 dacă nu este „prevăzută de lege”, îndreptată către unul sau mai multe scopuri legitime în privinţa § 2 şi „necesară într-o societate democratică” [a se vedea, printre altele, Buscarini şi alţii împotriva Saint-Marin (MC), nr. 24645/94, pct. 34, CEDO 1999‑I].

b) Justificarea ingerinţei

i. Prevăzută de lege

113. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, formularea „prevăzută de lege” urmăreşte mai întâi ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă are legătură şi cu calitatea legii în cauză: aceşti termeni impun accesibilitatea acesteia pentru persoanele în cauză şi o formulare destul de precisă pentru a le permite - recurgând, la nevoie, la o bună consiliere - să prevadă, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune şi să-şi reglementeze conduita [a se vedea, printre altele, Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (MC), nr. 44158/98, pct. 64, CEDO 2004-I].

114. Curtea observă că reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 75 C. pen., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, care sancţiona sustragerea de la recrutare. Aceasta constată de asemenea că, la momentul condamnării celui în cauză, nu exista o lege privind serviciul alternativ şi că toţi cetăţenii de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 18 şi 27 ani, cu excepţia celor consideraţi inapţi din punct de vedere fizic, erau obligaţi să efectueze serviciul militar în temeiul Constituţiei armene şi al legii cu privire la obligaţiile militare. Curtea consideră că aceste dispoziţii care, fără îndoială, erau accesibile, erau redactate în termeni suficient de clari.

115. Desigur, se pare că există un decalaj între dispoziţiile de drept intern citate anterior şi angajamentul luat de autorităţile armene la aderarea la Consiliul Europei, de a adopta o lege care să stabilească un serviciu alternativ în trei ani de la aderare şi, în acest interval, să amnistieze toate persoanele care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă condamnate la pedepse cu închisoarea şi de a le permite efectuarea unui serviciu civil alternativ o dată legea intrată în vigoare (supra, pct. 50). Totuşi, Curtea consideră că nu este necesar să se rezolve contradicţia aparentă între dreptul intern şi angajamentul internaţional al Armeniei. Curtea nu mai consideră necesar, în circumstanţele cauzei, să hotărască cu privire la pretinsa nerespectare a dispoziţiilor PIDCP de către autorităţi (supra, pct. 59).

116. Prin urmare, în scopul acestei cauze şi având în vedere concluziile sale cu privire la necesitatea ingerinţei (infra, pct. 124 - 128), Curtea preferă să nu se pronunţe cu privire la problema de a şti dacă ingerinţa era prevăzută de lege.

ii. Scop legitim

117. Guvernul invocă necesitatea de a apăra ordinea publică şi, implicit, drepturile altora. Curtea consideră totuşi acest argument puţin convingător în circumstanţele speţei, având în vedere în special faptul că la vremea la care reclamantul a fost condamnat, autorităţile armene se angajaseră deja să instituie un serviciu civil alternativ şi, implicit, să se abţină de la pronunţarea unor noi condamnări împotriva celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă (infra, pct. 127). Aşadar, ea consideră că nu se cuvine să se soluţioneze problema de a şti dacă scopurile avansate de Guvern sunt legitime în temeiul art. 9 § 2 deoarece, chiar presupunând că sunt, ingerinţa respectivă era în orice caz incompatibilă cu această dispoziţie pentru motivele expuse ulterior.

iii. Necesară într-o societate democratică

118. Curtea reaminteşte că, astfel cum o este apărată la art. 9, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie reprezintă unul din fundamentele unei „societăţi democratice” în sensul convenţiei. Această libertate este, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă, dar este şi un bun preţios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. Există pluralism – câştigat scump de-a lungul secolelor – consubstanţial cu o asemenea societate. Această libertate presupune, printre altele, cea de aderare sau nu la o religie şi cea de a o practica sau nu [Kokkinakis împotriva Greciei, 25 mai 1993, pct. 31, seria A nr. 260‑A, Buscarini şi alţii, citată anterior, pct. 34, şi Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 104, CEDO 2005‑XI].

119. Dacă libertatea de religie vine mai întâi din interior, ea implică şi libertatea de a-şi manifesta religia individual şi în privat, sau în mod colectiv, în public şi în cercul celor cu care împărtăşeşte aceeaşi credinţă. Art. 9 enumeră diverse forme pe care le poate lua manifestarea unei religii sau convingeri, şi anume cultul, învăţământul, practicile şi îndeplinirea ritualurilor [Hassan şi Tchaouch împotriva Bulgariei (MC), nr. 30985/96, pct. 60, CEDO 2000‑XI, şi Mitropolia Basarabiei şi alţii împotriva Moldovei, nr. 45701/99, pct. 114, CEDO 2001‑XII].

120. Curtea a subliniat deseori rolul fundamental pe care îl joacă statul în calitate de organizator neutru şi imparţial al exercitării diverselor religii şi credinţe şi a precizat că acest rol favorizează ordinea publică, armonia religioasă şi toleranţa într-o societate democratică. Obligaţia de neutralitate şi imparţialitate a statului este incompatibilă cu o oarecare putere de apreciere din partea statului în privinţa legitimităţii credinţelor religioase sau a modalităţilor de exprimare a acestora [Manoussakis şi alţii împotriva Greciei, 26 septembrie 1996, pct. 47, Culegere 1996‑IV, şi Hassan şi Tchaouch, citată anterior, pct. 78).

121. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea recunoaşte statelor părţi la convenţie o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existenţa şi întinderea necesităţii unei ingerinţe. Această marjă de apreciere merge cu un control european atât asupra legii şi cât şi asupra deciziilor care o pun în aplicare. Curtea are sarcina să constate dacă măsurile luate la nivel naţional se justifică în principiul lor şi sunt proporţionate [Manoussakis şi alţii, citată anterior, pct. 44, Mitropolia Basarabiei şi alţii, citată anterior, pct. 119, şi Leyla Şahin, citată anterior, pct. 110].

122. Pentru delimitarea volumul marjei de apreciere în speţă, Curtea trebuie să ţină seama de miză, şi anume necesitatea de a menţine un adevărat pluralism religios, vital pentru supravieţuirea unei societăţi democratice (Manoussakis şi alţii, citată anterior, pct. 44, şi Mitropolia Basarabiei şi alţii, citată anterior, pct. 119). De asemenea, Curtea poate, dacă este cazul, să ia în considerare consensul şi valorile comune care se degajă din practica statelor părţi la convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, X, Y şi Z împotriva Regatului Unit, 22 aprilie 1997, pct. 44, Culegere 1997‑II, şi Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 78, CEDO 2007-XIII].

123. Curtea a indicat deja anterior cvasitotalitatea statelor membre ale Consiliului Europei care au cunoscut sau cunoşteau un serviciu militar obligatoriu şi au introdus forme de serviciu alternativ pentru a oferi o soluţie în caz de conflict între conştiinţa individuală şi obligaţiile militare. Prin urmare, un stat care nu a luat încă măsura în acest sens nu prevede decât o marjă de apreciere limitată şi trebuie să prezinte motive convingătoare şi imperioase pentru justificarea ingerinţei, oricare ar fi ea. În special, trebuie dovedit că ingerinţa răspunde unei „nevoi sociale imperioase” (Manoussakis şi alţii, citată, pct. 44, Serif împotriva Greciei, nr. 38178/97, pct. 49, CEDO 1999‑IX, Mitropolia Basarabiei şi alţii, citată anterior, pct. 119, Agga împotriva Greciei (nr. 2), nr. 50776/99 şi 52912/99, pct. 56, 17 octombrie 2002, şi Branche de Moscou de l’Armée du salut împotriva Rusiei, nr. 72881/01, pct. 62, CEDO. 2006‑XI).

124. Curtea nu poate neglija faptul că, în speţă, reclamantul, martor al lui Iehova, a cerut să fie scutit de serviciul militar nu din interes personal sau din comoditate personală, ci din cauza convingerilor sale religioase sincere. Dat fiind faptul că nu exista la vremea aceea un serviciu civil alternativ în Armenia, cel în cauză nu avea altă posibilitate decât să refuze să se înroleze în armată dacă voia să rămână fidel convingerilor sale, expunându-se astfel la sancţiuni penale. Astfel, sistemul în vigoare la momentul faptelor impunea cetăţenilor o obligaţie ce putea duce la grave consecinţe pentru cei ce refuză serviciul militar din motive de conştiinţă; nu autoriza nicio scutire din motive de conştiinţă şi sancţiona penal persoanele care, asemenea reclamantului, refuzau efectuarea serviciului militar. Curtea consideră că un astfel de sistem nu realiza un just echilibru între interesul societăţii în ansamblu şi cel al reclamantului. De aceea consideră că pedeapsa aplicată reclamantului, în vreme ce nimic nu era prevăzut pentru a se ţine seama de cerinţele conştiinţei sale şi de convingerile sale, nu poate fi considerată o măsură necesară într-o societate democratică, asta cu atât mai puţin cu cât existau soluţii alternative viabile şi efective adecvate pentru menajarea intereselor concurente, astfel cum demonstrează practicile urmate în imensa majoritate a statelor europene.

125. Curtea recunoaşte că orice sistem de serviciu militar obligatoriu impune cetăţenilor o povară grea. Aceasta poate fi acceptată dacă este împărţită în mod echitabil între toţi şi dacă orice scutire de la obligaţia de efectuare a serviciului se bazează pe motive solide şi convingătoare (Autio, dec. citată anterior). Curtea a concluzionat anterior că reclamantul avea motive solide şi convingătoare care să-i justifice scutirea de la serviciul militar (supra, pct. 111). Aceasta ia act de faptul că, în plus, cel în cauză nu a refuzat niciodată să-şi îndeplinească obligaţiile civice în general. Dimpotrivă, a cerut în mod explicit autorităţilor să-i acorde posibilitatea de efectuare a unui serviciu civil alternativ. Era aşadar dispus, din motive convingătoare, să împartă pe picior de egalitate cu compatrioţii săi care-şi îndeplineau serviciul militar obligatoriu povara grea ce apăsa asupra cetăţenilor. Posibilitatea de efectuare a unui serviciu alternativ nu a fost prevăzută, a trebuit să ispăşească în schimb o pedeapsă cu închisoarea.

126. Curtea reaminteşte de asemenea că pluralismul, toleranţa şi sinceritatea caracterizează o „societate democratică”. Deşi uneori trebuie să subordoneze interesele indivizilor celor ale unui grup, democraţia nu se reduce la supremaţia constantă a opiniei unei majorităţi, ci dispune un echilibru care asigură indivizilor minoritari un tratament just şi care evită orice abuz a unei poziţii dominante (Leyla Şahin, citată anterior, pct. 108). Astfel, o situaţie în care statul respectă convingerile unui grup religios minoritar, cum este cel căruia îi aparţine reclamantul, oferind membrilor săi posibilitatea de a servi societatea conform exigenţelor conştiinţei lor, departe de a crea inegalităţi nedrepte sau o discriminare după cum susţine Guvernul, poate mai degrabă să asigure pluralismul în coeziune şi stabilitate şi să promoveze armonia religioasă şi toleranţa în sânul societăţii.

127. În fine, Curtea observă că reclamantul a fost trimis în judecată şi condamnat în perioada în care autorităţile armene s-au angajat deja oficial, la aderarea lor la Consiliul Europei, să instituie un serviciu alternativ într-un anumit termen (supra, pct. 50). Mai mult, chiar dacă angajamentul de a nu condamna pe cei care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă acest termen nu este enunţat în mod expres în Avizul nr. 221 al Adunării parlamentare, putem considera că decurge implicit din următoarea frază a acestui aviz: „(...) între timp, se amnistiază cei care refuză serviciul militar pe motive de conştiinţă care ispăşesc în prezent pedepse cu închisoarea (...) autorizându-i (odată intrată în vigoare legea cu privire la serviciul alternativ) să facă (...) un serviciu civil alternativ”. Un asemenea angajament al autorităţilor armene reflectă o recunoaştere din partea lor a faptului că libertatea de conştiinţă se poate exprima prin intermediul unui refuz al serviciului militar şi că este necesar să se rezolve problema prin aplicarea unor măsuri alternative în loc să sancţioneze penal pe cei care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă. Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru că a formulat o obiecţie pe motive de conştiinţă era direct în conflict cu politica oficială de reformă şi de amendamente legislative pe care Armenia o ducea la momentul faptelor, conform angajamentelor sale internaţionale, şi nu ar fi considerată, în aceste condiţii, motivată de o nevoie socială imperioasă. Acest lucru este valabil mai ales dacă luăm în considerare faptul că legea cu privire la serviciul alternativ a fost adoptată la mai puţin de un an de la condamnarea definitivă a reclamantului. Circumstanţa că acesta a fost ulterior eliberat condiţionat nu schimbă cu nimic situaţia. Adoptarea noii legi nu a mai avut nicio incidenţă asupra cauzei persoanei respective.

128. Pentru toate motivele menţionate anterior, Curtea consideră că respectiva condamnare a reclamantului se analizează într-o ingerinţă care nu era necesară într-o societate democratică, în sensul art. 9 din convenţie. Ca urmare, a avut loc o încălcare a acesteia dispoziţii.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

129. Art. 41 din convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

130. Reclamantul solicită 10.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

131. Guvernul consideră că această sumă este excesivă. Guvernul consideră, în plus, că reclamantul nu a dovedit că ar fi suferit cu adevărat un prejudiciu moral. În orice caz, o constatare a încălcării ar constitui în opinia lui o reparaţie echitabilă suficientă.

132. Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral din cauza condamnării şi detenţiei sale pentru că a refuzat să se înroleze în armată din motive de conştiinţă. Pronunţându-se în echitate, aceasta acordă reclamantului 10.000 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

133. Reclamantul solicită în total 17 500 EUR cu titlul de cheltuieli de judecată; această sumă reprezintă cheltuieli de judecată aferente diferitelor proceduri, şi anume 3 000 EUR pentru procedura internă, 11 500 EUR pentru procedura în faţa camerei şi 3 000 EUR pentru procedura în faţa Marii Camere, inclusiv cheltuielile privind participarea la audiere. Reclamantul prezintă facturile a trei avocaţi, unul armen şi doi nearmeni, unde sunt trecute sumele forfetare ce trebuie plătite pentru fiecare parte a muncii efectuate până la adoptarea unei decizii definitive în speţă.

134. Guvernul susţine că reclamantul că reclamantul poate doar cere rambursarea cheltuielilor prevăzute la art. 9, dat fiind faptul că aceste capete de plângere prezentate din unghiul altor articole din convenţie au fost declarate ca fiind inadmisibile. Oricum, solicitarea cheltuielilor de judecată nu ar fi justificată în mod corespunzător de documente, iar cel în cauză nu ar fi dovedit efectuarea reală a acestor cheltuieli. Facturile prezentate de reclamant nu ar putea fi considerate nicio probă a plăţii, niciun acord între el şi avocaţii săi în vederea unei plăţi la o dată ulterioară. De asemenea, ar fi inacceptabil să se ceară rambursarea cheltuielilor ce urmează a se efectua, precum cele pentru şedinţa de judecată. În rest, onorariile pentru avocat ar fi exagerate, exorbitante şi nerezonabile, iar reclamantul ar fi folosit un număr prea mare de avocaţi, ceea ce ar fi dus la o anumită duplicare a eforturilor. În fine, cei doi avocaţi străini ar locui în Canada şi nu ar îndeplini aşadar condiţiile necesare pentru reprezentarea reclamantului.

135. Curtea reaminteşte că respectivele cheltuieli de judecată nu sunt recuperabile decât în măsura în care acestea se raportează la încălcarea constatată [Beyeler împotriva Italiei (satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 33202/96, pct. 27, 28 mai 2002]. În speţă, cererea adresată iniţial de partea interesată Curţii cuprindea numeroase capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 1, art. 5 § 3 şi art. 5 § 5, pe art. 6 şi art. 14 din convenţie, care au fost declarate toate inadmisibile. De aceea Curtea nu poate admite cererea în întregime şi trebuie să aplice o reducere. Contrar Guvernului, totuşi, Curtea nu consideră că aceste capete de cerere ale reclamantului nu sunt documentate în mod corespunzător sau că onorariile sunt exagerate sau nerezonabile. Curtea nu mai este de acord cu argumentul invocat de către Guvern cu privire la cei doi avocaţi străini, deoarece aceştia au fost ambii autorizaţi să reprezinte reclamantul în faţa Curţii. Făcând propria apreciere pe baza unor informaţii de care dispune, Curtea acordă reclamantului 10 000 EUR cu titlul de cheltuieli de judecată.

C. Dobânzi moratorii

136. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea

1. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că a fost încălcat art. 9 din convenţie;

2. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu,

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în drami armeni la rata aplicabilă la data plăţii:

i. 10 000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;

ii) 10.000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

3. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limbile franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 07 iulie 2011.

Vincent BergerJean-Paul Costa
JuristPreşedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art.74 § 2 din regulament, opinia separată a judecătoarei Gyulumyan este anexată la prezenta hotărâre.

J.-P.C.
V.B.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTOAREI GYULUMYAN

(Traducere)

Îmi pare rău că nu pot fi de acord cu opinia majorităţii Marii Camere conform căreia în speţă este încălcat art. 9 din convenţie.

1. Reclamantul în prezenta cauză a fost condamnat pentru că a refuzat, din motive de conştiinţă, să-şi îndeplinească serviciul militar. Nu exista, de fapt, la vremea aceea în Armenia nicio lege care să prevadă posibilitatea pentru cei care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă să efectueze un serviciu civil alternativ. Cel în cauză a fost condamnat la doi ani şi jumătate închisoare şi a fost eliberat condiţionat la 22 iulie 2003, după ce a executat zece luni şi jumătate din pedeapsa sa. O lege cu privire la serviciul alternativ a fost în cele din urmă adoptată la 17 decembrie 2003; aceasta a intrat în vigoare la 1 iulie 2004.

2. Pentru a-mi exprima opinia, nu trebuie să subliniez importanţa pe care o acord libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie şi dreptului la obiecţie pe motive de conştiinţă, dar, într-adevăr, acesta din urmă nu este consacrat în mod explicit de convenţie.

Convenţia şi protocoalele sale nu garantează un drept la obiecţie pe motive de conştiinţă ca atare. Art. 9 din convenţie nu conferă celor care refuză pe motive de conştiinţă un drept de a fi scutit de serviciul militar sau de serviciul civil alternativ. Mai mult, nu împiedică un stat să impună sancţiuni celor care refuză efectuarea unui asemenea serviciu.

Curtea a reamintit în repetate rânduri că art. 9 nu apără orice act motivat sau inspirat de o religie sau o convingere [a se vedea, printre multe altele, Kalaç împotriva Turciei, 1 iulie 1997, pct. 27, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑IV, Arrowsmith împotriva Regatulu Unit, nr. 7050/75, raportul Comisiei din 12 octombrie 1978, Decizii şi rapoarte (DR) 19, p. 5, C. împotriva Regatului Unit, nr. 10358/83, decizia Comisiei din 15 decembrie 1983, DR 37, p. 142, Tepeli şi alţii împotriva Turciei (dec.), nr. 31876/96, 11 septembrie 2001, şi Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 105, CEDO 2005‑XI].

În Recomandările sale 1518(2001) şi 1742(2006), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recomandat Comitetului de Miniştri să includă dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă în convenţie printr-un protocol adiţional, dar această propunere nu a fost acceptată de Comitetul de Miniştri. Ca şi Adunarea Parlamentară, Parlamentul European a considerat că dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă era inerent noţiunii de libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie, şi l-a invitat să introducă acest drept în convenţie.

Cred că rolul Curţii noastre este de apărare a drepturilor omului deja consacrate de convenţie şi nu de creare a altora noi. Putem susţine că abordarea evolutivă a convenţiei permite Curţii să lărgească domeniul de aplicare a drepturilor apărate.               Consider că totuşi Curtea nu este legitimă să acţioneze astfel încât convenţia însăşi să lase recunoaşterea drepturilor speciale la aprecierea discreţionară a părţilor contractante.

Art. 4 § 3 lit. b) „lăsa clar părţilor contractante alegerea de a recunoaşte sau nu dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă” (a se vedea Bayatyan împotriva Armeniei, nr. 23459/03, pct. 63, 27 octombrie 2009). Această dispoziţie exclude din definiţia muncii forţate „orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu.”

3. Sunt în total dezacord cu concluzia majorităţii conform căreia art. 9 nu mai trebuie citit în coroborare cu art. 4 § 3 lit. b). Lectura pe care hotărârea o propune acestui articol este împotriva abordării tradiţionale a Curţii conform căreia convenţia trebuie, de asemenea, citită ca un întreg şi interpretată astfel încât să-şi promoveze coerenţa internă şi armonia între diversele sale dispoziţii [a se vedea Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 68, seria A nr. 28, şi, de asemenea, Maaouia împotriva Franţei (MC), nr. 39652/98, pct. 36, CEDO 2000‑X, Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 152, CEDO 2000‑XI, şi Stec şi alţii împotiva Regatului Unit (dec.) (MC), nr. 65731/01 şi 65900/01, pct. 48, CEDO 2005‑X].

4. Abia în Recomandările sale mai recente (2010) Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a considerat, în lumina progreselor intervenite pe plan internaţional, că dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă era parte integrală din libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie consacrată de art. 9 din convenţie.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, adoptată în decembrie 2000 şi care recunoaşte dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă cu titlul de drept la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, a intrat în vigoare în decembrie 2009.

Abia în 2006 Comisia pentru Drepturile Omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite a refuzat explicit aplicarea art. 8 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (PIDCP) în două cauze îndreptate împotriva Coreei de Sud care îi priveau pe cei care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă, examinându-le capetele de cerere numai din unghiul art. 18 din PIDCP şi concluzionând încălcarea acestei dispoziţii din cauza condamnării reclamanţilor pentru că au refuzat să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă.

De asemenea, ţin să subliniez că în vremea în care reclamantul a fost condamnat pentru că a refuzat să servească în forţele armate din cauza convingerilor sale religioase, exista o jurisprudenţă explicită în temeiul căreia convenţia şi protocoalele sale nu garantau un drept la obiecţie pe motive de conştiinţă ca atare. Autorităţilor naţionale nu li s-ar reproşa nici că au urmat jurisprudenţa existentă la vremea aceea, nici că nu au pus în aplicare o abordare care să reflecte numai progresele intervenite ulterior.

5. În ceea ce priveşte angajamentul de stabilire a unui serviciu alternativ pentru cei care refuză serviciul miliar din motive de conştiinţă luat de Armenia în 2000, la momentul aderării la Consiliul Europei, nu putem considera că avea caracter obligatoriu la acea vreme. Armenia s-a angajat să recunoască dreptul respectiv şi să graţieze pe toţi cei care au refuzat serviciul militar din motive de conştiinţă şi au fost condamnaţi, nu imediat, dar în tei ani de la aderarea la Consiliul Europei. Armenia şi-a îndeplinit angajamentele în cei trei ani de la aderare, aşa cum a promis. În perioada respectivă, într-adevăr, a fost adoptată legea privind serviciul alternativ, treizeci şi opt de persoane care au refuzat serviciul militar din motive de conştiinţă au fost graţiate, iar reclamantul a beneficiat şi el de o eliberare condiţionată. Este clar, în consecinţă, că această hotărâre nu era necesară pentru asigurarea respectării de către Armenia a angajamentelor sale.

6. Dacă art. 9 nu este aplicabil, în mod clar nu se poate să fi fost încălcat. Acesta este motivul pentru care am votat împotriva constatării unei încălcări. Mă îndoiesc că prin constatarea unei încălcări a art. 9 din convenţie s-a făcut dreptate reclamantului la nivel individual. Ne putem întreba, aşadar, dacă putem lua în considerare faptul că persoana interesată era o victimă la momentul la care s-a adresat Curţii. Dacă a fost privat de libertate, nu s-a plâns niciodată de această privare de libertate ca atare, concentrându-şi nemulţumirile pe lipsa oricărei posibilităţi a celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă de a efectua un serviciu alternativ. Chiar în ziua în care a depus cererea, reclamantul a beneficiat de eliberare condiţionată, iar şase luni mai târziu a fost adoptată legea privind serviciul alternativ.

În mai multe cauze [a se vedea Syssoyeva şi alţii împotriva Letoniei (MC), nr. 60654/00, CEDO 2007‑II, Chevanova împotriva Letoniei (radiere) (MC), nr. 58822/00, 7 decembrie 2007, şi El Majjaoui şi Stichting Touba Moskee împotriva Ţărilor de Jos (radiere) (MC), nr. 25525/03, 20 decembrie 2007), Curtea a apreciat că problema care era la baza plângerilor reclamanţilor putea fi considerată de acum înainte „soluţionată” în sensul art. 37 § 1 lit. b) din convenţie şi a şters astfel cererile de pe rol. În cauzele respective, Curtea a considerat: „convenţia nu a prevăzut pentru statele contractante un mod determinat de a asigura în dreptul lor intern aplicarea efectivă a convenţiei. Alegerea celor mai adecvate moduri pentru a ajunge acolo incumbă în principiu autorităţilor naţionale, care sunt în contact permanent cu forţele ţărilor lor şi sunt mai în măsură să evalueze posibilităţile şi resursele pe care le oferă acele ordine juridice interne [Sindicatul suedez al conducătorilor de locomotive împotriva Suedia, 6 februarie 1976, pct. 50, seria A nr. 20, Chapman împotriva Regatului Unit (MC), nr. 27238/95, pct. 91, CEDO 2001‑I, şi Syssoyeva şi alţii, citată anterior, pct. 90)”.

8. În fine, mă disociez de majoritatea Curţii cu privire la problema reparaţiei echitabile în sensul art. 41 din convenţie. Consider într-adevăr că sumele alocate reclamantului pentru prejudiciu moral şi cheltuieli de judecată sunt excesive.

Mai întâi, nu este just faptul că, aşa cum a făcut-o în speţă, Curtea condamnă Guvernul pârât să plătească reclamantul atunci când se îndepărtează de la jurisprudenţa existentă.

În al doilea rând, nu există nicio îndoială în faptul că astfel coerenţa jurisprudenţei Curţii în materie de reparaţie echitabilă se dovedeşte a fi de o importanţă deosebită pentru guverne, în special din punctul de vedere al previzibilităţii. Curtea a soluţionat de curând un caz identic celui din speţă în cauza Ülke împotriva Turciei (nr. 39437/98, 24 ianuarie 2006), în care reclamantul cerea reparaţie pentru anxietatea resimţită de el din cauza a nouă proceduri penale pentru dezertare care au fost intentate împotriva lui şi care s-au soldat toate cu condamnări la pedepse cu închisoare şi cu riscul la care era în orice moment expus pentru că a fost din nou arestat ca dezertor. Or, suma alocată reclamantului în speţă pentru prejudiciu moral este identică cu cea acordată reclamantului în cauza Ülke.

În fine, Curtea are de mult timp în practică ajustarea în funcţie de numărul de încălcări constatate a sumei ce trebuie acordată cu titlu de cheltuieli de judecată. În speţă, cererea iniţial făcută de reclamant cuprindea numeroase alte capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 1, art. 5 § 3 şi art. 5 § 5, art. 6 şi art. 14 din convenţie, care au fost toate declarate inadmisibile. Curtea nu a luat în considerare în mod corespunzător faptul că unul din aceste capete de cerere a fost declarat admisibil şi că o singură încălcare a fost constatată, deşi reafirmă la pct. 135 din hotărâre că respectivele cheltuieli de judecată nu sunt recuperabile decât în măsura în care se raportează la încălcarea constatată.

[1]. Pasajele relevante ale art. 4 din convenţie sunt redactate după cum urmează: „ 2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie. 3. Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: (…) b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;”

Full & Egal Universal Law Academy