©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
Cauza Bereczki împotriva României
(Cererea nr. 25830/08)
HOTĂRÂREA
Strasbourg
din 26 aprilie 2016
Definitivă
din 26.07.2016
Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Bereczki împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din:
András Sajó, președinte, Boštjan M. Zupančič, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc judecători, și Françoise Elens-Passos, grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 15 martie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 25830/08) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Iosif Bereczki („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 martie 2008, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Guvernul român („Guvernul“) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul, autorizat să se reprezinte pe sine în prezenta procedură, s-a plâns de o încălcare a principiului imparțialității prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție în fața Tribunalului Bihor.
4. La 27 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1939 și locuiește în Oradea.
6. Din 1994, reclamantul face parte din corpul experților contabili și al contabililor autorizați din România. Din acest motiv, el a fost în mod regulat desemnat de instanțele din circumscripția Curții de Apel Oradea pentru a efectua expertize judiciare contabile.
7. La 23 august 2005 a trimis un memoriu președintelui Curții de Apel Oradea reclamând faptul că, din septembrie 2000, nu mai fusese desemnat în niciun dosar. El a criticat funcționarea Biroului local pentru expertize tehnice juridice și contabile al Tribunalului Bihor („biroul“). El a acuzat biroul că l-a înlăturat arbitrar de pe lista experților pe motiv că un magistrat al tribunalului fusese condamnat pentru corupție în urma unei plângeri introduse în septembrie 2000 de către reclamant, care acționa în calitate de expert pe lângă această instanță.
8. La 30 august 2005, biroul îl informa pe reclamant că nu era înscris pe lista experților judiciari ai biroului. El a precizat că, la nivel local, pentru a evita ca experții desemnați să refuze efectuarea expertizelor solicitate, se convenise cu filiala județeană a experților contabili („filiala“) să nu se afle pe lista biroului decât experții care își exprimaseră în scris disponibilitatea de a efectua expertize judiciare. Dar, potrivit președintelui tribunalului și expertului însărcinat cu coordonarea biroului, care au semnat împreună scrisoarea, reclamantul ar fi omis să-și exprime opțiunea în scris.
9. La 14 octombrie 2005, în răspunsul la un memoriu adresat de reclamant, filiala a confirmat că acesta își exprimase în scris disponibilitatea de a efectua expertize contabile judiciare în domeniul agriculturii și al serviciilor și că, prin urmare, filiala trimisese biroului numele reclamantului pentru a fi înscris pe lista experților.
10. La 22 decembrie 2005, reclamantul a sesizat Curtea de Apel Oradea cu o acțiune în contencios administrativ împotriva Ministerului Justiției și a Biroului local pentru expertize al Tribunalului Bihor. Susținând că între luna septembrie 2000 și sfârșitul anului 2005 fusese înlăturat arbitrar de pe lista experților contabili ai biroului, el a cerut să fie din nou înscris și a cerut daune-interese pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit din cauza nedesemnării sale în cauze în această perioadă. Prejudiciul material se ridica, conform afirmației reclamantului, la aproximativ 35 000 euro. El a arătat că din cauza atitudinii discriminatorii a biroului, veniturile sale ar fi scăzut drastic și că ar fi fost constrâns să trăiască dintr-o pensie lunară de aproximativ 100 euro.
11. Președintele tribunalului, acționând în numele biroului, a cerut respingerea cererii. A susținut că absența reclamantului de pe lista experților biroului a fost rezultatul atitudinii pasive a acestuia, care ar fi omis a se conforma cererilor filialei și a-și regulariza statutul în cadrul biroului.
12. Reclamantul a solicitat strămutarea cauzei pe motive de suspiciune
legitimă în ceea ce privește magistrații curții de apel. Arătând că una dintre părți era tribunalul, el a considerat că această cauză nu putea fi judecată de curtea de apel. A adăugat, de asemenea, că magistrații tribunalului erau ostili față de el după condamnarea colegului lor în urma plângerii sale penale. Cererea de strămutare a fost respinsă la 10 mai 2006 de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a considerat că „suspiciunea nu era întemeiată“.
13. La 7 iunie 2006, curtea de apel a trimis dosarul pentru examinare pe fond către Tribunalul Bihor.
14. O nouă cerere de strămutare formulată de reclamant, care denunța dublul rol al tribunalului, în același timp judecător și parte, a fost respinsă la 26 ianuarie 2007 de către Înalta Curte care a considerat din nou că nu existau motive de suspiciune.
15. Prin hotărârea din 8 mai 2007, Tribunalul Timiș, deliberând în complet format din judecător unic, a respins acțiunea. Acesta a fost de acord cu argumentele președintelui tribunalului și a concluzionat că neînscrierea pe lista experților a fost rezultatul vinei exclusive a reclamantului.
16. Reclamantul a declarat recurs. Și-a reiterat criticile cu privire la comportamentul arbitrar al biroului. A arătat că obligația de a-și confirma în scris disponibilitatea de a efectua expertize judiciare nu era prevăzută de lege și că în orice caz, se conformase acestei obligații, așa cum reieșea din răspunsul filialei.
17. A treia cerere de strămutare a fost respinsă la 29 noiembrie 2007. La 7 februarie 2008, Curtea de Apel Oradea a respins definitiv recursul.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
18. În pasajele relevante în speță, Ordonanța de Guvern nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară dispune:
Art. 4
„(1) În scopul coordonării și îndrumării, din punct de vedere administrativ și metodologic, precum și al controlului activității de expertiză tehnică judiciară, în cadrul Ministerului Justiției funcționează Biroul central pentru expertize tehnice judiciare.
(2) În cadrul tribunalelor funcționează birouri locale pentru expertize judiciare tehnice și contabile. ”
Art. 11
„(1) Persoana care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 10 este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experții tehnici judiciari, întocmit, pe specialități și pe județe, de Biroul central pentru expertize tehnice judiciare. [...]
(3) Tabelul nominal cuprinzând experții tehnici judiciari, cu datele de identificare, întocmit pe specialități și pe județe, în funcție de domiciliul acestora, se publică anual în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și se transmite birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice și contabile din cadrul tribunalelor. ”
Art. 33
„Birourile locale pentru expertize judiciare tehnice si contabile au următoarele atribuții:
a) țin evidența experților tehnici judiciari și a experților contabili pe baza listelor publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și a comunicărilor primite de la Biroul central pentru expertize tehnice judiciare;
b) recomandă organelor prevăzute la art. 2 experți sau specialiști care pot efectua expertize judiciare în condițiile prevăzute de lege; [...]
Întocmirea lucrărilor financiar-contabile aferente activității de expertiză tehnică și contabilă revine compartimentelor financiar-contabile din cadrul tribunalelor [...] ”
19. În temeiul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, președintele unei instanțe este responsabil cu administrarea, organizarea și controlul instanței. Dispozițiile relevante din lege prevăd următoarele:
Art. 36
„(1) Tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică [...] ”
Art. 43
„(1) Fiecare instanță judecătorească este condusă de un președinte care exercită atribuțiile manageriale în scopul organizării eficiente a activității acesteia.
(2) Președinții curților de apel și ai tribunalelor exercită, de asemenea, atribuții de coordonare și control ale administrării instanței unde funcționează, precum și ale instanțelor din circumscripție. ”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE
20. Reclamantul pretinde că instanțele care au judecat litigiul său nu ar putea fi considerate drept „o instanță independentă și imparțială“ în sensul art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...] ”
21. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
22. Guvernul invocă inadmisibilitatea cererii pe motivul lipsei unui prejudiciu important pentru reclamant. Apreciază că nimic din dosar nu permite afirmația că rezolvarea litigiului a avut consecințe asupra situației financiare a reclamantului sau asupra vieții sale personale.
23. Acesta arată că reclamantul ar fi putut în continuare să fie desemnat ca expert judiciar dacă și-ar fi exprimat disponibilitatea pentru a efectua astfel de expertize.
24. Guvernul a adăugat că cele două clauze de salvgardare formulate în art. 35 § 3 b) din Convenție nu sunt aplicabile, Curtea pronunțându-se deja cu privire la întrebarea despre independența și imparțialitatea instanțelor naționale. În sfârșit, pretinde că această cauză a reclamantului ar fi trebuit examinată în mod corespunzător de către curtea de apel și de către Înalta Curte.
25. Reclamantul contestă aceste argumente. El susține că biroul l-ar fi înlăturat arbitrar de pe lista experților, cauzându-i astfel un prejudiciu important prin imposibilitatea de a fi desemnat ca expert juridic pentru o lungă perioadă.
26. Conform art. 35 § 3 lit. b) din Convenție:
„3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul
art. 34, atunci când apreciază că: [...]
b) reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin protocoalele sale impune examinarea pe fond a cererii și cu condiția de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanță națională. ”
27. Curtea reține că, în cadrul criteriului admisibilității, problema principală este aceea dacă reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, ceea ce obligă Curtea să evalueze impactul cauzei, din punct de vedere financiar, pentru reclamant [Bock împotriva Germaniei (dec.), nr. 22051/07, 19 ianuarie 2010; Adrian Mihai Ionescu împotriva României (dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010 și Sancho Cruz și alte 14 cauze „Reforma agrară” împotriva Portugaliei, nr. 8851/07, 8854/07, 8856/07, 8865/07, 10142/07, 10144/07, 24622/07, 32733/07, 32744/07, 41645/07, 19150/08, 22885/08, 22887/08, 26612/08 și 202/09, pct. 30, 18 ianuarie 2011].
28. În plus, având în vedere criteriile deduse din jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, pentru a verifica dacă încălcarea unui drept atinge pragul minim de gravitate, este necesară luarea în considerare a următoarelor elemente în special: natura dreptului prezumtiv încălcat, gravitatea incidenței prezumtivei încălcări în exercitarea unui drept și/sau consecințele eventuale ale încălcării asupra situației personale a reclamantului [Gagliano Giorgi împotriva Italiei, nr. 23563/07, pct. 55-56, CEDO (extrase)].
29. Curtea constată, în speță, că între luna septembrie 2000 și data introducerii acțiunii sale în fața instanțelor naționale, la 22 decembrie 2005, reclamantul nu a fost desemnat ca expert judiciar în nicio cauză. Curtea consideră, fără a specula asupra veniturilor pe care activitatea de expert judiciar ar fi putut să le aducă reclamantului, că nedesemnarea sa timp de mai mult de cinci a avut un impact semnificativ asupra activității sale profesionale și, prin urmare, asupra situației sale financiare.
30. Curtea apreciază de asemenea că o examinare cu privire la fondul cererii este justificată, deoarece esența capătului de cerere formulat de reclamant o constituie prezumtiva lipsă de independență și de imparțialitate a instanțelor care au judecat cauza sa.
31. Prin urmare, excepția invocată de Guvern trebuie respinsă.
32. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
33. Reclamantul recunoaște că nu s-a stabilit faptul că judecătorul de la tribunal care a pronunțat hotărârea din 8 mai 2006 ar fi dat dovadă de părtinire împotriva sa. El susține că, indiferent de conduita personală a acestui judecător, faptul că tribunalul a judecat o cauză, fiind totodată parte în aceasta, a creat o situație care a făcut ca temerile sale să fie în mod obiectiv justificate și legitime.
34. Potrivit reclamantului, există o puternică legătură de subordonare între tribunal și biroul pentru expertize. El expune faptul că interesele biroului au fost apărate în fața instanțelor naționale, inclusiv în fața tribunalului, de către însuși președintele acestui tribunal.
35. În sfârșit, reclamantul pretinde că nu a dispus de niciun mijloc eficient pentru a obține strămutarea cauzei, Înalta Curte respingându-i nemotivat cererile repetate.
36. Potrivit Guvernului, nu există nicio legătură de subordonare între tribunal și biroul pentru expertize. În această privință, Guvernul subliniază că nu există nicio prevedere legală în sensul unei astfel de legături, care nu poate fi dedusă din simpla funcționare a acestui birou în cadrul tribunalului, în temeiul art. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 2/2000, și din organizarea contabilității biroului de către serviciul specializat al tribunalului.
37. De altfel, Guvernul subliniază că hotărârea tribunalului a făcut obiectul unui recurs în fața Curții de Apel Oradea.
38. Guvernul a concluzionat că temerile reclamantului cu privire la imparțialitatea tribunalului nu sunt justificate obiectiv.
2. Motivarea Curții
39. Curtea reamintește că principiile generale în materie de imparțialitate a instanțelor naționale sunt expuse în hotărârea Morice împotriva Franței (MC), nr. 29369/10, pct. 73-78, 23 aprilie 2015.
40. În cauza de față, reclamantul recunoaște că nu s-a stabilit faptul că judecătorul de la tribunal care a pronunțat hotărârea din 8 mai 2006 ar fi dat dovadă de părtinire împotriva sa. În consecință, Curtea apreciază că această cauză trebuie examinată din unghiul criteriului imparțialității obiective, și mai cu seamă trebuie stabilit dacă îndoielile reclamantului cu privire la imparțialitatea judecătorilor de la tribunal pot fi considerate justificate în mod obiectiv în circumstanțele cauzei.
41. Guvernul susține că situația denunțată de reclamant ar fi insuficientă pentru a caracteriza lipsa imparțialității obiective a tribunalului, având în vedere că în temeiul ordonanței care reglementează activitatea experților, nu ar exista subordonare între biroul pentru expertize și tribunalul în cauză.
42. Curtea constată că în virtutea Ordonanței de Guvern nr. 2/2000, biroul pentru expertize nu are calitatea de personalitate juridică. Acesta face parte din tribunal iar interesele sale sunt apărate în justiție de către această instanță și reprezentanții săi. Prin urmare, Curtea concluzionează că există o legătură ierarhică între biroul pentru expertize și tribunal, legătură care nu se reduce la simpla organizare a contabilității biroului.
43. Cu toate acestea, în ciuda existenței acestei legături, Curtea constată că nu există nicio dispoziție legală națională privind raporturile dintre magistrații tribunalului și personalul biroului pentru expertize.
44. Având în vedere absența cadrului legal, Curtea apreciază că dreptul intern nu oferă suficiente garanții cu privire la imparțialitatea magistraților tribunalului în exercitarea funcției lor atunci când sunt chemați să se pronunțe în litigii implicând biroul pentru expertize care funcționează în jurisdicția lor.
45. Curtea consideră că nu se poate face abstracție de contextul cauzei, care era de natură să întărească îndoielile reclamantului.
46. În această privință, Curtea ia act că o plângere a reclamantului împotriva unuia dintre judecătorii tribunalului dusese la condamnarea magistratului pentru corupție.
47. Curtea subliniază de asemenea că scrisoarea care îl informa pe reclamant cu privire la motivele lipsei sale de pe lista experților judiciari ai biroului fusese semnată, în numele biroului, de către președintele tribunalului. Acesta din urmă a reprezentat ulterior biroul în fața instanțelor pentru a susține caracterul nefondat al acțiunii reclamantului și a cere respingerea acesteia.
48. În cele din urmă, Curtea constată că întinderea controlului exercitat de curtea de apel era insuficientă pentru a compensa deficiențele procedurii urmate în instanța de judecată. Într-adevăr, această instanță nu a trebuit să se pronunțe asupra lipsei de imparțialitate a tribunalului, din moment ce toate cererile de strămutare a cauzei formulate de către reclamant au fost respinse cu o motivare foarte succintă a Înaltei Curți (a se vedea, de exemplu, Sramek împotriva Austriei, 22 octombrie 1984, pct. 41 și 42, serie A nr. 84 și Hirschhorn împotriva României, nr. 29294/02, pct. 78-81, 26 iulie 2007).
49. Din perspectiva celor menționate anterior, Curtea apreciază că, în speță, reclamantul se putea, în mod legitim, teme de o lipsă de imparțialitate a tribunalului în litigiul cu biroul pentru expertize. Astfel, temerile reclamantului puteau fi considerate ca justificate obiectiv.
50. În consecință, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
51. Invocând art. 14 și 17 din Convenție, reclamantul pretinde că a suferit o discriminare din partea tribunalului sub forma unei atitudini părtinitoare prin comparație cu ceilalți experți contabili.
52. Ținând seama de concluzia la care a ajuns din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție, Curtea nu apreciază necesar să examineze admisibilitatea și temeinicia acestui capăt de cerere.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
53. În conformitate cu art. 41 din Convenție,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă. ”
A. Prejudiciu
54. Reclamantul cere 1 071 832 RON, și anume aproximativ 255 000 EUR, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material care corespunde remunerației pe care ar fi putut să o primească dacă ar fi fost desemnat ca expert judiciar între 2000 și 2005. În plus, cere 200 000 RON, și anume aproximativ 47 600 EUR, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
55. Guvernul consideră că nicio sumă nu poate fi acordată reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, ținând seama de faptul că cererea sa ar avea un caracter speculativ. În ceea ce privește cererea de despăgubire pentru prejudiciul moral, consideră că orice constatare a unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenție ar constitui în sine o reparație echitabilă suficientă.
56. Curtea reamintește că a constatat în speță încălcarea art. 6 § 1 din Convenție ca urmare a nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil. Curtea observă că, atunci când constată încălcarea drepturilor unui reclamant sub acest aspect, art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă român permite revizuirea unui proces în plan intern. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că reparația cea mai potrivită pentru reclamant ar fi, în cazul în care el ar formula o astfel de cerere, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util și cu respectarea cerințelor de la art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Sfrijan împotriva României, nr. 20366/04, pct. 48, 22 noiembrie 2007, și S.C. IMH Suceava S.R.L., citată anterior, pct. 56). Prin urmare, nu este necesar să acorde reclamantului o sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat, ținând seama de încălcarea constatată mai sus. Pronunțându-se astfel în echitate, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 3 600 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
57. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate, fără a preciza totuși dacă este vorba despre procedura națională sau despre procedura în fața Curții și fără a trimite documente justificative.
58. Guvernul consideră că această cerere a reclamantului trebuie respinsă ca neîntemeiată.
59. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor (Morice, citată anterior, pct. 186). În speță, ținând seama de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
C. Dobânzi moratorii
60. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție;
2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;
3. hotărăște că nu este necesară examinarea admisibilității și temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 14 și art. 17 din Convenție;
4. Hotărăște
a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 3 600 EUR (trei mii șase sute de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, care va fi convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plății;
d) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 26 aprilie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Françoise Elens-PassosAndrás Sajó
GrefierPreședinte
La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:
– opinia concordantă a judecătorului Zupančič;
– opinia concordantă a judecătorului Kūris.
A.S.
F.E.P.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI ZUPANČIČ
(Traducere)
1. Sunt de acord cu concluzia colegilor mei cu privire la soluția dată acestei cauze, în care întrebarea cheie era imparțialitatea obiectivă a judecătorilor tribunalului și a biroului pentru expertize atașat acestei instanțe.
2. Cauza, cu toate acestea, prezintă un alt aspect interesant. Este necesar să se sublinieze de la început că desemnarea în funcția de contabil agreat atașat unui birou sau altuia pentru expertize nu poate fi niciodată un drept. Cineva poate candida la astfel de funcții de expert contabil, dar persoana respectivă nu are cu siguranță dreptul de a fi desemnată. Prin urmare, o astfel de desemnare depinde în mod esențial de bunăvoința autorităților, adică acestea pot fi de acord sau nu – după placul lor – cu desemnarea unui candidat.
3. Curtea precizează pas cu pas diferența dintre drepturi pe de o parte și privilegii pe de altă parte. Această întrebare a fost pusă pentru prima dată în cauza E.B. împotriva Franței [(MC), nr. 43546/02, 22 ianuarie 2008], în care reclamanta, o lesbiană, considera că a fost victima unei discriminări în cadrul unei proceduri de adopție. În această privință, subliniez că adopția unui copil trebuie să se decidă în funcție de caracteristicile personale ale candidatului la adopție, în interesul superior al copilului. Multe dintre aceste caracteristici nu pot fi menționate precis în scopuri juridice și judiciare, de aceea în mod logic autoritatea care autorizează adopția unui copil de către o persoană anume trebuie în mod necesar să se bucure de o certă discreție în privința deciziei. Aceste elemente imprevizibile neputând fi deci precizate, nu se poate aștepta ca autoritatea care ia decizia să expună, în fiecare caz în parte, toți parametrii deciziei luate.
4. De asemenea, discreția necesară într-un astfel de caz nu implică faptul că procedura – în măsura în care aceasta poate fi separată de problema de substanță, ceea ce nu este totdeauna ușor – poate fi supusă arbitrariului. Aceasta este tocmai concluzia la care s-a ajuns în cauza E.B. împotriva Franței.
5. Chestiuni asemănătoare au fost ridicate și în cauza Boulois împotriva Luxemburgului [(MC), nr. 37575/04, CEDO 2012]. În această cauză, un deținut din Luxemburg contesta refuzul de către comisia penitenciarului privind cererile sale pentru zile libere. Cu toate acestea, legislația din Luxemburg descrie explicit zilele libere pe perioada executării pedepsei ca un privilegiu și nu ca un drept. Curtea a validat această noțiune nouă, în sensul că a considerat că reclamantul din această cauză nu era titularul unui drept la zile libere pe perioada detenției și, în mod implicit, că respectiva comisie din penitenciar nu era obligată a renunța la puterea sa discreționară. Întrebarea privind raționamentul pe care comisia din penitenciar și-a întemeiat decizia nu s-a pus niciodată. Și în acest caz, probabil că ar fi fost imposibil de menționat explicit numeroasele motive care nu puteau fi expuse și care fundamentau refuzul de a acorda zile libere pe perioada detenției în această cauză.
6. În egală măsură au existat cauze de drept constituțional în care o persoană anume care candida la un loc de muncă anume ca funcționar public al unui stat anume s-a confruntat cu un refuz, de exemplu, privind accesul la funcția de notar. Atunci când o astfel de decizie este contestată, există întrebarea dacă autoritatea decizională este obligată nu numai să aplice o procedură nediscriminatorie, dar și să renunțe la puterea sa discreționară. În consecință, în astfel de cazuri, deoarece considerăm că desemnarea într-un astfel de post este un privilegiu și nu un drept, o putere discreționară este întrutotul acceptabilă.
7. Cu toate acestea, nu poate fi acceptabilă atunci când autoritatea decizională gestionează un drept. Recunoașterea sau refuzul unui drept anume trebuie să poată fi justificate pe plan legal și să fie justificate în raționamentul adus în sprijinul hotărârii organului de luare a deciziilor. Cu toate acestea, atunci când suntem în prezența unui privilegiu, dat fiind că un candidat nu are dreptul să fie desemnat, puterea discreționară este acceptabilă și, concomitent, decizia discreționară nu are nevoie nici de precizare, nici de justificare.
8. În cauza noastră, reclamantul a fost desemnat ca expert contabil agreat în 1994; era deci membru al corpului experților contabili agreați din România. Se pare că acesta a lucrat în mod normal în calitate de contabil pentru instanțe din 1994 până în septembrie 2000. El reclama faptul că, de cinci ani, din septembrie 2000 până la 23 august 2005, data când a trimis un memoriu președintelui Curții de Apel Oradea, nu mai fusese desemnat în niciun dosar. Ulterior, și probabil până astăzi, reclamantului i s-a refuzat orice altă desemnare, sub diverse pretexte.
9. Cât despre diferența dintre drepturi și privilegii, este interesant să analizăm situația în speță, în care reclamantul era la început candidat pentru funcția de expert contabil agreat în 1994. La momentul respectiv, el era deci candidat la privilegiul de a fi expert contabil. Cu toate acestea, atât timp cât acest privilegiu i-a fost acordat, acesta s-a transformat într-un drept dobândit de a fi și de a continua să fie un expert contabil agreat. Cu alte cuvinte, avem aici situația inversă a ceea ce se prezenta în cauzele citate anterior în care Curtea s-a pronunțat în trecut, odată ce privilegiul s-a transformat în drept.
10. Este important de observat că ezitările la care un privilegiu poate da naștere nu mai există din momentul în care privilegiul a fost acordat. Prin urmare, se pune întrebarea dacă acest drept dobândit, care a fost anterior un privilegiu, îi este negat reclamantului.
11. Deși nu mai este vorba, în speță, de privilegiul de a deveni un expert autorizat, se pune totuși întrebarea dacă desemnările reclamantului ca expert contabil în noi cauze constituie pentru el un drept – sau, dimpotrivă, trebuie considerate ca noi privilegii acordate din când în când acestuia. Astfel că, de exemplu, s-ar putea pune întrebarea dacă judecătorul și-a folosit în mod arbitrar puterea discreționară de a nu-l desemna pe reclamant într-o cauză anume. Susținem, în această privință, că judecătorul în chestiune alege experții și că nu este obligat să se explice. Judecătorul are puterea discreționară necesară și nu trebuie să expună motivele deciziei sale. Prin urmare, expertul care nu a fost ales nu poate contesta decizia de a nu-l fi desemnat, pentru că, între altele, nu dispune de o decizie motivată de nedesemnare.
12. Deși este perfect acceptabil ca judecătorul să-și folosească puterea discreționară în una sau două cauze, chiar mai multe, schema discreționară devine evidentă când apare într-un număr de situații în care reclamantului, ca în această cauză, i se neagă privilegiul de a fi desemnat ca expert în cauze judiciare pe o durată de cel puțin cinci ani.
13. Curtea concluzionând în prezent că nu există nicio bază legală pentru o astfel de negare, este logic să se presupună că schema în discuție avea un caracter arbitrar și discriminatoriu. Ceea ce, în nedesemnarea unui expert autorizat, poate fi considerat ca fiind negarea unui simplu privilegiu nu mai este astfel într-o situație de negare prelungită. Cu alte cuvinte, reclamantul nu ar fi putut contesta una sau mai multe decizii de a nu-l desemna, însă situația se schimbă atunci când deciziile de a nu-l desemna se repetă pe o perioadă mai lungă.
14. Este mai puțin interesant de analizat modul în care privilegiul inițial din speță a devenit un drept dobândit, deși exercitarea acestui drept în aceste cauze este întotdeauna supusă unei puteri discreționare – adică, într-un caz sau altul de refuz al desemnării era vorba despre un simplu privilegiu. Totuși, pe termen lung, atunci când aceste puteri discreționare lasă să se vadă o negare sistematică, nu mai este vorba despre negarea unui privilegiu special: suntem atunci în fața negării unui drept acordat la început reclamantului în mod general, dar de care a fost ulterior lipsit, prin încălcarea, ca în speța de față, a dreptului la un proces echitabil.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI KŪRIS
(Traducere)
Cu toate că am votat la fel ca distinșii colegi la toate punctele dispozitivului hotărârii, inclusiv punctul 3, nu găsesc deloc justificat ca în această hotărâre (pct. 52), la fel ca în prea multe altele, formula „nu apreciază necesar să examineze [o parte a cererii]“ să fie lipsită de orice fel de motivație explicită. Am evocat această lipsă a motivării în opinia mea parțial separată anexată la hotărârea M.C. și A.C. împotriva României [nr. 12060/12, 12 aprilie 2016 (care nu este încă definitivă)].
Full & Egal Universal Law Academy