©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECŢIA A TREIA
CAUZA BEIAN împotriva ROMÂNIEI (no 2)
(Cererea nr. 4113/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 februarie 2008
DEFINITIVĂ
07/05/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite în articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Beian împotriva ROMÂNIEI (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), întrunită în completul format din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
După deliberare în camera de consiliu la 17 ianuarie 2008,
Pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4113/03) îndreptată împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui Stat, dl. Aurel Beian şi d-na Elena Beian (« reclamanţii »), au sesizat Curtea la 23 decembrie 2002 în virtutea articolului 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (« Convenţia »).
2. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii se plâng anume de o atingere adusă dreptului lor la acces la un tribunal, dată fiind anularea acţiunii lor de către jurisdicţiile naţionale sub motivul neplăţii taxei de timbru.
4. La 27 noiembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, Curtea a hotărât că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamanţii, soţ şi soţie, s-au născut respectiv în 1932 şi 1942 şi sunt domiciliaţi în Sâncraiu de Mureş.
6. La 13 decembrie 1999 şi la 28 aprilie 2000, reclamanţii au cumpărat bonuri de participare la un fond naţional de investiţii privat (« FNI »). La 6 decembrie 1999, un contract de fidejusiune a fost încheiat între FNI şi casa de economii şi consemnaţiuni. La 12 mai 2000, reclamanţii au cerut FNI să răscumpere totalitatea participaţiilor lor pe care le-au evaluat la 97 646 000 lei româneşti vechi (ROL). FNI nu a dat curs cererii lor.
7. La 25 aprilie 2001, reclamanţii au sesizat Tribunalul judeţean Mureş printr-o acţiune îndreptată împotriva Casei de economii şi consemnaţiuni în restituirea sumei de 123 177 691 ROL reprezentând valoarea reactualizată a bonurilor participare la fond.
8. În şedinţa de judecată din 23 mai 2001 li s-a cerut reclamanţilor să plătească taxa de timbru de 8 032 056 ROL şi timbrul judiciar de 50 000 ROL. Suma taxei de timbru fusese stabilită ţinând seama de valoarea prejudiciului pretins de reclamanţi.
9. Reclamanţii au depus la administraţia financiară Târgu Mureş (« administraţia ») o cerere de scutire de plata taxei de timbru, arătând veniturile lor modeste. pe atunci, reclamanţii primeau pensii de bătrâneţe în sumă lunară respectivă de 2 202 057 ROL şi 1 984 860 ROL.
10. La 5 noiembrie 2001, administraţia a informat reclamanţii că cererea lor de scutire de plată a taxei de timbru fusese respinsă.
11. La 19 decembrie 2001, tribunalul a cerut din nou reclamanţilor să plătească taxa de timbru, în caz contrar acţiunea lor urmând să fie anulată pentru nerespectarea cerinţelor procedurale. Reclamanţii nu au plătit taxa de timbru.
12. Prin sentinţa din 23 ianuarie 2002, tribunalul judeţean le-a anulat acţiunea civilă pentru neplata taxei de timbru, cu aplicarea articolului 20 § 3 din legea nr. 146/1997 cu privire la taxa de timbru (« legea nr. 146/1997 ») conform căruia neplata taxei de timbru în termenul legal se sancţiona prin anularea acţiunii.
13. Reclamanţii au făcut recurs arătând că din cauza veniturilor lor reduse le era imposibil să plătească o taxă de timbru atât de ridicată.
14. Prin hotărârea definitivă din 12 septembrie 2002, Curtea de Apel din Târgu Mureş le-a respins recursul, sub motiv că tribunalul judeţean făcuse o aplicare corectă a prevederilor legii nr. 146/1997. Ea a reţinut de asemenea că nu era competentă spre a se pronunţa cu privire la exonerarea de plata taxei de timbru şi că numai administraţia era competentă în acest sens.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
15. Prevederile legale aplicabile sunt descrise în hotărârile Weissman şi alţii împotriva României (nr. 63945/00, §§ 20-21, CEDO 2006‑... (extrase)), şi Iorga împotriva României (nr. 4227/02, § 22-25, 25 ianuarie 2007).
ÎN DREPT
I.CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
16. Reclamanţii se plâng că au fost lipsiţi de dreptul de a avea acces la un tribunal, din cauza respingerii acţiunii lor pentru neplata taxei de timbru, a cărei sumă era excesivă şi nejustificată. Ei invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care are următorul conţinut în partea relevantă:
« Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public (...), de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil »
A. Cu privire la admisibilitate
17. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 de Convenţia. Curtea ia notă de altfel că acesta nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarat admisibil.
B. Pe fond
1. Argumentele părţilor
18. Guvernul reaminteşte că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, ci se pretează la limitări, deoarece comandă, prin chiar natura sa, o reglementare d Statului. El observă că, conform jurisprudenţei Curţii, o astfel de limitare poate fi financiară, cu condiţia să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (Kreuz împotriva Poloniei, nr. 28249/95, §§ 52-55, CEDO 2001‑VI şi Weissman şi alţii împotriva României, nr. 63945/00, §§ 34-36, CEDO 2006‑... (extrase)).
19. Guvernul subliniază de asemenea că România nu este unicul Stat membru al Consiliului Europei care cere reclamanţilor să plătească taxe de timbru în cauzele civile şi comerciale. El arată că în România, ca şi în Norvegia, Belgia, Polonia, Italia, Lituania, Danemarca sau Austria, taxele de timbru se plătesc anticipat.
20. Guvernul apreciază că această practică este conformă cu articolul 6 § 1 din Convenţie, ţinând seama de faptul că, în baza jurisprudenţei Curţii, cerinţa de a se plăti jurisdicţiilor civile cheltuielile aferente cererilor care li se aduc la cunoştinţă nu ar putea fi considerată ca o restricţie a dreptului la accesul la un tribunal incompatibilă în sine cu articolul 6 § 1 din Convenţia (Kreuz citat mai sus, §§ 59 şi 60). Cheltuielile de procedură urmăresc un scop legitim, în măsura în care acestea au fost impuse în interesul unei bune administraţii a justiţiei (Tolstoy-Miloslavsky împotriva Marii Britanii, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pp. 80-81, § 61).
21. Guvernul mai consideră de asemenea că însăşi obligaţia de a achita taxele de timbru pro rata nu este contrară Convenţiei. El citează cauza Philis împotriva Greciei (nr. 18989/91, hotărârea din 12 octombrie 1994), în care Comisia s-a pronunţat că taxele de timbru erau proporţionale cu sumele cerute de reclamant şi că, drept urmare, accesul la tribunal nu îi fusese pas refuzat în mod arbitrar.
22. Referindu-se la cauza V.M. împotriva Bulgariei (nr. 45723/99, hotărârea din 8 iunie 2006), în care Curtea a pus concluzia absenţei încălcării dreptului de acces la tribunal, Guvernul observă că în speţă, reclamanţii au depus cererea lor de scutire de taxa de timbru la tribunal care, ţinând seama de reglementarea în vigoare la momentul faptelor, a transmis-o Direcţiei Generale a Finanţelor Publice.
23. Guvernul apreciază de asemenea că prezenta cauză este diferită de cauza Weissman şi alţii împotriva României, ţinând seama că în speţă Ministerul Finanţelor nu era parte în procedură cum a fost în cauza citată mai sus.
24. Reclamanţii contestă această teză. Ei apreciază că suma taxei de timbru era excesivă şi stabilită în mod ilegal. Pe de altă parte, ei apreciază că se găseau într-o situaţia de inferioritate în procedură faţă de partea intimată care, făcând parte din administraţia Statului, era scutită de plata taxei de timbru.
2. Aprecierea Curţii
25. Curtea reaminteşte că articolul 6 § 1 din Convenţie garantează oricui dreptul ca un tribunal să ia la cunoştinţă orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. El consacră astfel un « drept la un tribunal », din care dreptul la acces, anume dreptul de a sesiza tribunalul în materie civilă, nu constituie decât un aspect.
26. Pe de altă parte, alături de Guvern, Curtea admite că, aşa cum reiese din jurisprudenţa sa constantă, « dreptul la un tribunal » nu este absolut. Se pretează la limitări, deoarece comandă prin însăşi natura sa o reglementare a Statului care are dreptul de a alege mijloacele de utilizat în acest scop. În acest sens, Curtea reaminteşte că nu a exclus niciodată că interesele bune administrări a justiţiei pot justifica impunerea unei restricţii financiare accesului unei persoane la un tribunal (Tolstoy‑Miloslavsky citat mai sus, pp. 80-81, §§ 61 şi următoarele, şi Kreuz citat mai sus, § 59).
27. În ciuda marjei de apreciere de care dispune un Stat în materie, Curtea subliniază că o limitare a accesului la un tribunal nu se conciliază cu articolul 6 § 1 citat mai sus decât dacă tinde să aibă un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Kreuz citat mai sus, § 55).
28. Fiind vorba în special de cerinţa de a se plăti jurisdicţiilor civile o taxă judiciară cu privire la cererile cu care sunt investite, aceasta nu ar putea să fie considerată ca o restrângere a dreptului de acces la un tribunal care ar fi, în sine, incompatibilă cu articolul 6 § 1 din Convenţie.
29. Pe de altă parte, Curtea reiterează că suma cheltuielilor, apreciată în lumina circumstanţelor unei cauze date, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurală în care i se impune restricţia în cauză, sunt factori de care trebuie ţinut seama spre a se stabili dacă partea interesată a beneficiat de dreptul său de acces la tribunal, sau dacă, din cauza sumei cheltuielilor, accesul la un tribunal a fost restrâns într-o măsură încât dreptul a fost atins în chiar substanţa sa (Tolstoy-Miloslavsky citat mai sus, pp. 80-81, §§ 63 şi următoarele, şi Kreuz citat mai sus, § 60).
30. În speţă, acţiunea reclamanţilor în restituire a unei sume de bani a fost anulată pentru neplata taxei de timbru. Curtea ia notă că în dreptul român, suma taxei de timbru se calculează sub forma unui procentaj din valoarea aflată în litigiu. Este deci proporţională cu suma reclamată de reclamant. Cu privire la scopul legitim urmărit, Curtea admite că un astfel de sistem are ca scop limitarea acţiunilor abuzive în justiţie şi strângerea de fonduri pentru bugetul justiţiei. Ca urmare este indicat să se examineze caracterul proporţional al limitării dreptului de acces la un tribunal în cauza de faţă, dată fiind suma taxei cerute (vezi, Iorga împotriva României, nr. 4227/02, § 41, 25 ianuarie 2007).
31. În această privinţă, Curtea ia notă că în speţă, taxa datorată s-ar ridica la în jur de 330 euro (EUR). Această sumă era evident foarte ridicată ţinând seama de situaţia concretă a reclamanţilor fiindcă reprezenta mai mult de dublul totalului veniturilor lunare ale familiei lor (vezi paragraful 9 de mai sus). În plus, e cazul să se ţină seama de faptul că veniturile reclamanţilor pensionari erau inferioare salariului mediu net în România la momentul faptelor, anume 119 EUR. Ca urmare, Curtea apreciază că suma taxei reprezenta o sarcină excesivă pentru reclamanţi şi că este greu de imaginat cum ar fi putut ei să-şi procure prin mijloace proprii suma impusă.
32. Mai mult, Curtea trebuie să examineze dacă modalităţile procedurale prevăzute de dreptul intern cu privire la impunerea şi la exonerarea de taxele judiciare pot fi considerate suficient de previzibile în opinia unui justiţiabil (Levages Prestations Services împotriva Franţei, hotărârea din 23 octombrie 1996, Culegere 1996‑V, p. 1543, § 42, şi V.M. citat mai sus, § 48).
33. Dacă e adevărat că sistemul naţional prevedea pentru persoanele care nu dispuneau de resurse suficiente posibilitatea de a obţine o scutire de taxa de timbru, nu e mai puţin adevărat că Curtea a apreciat-o deja ca nesatisfăcătoare în lumina cerinţelor articolului 6 § 1 din Convenţie (Weissman şi alţii împotriva României (hot.), nr. 63945/00, 28 septembrie 2004 şi Iorga citat mai sus, §§ 47-49). Curtea a constatat că la momentul faptelor, era de competenţa Ministerului Finanţelor să acorde o astfel de scutire (vezi, mutatis mutandis, Iorga citat mai sus, § 47), tribunalele neavând nici o competenţă în materie.
34. Curtea nu contestă că în cauza de faţă, spre deosebire de cauzele Weissman şi alţii şi Iorga citate mai sus, Ministerul Finanţelor nu era parte în proces şi că reclamanţii, ca în cauza Iorga, citată mai sus, au făcut uz de posibilitatea de a cere ministerului scutirea de taxa de timbru. pe de altă parte, Curtea observă că ministerul le-a respins cererea şi instanţele naţionale, anulându-le acţiunea sub motivul neplăţii taxei de timbru, nu au examinat decizia de refuz, limitându-se la a-şi afirma necompetenţa în materie.
35. Ca urmare, Curtea nu poate achiesa la argumentul Guvernului conform căruia prezenta cauză este similară cu cauza V.M. citată mai sus. Într-adevăr, în cauza V.M., cererile de scutire de taxe judiciare au fost depuse la tribunale, care le-au examinat, ţinând seama de situaţia personală a reclamantului, aceste din urmă având de asemenea posibilitatea unui recurs în faţa unei jurisdicţii superioare (a se vedea V.M. citat mai sus, §§ 49, 54 şi 56). În plus, în această cauză, din motivele sus menţionate, Curtea a recunoscut că autorităţile naţionale erau în principiu mai bine situate decât judecătorul internaţional pentru a aprecia elementele probatorii prezentate în faţa lor şi, drept urmare, pentru a evalua capacităţile reclamantului de a achita taxa judiciară datorată (vezi V.M. citat mai sus, § 55). Or, o astfel de examinare nu a fost efectuată în cauza de faţă.
36. Curtea constată că în dreptul român, Legea nr. 146/1997 a fost modificată prin legea nr. 195 din 25 mai 2004 care prevede că acordarea de scutiri, reduceri sau reeşalonări pentru plata taxei de timbru ţin de acum înainte de competenţa tribunalelor. Totuşi, această posibilitate nu exista la momentul faptelor.
37. Curtea ia notă în fine că argumentul reclamantului cu privire la exonerarea părţii intimate des taxele de timbru se referă la echitatea procedurii şi mai exact la principiul egalităţii armelor. Ca urmare, în măsura în care tribunalele nu s-au pronunţat pe fondul acţiunii, ci au anulat-o pur şi simplu, Curtea apreciază că nu este cazul să se mai examineze acest argument al reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Weissman şi alţii citat mai sus, § 32)
38. Văzând aceste elemente şi după ce a efectuat o apreciere globală a faptelor, Curtea apreciază că în speţă, Statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a reglementa dreptul la acces la un tribunal într-un mod conform cerinţelor articolului 6 § 1 din Convenţie.
Ca urmare, a avut loc o încălcare a acesteia dispoziţii.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1 LA CONVENŢIE
39. Reclamanţii susţin de asemenea o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, arătând că le-a fost imposibil să obţină restituirea sumelor investite la FNI, din cauza anulării acţiunii lor pentru neplata taxei de timbru. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 are următorul conţinut:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. »
40. Guvernul susţine că reclamanţii nu erau titularii unui « bun existent » nici ai unei « speranţa legitime », în sensul jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei. El observă că nici o jurisdicţie nu a stabilit dreptul lor la despăgubiri nici suma acestora. În aceste condiţii, creanţa lor nu era nici sigură nici lichidă.
41. Guvernul apreciază că prezenta cauză se deosebeşte de cauza Weissman şi alţii citată mai sus în care creanţa reclamanţilor rezulta în mod sigur din prevederile codului civil. Or, în speţă, creanţa reclamanţilor era din capul locului o creanţă condiţională şi chestiunea respectării exigenţelor legale ar trebui soluţionată în procedura judiciară.
42. În fine, Guvernul reaminteşte că în alte cauze în care Curtea s-a confruntat cu problema accesului la un tribunal, ea a apreciat că nu era cazul să se pronunţe asupra existenţei unui bun.
43. Pe fond, Guvernul apreciază ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor care rezulta din anularea acţiunii lor pentru neplata taxei de timbru era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi menţinea un echilibru just între interesul de se percepe cheltuieli de procedură şi interesul reclamanţilor de a-şi prezenta pretenţiile în faţa tribunalelor.
44. Reclamanţii apreciază în ceea ce îi priveşte că au fost puşi în imposibilitatea de a obţine restituirea sumelor investite într-un fond naţional garantat de casa de economii şi consemnaţiuni, din cauza anulării acţiunii lor pentru neplata taxei de timbru.
45. Curtea subliniază că acest capăt de cerere este direct legat de capătul de cerere examinat sub incidenţa articolului 6 § 1 din Convenţie. Ea îl declară admisibil. Totuşi, ţinând seama de concluziile sale pe terenul acestui ultim articol, Curtea nu ar putea specula asupra a ce ar fi fost rezultatul acţiunii în restituire dacă cerinţele pentru dreptul de acces la un tribunal ar fi fost respectate în faţa jurisdicţiilor interne.
46. Ca urmare, ea apreciază că nu este cazul să se pronunţe asupra temeiului capătului de cerere bazat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi, Iorga, citat mai sus, § 60 şi Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, nr. 60868/00, §§ 50 şi 51, 8 iunie 2006).
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
47. Conform articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »
A. Daunele
48. Reclamanţii reclamă 911 392 525 lei vechi româneşti (ROL) pe care îi transformă în 27 363 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea reactualizată a investiţiei lor la FNI. Ei reclamă de asemenea 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
49. Guvernul apreciază că suma cerută cu titlu de prejudiciu material este pur speculativă şi că în orice caz, reclamanţii nu pot cere decât rambursarea sumei care a făcut obiectul procedurii în dreptul intern a cărei sumă reactualizată este de aproximativ 5 700 EUR. Cât despre prejudiciul moral, Guvernul apreciază suma cerută ca excesivă faţă de jurisprudenţa Curţii în materie şi apreciază că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral ce se pretinde a fi fost suferit.
50. Curtea ia notă că în speţă, unica bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile rezidă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de un drept de acces la un tribunal pentru a cere restituirea unei sume cu încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.
51. Pe baza elementelor de care dispune, ea consideră că reclamanţii nu au demonstrat că daunele materiale pretinse sunt efectiv rezultatul anulării acţiunilor pentru neplata taxei de timbru (vezi, mutatis mutandis, Kudła împotriva Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 164, CEDO 2000-XI, Dactylidi împotriva Greciei, nr. 52903/99, § 57, 27 martie 2003 şi Iorga, citat mai sus, § 64). În orice caz, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului procedurilor interne dacă încălcarea dreptului la acces la tribunal nu ar fi avut loc. Pe cale de consecinţă, nimic nu justifică acordarea de către ea reclamanţilor a unei despăgubiri pentru acest capăt.
52. Asupra prejudiciului moral, Curtea admite că reclamanţii au putut suferi o frustrare din cauza anulării acţiunii lor. Pronunţându-se în echitate, ea le acordă împreună 5 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
53. Reclamanţii nu au prezentat nici o cerere pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa jurisdicţiilor interne şi în faţa Curţii.
54. În aceste condiţii, Curtea nu le acordă nici o sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
55. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Decide că nu este cazul să se pronunţe cu privire la temeiul capătului de cerere bazat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Decide
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor împreună, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 5 000 EUR (cinci mii euro) ca daune morale;
b) că suma în cauză va fi convertită în moneda Statului intimat la rata aplicabilă la data plăţii şi că se cuvine să se adauge la aceasta orice sume ce s-ar putea datora cu titlu de impozit;
c) că începând cu expirarea termenului menţionat şi până la achitare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă având rata egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabilă pe această perioadă, la care se adaugă trei procente;
5. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru celelalte.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 februarie 2008 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului
Santiago QuesadaBoštjan M. Zupančič Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy