CASE OF BÉDAT v. SWITZERLAND - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA

din 29 martie 2016

În cauza Bédat împotriva Elveţiei

(Cererea nr. 56925/08)

Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Bédat împotriva Elveţiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Mirjana Lazarova Trajkovska, preşedinte, Dean Spielmann, Josep Casadevall, Luis López Guerra, Mark Villiger, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Päivi Hirvelä, Kristina Pardalos, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, Julia Laffranque, Helen Keller, Paul Mahoney, Aleð Pejchal, Krzysztof Wojtyczek, Egidijus Kûris, judecători, Lawrence Early, jurisconsult,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 mai 2015 şi 20 ianuarie 2016,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 56925/08 îndreptată împotriva Confederaţiei Elveţiene, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Arnaud Bédat („reclamantul”), a sesizat Curtea la 7 noiembrie 2008, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). La începutul procedurii în faţa Curţii, reclamantul a fost desemnat prin iniţialele sale, A.B., iar ulterior acesta a consimţit la divulgarea identităţii sale.

2. Reclamantul a fost reprezentat de C. Poncet şi D. Hoffmann, avocaţi în Geneva. Guvernul elveţian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul F. Schürmann, din cadrul Biroului Federal de Justiţie.

3. Reclamantul a susţinut că, prin condamnarea sa la plata unei amenzi penale pentru publicarea unor informaţii protejate de secretul urmăririi penale, i-a fost încălcat dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie.

4. Cererea a fost repartizată Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii – „Regulamentul”). La 1 iulie 2014, o cameră a secţiei respective, compusă din Guido Raimondi, Işil Karakaş, András Sajó, Nebojša Vučinič, Helen Keller, Paul Lemmens şi Robert Spano, judecători, precum şi din Abel Campos, grefier adjunct de secţie, a pronunţat o hotărâre (A.B. împotriva Elveţiei, nr. 56925/08, 1 iulie 2014) prin care a declarat cererea admisibilă şi a constatat, cu patru voturi la trei, încălcarea art. 10 din Convenţie. La hotărârea camerei a fost anexat textul opiniei separate a judecătorilor Karakaş, Keller şi Lemmens.

La 29 septembrie 2014, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere în temeiul art. 43 din Convenţie. La 17 noiembrie 2014, Colegiul Marii Camere a admis această cerere.

5. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi § 5 din Convenţie şi cu art. 24 din Regulament.

6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare (art. 59 § 1 din Regulament).

7. La 13 mai 2015, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru Guvern
domnulF. Schürmann, Şeful Unităţii pentru Protecţia Internaţională
a Drepturilor Omului, Biroul Federal de Justiţie,
Departamentul Federal de Justiţie şi Poliţie,agent,
doamnaD. Steiger Leuba,
domniiF. Galli,
P. Rohner,consilieri;

– pentru reclamant
domniiC. Poncet,
D. Hoffmann,avocaţi.

Curtea a ascultat declaraţiile domnului Poncet şi ale domnului Schürmann, răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători, precum şi declaraţiile domnului Hoffmann.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

8. Reclamantul este de profesie jurnalist. La 15 octombrie 2003, acesta a publicat în revista săptămânală L’Illustré un articol intitulat Tragedie pe Grand‑Pont din Lausanne – versiunea şoferului iresponsabil – interogatoriul şoferului nebun (Drame du Grand‑Pont à Lausanne – la version du chauffard – l’interrogatoire du conducteur fou). Articolul în cauză se referea la procesul penal îndreptat împotriva lui M. B., un conducător auto care fusese arestat preventiv pentru că a intrat cu viteză într-un grup de pietoni, înainte de a se arunca de pe podul Grand-Pont din Lausanne, la 8 iulie 2003. Acest incident, care s-a soldat cu trei morţi şi opt răniţi, a provocat multe emoţii şi controverse în Elveţia. Articolul începea astfel:

„Nume: B. Prenume: M. Născut la 1 ianuarie 1966 în Tamanrasset (Algeria), fiul lui B.B. şi F.I., domiciliat în Lausanne, posesorul unui permis categoria C, soţul lui M.B. Profesie: infirmier. [...]. Este ora 20.15, marţi, 8 iulie 2003, în sediul auster al poliţiei judiciare din Lausanne. La şase ore de la tragica sa cursa nebună de pe Grand-Pont, soldată cu trei morţi şi opt răniţi, şoferul iresponsabil este singur pentru prima dată, în faţa a trei anchetatori. Îşi va recunoaşte faptele? De fapt, pare să nu înţeleagă prea bine ce i se întâmplă, ca şi cum ar fi imun la evenimente şi la agitaţia din jur. Bărbatul, care a tulburat întregul Lausanne în această frumoasă zi de vară, nu este prea vorbăreţ. Este un algerian închis în el, introvertit, ermetic, chiar total opac. Și totuşi întrebările curg. Care sunt motivele acestui «accident», scrie destul de stângaci unul dintre poliţişti, ca şi cum şi-ar fi format deja o opinie. Răspunsul are două cuvinte: «Nu ştiu».”

9. Articolul continua cu un rezumat al întrebărilor adresate de poliţişti şi de judecătorul de instrucţie şi al răspunsurilor lui M. B. Acesta menţiona, de asemenea, că M. B. era „acuzat de asasinat şi, în subsidiar, de omor, vătămare corporală gravă, punerea în primejdie a vieţii persoanei şi încălcarea gravă a regulilor de circulaţie” şi că acesta „nu [părea] să aibă vreo remuşcare”. Articolul era însoţit de mai multe fotografii ale scrisorilor adresate de M.B. judecătorului de instrucţie. Acesta se încheia cu următorul paragraf:

„În celula sa, M. B. îşi petrece timpul continuând să trimită scrisori judecătorului de instrucţie [...]: la începutul detenţiei sale, acesta a cerut să i se înapoieze ceasul, să i se aducă o ceaşcă pentru cafea, fructe uscate şi ciocolată. La 11 iulie, după trei zile de la evenimente, acesta a cerut chiar să beneficieze de punerea sa în libertate provizorie pentru «câteva zile». «Aş vrea foarte mult să îl sun pe fratele meu mai mare din Algeria», a implorat acesta puţin mai târziu. În cele din urmă, la 11 august, acesta a anunţat că a luat o «decizie definitivă»: şi-a concediat avocatul, domnul M. B., din cauza «lipsei de încredere». Două zile mai târziu, o nouă scrisoare: ar putea judecătorul să îi trimită «registrul Ordinului avocaţilor din cantonul Vaud», pentru a putea să-şi găsească un nou apărător? Dar având în vedere aceste minciuni repetate, aceste omisiuni, acest amestec de naivitate şi aroganţă, amnezie şi dulce nebunie, care caracterizează toate depoziţiile sale, B. nu face, până la urmă, totul pentru a deveni imposibil de apărat?”

10. Articolul includea şi un scurt rezumat, intitulat «şi-a pierdut minţile...» («Il a perdu la boule») care cuprindea în special declaraţiile soţiei sale şi ale medicului său curant.

11. Din dosar reiese că articolul reclamantului nu a fost singurul material publicat cu privire la tragedia de pe Grand-Pont din Lausanne. Autorităţile însărcinate cu urmărirea penală au decis să informeze presa cu privire la anumite aspecte ale anchetei, ceea ce a condus în special la publicarea unui articol în Tribune de Genève la 14 august 2003.

12. M. B. nu a depus plângere împotriva reclamantului. Totuşi, împotriva acestuia din urmă a început din oficiu urmărirea penală pentru publicarea unor documente secrete. În cursul anchetei, a reieşit că una din părţile civile la procedura îndreptată împotriva lui M. B. fotocopiase dosarul cauzei şi ar fi pierdut un exemplar al acestuia într-un centru comercial. Ulterior, o persoană necunoscută l-ar fi adus la redacţia revistei săptămânale în care apăruse articolul în litigiu.

13. Printr-o ordonanţă din 23 iunie 2004, judecătorul de instrucţie din Lausanne l-a condamnat pe reclamant la o lună de închisoare, cu suspendare pentru un termen de un an.

14. În urma unei cereri de anulare a hotărârii, formulate de reclamant, Tribunal de police de Lausanne (instanţa districtuală cu competenţe în materie contravenţională şi penală din Lausanne), prin hotărârea din 22 septembrie 2005, a înlocuit condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea cu o amendă de 4 000 de franci elveţieni (CHF) [aproximativ 2 667 euro (EUR)]. În şedinţa din 13 mai 2015, drept răspuns la o întrebare adresată de Curte, reprezentantul reclamantului a precizat că această sumă fusese avansată de către angajatorul clientului său şi că acesta din urmă intenţiona să o ramburseze după încheierea procedurii în faţa Curţii. În plus, acesta a confirmat că valoarea stabilită de instanţa penală a ţinut seama de antecedentele penale ale reclamantului.

15. Reclamantul a formulat recurs în casaţie. Recursul acestuia a fost respins la 30 ianuarie 2006 de Curtea Penală de Casaţie a Cantonului Vaud.

16. Reclamantul a sesizat Tribunalul Federal cu un recurs de drept public şi un recurs în anulare, care le-a respins la 29 aprilie 2008. Decizia acestuia a fost comunicată reclamantului la 9 mai 2008. Pasajele relevante din această decizie se citesc astfel.

„7. Pe scurt, reclamantul susţine că respectiva sa condamnare pentru încălcarea art. 293 din Codul penal este contrară dreptului federal. Acesta nu contestă că informaţiile pe care le-a publicat pot intra sub incidenţa art. 293 din Codul penal. În schimb, susţine că, din perspectiva unei interpretări a art. 293 şi a art. 32 din Codul penal în lumina principiilor extrase din art. 10 CEDO de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că a primit aceste informaţii cu bună-credinţă şi fără să le procure în mod ilicit, acesta avea, în sensul art. 32 din Codul penal, obligaţia, în calitate de jurnalist profesionist, să le publice datorită interesului, considerat evident de către acesta, pe care îl avea aşa-numita cauză «Grand Pont» pentru opinia publică din Elveţia romandă.

7.1. În conformitate cu art. 293 din Codul penal (publicarea unor deliberări oficiale secrete), orice persoană care, fără să aibă dreptul, face publice, total sau parţial, actele, urmărirea penală sau deliberările unei autorităţi, care sunt secrete conform legii sau în temeiul unei decizii adoptate de autoritatea în cauză, în limitele competenţelor sale, este pedepsită cu amendă [alin. (1)]. Complicitatea se pedepseşte [alin. (2)]. Instanţa poate hotărî să nu impună nicio pedeapsă, dacă secretul făcut public are o importanţă minoră [alin. (3)].

Potrivit jurisprudenţei, această dispoziţie este rezultatul unei concepţii formale asupra secretului. Este suficient ca actele, deliberările sau urmărirea penală în cauză să fi fost declarate secrete prin lege sau printr-o decizie a autorităţii în cauză, sau, cu alte cuvinte, să fi existat intenţia de a exclude publicarea acestora, indiferent de clasificarea aleasă (de exemplu «strict secret» sau confidenţial). Secretul în sens material presupune, în schimb, ca deţinătorul unei anumite informaţii să dorească să o păstreze secretă, să existe un interes legitim şi ca respectiva informaţie să fie cunoscută sau accesibilă doar unui cerc restrâns de persoane (ATF 126 IV 236 punctul 2a, p. 242 şi 2c/aa, p. 244). Intrarea în vigoare a alin. (3) din această dispoziţie, la 1 aprilie 1998 [(RO (Recueil officiel – Culegere oficială de legi federale) 1998 852 856; FF (Feuille fédérale – Jurnal oficial elveţian) 1996 IV 533], nu a modificat starea de fapt. Această normă nu se referă, de fapt, la secrete în sens material, ci mai degrabă la secretele inutile, meschine sau exagerate (ATF 126 IV 236, punctul 2c/bb, p. 246). Pentru a exclude aplicarea alin. (3), instanţa trebuie aşadar să examineze, cu titlu preliminar, motivele care au stat la baza clasificării informaţiei în cauză drept secret. Totuşi, trebuie să efectueze această analiză cu reţinere, fără a se amesteca în modul de exercitare, de către autoritatea care a declarat informaţia în cauză drept secret, a puterii sale de apreciere. Este suficient ca această declarare a caracterului secret să pară, de asemenea, admisibilă în ceea ce priveşte conţinutul actelor, al urmăririi penale sau al deliberărilor în cauză. În plus, opinia jurnaliştilor cu privire la interesul publicării unor informaţii nu este relevant (ATF 126 IV 236, punctul 2d, p. 246). În hotărârea Stoll împotriva Elveţiei, nr. 69698/01, 10 decembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat că această percepţie formală a secretului nu era contrară art. 10 CEDO, în măsura în care nu împiedica Tribunalul Federal să controleze compatibilitatea unei ingerinţe cu art. 10 CEDO, procedând, în contextul examinării art. 293 alin. (3) din Codul penal, la verificarea justificării clasificării unei informaţii, pe de o parte, şi la o punere în balanţă a intereselor aflate în joc, pe de altă parte (hotărârea Stoll împotriva Elveţiei, citată anterior, pct. 138 şi 139).

7.2. În speţă, infracţiunea de care era acuzat recurentul privea publicarea proceselor-verbale de ascultare şi a unor scrisori incluse în dosarul unei urmăriri penale în curs.

În conformitate cu art. 184 din Codul de procedură penală al Cantonului Vaud (CPP/VD), orice anchetă rămâne secretă până la încheierea definitivă a acesteia [alin. (1)]. Cerinţa privind secretul include elementele de probă descoperite în cadrul anchetei în sine, precum şi deciziile şi actele de urmărire penală care nu au caracter public [alin. (2)]. Legea precizează, de asemenea, că atât magistraţii sau personalul judiciar (cu excepţia cazului în care comunicarea este utilă în scopul anchetei sau justificată de motive de ordin public, administrativ sau judiciar; art. 185 CPP/VD), cât şi părţile, rudele şi apropiaţii lor, avocaţii lor, colaboratorii acestora din urmă, consultanţii şi angajaţii acestora, precum şi experţii şi martorii, au obligaţia păstrării secretului faţă de orice persoană care nu are acces la dosar; cu toate acestea, dezvăluirile făcute rudelor sau prietenilor de către părţi sau avocaţii acestora nu se pedepsesc (art. 185a CPP/VD). În cele din urmă, legea prevede o serie de excepţii. Astfel, prin derogare de la art. 185, judecătorul de instrucţie cantonal şi, cu acordul acestuia, judecătorul responsabil de realizarea anchetei sau ofiţerii superiori de poliţie special desemnaţi de Consiliul de Stat (Conseil d’Etat) [art. 168 alin. (3)] pot să informeze presa, posturile de radio sau de televiziune cu privire la o anchetă în curs, în cazul în care acest lucru este impus de interesul public sau de considerente legate de echitate, în special atunci când cooperarea publicului se impune în scopul elucidării unei fapte prevăzute de legea penală, atunci când este vorba despre o cauză deosebit de gravă sau cunoscută deja publicului sau atunci când este necesară rectificarea unor informaţii false ori liniştirea publicului [art. 185b alin. (1) CPP/VD].

Prin urmare, în cazul de faţă este vorba despre un secret stabilit prin lege şi nu prin decizia unei autorităţi.

7.3. De regulă, motivul pentru confidenţialitatea urmăririi penale, care se aplică majorităţii procedurilor penale cantonale, îl reprezintă necesitatea de a proteja interesele procedurii penale, anticipând riscurile de coluziune, precum şi pericolul dispariţiei şi alterării mijloacelor de probă. Cu toate acestea, trebuie să se ţină seama şi de interesele inculpatului, în special în ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie şi, mai general, de relaţiile şi interesele sale personale (Hauser, Schweri şi Hartmann, Schweizerisches Strafprozessrecht, 6e éd., 2005, § 52, n. 6, p. 235; Gérard Piquerez, op. cit., § 134, n. 1066, p. 678; Gérard Piquerez, Procédure pénale suisse, Manuel, 2e éd., 2007, n. 849, p. 559 s.), precum şi de necesitatea de a proteja procesul de formare a opiniei şi procesul decizional în cadrul unei autorităţi a statului, care este protejată în special de art. 293 din Codul penal (ATF 126 IV 236 punctul 2c/aa, p. 245). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut deja ocazia să considere că un astfel de scop era legitim în sine. Este vorba despre garantarea autorităţii şi a imparţialităţii puterii judecătoreşti, în conformitate cu formularea art. 10 § 2 CEDO, care menţionează, de asemenea, în special protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora (a se vedea Weber împotriva Elveţiei, hotărârea din 22 mai 1990, pct. 45 ; Dupuis şi alţii împotriva Franţei, hotărârea din 7 iunie 2007, pct. 32).

În plus, în măsura în care articolul incriminat privea extrase din procese-verbale de ascultare a inculpatului şi reproducea anumite scrisori adresate de acesta din urmă judecătorului de instrucţie, este justificată clasificarea acestor elemente drept secrete, adică să fie interzis accesul publicului la ele, astfel cum prevede legislaţia Cantonului Vaud. Această concluzie se impune în ceea ce priveşte procesele-verbale de ascultare a inculpatului, deoarece nu ar fi admisibil ca acestea să poată face obiectul unor exegeze în spaţiul public, înainte de încheierea anchetei, înainte de proces şi scoase din context, cu riscul de a influenţa procesul decizional al judecătorului de instrucţie şi al instanţei de judecată. Această concluzie se impune în mod similar şi în cazul scrisorilor adresate de inculpat judecătorului de instrucţie, care priveau în principal aspecte practice şi critici la adresa avocatului său (a se vedea hotărârea Tribunal de police, punctul 4, p. 7). În această privinţă, putem preciza că din articolul incriminat – pe care autorităţile cantonale nu l-au reprodus integral în deciziile lor, deşi au făcut referire la acesta şi conţinutul lui nu este contestat – reiese că aspectele practice menţionate priveau cereri de punere în libertate provizorie şi de acces la bunuri personale (scrisorile din 11 iulie 2003), de transfer în altă celulă (scrisoarea din 7 august 2003) sau de autorizare a unor convorbiri telefonice (scrisoarea din 6 august 2003). Independent de garanţia prezumţiei de nevinovăţie şi de ceea ce s-ar putea deduce, în cadrul procesului penal, din astfel de scrisori cu privire la personalitatea deţinutului, acesta din urmă, a cărui libertate este restricţionată considerabil, chiar şi în ceea ce priveşte acţiunile cotidiene care ţin de viaţa privată sau chiar intimă a acestuia, poate pretinde ca autoritatea care îi limitează libertatea să îl protejeze de expunerea publică a detaliilor practice ale vieţii sale în calitate de deţinut şi de inculpat [conform art. 13 din Constituţie].

Rezultă că, în speţă, nu este pot fi considerate secret de importanţă redusă, în sensul art. 293 alin. (3) din Codul penal, informaţiile publicate de recurent, în măsura în care acestea priveau conţinutul proceselor-verbale de ascultare a inculpatului şi corespondenţa acestuia cu judecătorul de instrucţie. Astfel, publicarea articolului în litigiu întrunea elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 293 alin. (1) din Codul penal.

7.4. De asemenea, informaţiile în cauză pot să fie calificate drept secret sub raportul conţinutului lor, având în vedere că acestea erau accesibile doar unui număr limitat de persoane (judecătorul de instrucţie şi părţile la procedură). În plus, autoritatea de instrucţie dorea să le păstreze secrete, având nu doar un interes legitim, ci şi obligaţia de a face acest lucru, în temeiul Codului de procedură penală cantonal, justificarea acestei obligaţii fiind reamintită mai sus (a se vedea supra, punctul 7.3).

7.5. Aşadar, singurul aspect în litigiu rămâne existenţa unui fapt justificativ.

8. Pe scurt, recurentul susţine că avea îndatorirea profesională (în temeiul fostului art. 32 din Codul penal), în calitate de jurnalist profesionist, să publice informaţiile în cauză datorită interesului opiniei publice din Elveţia romandă faţă de cauza «Grand-Pont», pe care îl consideră evident. Acesta consideră că, în lumina jurisprudenţei europene, ar trebui să se pornească de la ideea potrivit căreia publicarea este justificată a priori, cu excepţia cazului în care există o nevoie socială imperioasă de a păstra secretul în cauză. Din perspectiva bunei-credinţe, art. 32 ar trebui să se aplice în cazul jurnaliştilor care nu sunt responsabili pentru indiscreţiile comise de o terţă parte şi care primesc informaţii, fără să comită ei înşişi o altă infracţiune în afara nerespectării secretului, care rezultă din publicare. În cele din urmă, acesta susţine că forma publicării unui material nu constituie un criteriu relevant.

8.1. În ceea ce priveşte primul aspect, curtea cantonală a constatat că, deşi accidentul din 8 iulie 2003 - ale cărui circumstanţe sunt, fără îndoială, neobişnuite - a trezit emoţii puternice în rândul populaţiei, era la fel de adevărat că acesta rămânea, pe plan juridic, un accident de circulaţie cu consecinţe fatale, ceea ce nu implica, în sine, un interes general evident. În acest sens, nu se putea vorbi despre o traumă colectivă a cetăţenilor din Laussane, care ar fi justificat liniştirea şi informarea lor cu privire la evoluţia anchetei (hotărârea atacată, punctul 2, p. 9)

Este adevărat că respectiva cauză «Grand-Pont» a fost intens mediatizată [hotărârea Tribunal de police, punctul 4, p. 8, la care face referire hotărârea cantonală (hotărârea atacată, punctul B, p. 2)]. Totuşi, doar acest fapt, împreună cu natura neobişnuită a accidentului, nu sunt suficiente pentru a justifica existenţa unui interes public semnificativ pentru publicarea informaţiilor confidenţiale în cauză. Dacă nu poate fi justificat per se, interesul pe care l-a stârnit în rândul publicului mediatizarea faptelor nu poate să constituie, în fapt, un interes public pentru dezvăluirea unor informaţii clasificate, deoarece acest lucru ar însemna că ar fi suficientă stârnirea interesului publicului pentru un anumit eveniment pentru a justifica ulterior publicarea unor informaţii confidenţiale care permit alimentarea acestui interes. În plus, un astfel de interes public lipseşte în mod evident în cazul scrisorilor care au fost publicate. Astfel cum am văzut anterior (a se vedea supra, punctul 7.3), aceste scrisori priveau aproape exclusiv criticile emise de inculpat la adresa avocatului său şi aspecte practice, precum cereri de punere în libertate provizorie şi de acces la bunuri personale, de transferare în altă celulă sau de autorizare a unor convorbiri telefonice. Astfel de informaţii nu aduc nicio clarificare relevantă cu privire la accident şi circumstanţele în care a avut loc acesta. Ele ţin de sfera privată, sau chiar intimă, a persoanei arestate preventiv şi este dificil de înţeles ce alt interes ar putea satisface publicarea lor în afară de o anumită formă de voyeurism. Acelaşi lucru se aplică şi demersurilor întreprinse de persoana în cauză pe lângă judecătorul de instrucţie în legătură cu alegerea apărătorului său. Nu este clar nici, în ceea ce priveşte procesele-verbale de ascultare, ce problemă politică sau de interes general s-ar fi pus sau ar fi meritat dezbătută în sfera publică, iar autorităţile cantonale au exclus în mod expres existenţa unei traume colective care ar fi justificat liniştirea sau informarea populaţiei. Această constatare de fapt, pe care recurentul nu o contestă în recursul său de drept public, are caracter obligatoriu pentru prezenta curte (art. 277bis din PPF - Legea federală privind procedura penală). În aceste condiţii, recurentul nu demonstrează în ce anume consta interesul «evident» pe care îl prezentau pentru public informaţiile publicate şi nu i se poate imputa curţii cantonale faptul că a concluzionat că un astfel de interes implica, cel mult, satisfacerea unei curiozităţi maladive.

8.2. Celelalte două elemente invocate de reclamant privesc comportamentul acestuia (buna-credinţă în accesarea informaţiilor şi forma de publicare).

8.2.1. Trebuie subliniat, în primul rând, că art. 293 din Codul penal sancţionează numai divulgarea informaţiilor, indiferent de modul în care autorul le-a obţinut. Pe de altă parte, chiar în temeiul art. 10 CEDO, Curtea Europeană nu acordă o importanţă decisivă acestei circumstanţe, atunci când examinează dacă persoana în cauză şi-a respectat sau nu îndatoririle şi responsabilităţile. Factorul decisiv constă mai degrabă în aceea că nu putea pretinde că nu era conştientă de faptul că divulgarea informaţiilor era sancţionată de lege [a se vedea hotărârea Stoll împotriva Elveţiei, citată anterior, pct. 144, şi hotărârea Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, CEDO 1999‑I]. Acest aspect este evident în speţă (a se vedea supra, punctul B).

8.2.2. În ceea ce priveşte forma de publicare, aceasta poate să joace, în schimb, un rol mai important din perspectiva garanţiei privind libertatea de exprimare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reamintind că nu îi revine sarcina – şi, de altfel, nici instanţelor interne – de a se substitui presei în ceea ce priveşte alegerea unei tehnici de relatare, ţine totuşi seama, în cadrul punerii în balanţă a intereselor aflate în joc, de conţinutul publicaţiei, de vocabularul utilizat, de punerea în pagină, cât şi de titluri şi subtitluri (indiferent dacă acestea au fost alese de jurnalist sau de redactori) sau de precizia informaţiilor (a se vedea Stoll împotriva Elveţiei, citată anterior, pct. 146 şi următoarele, în special 146, 147 şi 149).

În speţă, curtea cantonală a hotărât că tonul adoptat de recurent în articolul acestuia demonstra că motivaţia sa principală nu a fost, aşa cum pretinde, dorinţa de a informa publicul cu privire la ancheta penală efectuată de stat. Titlului articolului («Interogatoriul şoferului nebun», «versiunea şoferului iresponsabil») îi lipsea deja obiectivitatea. Acesta sugera că, în opinia autorului, cauza fusese judecată deja, în sensul că decesele de pe Grand-Pont nu fuseseră cauzate de un şofer obişnuit, ci de un «şofer nebun», de un bărbat «insensibil la evenimente şi la agitaţia din jur»; în concluzie, jurnalistul se întreba dacă nu cumva acesta nu făcea totul «pentru a deveni imposibil de apărat». Modul în care au fost citate extrasele din procesele-verbale de ascultare şi au fost reproduse scrisorile trimise de inculpat judecătorului indicau motivaţia autorului articolului în litigiu, care se limitase la o relatare ce se încadra în sfera senzaţionalului, singurul scop al modului său de operare fiind satisfacerea curiozităţii relativ maladive, pe care orice persoană o poate simţi în privinţa acestui tip de cauze. Luând cunoştinţă de acest articol foarte părtinitor, cititorul îşi forma o opinie şi idei preconcepute lipsite de orice obiectivitate cu privire la măsurile care trebuiau adoptate de justiţie în această cauză, fără cel mai mic respect pentru principiul prezumţiei de nevinovăţie (hotărârea atacată, punctul 2, p. 9 şi următoarele). Curtea cantonală a concluzionat că acest element de apreciere nu indica faptul că a prevalat interesul publicului de a primi informaţiile respective. Nu i se poate reproşa acest lucru.

8.3. Recurentul susţine, de asemenea, că, în orice caz, procesele-verbale şi scrisorile urmau să fie menţionate în şedinţa publică ulterioară. De unde acesta deduce că păstrarea confidenţialităţii acestor informaţii nu putea fi astfel justificată de o «nevoie socială imperioasă».

Cu toate acestea, simpla posibilitate ca secretul urmăririi penale să fie ridicat în cursul unei etape ulterioare a procedurii, în special în timpul dezbaterilor, care, de regulă, sunt supuse principiului publicităţii, nu pune în discuţie justificarea secretului urmăririi penale, având în vedere că scopul principal al acestuia este protejarea procesului de formare a opiniei şi a procesului decizional, atât ale instanţei de judecată, cât şi ale organului de urmărire penală, până la încheierea acestei etape secrete a procedurii. Articolul în cauză, departe de a fi neutru şi complet, includea comentarii şi aprecieri care înfăţişau într-o anumită lumină informaţiile în litigiu, fără să ofere posibilităţile unei discuţii în contradictorii, care constituie însăşi esenţa dezbaterilor în faţa instanţei de judecată.

8.4. În cele din urmă, recurentul nu formulează în mod explicit nicio critică referitoare la valoarea amenzii care îi fusese aplicată. Acesta nu contestă nici refuzul de a i se acorda o perioadă de încercare, ulterior căreia această amenda putea să fie radiată [fostul art. 49 pct. 4, coroborat cu fostul art. 106 alin. (3) din Codul penal] în temeiul dreptului elveţian. Din perspectiva punerii în balanţă a interesului ingerinţei, ne putem limita să subliniem faptul că amenda impusă, a cărei valoare a ţinut seama de un antecedent din 1998 (condamnarea la plata unei amenzi de 2000 de franci elveţieni, care a putut fi radiată după o perioadă de probă de 2 ani, pentru constrângere şi calomnie) nu depăşeşte jumătate din valoarea venitului lunar realizat de recurent la momentul faptelor (hotărârea Tribunal de police, punctul 1, p. 5) şi nimic nu indică faptul că statutul de jurnalist independent, pe care îl avea acesta la momentul pronunţării hotărârii primei instanţe, a determinat o diminuare semnificativă a veniturilor sale. Trebuie subliniat, de asemenea, că valoarea amenzii, şi anume 4 000 de franci, nu atinge nivelul maxim legal, prevăzut de fostul art. 106 alin. (1) din Codul penal (astfel cum a fost în vigoare până la 31 decembrie 2006) şi că această valoare maximă, stabilită de legiuitor în urmă cu peste treizeci de ani, nu a fost reevaluată înainte de intrarea în vigoare a noii secţiuni generale a Codului penal, care a stabilit nivelul de 10 000 de franci începând cu acea dată (articolul 106 alineatul 1 din Codul penal, în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007). În plus, sancţiunea aplicată pentru contravenţia imputată recurentului nu l-a împiedicat să îşi exprime opinia, având în vedere că aceasta a fost impusă ulterior publicării articolului (conform hotărârii Stoll împotriva Elveţiei, citată anterior, pct. 156). În aceste condiţii, nu este clar, având în vedere natura infracţiunii reţinute (cea mai puţin gravă din clasificarea stabilită în Codul penal elveţian), de valoarea amenzii şi de momentul impunerii acesteia, în ce fel sancţiunea aplicată recurentului putea fi considerată ca fiind o formă de cenzură.

8.5. Din considerentele precedente rezultă că recurentul a divulgat un secret în sensul art. 293 alin. (1) din Codul penal şi că acesta nu poate să invoce niciun element justificativ în favoarea sa. Decizia atacată nu încalcă dreptul federal, interpretat în lumina dispoziţiilor Convenţiei invocate de recurent.”

II. Dreptul și practica interne relevante

A. Codul penal elveţian din 21 decembrie 1937 (versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2006)

17. Dispoziţiile relevante ale Codului penal elveţian (versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2006) se citesc după cum urmează:

Articolul 39 – Pedepse privative de libertate de scurtă durată (arrêts)

„1PSunt pedepsele privative de liberate cele mai puţin grave tenţie [arrêts] constituie cea mai puţin severă pedeapsă privativă de libertate. Durata acestora este de cel puţin o zi şi cel mult trei luni [...]”

Articolul 293 – Publicarea unor deliberări oficiale secrete

„1Orice persoană care, fără să aibă dreptul, face publice, integral sau parţial, actele, urmăririle penale sau deliberările unei autorităţi, care sunt secrete conform legii sau în temeiul unei decizii adoptate de autoritatea în cauză, în limitele competenţelor sale, este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate de scurtă durată [arrêts] sau cu amendă.

2Complicitatea la astfel de fapte se pedepseşte.

3Instanţa poate hotărî să nu impună nicio pedeapsă, dacă secretul făcut public are o importanţă minoră.”

B. Codul penal elveţian din 21 decembrie 1937 (versiunea în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007)

18. Dispoziţiile Codului penal elveţian din 21 decembrie 1937 (versiunea în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007) se citesc astfel:

Articolul 293 – Publicarea unor deliberări oficiale secrete

„1Orice persoană care, fără să aibă dreptul, face publice, total sau parţial, actele, urmăririle penale sau deliberările unei autorităţi, care sunt secrete conform legii sau în temeiul unei decizii adoptate de autoritatea în cauză, în limitele competenţelor sale, este pedepsită cu amendă.

2Complicitatea se pedepseşte.

3Instanţa poate hotărî să nu impună nicio pedeapsă, dacă secretul făcut public are o importanţă minoră.”

C. Codul de procedură penală al Cantonului Vaud din 12 decembrie 1967

19. Dispoziţiile Codului de procedură penală al Cantonului Vaud din 12 decembrie 1967 se citesc astfel:

Articolul 166 – Secretul

„Cercetările preliminare ale poliţiei judiciare sunt secrete. Articolele 184-86 se aplică prin analogie”

Articolul 184 – Secretul anchetei

„1Orice anchetă rămâne secretă până la încheierea sa definitivă.

2Cerinţa privind secretul vizează elementele de probă descoperite în cadrul anchetei în sine, precum şi deciziile şi actele de urmărire penală care nu au caracter public.”

Articolul 185 – Persoanele obligate să păstreze confidenţialitatea

„Magistraţii sau membrii personalului judiciar pot dezvălui documente sau informaţii cu privire la anchetă oricărei persoane care nu are acces la dosar doar în măsura în care o astfel de dezvăluire este utilă în scopul anchetei sau este justificată de motive de ordin public, administrativ sau judiciar.”

Articolul 185a

„1Părţile, rudele şi prietenii acestora, avocaţii lor, colaboratorii acestora, consultanţii şi angajaţii acestora, precum şi experţii şi martorii, au obligaţia de a respecta secretul anchetei faţă de orice persoană care nu are acces la dosar.

2Divulgarea unor astfel de informaţii rudelor sau prietenilor de către părţi sau de către avocaţii acestora nu se pedepseşte.”

Articolul 185b

„1Prin derogare de la articolul 185, judecătorul de instrucţie cantonal şi, cu acordul acestuia, judecătorul responsabil de realizarea anchetei sau ofiţerii superiori de poliţie special desemnaţi de Consiliul de Stat (Conseil d’Etat) [articolul 168 alineatul (3)] pot să informeze presa, posturile de radio sau de televiziune cu privire la o anchetă în curs, în cazul în care acest lucru este impus de interesul public sau de considerente legate de echitate, în special în unul din cazurile următoare:

a. atunci când cooperarea publicului se impune în scopul clarificării unei infracţiuni;

b. atunci când este vorba despre o cauză deosebit de gravă sau cunoscută deja publicului;

c. atunci când este necesară rectificarea unor informaţii false ori liniştirea publicului.

2În cazul în care este organizată o conferinţă de presă, avocaţii părţilor şi Ministerul Public sunt invitaţi să participe la aceasta.

3În cazul în care o informaţie inexactă a fost dezvăluită presei sau unor posturi de radio sau de televiziune, părţile pot solicita judecătorului de instrucţie cantonal să dispună rectificarea acesteia, prin intermediul aceluiaşi mijloc de comunicare.”

Articolul 186 – Sancţiuni

„1Orice persoană care a încălcat secretul anchetei este sancţionată cu amendă de până la cinci mii de franci, cu excepţia cazului în care fapta în cauză se pedepseşte în temeiul altor dispoziţii care protejează secretul.

2În cazurile de o gravitate minoră, aceasta poate fi scutită de orice pedeapsă [...].”

D. Directivele Consiliului de presă elveţian

20. Părţile relevante în speţă ale directivelor referitoare la Declaraţia privind obligaţiile şi drepturile jurnaliştilor, emise de Consiliul de presă elveţian, se citesc astfel:

Directiva 3.8: Dreptul de a fi ascultat în cazul acuzaţiilor grave

„În temeiul principiului echităţii (fairness) şi al principiului etic general, conform căruia trebuie să fie ascultate ambele părţi în litigiu («audiatur et altera pars»), jurnaliştii au obligaţia de a asculta, înainte de publicarea unor informaţii, opiniile unei persoane care face obiectul unor acuzaţii grave. Astfel, aceştia trebuie să descrie detaliat acuzaţiile grave pe care intenţionează să le publice. Nu există obligaţia de a acorda aceeaşi importanţă, din punct de vedere cantitativ, declaraţiilor părţii care face obiectul unor acuzaţii grave şi criticilor aduse acţiunilor acesteia. Totuşi, opiniile acesteia trebuie să fie reproduse corect în aceeaşi relatare mediatică.”

Directiva 7.2 – Identificare

„Jurnaliştii trebuie să cântărească atent interesele aflate în joc (dreptul publicului de a fi informat, protecţia vieţii private). Menţionarea numelor şi/sau a unor informaţii cu caracter personal este admisă:

- dacă persoana în cauză are apariţii publice în legătură cu obiectul relatării mediatice sau consimte la publicare în orice alt fel;

- dacă persoana în cauză se bucură de o vizibilitate mare şi relatarea mediatică are legătură cu motivele notorietăţii sale;

- dacă persoana în cauză deţine o funcţie politică sau o funcţie guvernamentală sau socială de conducere şi relatarea mediatică are legătură cu aceasta;

- dacă menţionarea numelui este necesară pentru evitarea unei confuzii care ar prejudicia terţe persoane;

- dacă menţionarea numelui sau a unor informaţii cu caracter personal este justificată, de asemenea, de un interes public superior.

În cazul în care interesul de a proteja viaţa privată prevalează asupra interesului de identificare al publicului, jurnaliştii nu publică nici numele, nici alte informaţii care permit identificarea unei persoane de către terţi care nu aparţin anturajului familial, social sau profesional şi care, aşadar, sunt informaţi exclusiv prin intermediul mass-media.”

III. Texte europene şi elemente de drept comparat relevante

A. Recomandarea Rec(2003)13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, adresată statelor membre cu privire la difuzarea de către mass-media a informaţiilor legate de procedurile penale (adoptată de Comitetul de Miniştri la 10 iulie 2003)

21. Pasajele relevante ale Recomandării Rec(2003)13 se citesc astfel:

„(...)

Reamintind că mass-media au dreptul de a informa publicul, datorită dreptului publicului de a primi informaţii, inclusiv informaţii privind probleme de interes public, în temeiul art. 10 din Convenţie, şi că aceasta are datoria profesională să facă acest lucru;

Reamintind că dreptul la prezumţia de nevinovăţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, garantate la art. 6 şi 8 din Convenţie, reprezintă cerinţe fundamentale, care trebuie să fie respectate în orice societate democratică;

Subliniind importanţa reportajelor realizate de mass-media pentru informarea publicului privind procedurile penale, pentru a face vizibilă funcţia disuasivă a dreptului penal şi pentru a-i permite publicului să îşi exercite dreptul de a verifica funcţionarea sistemului judiciar penal;

Luând în considerare interesele posibil conflictuale protejate de art. 6, 8 şi 10 din Convenţie şi de necesitatea de a asigura un echilibru între aceste drepturi, în lumina circumstanţelor specifice fiecărui caz în parte, ţinând seama în mod corespunzător de rolul de control al Curţii Europe a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte garantarea respectării angajamentelor contractate în temeiul Convenţiei;

(...)

Dorind să promoveze o dezbatere avizată privind protecţia drepturilor şi intereselor aflate în joc, în contextul reportajelor realizate de mass-media în ceea ce priveşte procedurile penale, precum şi să promoveze bunele practici în întreaga Europă, asigurând totodată accesul mass-media la procedurile penale;

(...)

Recunoscând totodată diversitatea sistemelor juridice naţionale în ceea ce priveşte procedurile penale, recomandă guvernelor statelor membre:

1. să adopte sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea punerii în aplicare a principiilor prezentate în anexa la prezenta recomandare, în limitele respectivelor dispoziţii constituţionale,

2. să difuzeze pe scară largă prezenta recomandare şi principiile incluse în anexa la aceasta, însoţite, după caz, de o traducere şi

3. de a le aduce în special în atenţia autorităţilor judiciare şi a serviciilor de poliţie şi să le pună la dispoziţia organizaţiilor reprezentative ale practicienilor dreptului şi profesioniştilor din mass-media.

Anexă la Recomandarea Rec(2003)13 – Principii privind difuzarea prin intermediul mass-media a informaţiilor referitoare la procedurile penale

Principiul 1 – Informarea publicului prin intermediul mass-media

Publicul trebuie să poată primi informaţii privind activităţile autorităţilor judiciare şi ale serviciilor de poliţie prin intermediul mass-media. În consecinţă, jurnaliştii trebuie să aibă posibilitatea de a relata şi de a face comentarii privind funcţionarea sistemului judiciar penal în mod liber, numai sub rezerva limitărilor prevăzute în temeiul următoarelor principii.

Principiul 2 – Prezumţia de nevinovăţie

Respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie face parte integrantă din dreptul la un proces echitabil.

În consecinţă, opiniile şi informaţiile privind procedurile penale în curs de desfăşurare ar trebui să fie comunicate sau difuzate prin intermediul mass-media doar în cazul în care acest lucru nu aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie a suspectului sau a acuzatului.

(...)

Principiul 6 – Informarea cu regularitate în cursul procedurilor penale

În cadrul procedurilor penale de interes public sau al altor proceduri penale care atrag în mod deosebit atenţia publicului, autorităţile judiciare şi serviciile de poliţie ar trebui să informeze mass-media cu privire la actele lor esenţiale, cu condiţia ca acest lucru să nu aducă atingere secretului urmăririi penale şi anchetelor poliţiei şi să nu întârzie sau să nu perturbe rezultatul procedurilor. În cazul procedurilor penale care se desfăşoară pe parcursul unei perioade lungi de timp, informaţiile ar trebui să fie furnizate cu regularitate.

(...)

Principiul 8 – Protejarea vieţii private în contextul unor proceduri penale în curs

Furnizarea de informaţii privind persoanele suspectate, acuzate sau condamnate, precum şi privind alte părţi la procedurile penale, ar trebui să respecte dreptul acestora la protecţia vieţii private, în conformitate cu art. 8 din Convenţie. Ar trebui să se asigure o protecţie specială părţilor care sunt persoane minore sau altor persoane vulnerabile, victimelor, martorilor şi familiilor persoanelor suspectate, acuzate sau condamnate. În toate cazurile, ar trebui să se acorde o importanţă deosebită efectului prejudiciabil pe care divulgarea informaţiilor care permit identificarea acestora îl poate avea asupra persoanelor vizate de acest principiu.”

B.Drept comparat

22. În ceea ce priveşte problema sancţiunilor prevăzute în cazul încălcării secretului urmăririi penale, Curtea dispune de elemente de drept comparat privind 30 de state membre ale Consiliului Europei (Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Estonia, Finlanda, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Monaco, Moldova, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, Republica Cehă, România, Rusia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia, Ucraina şi Ungaria).

Divulgarea informaţiilor protejate de secretul urmăririi penale este sancţionată ca atare în toate aceste state.

23. În 23 din cele 30 de state membre, sancţiunile au o sferă de aplicare generală, adică acestea pot fi impuse oricărei persoane care a divulgat informaţii protejate de secretul urmăririi penale. În restul de 7 state (Austria, Lituania, Luxemburg, Moldova, România, Spania, şi Ucraina), sancţiunile vizează doar persoanele implicate în ancheta penală.

Majoritatea acestor 23 de state au optat pentru sancţiuni de natură penală, în vreme ce în Estonia, Federaţia Rusă şi Republica Cehă, încălcarea secretului urmăririi penale este pasibilă doar de sancţiuni administrative.

ÎN DREPT

24. Reclamantul susţine că, prin condamnarea sa penală, i-a fost încălcat dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, redactat astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

A. Hotărârea Camerei

25. În hotărârea sa din 1 iulie 2014, Camera a constatat încălcarea art. 10. Aceasta a considerat, în primul rând, că respectiva condamnare a reclamantului la plata unei amenzi, din cauza utilizării şi reproducerii în articolul său a unor elemente din dosarul de urmărire penală constituia o ingerinţă în exercitarea de către persoana în cauză a dreptului său la libertatea de exprimare şi că această ingerinţă era prevăzută de lege şi urmărea următoarele scopuri legitime: împiedicarea „divulg[ării] de informaţii confidenţiale”, garantarea „autorit[ăţii] şi imparţialit[ăţii] puterii judecătoreşti” şi „protecţia reputaţiei (şi) a drepturilor altora”.

26. În continuare, Camera a apreciat că, la originea articolului în litigiu, se afla o procedură judiciară iniţiată ca urmare a unui incident survenit în circumstanţe excepţionale, care a stârnit imediat interesului publicului şi a determinat numeroase organe mass-media să acorde atenţie acestei cauze şi modului în care era soluţionată de justiţia penală. În articolul incriminat, reclamantul analiza personalitatea acuzatului şi încerca să îi înţeleagă motivele, evidenţiind totodată modul în care autorităţile poliţieneşti şi judiciare îl tratau pe acuzat, care părea să sufere de tulburări psihice. Prin urmare, Camera a concluzionat că un astfel de articol aborda un subiect de interes general.

27. Cu toate acestea, Camera a subliniat că reclamantul, jurnalist experimentat, nu putea să nu ştie că documentele care intraseră în posesia lui erau protejate de secretul anchetei. În aceste condiţii, avea obligaţia de a respecta dispoziţiile legale aplicabile în materie.

28. În cadrul punerii în balanţă a intereselor concurente, Camera a remarcat că Tribunalul Federal se limitase să constate că divulgarea prematură atât a proceselor-verbale de ascultare, cât şi a scrisorilor adresate judecătorului de către inculpat, a adus în mod necesar atingere prezumţiei de nevinovăţie şi, mai general, dreptului inculpatului la un proces echitabil. Or, articolul în litigiu nu aborda chestiunea vinovăţiei acuzatului şi fusese publicat cu mai mult de doi ani înainte de prima audiere a acestuia în cadrul procesului privind faptele de care era acuzat. În plus, acuzatul fusese judecat de instanţe formate exclusiv din magistraţi profesionişti, fără participarea unui juriu popular, ceea ce reducea, de asemenea, riscul ca articole precum cel în speţă să afecteze rezultatul procedurii judiciare.

29. În măsura în care Guvernul a susţinut că divulgarea unor documente protejate de secretul urmăririi penale constituia o ingerinţă în dreptul inculpatului la respectarea vieţii private, Camera a apreciat că, deşi acesta din urmă dispunea, în dreptul elveţian, de căi de atac pentru a obţine repararea atingerii aduse reputaţiei sale, totuşi nu le-a exercitat. Astfel, cel de-al doilea scop legitim invocat de Guvern era, în mod necesar, mai puţin important în circumstanţele cauzei.

30. În ceea ce priveşte criticile Guvernului referitoare la forma articolului incriminat, Camera a reamintit că, în afară de esenţa ideilor şi a informaţiilor exprimate, art. 10 protejează, de asemenea, modul de exprimare a acestora.

31. În cele din urmă, chiar dacă amenda a fost impusă pentru o faptă care intră în sfera „contravenţiilor” şi chiar dacă, pentru aceeaşi faptă, puteau fi impuse şi sancţiuni mai severe, inclusiv pedepse privative de libertate, Camera a considerat că, din cauza efectului său disuasiv semnificativ, amenda impusă în speţă era disproporţionată în raport cu scopul urmărit.

32. Camera a concluzionat că motivele invocate de autorităţile naţionale erau relevante, dar nu suficiente pentru a justifica o astfel de ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare.

B. Argumentele părţilor în faţa Marii Camere

1. Reclamantul

33. Reclamantul admite că respectiva sa condamnare avea un temei legal, dar consideră că aceasta nu era necesară într-o societate democratică.

34. Acesta susţine, în primul rând, că articolul publicat nu avea ca scop divulgarea unor informaţii confidenţiale, ci răspundea unui interes public, şi anume obligaţia de informare a populaţiei cu privire la fapte legate de un eveniment important, care a şocat locuitorii oraşului Lausanne şi Elveţia romandă.

Acesta consideră că, într-adevăr, informaţiile respective erau confidenţiale în mod oficial, dar că nu erau de natură să justifice păstrarea secretului.

35. Reclamantul precizează, de asemenea, că articolul în litigiu nu a influenţat cercetările în curs şi nici nu a adus atingere prezumţiei de nevinovăţie de care beneficia inculpatul. În ceea ce priveşte acest ultim principiu, reclamantul subliniază că, deşi acesta este obligatoriu pentru autorităţile statului, nu poate împiedica particularii să îşi formeze o opinie înainte de rezultatul procesului penal. Acesta precizează că, la fel ca în cauza Campos Dâmaso împotriva Portugaliei (nr. 17107/05, pct. 35, 24 aprilie 2008), niciunui magistrat neprofesionist nu i se putea solicita să examineze această cauză, care, de altfel, a fost judecată de o instanţă alcătuită exclusiv din judecători profesionişti. În această privinţă, consideră că, din hotărârea instanţei penale din 23 noiembrie 2005 şi din hotărârea curţii de casaţie cu competenţe în materie penală din 26 iunie 2006, reiese că articolul în litigiu nu a avut niciun impact asupra procesului lui M. B. În hotărârea sa, Tribunalul Federal nu a demonstrat, de altfel, existenţa unui astfel de impact, acesta limitându-se la consideraţii de ordin general cu privire la riscul de coluziune sau pericolul dispariţiei sau alterării probelor.

În plus, reclamantul susţine că, deşi, la momentul apariţiei articolului în litigiu, nu se putea şti că procesul inculpatului urma să aibă loc doi ani mai târziu, ceea ce ar fi diminuat cu atât mai mult potenţialul impact al articolului asupra procedurii în curs, era cert că ancheta care a condus la proces avea să continue multe luni de zile.

36. În ceea ce priveşte chestiunea protecţiei dreptului lui M.B. la respectarea vieţii private, reclamantul reaminteşte că acesta din urmă nu a sesizat instanţele şi nici nu s-a prevalat de căile de atac legale de care dispunea. Potrivit reclamantului, în aceste circumstanţe, obligaţia pozitivă a statului de a proteja viaţa privată a inculpatului rămâne o chestiune pur teoretică, în vreme ce examinarea Curţii ar trebui să fie efectuată in concreto. În speţă, ar fi vorba despre o punere în balanţă „virtuală” a drepturilor unui jurnalist condamnat efectiv în cadrul unui proces penal şi drepturile unui inculpat care nu ar fi intenţionat să se prevaleze de dreptul la protejarea vieţii sale private, deşi a avut posibilitatea să facă acest lucru.

2. Guvernul

37. Guvernul nu contestă faptul că a existat o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare şi face referire la constatarea Camerei, potrivit căreia această ingerinţă era „prevăzută de lege” şi urmărea un „scop legitim”.

38. Argumentele Guvernului privesc, în esenţă, caracterul necesar al ingerinţei într-o societate democratică.

39. În primul rând, Guvernul observă că, în speţă, nu existau motive imperioase de informare a publicului care să îi permită reclamantului să nu ţină seama de secretul urmăririi penale. În acest sens, Guvernul face trimitere la o serie de cauze judecate de Curte, în care aceasta a dedus existenţa unui interes public din notorietatea persoanelor vizate de procedurile penale în cauză. În temeiul hotărârii Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei (nr. 64772/01, pct. 72, 9 noiembrie 2006), Guvernul subliniază că simplul fapt că informaţiile publicate pot satisface o anumită curiozitate a publicului nu poate fi suficient. Guvernul face trimitere, de asemenea, la concluzia formulată de Tribunalul Federal, în hotărârea acestuia din 28 aprilie 2008, potrivit căreia, chiar dacă circumstanţele accidentului de pe Grand-Pont erau neobişnuite şi tragedia a stârnit emoţii puternice în rândul populaţiei, din punct de vedere juridic, acesta rămânea un accident de circulaţie.

În continuare, Guvernul consideră că interesul stârnit de mediatizarea cauzei nu poate constitui în sine un „interes public” de divulgare a unor informaţii clasificate. Mai concret, acesta contestă ideea că publicarea scrisorilor învinuitului ar putea fi în interesul publicului, deoarece aceste scrisori nu contribuiau în niciun fel la clarificarea circumstanţelor accidentului şi ţineau de viaţa privată a învinuitului.

De asemenea, Guvernul apreciază că aceeaşi constatare este valabilă în ceea ce priveşte publicarea extraselor din procesele-verbale de interogatoriu.

40. În ceea ce priveşte punerea în balanţă a intereselor în cauză, Guvernul reaminteşte că dreptul publicului de a primi informaţii privind activităţile judiciare există sub rezerva respectării dreptului altora la prezumţia de nevinovăţie, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, garantate de art. 6 şi art. 8 din Convenţie.

În această privinţă, subliniază că principiul subsidiarităţii, care stă la baza sistemului Convenţiei, impune ca acest exerciţiu de punere în balanţă să fie realizat în primul rând de instanţele naţionale, cerinţă care, în opinia acestuia, a fost îndeplinită în speţă, având în vedere că Tribunalul Federal a procedat la o examinare aprofundată a chestiunii.

41. În ceea ce priveşte dreptul învinuitului la respectarea vieţii private, Guvernul subliniază că articolul în litigiu includea o fotografie a deţinutului în prim-plan, precum şi o întreagă serie de informaţii strict personale, inclusiv elemente extrase din procesele-verbale de ascultare şi din declaraţiile făcute de soţia acestuia şi de medicul său curant, bineînţeles, în afară de scrisorile adresate de inculpat judecătorului de instrucţie, care includeau detalii privind viaţa privată a acestuia în detenţie.

Guvernul consideră, pe de altă parte, că, în contextul articolului şi având în vedere termenii utilizaţi în acesta, personalitatea inculpatului era prezentată într-o lumină eminamente nefavorabilă şi indiscretă.

Guvernul reaminteşte că art. 8 din Convenţie implică o obligaţie pozitivă inerentă de respectare efectivă a vieţii private şi că această obligaţie pozitivă este valabilă cu atât mai mult în cazul persoanelor vulnerabile, precum un deţinut care, în plus, pare să sufere tulburări psihice. Făcând referire la hotărârea Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) [(MC), nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 104, CEDO 2012], Guvernul precizează că alegerea măsurilor care pot garanta respectarea art. 8 ţine de marja de apreciere a statelor şi că, în speţă, aplicarea art. 293 din Codul penal elveţian constituia o măsură corespunzătoare de protejare a vieţii private a inculpatului.

În cele din urmă, Guvernul consideră că a fost eludat de Cameră aspectul punerii în balanţă a dreptului reclamantului la exercitarea libertăţii presei şi a dreptului inculpatului la protecţia vieţii private, deoarece aceasta s-a limitat să constate că inculpatul nu introdusese nicio acţiune în justiţie care să îi asigure protejarea acestui drept, deşi legislaţia elveţiană îi permitea acest lucru. Potrivit Guvernului, existenţa unor căi de atac de care inculpatul s-ar fi putut prevala nu exonera statul de obligaţia sa pozitivă. Guvernul adaugă că, fiind încarcerat şi suferind de tulburări psihice, probabil că inculpatul nu era în măsură să introducă o acţiune în justiţie pentru a-şi apăra interesele.

42. În ceea ce priveşte protejarea anchetei în curs şi a prezumţiei de nevinovăţie, Guvernul susţine că faptul că audierea a avut loc după mai mult de doi ani de la apariţia articolului în litigiu şi faptul că inculpatul a fost judecat de magistraţi profesionişti şi nu de un juriu popular nu erau cunoscute la momentul publicării. Aşadar, Guvernul consideră că aceste elemente au fost luate în considerare în mod eronat de către Cameră în hotărârea acesteia.

Pe de altă parte, acesta consideră că nu îi poate fi pretins de Curte să facă dovada că divulgarea unor informaţii confidenţiale a adus atingere efectiv şi concret intereselor protejate. O astfel de cerinţă ar lipsi de o parte semnificativă a sensului său secretul urmăririi penale.

43. În ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunii aplicate, Guvernul subliniază că amenda nu depăşea jumătate din venitul lunar al reclamantului şi că a fost stabilită în special având în vedere antecedentele penale ale reclamantului. Acesta subliniază, de asemenea, că amenda nu a fost achitată de reclamant, ci de angajatorul acestuia.

C. Motivarea Curţii

1. Cu privire la existenţa unei ingerinţe „prevăzute de lege" şi cu un „scop legitim”

44. În hotărârea sa din 1 iulie 2014, Camera a subliniat că părţile nu au contestat faptul că respectiva condamnare a reclamantului a constituit o ingerinţă în exercitarea de către acesta a dreptului său la libertatea de exprimare, garantat prin art. 10 § 1 din Convenţie.

45. Nu s-a contestat nici faptul că ingerinţa era „prevăzută de lege”, respectiv de Codul penal elveţian şi Codul de procedură penală al Cantonului Vaud.

46. În hotărârea sa (punctele 40 şi 41), Camera a subliniat, în plus, că măsura incriminată urmărea scopuri legitime, şi anume împiedicarea „divulg[ării] de informaţii confidenţiale”, garantarea „autorit[ăţii] şi imparţialit[ăţii] puterii judecătoreşti” şi „protecţia reputaţiei (şi) a drepturilor altora”, alt fapt necontestat de părţi.

47. Marea Cameră consideră că nu are niciun motiv pentru a se abate de la concluziile Camerei asupra acestor trei aspecte.

2. Cu privire la caracterul necesar al ingerinţei „într-o societate democratică”

a) Principii generale

48. Principiile generale care permit aprecierea caracterului necesar al unei anumite ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare, reafirmate în repetate rânduri de către Curte, de la pronunţarea hotărârii Handyside împotriva Regatului Unit (7 decembrie 1976, seria A nr. 24), au fost rezumate în hotărârea Stoll împotriva Elveţiei [(MC), nr. 69698/01, pct. 101, CEDO 2007-V] şi au fost reamintite, mai recent, în hotărârea Morice împotriva Franţei [(MC), nr. 29369/10, pct. 124, 23 aprilie 2015] şi în hotărârea Pentikäinen împotriva Finlandei [(MC), nr. 11882/10, pct. 87, CEDO 2015]:

„i. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi spiritul de deschidere, fără de care nu există o „societate democratică”. În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător [...].

ii. În sensul art. 10 § 2, adjectivul „necesar” implică o „nevoie socială imperioasă”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existenţa unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european care vizează atât legislaţia, cât şi deciziile prin care este aplicată, chiar şi atunci când sunt emise de o instanţă independentă. Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire la aspectul dacă o «restricţie» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată prin art. 10.

iii. Atunci când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva art. 10, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în temeiul puterii lor de apreciere. Nu înseamnă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât a exercitat această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie să fie apreciată în lumina cauzei în ansamblu pentru a stabili dacă aceasta era «proporţională cu scopul legitim urmărit» şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica pot fi considerate «relevante şi suficiente» [...]. Astfel, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 10, bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante [...]”.

49. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte nivelul de protecţie, art. 10 § 2 din Convenţie nu lasă loc pentru restricţionări impuse libertăţii de exprimare în două domenii: cel al discursului politic şi cel al problemelor de interes general [Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), nr. 26682/95, pct. 61, CEDO 1999-IV, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 46, CEDO 2007-IV, Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 90, CEDO 2012, şi Morice, citată anterior, pct. 125]. Prin urmare, un nivel ridicat de protecţie a libertăţii de exprimare, dublat de o marjă de apreciere deosebit de restrânsă a autorităţilor, va fi acordat, în mod obişnuit, atunci când afirmaţiile făcute privesc un subiect de interes general, aşa cum este, în special, cazul afirmaţiilor legate de funcţionarea puterii judecătoreşti, în contextul în care procedura judiciară în cauză nu s-a încheiat încă (a se vedea mutatis mutandis, Roland Dumas împotriva Franţei, nr. 34875/07, pct. 43, 15 iulie 2010, Gouveia Gomes Fernandes şi Freitas e Costa împotriva Portugaliei, nr. 1529/08, pct. 47, 29 martie 2011, şi Morice, citată anterior, pct. 125). O anumită ostilitate (E.K. împotriva Turciei, nr. 28496/95, pct. 79-80, 7 februarie 2002, Morice, citată anterior, pct. 125) şi potenţiala gravitate a anumitor afirmaţii (Thoma împotriva Luxemburgului, nr. 38432/97, pct. 57, CEDO 2001-III, Morice, citată anterior, pct. 125) nu conduc la dispariţia dreptului la un nivel ridicat de protecţie, având în vedere existenţa unui subiect de interes general (Paturel împotriva Franţei, nr. 54968/00, pct. 42, 22 decembrie 2005, şi Morice, citată anterior, pct. 125).

50. Presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând seama în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, dar şi de necesitatea de a împiedica dezvăluirea de informaţii confidenţiale, presa are totuşi obligaţia de a comunica, în conformitate cu îndatoririle şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei privind toate chestiunile de interes general [De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑I, Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 62, CEDO 1999‑III, Thoma împotriva Luxemburgului, citată anterior, pct. 43‑45, CEDO 2001‑III, şi Tourancheau şi July împotriva Franţei, nr. 53886/00, pct. 65, 24 noiembrie 2005].

Astfel, protecţia acordată jurnaliştilor prin art. 10 este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, în sensul de a furniza informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea principiilor unui jurnalism responsabil. Conceptul de jurnalism responsabil, activitate profesională protejată de art. 10 din Convenţie, este o noţiune care nu se limitează la conţinutul informaţiilor colectate şi/sau diseminate prin mijloace jurnalistice (Pentikäinen, citată anterior, pct. 90, şi cauzele citate acolo). În hotărârea pronunţată în cauza Pentikäinen, Curtea a subliniat (ibidem) că noţiunea de jurnalism responsabil înglobează şi legalitatea comportamentului jurnaliştilor şi că faptul că un jurnalist a încălcat legea este un considerent relevant, dar nu hotărâtor, pentru a stabili dacă acesta a acţionat sau nu în mod responsabil.

51. În special, este de neconceput ca problemele cu care sunt sesizate instanţele să nu poată fi discutate, anterior sau simultan, şi în alte medii, în reviste de specialitate, în presa destinată publicului larg sau în rândul publicului, în general. Funcţiei mass-media de a comunica astfel de informaţii şi idei îi corespunde dreptul publicului de a le primi. Cu toate acestea, trebuie să se ţină seama de dreptul fiecărei persoane de a beneficia de un proces echitabil, astfel cum este garantat la art. 6 § 1 din Convenţie, ceea ce, în materie penală, include dreptul de acces la o instanţă imparţială (Tourancheau şi July, citată anterior, pct. 66) şi dreptul la prezumţia de nevinovăţie (ibidem, pct. 68). Astfel cum a subliniat Curtea în repetate rânduri (ibidem, pct. 66, Worm împotriva Austriei, 29 august 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997‑V, Campos Dâmaso, citată anterior, pct. 31, Pinto Coelho împotriva Portugaliei, nr. 28439/08, pct. 33, 28 iunie 2011, şi Ageyevy împotriva Rusiei, nr. 7075/10, pct. 224‑225, 18 aprilie 2013):

„[J]urnaliştii care scriu articole cu privire la procese penale pendinte trebuie să nu uite acest lucru, deoarece este posibil ca limitele comentariilor admisibile să nu includă declaraţii care sunt susceptibile, intenţionat sau nu, să reducă şansele unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau să submineze încrederea publicului în rolul jucat de instanţe în administrarea justiţiei penale”.

52. Pe de altă parte, atunci când trebuie să se pronunţe asupra unui conflict între două drepturi care beneficiază de o protecţie egală în temeiul Convenţiei, Curtea trebuie să pună în balanţă interesele aflate în joc. În principiu, soluţionarea cererii nu poate să varieze, indiferent dacă cererea a fost introdusă în faţa Curţii în temeiul art. 8 din Convenţie, de către persoana care face obiectul articolului în litigiu, sau în temeiul art. 10, de către autorul respectivului articol. În fapt, aceste două drepturi merită a priori să fie respectate în egală măsură [Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS) împotriva Franței, nr. 12268/03, pct. 41, 23 iulie 2009; Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010; Mosley împotriva Regatului Unit, nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011 şi Couderc şi Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței (MC), nr. 40454/07, pct. 91, 10 noiembrie 2015]. Prin urmare, marja de apreciere ar trebui să fie, în principiu, aceeaşi în ambele cazuri [Von Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 106; Axel Springer AG, citată anterior, pct. 87, şi Couderc şi Hachette Filipacchi Associés, citată anterior, pct. 91].

53. Curtea consideră că un raţionament similar trebuie să se aplice în cazul punerii în balanţă a drepturilor garantate de art. 10 şi, respectiv, de art. 6 § 1.

54. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că este necesar să se ţină seama de echilibrul care trebuie menţinut între diversele interese aflate în joc. Graţie contactului lor direct şi constant cu realităţile ţării, instanţele unui stat se află, de cele mai multe ori, într‑o poziţie mai bună decât o instanţă internaţională pentru a preciza modul în care poate fi menţinut, la un moment dat, echilibrul just. Din acest motiv, în temeiul art. 10 din Convenţie, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a evalua necesitatea şi amploarea unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare protejate de această dispoziţie [a se vedea, între altele, Palomo Sánchez şi alţii împotriva Spaniei (MC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06, pct. 54, CEDO 2011], în special atunci când trebuie să fie puse în balanţă interese private aflate în conflict.

În cazul în care autorităţile naţionale au realizat punerea în balanţă a intereselor în cauză în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii, trebuie să existe motive întemeiate pentru ca opinia Curţii să se substituie celei emise de instanţele naţionale (MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 150 şi 155, 18 ianuarie 2011, Palomo Sánchez şi alţii, citată anterior, pct. 57, şi, mai recent, Haldimann şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 21830/09, pct. 54 şi 55, CEDO 2015).

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

55. În prezenta cauză, dreptul reclamantului de a informa publicul şi dreptul publicului de a primi informaţii intră în opoziţie cu interese publice şi private la fel de importante, care sunt protejate de interdicţia de a divulga informaţii care intră în sfera secretului urmăririi penale. Aceste interese sunt: autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti, eficienţa anchetei penale şi dreptul inculpatului la prezumţia de nevinovăţie şi la protejarea vieţii sale private. La fel ca în cazul hotărârilor Axel Springer AG (citată anterior, pct. 89-95) sau Stoll (citată anterior, pct. 108-161), mutatis mutandis, Curtea consideră că este necesar să precizeze criteriile pe care trebuie să le respecte autorităţile naţionale ale statelor părţi la Convenţie în cadrul punerii în balanţă a acestor interese şi, prin urmare, în cadrul aprecierii caracterului „necesar” al ingerinţei în cauzele care privesc încălcarea secretului anchetei de către un jurnalist.

Aceste criterii decurg din principiile generale menţionate anterior, dar şi, într-o anumită măsură, din legislaţia celor 30 de state membre ale Consiliului Europei, pe care Curtea a examinat-o în cadrul prezentei cereri (supra, pct. 22 şi 23).

i. Modul în care reclamantul a intrat în posesia informaţiilor în litigiu

56. Curtea reaminteşte că modul în care o persoană obţine informaţiile considerate confidenţiale sau secrete poate să joace un anumit rol în punerea în balanţă a intereselor, care trebuie să fie efectuată în contextul art. 10 § 2 (Stoll, citată anterior, pct. 141).

57. În prezenta cauză, nu s-a susţinut că reclamantul ar fi obţinut informaţiile în litigiu în mod ilicit (supra, pct. 12). Totuşi, acest factor nu este în mod necesar hotărâtor în ceea ce priveşte aprecierea aspectului dacă reclamantul şi-a respectat îndatoririle şi responsabilităţile în momentul publicării acestor informaţii. Or, astfel cum a subliniat Camera în mod întemeiat, reclamantul, jurnalist de profesie, nu putea să ignore caracterul confidenţial al informaţiilor pe care intenţiona să le publice (ibidem, pct. 144). Pe de altă parte, acesta nu a contestat, în niciun moment, fie în faţa instanţelor naţionale, fie în faţa Curţii, faptul că publicarea acestor informaţii ar putea să intre sub incidenţa art. 293 din Codul penal elveţian (a se compara cu Dupuis şi alţii împotriva Franţei, nr. 1914/02, pct. 24, 7 iunie 2007).

ii. Conţinutul articolului în litigiu

58. Curtea reaminteşte că garanţia conferită de art. 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte relatările unor aspecte de interes general este supusă condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte, şi să furnizeze informaţii „fiabile şi precise” în conformitate cu deontologia jurnalistică (Stoll, citată anterior, pct. 103).

Pe de altă parte, în afară de substanţa ideilor şi a informaţiilor prezentate, art. 10 protejează şi modul lor de exprimare. În consecinţă, nu este de competenţa Curţii şi nici a instanţelor naţionale să se substituie presei pentru a afirma ce tehnică de redactare ar trebui să fie adoptată de jurnalişti (ibidem, pct. 146; a se vedea şi Laranjeira Marques da Silva împotriva Portugaliei, nr. 16983/06, pct. 51, 19 ianuarie 2010). Libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibila recurgere la o doză de exagerare sau chiar de provocare [Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, pct. 38, seria A nr. 313; Thoma, citată anterior, pct. 45 şi 46, Perna împotriva Italiei (MC), nr. 48898/99, pct. 39, CEDO 2003‑V, şi Ormanni împotriva Italiei, nr. 30278/04, pct. 59, 17 iulie 2007].

59. În speţă, Curtea observă că, în hotărârea din 29 aprilie 2008, Tribunalul Federal a examinat îndelung conţinutul articolului şi a concluzionat în special că „[m]odul în care au fost citate extrasele din procesele-verbale de ascultare şi au fost reproduse scrisorile trimise de inculpat judecătorului indicau motivaţia autorului articolului în litigiu, care se limitase la o relatare ce se încadra în sfera senzaţionalului, singurul scop al modului său de operare fiind satisfacerea curiozităţii relativ maladive, pe care orice persoană o poate simţi în privinţa acestui tip de cauze. Luând cunoştinţă de acest articol foarte părtinitor, cititorul îşi forma o opinie şi idei preconcepute, lipsite de orice obiectivitate, cu privire la măsurile care trebuiau adoptate de justiţie în această cauză, fără cel mai mic respect pentru principiul prezumţiei de nevinovăţie”.

60. În ceea ce o priveşte, Curtea subliniază că, deşi articolul în litigiu nu exprima o anumită poziţie legată de caracterul intenţionat al faptei de care era acuzat inculpatul, totuşi acesta înfăţişa o imagine foarte negativă a acestuia din urmă, adoptând un ton aproape batjocoritor. Titlurile folosite de reclamant – „Interogatoriul şoferului nebun”, „Versiunea şoferului iresponsabil” şi „Şi-a pierdut minţile” – precum şi fotografia în prim plan a inculpatului, publicată în format mare, nu lăsau loc de nicio îndoială în privinţa abordării ce se încadra în sfera senzaţionalului pe care reclamantul a intenţionat să o confere articolului său. Pe de altă parte, articolul evidenţia lipsa de substanţă a declaraţiilor inculpatului şi contradicţiile sale, calificate uneori în mod explicit drept „minciuni repetate”, concluzionând cu întrebarea dacă, prin „acest amestec de naivitate şi aroganţă”, M. B. nu făcea „totul pentru a deveni imposibil de apărat”. Curtea subliniază că autorităţile judecătoreşti trebuiau să soluţioneze tocmai acest tip de probleme, atât în etapa cercetării penale, cât şi în etapa procesului.

61. Şi în această privinţă, Curtea consideră că nu există niciun motiv serios pentru a repune în discuţie decizia Tribunalului Federal, motivată în mod corespunzător.

iii. Contribuţia articolului în litigiu la o dezbatere de interes general

62. În hotărârea sa din 1 iulie 2014, Camera a subliniat că incidentul care făcea obiectul procedurii penale în cauză a suscitat imediat interesul publicului şi a determinat numeroase organe mass-media să acorde atenţie acestei cauze şi modului în care era soluţionată de justiţia penală.

63. Curtea reaminteşte că a hotărât deja că publicul are un interes legitim de a fi informat şi de a se informa cu privire la procedurile penale şi că afirmaţiile referitoare la funcţionarea puterii judecătoreşti privesc un subiect de interes general (Morice, citată anterior, pct. 152).

64. În prezenta cauză, Curtea admite că subiectul aflat la originea articolului, şi anume ancheta penală iniţiată cu privire la tragedia de pe Grand-Pont din Lausanne, era o problemă de interes general. Acest incident, cu totul excepţional, a trezit emoţii puternice în rândul populaţiei şi înseşi autorităţile judecătoreşti au considerat oportun să informeze presa şi publicul cu privire la unele aspecte ale anchetei în curs (supra, pct. 11).

Cu toate acestea, problema care se ridică este aceea de a stabili dacă articolul şi, în special, informaţiile care erau protejate de secretul anchetei aveau un conţinut de natură să contribuie la dezbaterea publică privind subiectul în cauză (Stoll, citată anterior, pct. 121; a se vedea şi Leempoel & S.A. Ed. Ciné Revue, citată anterior, pct. 72) sau dacă acestea serveau pur şi simplu satisfacerii curiozităţii unui anumit gen de public cu privire la detaliile vieţii strict private a inculpatului (mutatis mutandis, Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 65, CEDO 2004‑VI, Société Prisma Presse împotriva Franţei (dec.), nr. 66910/01 şi 71612/01, 1 iulie 2003, Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 40, Mosley, citată anterior, pct. 114).

65. În această privinţă, Curtea subliniază că, după o examinare aprofundată a conţinutului articolului, a naturii informaţiilor pe care acesta le conţinea şi a circumstanţelor cauzei Grand-Pont din Lausanne, Tribunalul Federal, într-o hotărâre temeinic motivată şi care nu conţinea niciun aspect arbitrar, a considerat că nici divulgarea proceselor-verbale de ascultare, nici cea a scrisorilor adresate de inculpat judecătorului de instrucţie nu au furnizat nicio clarificare relevantă pentru dezbaterea publică şi că interesul publicului implica, în speţă, „cel mult satisfacerea unei curiozităţi maladive” (supra, pct. 16).

66. În ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta nu a demonstrat în cel fel publicarea proceselor-verbale de ascultare, a declaraţiilor soţiei şi ale medicului inculpatului, precum şi a scrisorilor adresate de inculpat judecătorului de instrucţie şi care priveau chestiuni anodine din viaţa cotidiană a acestuia în detenţie, era de natură să contribuie la o eventuală dezbatere publică privind ancheta în curs.

67. Prin urmare, Curtea nu identifică niciun motiv serios pentru a substitui propria opinie celei a Tribunalului Federal (a se vedea, mutatis mutandis, MGN Limited, citată anterior, pct. 150 şi 155, Palomo Sánchez şi alţii, citată anterior, pct. 57, şi Haldimann şi alţii, citată anterior, pct. 54 şi 55), instanţă care beneficia de o anumită marjă de apreciere în materie.

iv. Influenţa articolului în litigiu asupra desfăşurării procedurii penale

68. Subliniind totodată că drepturile garantate de art. 10 şi, respectiv, de art. 6 § 1 merită a priori un respect egal (supra, pct. 53), Curtea reaminteşte că este legitimă dorinţa de a acorda o protecţie specială secretului anchetei, ţinând seama de miza unei proceduri penale, atât pentru administrarea justiţiei, cât şi pentru dreptul persoanelor puse sub urmărire penală la respectarea prezumţiei de nevinovăţie (Dupuis şi alţii, citată anterior, pct. 44). Aceasta evidenţiază că secretul urmăririi penale este menit să protejeze, pe de o parte, interesele acţiunii penale, preîntâmpinând riscurile de coluziune, precum şi pericolul de dispariţie sau de distrugere a mijloacelor de probă şi, pe de altă parte, interesele inculpatului, în special din perspectiva prezumţiei de nevinovăţie şi, mai general, a relaţiilor şi a intereselor sale personale. Secretul este justificat, de asemenea, de necesitatea de a proteja procesul de formare a opiniei şi procesul decizional al puterii judecătoreşti.

69. În speţă, deşi articolul în litigiu nu susţinea în mod deschis teza unui act intenţionat, acesta era totuşi formulat astfel încât să înfăţişeze o imagine foarte negativă a inculpatului, evidenţiind câteva aspecte tulburătoare ale personalităţii sale şi concluzionând că acesta făcea „totul pentru a deveni imposibil de apărat” (supra, pct. 60).

Trebuie să se constate că publicarea unui articol elaborat de o asemenea manieră, într-un moment în care urmărirea penală era încă în curs, presupunea în sine un risc de a influenţa într-un fel sau altul cursul procesului, fie că era vorba despre activitatea judecătorului de instrucţie, deciziile reprezentanţilor învinuitului, poziţiile părţilor civile sau despre obiectivitatea instanţei care trebuia să judece cauza, indiferent de componenţe unei astfel de instanţe.

70. Marea Cameră consideră că nu se putea aştepta din partea unui guvern să facă dovada, a posteriori, că acest tip de publicaţie a avut o influenţă reală asupra desfăşurării procedurii. Riscul de influenţare a procedurii justifică în sine adoptarea de către autorităţile naţionale a unor măsuri disuasive, precum interdicţia divulgării unor informaţii secrete.

Legalitatea acestor măsuri în dreptul intern, precum şi compatibilitatea lor cu cerinţele Convenţiei, trebuie să poată fi apreciate în momentul adoptării măsurilor şi nu, aşa cum susţine reclamantul, în funcţie de fapte ulterioare, care arată impactul real al acestor publicaţii asupra procesului, precum componenţa completului de judecată (a se vedea supra, pct. 35).

71. Prin urmare, Tribunalul Federal a considerat în mod întemeiat, în hotărârea sa din 29 aprilie 2008, că procesele-verbale de audiere şi corespondenţa inculpatului făcuseră „obiectul unor exegeze în spaţiul public, scoase din context, cu riscul de a influenţa procesul decizional al judecătorului de instrucţie şi, ulterior, al instanţei de judecată”

v. Atingerea adusă vieţii private a inculpatului

72. Curtea reaminteşte că dreptul la protejarea reputaţiei este un drept ocrotit prin art. 8 din Convenţie, fiind un element care ţine de viaţa privată (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004‑VI, Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010, şi Axel Springer AG, citată anterior, pct. 83). Noţiunea de „viaţă privată” este o noţiune largă, care nu poate fi definită exhaustiv şi care include integritatea fizică şi morală a persoanei şi, prin urmare, poate îngloba multiple aspecte ale identităţii unui individ, precum identificarea şi orientarea sexuală, numele sau elemente legate de dreptul la imagine [S. şi Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 30562/04 şi 30566/04, pct. 66, CEDO 2008]. Aceasta cuprinde informaţii personale cu privire la care un individ se poate aştepta în mod legitim să nu fie publicate fără consimţământul său (Flinkkilä şi alţii împotriva Finlandei, nr. 25576/04, pct. 75, 6 aprilie 2010, şi Saaristo şi alţii împotriva Finlandei, nr. 184/06, pct. 61, 12 octombrie 2010). Totuşi, pentru ca art. 8 să poată fi avut în vedere, atingerea adusă reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizată într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exercitării personale a dreptului la respectarea vieţii private (Axel Springer AG, citată anterior, pct. 83).

73. Deşi art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să nu comită astfel de ingerinţe: acestui angajament negativ i se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente unei respectări efective a vieţii private sau de familie, care pot implica adoptarea de măsuri care să vizeze respectarea vieţii private, chiar şi în sfera relaţiilor dintre indivizi [X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 23, seria A nr. 91, Armonienë împotriva Lituaniei, nr. 36919/02, pct. 36, 25 noiembrie 2008, Von Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 98, şi Söderman împotriva Suediei (MC), nr. 5786/08, pct. 78, CEDO 2013]. Acest lucru este valabil şi pentru protejarea dreptului la imagine împotriva abuzurilor din partea terţilor [Schüssel împotriva Austriei (dec.), nr. 42409/98, 21 februarie 2002, Von Hannover, citată anterior, pct. 57, Reklos şi Davourlis împotriva Greciei, nr. 1234/05, pct. 35, 15 ianuarie 2009, şi Von Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 98].

74. Curtea subliniază că, pentru a-şi îndeplini obligaţia pozitivă de a-i garanta unei persoane drepturile prevăzute la art. 8, poate fi necesar ca statul să restricţioneze, într-o anumită măsură, drepturile garantate altei persoane prin art. 10. Atunci când examinează necesitatea acestei restricţii într-o societate democratică în scopul „protejării reputaţiei sau drepturilor altora”, Curtea poate fi nevoită să verifice dacă autorităţile naţionale au realizat un echilibru just în protejarea a două valori care sunt garantate de Convenţie şi care pot intra în conflict în unele cauze, şi anume, pe de o parte, libertatea de exprimare, protejată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, garantat de dispoziţiile art. 8 (Hachette Filipacchi Associés, citată anterior, pct. 43, MGN Limited, citată anterior, pct. 142, şi Axel Springer AG, citată anterior, pct. 84).

75. Conform Guvernului, în prezenta cauză, autorităţile elveţiene aveau atât o obligaţie negativă, cât şi o obligaţie pozitivă, de a proteja viaţa privată a inculpatului. În această privinţă, Guvernul reaminteşte, în mod întemeiat, că măsurile adecvate pentru a garanta respectarea art. 8 intră sub incidenţa marjei de apreciere a statelor. Acesta consideră că articolul 293 din Codul penal elveţian, care sancţionează divulgarea informaţiilor clasificate, îndeplinea această funcţie în speţă.

76. Curtea a examinat deja, din perspectiva art. 8, chestiunea respectării vieţii private a unui inculpat în cadrul unei cauze privind încălcarea secretului urmăririi penale. În hotărârea Craxi împotriva Italiei (nr. 2) (nr. 25337/94, pct. 73, 17 iulie 2003), aceasta a considerat că autorităţile naţionale nu aveau doar obligaţia negativă de a nu divulga în mod deliberat informaţii protejate de art. 8 şi că acestea ar trebui, în plus, să adopte măsuri pentru a proteja în mod eficient în special dreptul unui inculpat la respectarea corespondenţei sale.

În consecinţă, Curtea consideră că procedura penală îndreptată împotriva reclamantului de către autorităţile cantonale de urmărire penală se înscria în cadrul obligaţiei pozitive de protejare a vieţii private a inculpatului, care îi revenea Elveţiei în temeiul art. 8 din Convenţie.

Pe de altă parte, informaţiile divulgate de reclamant erau de natură foarte personală şi chiar medicală şi includeau în special declaraţii ale medicului curant al inculpatului (supra, pct. 10), precum şi scrisorile adresate de acesta din urmă, din locul în care era deţinut, judecătorului de instrucţie însărcinat cu instrumentarea cauzei. În opinia Curţii, acest tip de informaţii necesita acordarea celui mai înalt nivel de protecţie în temeiul art. 8; această constatare este cu atât mai importantă cu cât inculpatul nu era cunoscut de public şi simplul fapt că acesta făcea obiectul unei anchete penale, chiar dacă pentru fapte foarte grave, nu justifica asimilarea acestuia unei persoane publice, care se expune publicităţii în mod voluntar (a se vedea mutatis mutandis şi a contrario, Fressoz şi Roire, citată anterior, pct. 50, şi Egeland şi Hanseid împotriva Norvegiei, nr. 34438/04, pct. 62, 16 aprilie 2009).

77. În hotărârea sa din 1 iulie 2014, Camera a considerat că protejarea vieţii private a inculpatului şi în special a confidenţialităţii corespondenţei acestuia, ar fi putut să fie asigurată prin mijloace care aduc atingere libertăţii de exprimare a reclamantului într-o măsură mai mică decât o condamnare penală. În opinia Camerei, pentru a-şi valorifica drepturile prevăzute la art. 8 din Convenţie, inculpatul ar fi putut să se prevaleze de acțiunile în justiție în materie civilă de care dispunea în temeiul dreptului elveţian.

Curtea consideră că existenţa, în dreptul intern, a unor astfel de căi de atac în materie civilă pentru protejarea vieţii private nu exonerează statul de obligaţia sa pozitivă, astfel cum decurge, în fiecare caz în parte, din art. 8 din Convenţie, faţă de orice persoană acuzată într-un proces penal.

78. În orice caz, în ceea ce priveşte circumstanţele speciale ale prezentei cauze, trebuie subliniat că, la momentul publicării articolului în litigiu, inculpatul se afla în detenţie, aşadar într-o situaţie de vulnerabilitate. Pe de altă parte, niciun element din dosar nu demonstrează că acesta a fost informat cu privire la apariţia articolului şi natura informaţiilor pe care le conţinea. În plus, probabil că acesta suferea de tulburări psihice, ceea ce îi accentua vulnerabilitatea. În aceste condiţii, autorităţilor cantonale nu li se poate imputa că au considerat că, pentru a-şi îndeplini obligaţia pozitivă de protejare a dreptului lui M.B. la respectarea vieţii sale private, acestea nu se puteau mulţumi să aştepte ca M.B. să ia singur iniţiativa de a intenta o acţiune civilă împotriva reclamantului şi, în consecinţă, au optat pentru un demers activ, chiar şi de natură penală.

vi. Proporţionalitatea sancţiunii impuse

79. Curtea reaminteşte că natura şi severitatea sancţiunilor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când se apreciază proporţionalitatea unei ingerinţe (a se vedea, de exemplu, Stoll, citată anterior, pct. 153). Pe de altă parte, Curtea trebuie să se asigure că sancţiunea nu constituie o formă de cenzură care intenţionează să determine presa să se abţină de la exprimarea criticilor. În contextul unei dezbateri privind un subiect de interes general, o astfel de sancţiune riscă să descurajeze jurnaliştii să contribuie la discuţiile publice privind probleme care afectează viaţa comunităţii. Astfel, aceasta este de natură să împiedice mass-media să îşi îndeplinească sarcina de informare şi control. În această privinţă, este posibil ca însuşi faptul condamnării să conteze mai mult decât caracterul minor al pedepsei aplicate (ibidem, pct. 154).

80. În plus, Curtea subliniază că divulgarea de informaţii protejate de secretul urmăririi penale este sancţionată în fiecare din cele 30 de state membre ale Consiliului Europei, a căror legislaţie a fost examinată în cadrul prezentei cauze (supra, pct. 22 şi 23).

81. Este adevărat că poziţia dominantă a instituţiilor statului impune autorităţilor să dea dovadă de cumpătare în ceea ce priveşte recurgerea, în materia libertăţii de exprimare, la proceduri penale [a se vedea Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992, pct. 46, seria A nr. 236, Incal împotriva Turciei (MC), 9 iunie 1998, pct. 54, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV, Lehideux şi Isorni împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 57, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VII, Öztürk împotriva Turciei (MC), nr. 22479/93, 28 septembrie 1999, pct. 66, Culegere de hotărâri şi decizii 1999-VI, şi Otegi Mondragon împotriva Spaniei, nr. 2034/07, 15 martie 2011, pct. 58, CEDO 2011, Morice, citată anterior, pct. 127]. Cu toate acestea, în speţă, Curtea consideră că recurgerea la o procedură penală, precum şi sancţiunea aplicată reclamantului, nu au constituit o ingerinţă disproporţionată în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. Iniţial, reclamantul a fost condamnat la o lună de închisoare, pedeapsă stabilită cu suspendare (supra, pct. 12). Ulterior, această pedeapsă a fost comutată în amendă de 4 000 CHF, sumă care a fost stabilită în funcţie de antecedentele penale ale reclamantului şi care nu a fost achitată de reclamant, ci plătită în avans de angajatorul acestuia (supra, pct. 14). Această sancţiune pedepsea încălcarea secretului unei anchete penale şi proteja în speţă buna funcţionare a justiţiei, precum şi drepturile învinuitului la un proces echitabil şi la respectarea vieţii sale private.

În opinia Curţii, în aceste condiţii, nu se poate considera că o astfel de sancţiune risca să aibă un efect disuasiv asupra exercitării libertăţii de exprimare de către reclamant sau orice jurnalist care doreşte să informeze publicul cu privire la o procedură penală în curs.

vii. Concluzie

82. Având în vedere cele menţionate anterior şi ţinând seama de marja de apreciere de care dispun statele şi, în special, de faptul că exerciţiul de punere în balanţă a diverselor interese aflate în joc a fost efectuat în mod corespunzător de către Tribunalul Federal, Curtea concluzionează că nu a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie.

Pentru aceste motive,

CURTEA:

hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 29 martie 2016.

Lawrence EarlyMirjana Lazarova Trajkovska,
Jurisconsult,PREŞEDINTE

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a judecătorilor López Guerra şi Yudkivska.

M.L.T.
T.L.E.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LÓPEZ GUERRA

(Traducere)

1. Asemenea Camerei şi contrar Marii Camere, consider că a fost încălcat art. 10 din Convenţie în speţă.

2. Această cauză prezintă un interes considerabil. Priveşte sfera de aplicare şi limitele dreptului la libertatea de exprimare, drept care are o importanţă capitală pentru menţinerea unui „regim politic cu adevărat democratic”, potrivit dispoziţiilor preambulului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Aceasta este, de asemenea, relevantă în măsura în care abordează limitele acestui drept în raport cu libertatea de a furniza informaţii cu privire la o procedură judiciară pendinte, care poate avea profunde repercusiuni juridice şi sociale într-o societate democratică.

3. Pe scurt, în speţă trebuie să se stabilească dacă restricţiile şi pedeapsa impuse reclamantului de către autorităţile interne au condus la încălcarea dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 § 1. Aceste restricţii şi această pedeapsă erau întemeiate pe dispoziţiile art. 293 din Codul penal elveţian. Trebuie să se reţină că acest articol conţine o interdicţie generală de a face publice, integral sau parţial, acte sau urmăriri penale care au fost declarate secrete, fără nicio referire la eventuala existenţă a unui interes public sau privat care să justifice o astfel de interdicţie. Este vorba despre o interdicţie necondiţionată, căreia i se aplică o singură excepţie, potrivit legii, şi anume „dacă secretul făcut public are o importanţă minoră”.

4. Dreptul la libertatea de exprimare nu protejează numai sfera de activitate a unei persoane, ci, potrivit jurisprudenţei Curţii citată din abundenţă în hotărârea Marii Camere, acesta constituie, de asemenea, unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice. Libertatea de exprimare nu este doar un drept subiectiv, aceasta este şi o garanţie obiectivă a democraţiei. În plus, conform jurisprudenţei Curţii, un aspect particular al libertăţii de exprimare, şi anume libertatea presei, joacă un rol esenţial în societăţile democratice. În consecinţă, garanţiile de care trebuie să beneficieze presa au o importanţă deosebită, aspect subliniat, de asemenea, în jurisprudenţa Curţii.

5. Prin urmare, atunci când sunt impuse restricţii asupra libertăţii presei, legile care le impun şi aplicarea lor de către instanţele interne trebuie să fie supuse unei examinări atente. În ceea ce priveşte această examinare, Curtea a precizat că art. 10 § 2 din Convenţie nu lasă loc [a se vedea, printre multe altele, Morice împotriva Franţei (MC), nr. 29369/10, pct. 125, 23 aprilie 2015] pentru restricţii privind libertatea de exprimare în domeniul problemelor de interes general.

6. În această privinţă şi astfel cum se precizează în raţionamentul Marii Camere (pct. 64 din hotărâre), subiectul articolului, şi anume ancheta penală iniţiată cu privire la tragedia de pe Grand-Pont din Lausanne şi procedura judiciară pendinte, era o problemă de interes general. În plus, evenimentele aflate la originea acestei proceduri au avut un impact semnificativ asupra opiniei publice, nu numai din cauza informaţiilor furnizate de mass-media şi de autorităţile înseşi, ci în principal din cauza gravităţii lor (trei morţi şi opt răniţi) şi a legăturii lor cu un subiect comun şi general de preocupare în toate societăţile, şi anume cunoaşterea cauzelor şi a circumstanţelor accidentelor de circulaţie.

7. Pe de altă parte, stilul informal, chiar familiar, utilizat de autorul informaţiilor nu este relevant pentru a stabili dacă evenimentele relatate sunt sau nu de interes general. Curtea a declarat în repetate rânduri că libertatea jurnalistică include şi posibilitatea de a recurge la anumită doză de exagerare, sau chiar de provocare (pct. 58 din hotărârea Marii Camere).

8. Orice restricţie impusă libertăţii de exprimare trebuie să fie „necesară într-o societate democratică”. În ceea ce priveşte noţiunea de necesitate, de la pronunţarea hotărârii în cauza Handyside (Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 88, seria A nr. 24), Curtea a afirmat, de mai multe ori, că „adjectivul necesar”, în sensul art. 10 § 2, implică o „nevoie socială imperioasă”. Prin urmare, în speţă, era necesar să se stabilească dacă exista într-adevăr o nevoie socială imperioasă de a aplica o pedeapsă unui reclamant de profesie jurnalist atunci când acesta a relatat o problemă de interes general.

9. Marea Cameră invocă două motive în sprijinul constatării acestei nevoi: protejarea procedurii penale împotriva unei influenţe neadecvate şi apărarea vieţii private a inculpatului. Cu toate acestea, în lumina faptelor speţei, apreciez că aceste motive nu justificau cu adevărat restrângerea libertăţii de exprimare a reclamantului.

10. În primul rând, în ceea ce priveşte riscul ca articolul reclamantului să influenţeze în mod necorespunzător procedura penală, trebuie subliniat că informaţiile publicate nu conţineau niciun element explicit, sau măcar implicit, referitor la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. În fapt, Marea Cameră admite că reclamantul nu a sprijinit teza săvârşirii de către inculpat a unui act intenţionat (pct. 69 din hotărârea Marii Camere). Dimpotrivă, reclamantul s-a limitat să reproducă declaraţiile inculpatului, fără să facă observaţii sau să exprime vreo opinie privind posibilul rezultat al cauzei. Aşadar, este dificil de înţeles cum putea influenţa articolul reclamantului o viitoare hotărâre a unei instanţe.

În plus, articolul jurnalistului a fost publicat la aproximativ trei luni de la evenimente şi cu mult timp înainte de pronunţarea deciziilor instanţelor interne. Având în vedere ritmul normal de desfăşurare a unei proceduri judiciare, este pur şi simplu de neconceput că informaţiile publicate într-un ziar cu tiraj mic să poată influenţa în vreun fel o hotărâre pronunţată mult mai târziu. În fapt, prima hotărâre în cauză a fost pronunţată de Tribunalul Districtual din Lausanne la doi ani şi o lună de la publicarea informaţiilor pentru care a fost condamnat reclamantul. Prin urmare, la momentul publicării articolului, nu exista niciun risc de ingerinţă în desfăşurarea procedurii, în special ţinând seama de faptul că hotărârea în cauză fusese pronunţată de o instanţă alcătuită din judecători profesionişti, în cazul cărora posibilitatea de a fi influenţaţi de un articol din presă era redusă.

11. În al doilea rând, nu exista nicio nevoie socială imperioasă de a impune o restricţie privind libertatea de exprimare a reclamantului în scopul protejării vieţii private a inculpatului.

În această privinţă, din punct de vedere procedural, această Curte a insistat de nenumărate ori asupra obligaţiilor pozitive ale statului de protejare a vieţii private a persoanelor. Cu toate acestea, în speţă, persoana care ar fi făcut obiectul unei ingerinţe în viaţa privată din cauza articolului reclamantului nu a încercat niciodată să îşi apere dreptul la respectarea vieţii private, prin exercitarea uneia din căile de atac de care dispunea în dreptul intern.  Inculpatul nu a lăsat să se înţeleagă, în niciun moment, că s-ar fi adus atingere vieţii sale private. Dimpotrivă, autorităţile publice sunt cele care au folosit această cauză pentru a aplica interdicţia impusă de Codul penal elveţian privind publicarea unor informaţii referitoare la o procedură secretă. Nu a existat niciodată un conflict între dreptul la libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private, având în vedere că inculpatul nu a invocat niciodată acest drept.

12. În plus, existau alte mijloace, care să aducă mai puţine prejudicii libertăţii presei, în scopul protejării vieţii private a inculpatului. De altfel, statul are obligaţia de protejare a informaţiilor personale referitoare la un acuzat în timpul unei proceduri judiciare, în special prin împiedicarea divulgării acestora presei prin acţiunile sau omisiunile agenţilor statului sau de către persoanele obligate să păstreze secretul procedurii.

13. Din punct de vedere material, chiar dacă informaţiile priveau într-adevăr anumite aspecte ale vieţii private a inculpatului, aceste aspecte (de exemplu, starea psihică a acestuia) erau legate de problemele esenţiale ale unui eveniment de interes general. În plus, anumite informaţii pretins private referitoare la acuzat, de exemplu scrisorile adresate judecătorului cu privire la condiţiile arestului preventiv al persoanei în cauză, nu au nicio legătură cu problemele intime sau private.

14. Prin urmare, ţinând seama de natura informaţiilor în cauză şi de faptul că persoana vizată de informaţiile publicate nu a introdus niciodată o acţiune în justiţie pentru a se plânge de o ingerinţă în viaţa sa privată, autorităţile publice nu aveau, în speţă, niciun motiv să restrângă libertatea de exprimare a jurnalistului reclamant, aplicându-i o pedeapsă.

15. În ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunii (4 000 de franci elveţieni), este necesar să fie luate în considerare două aspecte. În primul rând, pedeapsa nu este nici pe departe simbolică, având în vedere valoarea ridicată a amenzii. În plus, o sancţiune atât de importantă are, în mod evident, un efect disuasiv asupra exercitării libertăţii de exprimare, provocându-le jurnaliştilor sentimente de teamă şi nesiguranţă în ceea ce priveşte viitoarele publicaţii ale acestora.

16. Desigur, astfel cum subliniază hotărârea Marii Camere (pct. 22-23), nu există nicio normă europeană în materie. În anumite ţări, părţilor la o cauză şi funcţionarilor publici li se interzice să divulge informaţii care intră în sfera secretului în cadrul unei proceduri judiciare. Totuşi, în aceste ţări, atunci când sunt dezvăluite presei informaţii secrete, interdicţia şi sancţiunile nu vizează jurnaliştii care publică aceste informaţii. Cu toate acestea, în alte ţări, interdicţia se extinde şi la jurnalişti, precum în cazul art. 293 din Codul penal elveţian, care, în plus, astfel cum am menţionat mai sus, nu prevede nicio excepţie pentru problemele care prezintă un interes general imperios.

Bineînţeles că prezenta cauză nu abordează compatibilitatea generală a Convenţiei cu dispoziţii de acest tip sau cu art. 293 din Codul penal elveţian; aceasta priveşte mai degrabă aplicarea specifică a legislaţiei în vigoare de către autorităţile naţionale. Astfel cum a subliniat Camera la punctul 53 din hotărârea acesteia, nu se poate considera că viziunea formală asupra noţiunii de secret din dreptul elveţian, pe care se bazează art. 293 din Codul penal, a împiedicat instanţele interne, inclusiv Tribunalul Federal, să aplice şi să interpreteze dreptul într-o manieră compatibilă cu dreptul la libertatea de exprimare, consacrat de Convenţie. Nu dispoziţiile referitoare la secret, astfel cum figurează în Codul penal, fac obiectul hotărârii Curţii, ci aplicarea lor specifică de către autorităţile elveţiene în cauza reclamantului, supusă examinării.

17. Or, deşi natura dispoziţiei din Codul penal elveţian privind secretul nu este principalul obiect al prezentei cauze, termenii acestei dispoziţii nu sunt lipsiţi de relevanţă pentru aprecierea aplicării legii de către instanţele interne, având în vedere că respectivul cod include o interdicţie generală privind divulgarea unor informaţii referitoare la probleme considerate secrete. În fapt, acesta este unul din motivele care au determinat Marea Cameră să constate încălcarea Convenţiei.

Experienţa arată că o procedură judiciară priveşte adesea chestiuni care nu numai că prezintă un interes general, dar sunt, de asemenea, legate de funcţionarea sistemului democratic şi de responsabilităţile deţinătorilor puterii politice, sociale sau economice, cu privire la care jurnaliştii au dreptul să comunice informaţii. Deşi prezenta cauză nu se referă la acest tip de probleme, având în vedere că aceasta are legătură cu un articol specific, referitor la o procedură privind un accident de circulaţie, problema ridicată de aceasta are o dimensiune mai generală. O interpretare a art. 10 din Convenţie care validează în mod expres sau tacit clauze generale şi necondiţionate care impun restricţii asupra publicaţiilor privind o procedură judiciară nu ar fi incompatibilă cu apărarea şi protecţia efectivă a libertăţii de exprimare, în special a libertăţii presei. Independent de problema caracterului oportun al acestui tip de clauze, consider că este necesar ca aplicarea lor să fie supusă unui control deosebit de strict, pentru a evita restricţionarea unor libertăţi esenţiale pentru funcţionarea unei societăţi democratice.

18. În concluzie, apreciez că Marea Cameră ar fi trebuit să urmeze opinia Camerei şi să constate încălcarea art. 10 § 1 din Convenţie, pe motiv că autorităţile interne au aplicat o interdicţie generală privind divulgarea unor informaţii, restrângând totodată libertatea presei în ceea ce priveşte o problemă de interes general, fără să furnizeze motive suficiente pentru a justifica faptul că restricţia în cauză se încadra în limitele dreptului la libertatea de exprimare, stabilite de Convenţie.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI YUDKIVSKA

(Traducere)

„Libertatea de exprimare şi caracterul echitabil al procesului sunt două dintre principiile cele mai preţuite de civilizaţia noastră şi ar fi extrem de dificil să se aleagă unul dintre ele.”

Judecătorul Black în Bridges v. California[1]

Atunci când o cauză care a făcut obiectul unor puncte de vedere diferite în cadrul Camerei este trimisă în faţa Marii Camere, înseamnă, de regulă, că este necesar să fie clarificate principii importante. Prezenta cauză a oferit posibilitatea nuanţării modului de abordare a punerii în balanţă, pe de o parte, a interesului mass-media de a comunica informaţii privind procesele pendinte şi, pe de altă parte, a protecţiei vieţii private a unui acuzat şi a intereselor justiţiei. Majoritatea a decis că, în circumstanţele deosebite ale speţei, aceste ultime interese impuneau acordarea unui grad mai mare de protecţie.

Este adevărat că art. 10 este singura dispoziţie din Convenţie care menţionează responsabilităţile beneficiarului unui drept garantat. Majoritatea s-a bazat, în speţă, pe noţiunea de „jurnalism responsabil”, astfel cum este dezvoltată în jurisprudenţa Curţii şi cum a fost rezumată recent în hotărârea pronunţată de Marea Cameră în cauza Pentikäinen împotriva Finlandei. Din păcate, nu pot subscrie nici la raţionamentul, nici la concluzia majorităţii.

La 8 septembrie 2013, a avut loc o tragedie pe Grand-Pont din Lausanne, în urma căreia, în doar câteva secunde, au murit trei persoane şi opt au fost grav rănite. Pentru un oraş relativ mic, acesta era un eveniment de anvergură: aproape fiecare locuitor ar fi putut cunoaşte victimele sau rudele acestora sau s-ar fi putut afla la locul incidentului în momentul producerii acestuia. Dorinţa unei persoane de a descoperi ce s-a întâmplat cu vecinii săi şi de ce nu au fost protejaţi cetăţenii a fost calificată dispreţuitor drept o „curiozitate maladivă” de către Tribunalul Federal, în concordanţă cu convingerea lui George Bernard Shaw, potrivit căreia „majoritatea oamenilor sunt interesaţi de ceea ce nu îi priveşte”.

Sunt dificil de înţeles motivele pentru care instanţa elveţiană a afirmat că „nu se putea vorbi despre o traumă colectivă a cetăţenilor din Laussane, care ar fi justificat liniştirea şi informarea lor cu privire la evoluţia anchetei”. Această poziţie a privat cetăţenii din Lausanne de dreptul lor de a fi informaţi în legătură cu ancheta privind un incident care i-a şocat. Spre marea mea dezamăgire, majoritatea subscrie la acest raţionament.

Marea Cameră îi impută reclamantului că „nu a demonstrat în cel fel publicarea proceselor-verbale de ascultare, a declaraţiilor soţiei şi ale medicului inculpatului, precum şi a scrisorilor adresate de inculpat judecătorului de instrucţie şi care priveau chestiuni anodine din viaţa cotidiană a acestuia în detenţie, era de natură să contribuie la o eventuală dezbatere publică privind ancheta în curs” (punctul 66). Or, aspectul care prezenta cel mai mare interes pentru publicul larg era, în mod natural, tocmai starea mentală pe care o avea M.B. în momentul săvârşirii infracţiunii (şi evaluarea acestei stări de către autorităţi). Prin urmare, nu doar declaraţiile medicale, ci şi scrisorile adresate de inculpat judecătorului de instrucţie şi în care acesta îşi revendica anumite drepturi şi privilegii, precum şi explicaţiile membrilor familiei persoanei în cauză, puteau să ofere publicului larg o imagine asupra atitudinii lui M.B. în raport cu infracţiunea pe care o săvârşise.

Astfel cum s-a pronunțat Curtea Supremă a Statelor Unite în Sheppard v. Maxwell[2], „presa nu se limitează la publicarea unor informaţii privind procesele, ci previne riscul unor erori judiciare, prin supunerea poliţiei, procurorilor şi a procedurilor judiciare unei analize detaliate şi unor ample critici din partea publicului”. Conform judecătorului Brennan, „relatările, criticile şi dezbaterile libere şi viguroase sunt de natură să contribuie la înţelegerea de către public a statului de drept şi a funcţionării întregului sistem al justiţiei penale, precum şi la îmbunătăţirea calităţii acestui sistem, prin supunerea acestuia efectelor salutare ale expunerii şi responsabilităţii publice”[3].

Oricât de „anodine” ar putea părea problemele vieţii cotidiene a unui inculpat aflat în detenţie, publicarea unor informaţii legate de acestea împiedică procedurile desfăşurate „cu uşile închise” să rămână indiferente sau necunoscute publicului.

În hotărârea de referință Sunday Times[4], Curtea şi-a expus poziţia cu privire la rolul de „câine de pază” al presei:

„Nu numai că mass-media are sarcina de a comunica [informaţii]; publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi”.

O ingerinţă în viaţa privată a unei persoane este o consecinţă inevitabilă a acestui rol de câine de pază. Rămâne să se stabilească dacă ingerinţa în cauză nu a depăşit limitele acceptabile.

La punctul 50 din prezenta hotărâre, Curtea reiterează jurisprudenţa sa potrivit căreia presa nu trebuie să depăşească anumite limite, în special atunci când este vorba despre necesitatea de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale. Trebuie subliniat că toate cauzele, cu excepţia uneia, privesc, în acest sens, proceduri civile îndreptate împotriva reclamanţilor şi că, în toate aceste cauze, au fost constatate încălcări ale art. 10 în legătură cu rolul mass-media. Singura excepţie este cauza Tourancheau şi July împotriva Franţei[5], în care Curtea, cu o majoritate foarte strânsă, de patru voturi la trei, a constatat neîncălcarea art. 10 ca urmare a condamnării reclamanţilor, care publicaseră extrase din acte de procedură penală înainte de proces. Totuşi, în această cauză, articolul în litigiu a inclus informaţii – extrase din declaraţii date poliţiei şi judecătorului de instrucţie de către unul din inculpaţi, precum şi comentarii ale altui inculpat (care a prezentat o altă versiune a evenimentelor) – care erau, în mod evident, de natură să împiedice cursul procedurii; autorul articolului susţinea, de asemenea, că versiunea unuia din inculpaţi era mai credibilă, ceea ce, desigur, ar fi putut să influenţeze juriul.

În speţă nu există niciun element similar. Majoritatea admite că „articolul în litigiu nu susţin[ea] în mod deschis teza unui act intenţionat”. Totuşi, aceasta a apreciat că „o imagine foarte negativă” a acuzatului, care evidenţia „câteva aspecte tulburătoare ale personalităţii sale”, şi concluzia potrivit căreia acesta făcea „totul pentru a deveni imposibil de apărat” (punctul 69 din hotărârea Marii Camere) erau de natură să influenţeze negativ desfăşurarea anchetei.

Având în vedere că nu pot fi de acord cu această concluzie, subscriu fără rezerve la declaraţiile formulate de Curtea Supremă a Statelor Unite în Sheppard v. Maxwell: „atunci când nu a existat o «ameninţare la adresa integrităţii procedurii», am impus întotdeauna ca presa să beneficieze de libertate totală, chiar dacă uneori am deplâns încadrarea sa în sfera senzaţionalului”.

Majoritatea nu a apreciat că s-a adus atingere integrităţii anchetei, adică publicarea informaţiilor putea să împiedice în vreun fel cursul procedurii, prin dezvăluirea unor informaţii care, în scopul unei anchete adecvate, nu trebuiau să fie divulgate, de exemplu, co-inculpaţilor sau martorilor. În schimb, aceasta a folosit următoarea formulare, extrem de vagă: „publicarea [...] presupunea în sine un risc de a influenţa într-un fel sau altul cursul procedurii, fie că era vorba despre activitatea judecătorului de instrucţie, deciziile reprezentanţilor inculpatului, poziţiile părţilor civile sau despre obiectivitatea instanţei”. În opinia mea, un potenţial prejudiciu neidentificat pentru urmărirea penală nu ar putea sta la baza condamnării unui jurnalist.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului inculpatului la respectarea vieţii private, ceea ce mă frapează în speţă este gradul de paternalism de care dau dovadă autorităţile statului: în absenţa unei plângeri relevante formulate de inculpat sau de membrii familiei sale, în legătură cu o ingerinţă în viaţa sa privată, acestea au iniţiat o procedură penală împotriva reclamantului, pentru a-şi îndeplini obligaţiile pozitive care decurg din art. 8. În această privinţă, sunt întru totul de acord cu concluzia Camerei, potrivit căreia: „[î]n primul rând lui M.B. îi revenea obligaţia de a asigura respectarea vieţii sale private” (punctul 56 din hotărârea Camerei).

Marea Cameră a subliniat totuşi că nu era prea clar dacă M.B. luase cunoştinţă de articolul în cauză sau dacă se simţise vulnerabil (faptul că soţia acestuia a fost menţionată, de asemenea, în articol, dar că aceasta nu a considerat menţiunea în cauză ca fiind o ingerinţă, este ignorat în întregime). Majoritatea a ajuns la o concluzie extraordinară, extinzând sfera obligaţiilor pozitive care îi revin statului în temeiul art. 8, declarând că autorităţile „nu se puteau mulţumi să aştepte ca M.B. să ia singur iniţiativa de a intenta o acţiune civilă împotriva reclamantului” şi că recurgerea lor la urmărirea penală pentru protejarea vieţii private a unei persoane care nu a solicitat protecţie era perfect justificată în circumstanţele speţei. Trebuie reamintit faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, obligaţia pozitivă care îi revine statului în temeiul art. 8 poate fi extinsă la aspecte legate de eficacitatea unei anchete penale atunci când este vorba despre fapte grave care implică valori fundamentale şi aspecte esenţiale ale vieţii private; în schimb, în ceea ce priveşte actele de o gravitate mai redusă, care au loc între persoane particulare, chiar şi atunci când se aduce atingere integrităţii morale, obligaţia care îi revine statului în temeiul art. 8 nu implică întotdeauna adoptarea unor dispoziţii penale, în cazul în care există căi de atac de natură civilă ce pot oferi o protecţie suficientă [a se vedea rezumatul jurisprudenţei relevante în Söderman împotriva Suediei (MC), nr. 5786/08, pct. 78‑85, CEDO 2013].

Nu numai că prezenta cauză nu privea integritatea fizică sau morală a lui M.B., dar, în plus, reclamantul nu a făcut nicio dezvăluire extrem de intimă cu privire la viaţa privată a acestuia, de natură să justifice începerea urmăririi penale împotriva sa.

În ceea ce priveşte obligaţiile pozitive care decurg din art. 8, majoritatea face trimitere la hotărârea în cauza Craxi împotriva Italiei (nr. 2) (nr. 25337/94, 17 iulie 2003). Totuşi, această cauză privea obligaţiile pozitive de realizare a anchetei asupra modului în care au fost divulgate informaţii confidenţiale. În speţă, tot obligaţiile pozitive ar fi impus o anchetă cu privire la modul în care s-a produs scurgerea de informaţii, dar nu sancţiuni penale împotriva unui jurnalist care a utilizat această scurgere de informaţii.

În opinia mea, în absenţa unei acţiuni civile introduse de partea vătămată, se poate considera că procedura iniţiată reprezintă o reacţie excesivă din partea autorităţilor.

Este necesar să se sublinieze că, în cadrul examinării clasice în trei etape a testului proporţionalităţii, Curtea trebuie, după ce a stabilit dacă mijloacele ingerinţei erau adecvate (Eignung), să aprecieze necesitatea ingerinţei (Erforderlichkeit) şi să verifice dacă ar fi putut fi aplicată o măsură mai puţin restrictivă şi abia ulterior să procedeze la punerea în balanţă a scopului şi a impactului măsurii (Zumutbarkeit). În speţă, testul nu trece de a doua etapă – autorităţile nu au verificat dacă efectul urmărit putea fi atins printr-o ingerinţă de o gravitate mai redusă decât o condamnare penală, adică dacă alte măsuri ar fi putut atenua pretinsul efect nedorit al articolului publicat.

În Nebraska Press Association v. Stuart[6], Curtea Supremă a Statelor Unite a abordat problema impunerii unor restricţii prealabile prin care se interzicea presei publicarea înaintea procesului a unor informaţii precum existenţa sau conţinutul mărturiilor unui acuzat. În cadrul examinării ingerinţei în cauză, Curtea Supremă a recunoscut că, pentru a garanta acuzatului dreptul la un proces echitabil, instanţele puteau să adopte măsuri mai puţin restrictive, dar că protejarea libertăţii presei necesita, de exemplu, schimbarea locului de desfăşurare a procesului, furnizarea unor instrucţiuni fără echivoc juriului, izolarea juraţilor, limitarea declaraţiilor extrajudiciare ale avocaţilor, ale părţilor, ale martorilor, ale personalului auxiliar din justiţie, etc. Aceste măsuri, indiferent de costul lor sau de timpul necesar pentru punerea lor în aplicare, permiteau realizarea scopului vizat, şi anume garantarea dreptului la un proces echitabil şi protejarea juriului împotriva unei influenţe din exterior, fără a aduce atingere în mod excesiv libertăţii presei.

În cele din urmă, orice condamnare penală are, în mod inevitabil, un „efect disuasiv” şi faptul că reclamantul nu şi-a ispăşit niciodată pedeapsa cu închisoarea de o lună, stabilită cu suspendare, care a fost comutată ulterior în amendă, nu schimbă cu nimic această situaţie.

În concluzie, apreciez că reclamantul a intenţionat să participe la o dezbatere publică legată de o problemă gravă de interes general, şi anume o procedură penală în curs, cetăţenii din Lausanne dorind să fie la curent cu evoluţia acesteia nu pentru satisfacerea unei „curiozităţi maladive”, ci pentru a se asigura că infracţiunea în cauză nu rămânea nepedepsită. Răspunsul disproporţionat al autorităţilor, şi anume o condamnare penală, a condus la încălcarea art. 10 din Convenţie.

În urmă cu aproximativ o sută de ani, eminentul jurist rus, Ivan Foinitski, a afirmat: „[t]ransparenţa permite menţinerea unui schimb de opinii constant între judecători şi societate şi, astfel, justiţia nu pierde legătura cu realitatea. Este mai important pentru cetăţeni să fie convinşi că instanţa lor este dreaptă şi corectă decât să aibă o instanţă care afirmă adevărul absolut. Această încredere a publicului în demnitatea justiţiei este posibilă doar cu condiţia ca publicul să cunoască fiecare etapă a activităţii judiciare”[7].

Mai bine de un secol mai târziu, Comitetul de Miniştri a subliniat că „publicul trebuie să poată primi informaţii privind activităţile autorităţilor judiciare şi ale serviciilor de poliţie prin intermediul mass-media. În consecinţă, jurnaliştii trebuie să aibă posibilitatea de a relata şi de a face comentarii privind funcţionarea sistemului judiciar penal în mod liber”, sub rezerva anumitor limitări[8].

Curtea a considerat dintotdeauna că presa serveşte la menţinerea unui sistem judiciar eficient, nelăsând loc pentru restricţii privind libertatea de exprimare atunci când este vorba despre chestiuni precum interesul public pentru o bună administrare a justiţiei. În opinia mea, prezenta hotărâre constituie o abatere regretabilă de la această poziţie consacrată .

[1]. 314 U.S 260

[2]. 384 U.S. 333 (1966)

[3]. Nebraska Press Association v. Stuart, 427 U.S. 593, (1976)

[4]. Sunday Times împotriva Regatului Unit, nr. 6538/74, pct. 65, 26 aprilie 1979.

[5]. Tourancheau şi July împotriva Franţei, nr. 53886/00, pct. 65, 24 noiembrie 2005

[6]. 427 U.S. 593 (1976)

[7]. I. Ya. Foinitskiy. “The course of criminal proceedings: in 2 volumes”, SPb., 1898, volume 1., p. 96 – 97.

[8]. A se vedea Recomandarea Rec(2003)13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, adresată statelor membre cu privire la difuzarea de către mass-media a informaţiilor legate de procedurile penale, pct. 21 din prezenta hotărâre.

Full & Egal Universal Law Academy