©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a patra
CAUZA BJÖRK EIÐSDÓTTIR ÎMPOTRIVA ISLANDEI
(Cererea nr. 46443/09)
Hotărâre
Strasbourg
10 iulie 2012
Definitivă
10/10/2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Björk Eiðsdóttir împotriva Islandei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Lech Garlicki, preşedinte, David Thór Björgvinsson, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, Vincent A. De Gaetano, judecători, şi Lawrence Early, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 iunie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 46443/09 îndreptată împotriva Republicii Islanda, prin care un resortisant islandez, Björk Eiðsdóttir („reclamanta”), a sesizat Curtea la 20 august 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de Hreinn Loftsson şi de Gunnar Ingi Jóhannsson, ambii avocaţi în Reykjavík. Guvernul islandez („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Ragnhildur Hjaltadóttir, din cadrul Ministerului de Interne.
3. Reclamanta a pretins o încălcare a art. 10 din convenţie motivând soluţionarea nefavorabilă a plângerii pentru calomnie formulate împotriva sa de către o persoană care a fost portretizată într-un articol publicat de revista Vikan la 23 august 2007.
4. La 18 octombrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta, Bjork Eiðsdóttir, este resortisant islandez care s-a născut în 1974 şi locuieşte în Reykjavík. La momentul faptelor, lucra ca jurnalist pentru Vikan, o revistă săptămânală.
6. În 2007, a existat o dezbatere publică în media scrisă şi televizată în Islanda dacă reglementările referitoare la cluburile de striptease ar trebui să fie mai stricte sau dacă astfel de cluburi ar trebui să fie interzise. În luna iunie a aceluiaşi an, o revistă numită Ísafold a publicat un articol în care dezbătea legăturile dintre astfel de cluburi şi prostituţie. În articol se susţinea că situaţia dansatoarelor din cluburile de striptease originare din Europa de Est ar putea fi comparată cu traficul de persoane, astfel cum este definit în documentele relevante ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
7. Ulterior, Vikan a publicat în ediţia nr. 31 interviuri cu trei femei din Europa de Est care lucraseră într-un club de striptease numit Goldfinger, deţinut de domnul Y. Acestea declarau că sunt fericite să lucreze pentru domnul Y şi că observaţiile critice făcute despre cluburile de striptease ar putea fi explicate numai prin invidia altor femei. În aceeaşi ediţie, Vikan a publicat interviurile cu două dansatoare de striptease anonime care descriau aspectele negative ale locului lor de muncă, şi anume faptul că aducea cu sine prostituţie şi dependenţă de droguri.
8. Ulterior, Vikan a fost contactat de o tânără islandeză, doamna Z, care s-a oferit să-şi spună povestea. Aceasta era o fostă dansatoare de striptease, care lucrase în mai multe cluburi de striptease, şi, de asemenea, pentru domnul Y. A declarat că s-a simţit ofensată atunci când a auzit că dansul de tip striptease este descris ca o carieră plină de farmec. Doamna Z s-a întâlnit cu reclamanta pentru un interviu, pe care reclamanta l-a înregistrat pe bandă magnetică şi, ulterior, l-a redactat, pe baza înregistrării. Reclamanta a trimis doamnei Z versiunea redactată prin e-mail, pentru a confirma şi pentru a fi de acord să publice povestea. Doamna Z a răspuns afirmativ.
9. La 23 august 2007, Vikan a publicat în ediţia nr. 34 un articol bazat pe interviul realizat de reclamantă cu doamna Z. Partea introductivă făcea referire la articolul menţionat, în ediţia nr. 31. În interviu, doamna Z îşi descria munca sa ca dansatoare de striptease în diverse localuri, în special Goldfinger, deţinut de domnul Y. Articolul, care avea o serie de subtitluri, includea, între altele, descrierea de către doamna Z a prostituţiei, despre care declara că a continuat să se producă nestingherit în aceste localuri, de exemplu la Goldfinger, dependenţa ei de droguri după ce a început să lucreze ca dansatoare de striptease şi ameninţările la care a fost supusă în ce priveşte munca ei. Pe coperta revistei era afişată o fotografie a doamnei Z, fotografie care se afla şi pe prima pagină din interiorul revistei, alături de un editorial al doamnei G.E.A., editorialistul revistei, care se referea la articolul menţionat. Fotografii ale doamnei Z apăreau, de asemenea, pe pagina de titlu a articolului, lângă textul principal şi o fotografie a domnului Y.
10. Alături de ultima fotografie, se menţiona faptul că revista l-a contactat şi i-a cerut părerea despre afirmaţia doamnei Z potrivit căreia acesta „încuraja fetele care muncesc pentru el să practice prostituţia şi a acţionat ca intermediar în acest sens”. În continuare se afirma:
„[Domnul Y] a respins în totalitate aceste afirmaţii. «Pot afirma categoric că niciuna din fetele mele angajate nu a fost încurajată să practice prostituţia. Pe de altă parte, însă, nu pot interzice actele realizate de ele în timpul liber.» Atunci când i s-a spus că s-au raportat acte de prostituţie în interiorul clubului său, răspunsul său a fost că acest lucru nu este, după cunoştinţele sale, adevărat. Este pur şi simplu o uriaşă minciună şi se pare că cei care au succes trebuie să fie întotdeauna calomniaţi. Am încercat întotdeauna să acţionez cât mai corect cu putinţă faţă de fetele mele. Lucrez în această branşă de nouă ani şi nu mi-aş fi păstrat angajaţii dacă le-aş fi cerut să facă ceva împotriva voinţei lor... [Domnul Y] a fost totodată de părere că relatarea de către Vikan a acestor aspecte era rezultatul unor considerente indirecte, întrucât Vikan era publicată de aceeaşi companie ca şi Mannlíf şi Ísafold, împotriva cărora iniţiase acţiuni în justiţie. [Domnul Y] a susţinut categoric că nu ar trebui să fie publicate minciuni despre el sau despre activităţile sale şi, în final, a declarat: «Sper din tot sufletul să nu aveţi nicio problemă din cauza a ceea ce publicaţi în revista dumneavoastră».”
11. La 5 şi la 6 septembrie 2007, domnul Y a formulat, în faţa Tribunalului Reykjavík, o plângere pentru calomnie împotriva reclamantei, împotriva editorului, doamna G.E.A., şi împotriva doamnei Z. În cerere, în care erau descrise cele patru capete de acuzare descrise mai jos, acesta a solicitat ca următoarele afirmaţii publicate de Vikan în ediţia în cauză să fie declarate nule (dauð og ómerk):
Capătul de acuzare nr. 1 [declaraţiile doamnei Z]
A. „Am ajuns să lucrez pentru [domnul Y], dar era multă prostituţie în cluburile acestuia şi se făceau presiuni uriaşe asupra fetelor care lucrau pentru el pentru a se implica în astfel de activităţi.”
B. „[Domnul Y] a fost întotdeauna puternic implicat în prostituţie, care avea loc in interiorul cluburilor sale. După ce a fost interzis dansul privat, prostituţia se desfăşura pur şi simplu în spatele perdelelor, pretinzându-se că se discută privat cu clienţii”.
C. „Variază foarte mult în funcţie de faptul că, pentru servicii, clienţii îi plătesc chiar [domnului Y] sau negociază direct cu fetele...”
D. „Eu mi-am depăşit frica faţă de acei oameni, deşi, bineînţeles, am fost ameninţată cu moartea şi, o vreme, mi-a fost mult prea frică să ies din casă.”
E. „Fetele pe care le angajează vin aici temporar, pentru trei luni, şi sunt tratate ca la închisoare.”
F. „Între timp, ele se află într-adevăr sub arest la domiciliu, în afară de momentele în care li se permite să iasă afară.”
G. „Motivul este că s-a aflat că fetele îşi găsiseră clienţi în afara clubului, fără ca [domnul Y] să primească o cotă din onorariu; el vrea să controleze singur prostituţia.”
Capătul de acuzare nr. 2 [privind comentariile făcute în subtitluri]
A. „Prostituţia, mai degrabă regulă decât o excepţie.”
B. „Ameninţată cu moartea.”
C. „Aduse în Islanda fără să bănuiască ceea ce urma să se întâmple.”
Capătul de acuzare nr. 3
A. „Ameninţată cu moartea dacă spune cuiva.” [Titlu publicat pe prima pagină.]
B. „[Doamna Z] a lucrat ca stripteuză şi îi povesteşte reporterului Vikan totul despre prostituţie şi ameninţările cu moartea.” [Publicat în rezumat, în cuprins.]
C. „[Doamna Z] spune că s-a permis ca prostituţia să continue nestingherit şi că este evidentă în interiorul cluburilor de striptease.” [Publicat în rezumat, în cuprins.]
Capătul de acuzare nr. 4
„[Doamna Z] este incredibil de curajoasă pentru că a îndrăznit să facă un pas înainte şi să-şi spună povestea, deşi a fost ameninţată cu moartea...”
12. Domnul Y a susţinut că răspunderea pentru declaraţiile din capătul de acuzare nr. 1 îi aparţine, în principal, doamnei Z sau, în subsidiar, reclamantei, în calitate de autor al articolului. Cea din urmă era răspunzătoare pentru comentariile din capătul de acuzare nr. 2, iar pârâta G.E.A., în calitate de editor al revistei, era răspunzătoare pentru comentariile din capătul de acuzare nr. 3. În subsidiar, în cazul în care instanţa nu ar fi admis acest capăt de acuzare, domnul Y solicita ca reclamanta să fie considerată răspunzătoare în calitate de autor al articolului la care se face referire în titlu şi al rezumatului în cauză.
13. În plus, domnul Y a solicitat obligarea inculpaţilor, separat şi în solidar, la plata a 5 000 000 coroane islandeze (ISK), cu titlu de daune morale, şi 800 000 ISK pentru a acoperi costul de publicare a hotărârii în cauză în trei ziare şi, de asemenea, în următoarea ediţie din Vikan.
14. Contestând pretenţiile de mai sus, reclamanta şi editorul Vikan au susţinut, între altele:
„Majoritatea oamenilor ar fi de acord că partea vătămată este o persoană controversată date fiind activităţile în care acesta a fost implicat în Reykjavík şi Kópavogur. Dezbaterea privind legătura dintre dansul de tip striptease şi prostituţie persistă nu doar pentru că în străinătate astfel de operaţiuni sunt deseori desfăşurate împreună, în mod deschis şi legal, ci, de asemenea, din cauza naturii acestor activităţi. Drept exemplu despre persistenţa unor astfel de zvonuri în Islanda ar putea fi menţionat un raport privind traficul de persoane în Islanda (actul nr. 7 aflat la dosar) al Ambasadei S.U.A. în Islanda, datând din 2006. La pagina 3 din raport se precizează că, pe durata redactării sale, unui membru al personalului ambasadei i-au fost oferite servicii sexuale la restaurantul Goldfinger. Este un fapt dovedit că funcţionarea localurilor în care se dansează la bară presupune obţinerea de fete, pentru resortisanţii în mare parte străini, pentru a dansa îmbrăcate sumar sau nud în faţa clienţilor localului sau în cabine private şi, după indică termenul, este greu de controlat tot ceea ce se întâmplă în interiorul acelor spaţii închise. În plus, partea vătămată a recunoscut public că au existat incidente la Goldfinger când clienţilor le-au fost oferite servicii sexuale, conform unui interviu cu reclamantul de pe Channel 2, 1 iunie 2007 (actul nr. 6 aflat la dosar). Dată fiind mistica, între altele, care, pentru majoritatea oamenilor, înconjoară astfel de activităţi, precum şi date fiind zvonurile persistente privind prostituţia şi traficul de persoane, inculpaţii au considerat că o discuţie pe acest subiect ar fi de interes şi relevantă pentru publicul larg. Inculpaţii se referă, de exemplu, la ştirile incluse în actul nr. 9 aflat la dosar, care citează o declaraţie a şefului poliţiei din Reykjavík cu privire la licenţa acordată Goldfinger că o anchetă europeană a demonstrat că dansatoarele de striptease sunt supuse diverselor tipuri de abuzuri şi, în multe cazuri, devin victime ale traficului de persoane sau ale altor infracţiuni. Inculpaţii consideră că reclamantul trebuie să accepte şi să tolereze discuţii controversate în ceea ce priveşte funcţionarea Goldfinger... Prezentarea cazului reclamantului este caracterizată, totuşi, de eroarea că acesta pare că se identifică cu funcţionarea tuturor localurilor în care se dansează la bară din Islanda.”
15. În cursul procedurii orale în faţa instanţei, domnul Y şi doamna Z au încheiat un acord, prin care domnul Y îşi retrăgea plângerea. El şi-a menţinut pretenţiile împotriva reclamantei şi a editorului.
16. Prin hotărârea din 4 aprilie 2008, tribunalul a hotărât că unele declaraţii ale doamnei Z erau calomnioase şi că, în principiu, putea fi considerată răspunzătoare, dar plângerea împotriva ei a fost retrasă. În schimb, nu putea fi angajată răspunderea reclamantei şi a editorului şi, prin urmare, tribunalul a respins acţiunea domnului Y împotriva acestora.
17. Domnul Y a formulat recurs împotriva hotărârii la Curtea Supremă.
18. Reclamanta şi editorul şi-au menţinut argumentele prezentate tribunalului şi au contestat faptul că acuzaţiile care au format obiectul plângerii pentru calomnie a domnului Y ar constitui declaraţii calomnioase şi insinuări de aceeaşi natură. În orice caz, cu privire la capătul de acuzare nr. 1, potrivit art. 15 din Legea presei, nu se poate angaja răspunderea inculpaţilor pentru afirmaţiile făcute de doamna Z în interviu, care ar trebui să fie considerată autoarea acestora. În ceea ce priveşte capătul de acuzare nr. 2, subtitlurile respective nu conţineau insinuări la onoarea recurentului sau acuzaţii în sensul că el ar fi organizat acte de prostituţie sau alte activităţi ilicite. Interviul fusese realizat cu doamna Z, care a vorbit fără rezerve despre experienţa ei de a lucra ca dansatoare de striptease într-un număr de localuri de striptease. În redactarea interviului, reclamanta a utilizat subtitluri în scopul de a împărţi textul în capitole pentru clarificare şi pentru a evidenţia fiecare subiect separat. Aceasta a menţionat doar cuvintele persoanei intervievate şi nu a avut nicio contribuţie independentă. Aceleaşi consideraţii se aplică capetelor de cerere nr. 3 şi 4. Condiţiile de angajare a răspunderii în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 50/1993 privind răspunderea civilă delictuală nu au fost îndeplinite. Inculpaţii nu au făcut niciun fel de acuzaţii care să depăşească dreptul lor constituţional la libertatea de exprimare (art. 73 din Constituţia islandeză).
19. Prin hotărârea din 5 martie 2009, Curtea Supremă a respins recursul domnului Y în ceea ce-l priveşte pe editorul revistei. În ceea ce o priveşte pe reclamantă, a admis capătul de acuzare nr. 1, punctele A–C şi E–G, şi capătul de acuzare nr. 2, punctul A. Instanţa a dispus ca reclamanta să plătească recurentului 500 000 ISK [aproximativ 3 000 de euro (EUR)] cu titlu de daune morale şi 400 000 ISK, plus dobândă, cheltuielile de judecată în faţa primei instanţe şi în faţa Curţii Supreme. Hotărârea avea următoarea motivare:
„Principala problemă în litigiul în speţă este dacă inculpaţii sunt răspunzători în baza art. 15 alin. (2) şi (3) din Legea presei nr. 57/1956 pentru declaraţiile pe care [reclamanta] le-a citat de la persoana intervievată şi dacă titlurile şi referinţele pe care inculpaţii le-au creat, despre care au susţinut că au fost redactate în strânsă legătură cu cuvintele folosite de persoana intervievată, intră sub incidenţa prevederilor privind libertatea de exprimare prevăzute de art. 73 din Constituţia islandeză. Motivarea cauzei fiecărei părţi este suficient descrisă în hotărârea recurată. După cum este indicat în aceasta, recurentul şi-a bazat cererea pe anularea comentariilor din capătul de acuzare nr. 1, punctele A–G, pornind de la premisa că acestea conţineau insinuări calomnioase la imaginea sa, care sunt responsabilitatea [reclamantei] în calitate de autor al articolului, a se vedea art. 15 (2) din Legea nr. 57/1956. Pagina de titlu a articolului menţiona că textul a fost scris de [reclamantă]. Aceasta a confirmat în cursul şedinţei de judecată că a fost autorul articolului şi a formulat, de asemenea, subtitlurile. A stabilit formularea subtitlurilor, care, la fel ca articolul, conţineau o redare aproape cuvânt cu cuvânt a declaraţiilor [doamnei Z]. Aceasta era într-adevăr povestea ei [a doamnei Z]. [Reclamanta] a declarat că a înregistrat pe bandă interviul, a folosit înregistrarea drept bază pentru articol şi a trimis rezultatul [doamnei Z]. Ulterior [doamna Z] a confirmat prin e-mail că aceasta reprezenta o redare exactă a poveştii sale. Comparând totuşi manuscrisul interviului şi banda înregistrată, pe de o parte, şi articolul în cauză cu subtitlurile sale, pe de altă parte, este clar că acesta nu este o redare textuală a declaraţiilor persoanei intervievate. Totuşi, este de asemenea clar că [reclamanta ] a redat, în principiu, cu acurateţe fondul spuselor persoanei intervievate. După cum s-a menţionat anterior, aceasta a confirmat ulterior că povestea ei a fost reprodusă cu acurateţe. Întrucât [reclamanta] este, după cum se menţionează pe prima pagină [...], autoarea textului şi a recunoscut că a scris articolul şi subtitlurile, este considerată a fi autoarea articolului şi a subtitlurilor în sensul art. 15 (2) din Legea nr. 57/1956 şi, ca atare, poartă răspunderea pentru munca sa. Nu are nici o relevanţă dacă [doamna Z] poate fi, de asemenea, considerată ca fiind autoarea articolului, în sensul acestei prevederi a legii.
Prin comentariile identificate la punctele A, B, С şi D ale capătului de acuzare nr. 1, se pretinde că recurentul [domnul Y] este vinovat de comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 206 C. pen. [...], organizând spre propriul său folos acte de prostituţie cu fetele care lucrează pentru acesta în localul său şi exercitând presiuni asupra lor în acest scop. Cuvintele folosite la punctele Ε şi F, transmit, totuşi, sugestia că domnul Y le-a lipsit de libertate pe fetele care au lucrat pentru el, ceea ce constituie infracţiune în sensul art. 226 C. pen. Textul principal de sub subtitlul „Prostituţia, mai degrabă regulă decât excepţie” conţinea, între altele, cuvintele menţionate la punctele A şi B din capătul de acuzare nr. 1, precum şi alte acuzaţii referitoare la [domnul Y] şi localul său de striptease, Goldfinger. Este evident din relaţia între textul de bază şi titlu că titlul este îndreptat împotriva [domnului Y]. Acelaşi lucru se aplică pentru titlu cu privire la comentariile din capătul de acuzare sus-menţionat, punctele A, B., С şi G. Comentariile identificate la punctele A, B, C, E, F şi G din capătul de acuzare nr. 1 şi subtitlul la care se face referire la punctul A din capătul de acuzare nr. 2 constituie o încălcare a art. 235 C. pen. Acestea nu constituie expresia unei opinii sau a unor valori, ci situaţii de fapt care nu sunt reglementate de art. 73 din Constituţie, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare. În conformitate cu art. 241 alin. (1) din cod, acestea sunt declarate nule de către instanţă.
Cuvintele menţionate la punctul D din capătul de acuzare nr. 1 au fost îndreptate împotriva unor persoane nespecificate, nu împotriva recurentului [domnul Y]. Subtitlurile de la punctele B şi C din capătul de acuzare nr. 2 au un caracter general; nici textul de sub titlurile respective nu pare să facă trimitere la [domnul Y]. Prin urmare, [reclamanta] este achitată cu privire la capetele de acuzare respective. Cuvintele indicate în capetele de acuzare nr. 3 şi 4 din cerere, pentru care inculpaţii [editorul, G.E.A.] răspund potrivit art. 15 (3) din Legea nr. 57/1956, au, de asemenea, un caracter general şi, prin urmare, sunt achitaţi cu privire la aceste capete de acuzare.
Motivarea şi concluziile prezentei hotărâri vor fi publicate în prima ediţie a Vikan care va apărea după pronunţare. Cu toate acestea, solicitarea recurentului în ceea ce priveşte cheltuielile de publicare ulterioară este respinsă.
În conformitate cu art. 26 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 50/1993 privind răspunderea civilă delictuală, [domnului Y] i se acordă suma de 500 000 ISK, plus dobândă, cu titlu de despăgubiri pentru declaraţiile calomnioase menţionate, sumă care urmează să fie plătită de către [reclamantă]. În conformitate cu cele de mai sus, [reclamanta] este obligată la plata cheltuielilor de judecată în faţa Tribunalului Reykjavík şi în faţa Curţii Supreme [...]. În toate celelalte privinţe, cheltuielile de judecată nu sunt recuperabile.”
II. Dreptul intern relevant
20. Art. 73 din Constituţia Republicii Islanda, Legea nr. 33/1944:
Art. 73
„Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de credinţă.
Orice persoană este liberă să-şi exprime ideile, dar răspunde pentru acestea în faţa instanţei. În lege nu poate fi prevăzută cenzura sau alte limitări similare ale libertăţii de exprimare.
Libertatea de exprimare poate fi restrânsă prin lege numai în interesul ordinii publice sau al siguranţei statului, pentru protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor sau a reputaţiei altora, în cazul în care astfel de restricţii sunt considerate necesare şi în acord cu tradiţiile democratice.”
21. Codul penal – Legea nr. 19/1940 – conţine la capitolul XXV, intitulat „Calomnia şi încălcarea vieţii private”, următoarele prevederi relevante:
Art. 234
„Atingerea adusă reputaţiei altei persoane, prin cuvinte sau orice mijloace, precum şi afirmarea în public a unor astfel de insulte se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.”
Art. 235
„Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate privind o anumită persoană care ar putea aduce atingere onoarei acesteia se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.”
Art. 236
„Relatarea sau imputarea în public de afirmaţii mincinoase a unei fapte determinate asupra căreia o persoană are o mai bună cunoaştere se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la 2 ani.
În cazul afirmaţiilor publicate sau difuzate public, chiar dacă persoana care a difuzat afirmaţiile nu a avut un motiv probabil să le considere reale, fapta se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la 2 ani sau cu amendă.”
Art. 241
„Într-o acţiune de calomnie, afirmaţiile calomnioase pot fi declarate nule la cererea părţii vătămate.
Persoana vinovată de o calomnie poate fi obligată la plata către persoana vătămată, la cererea acesteia din urmă, a unei sume rezonabile pentru a acoperi costurile de publicare a hotărârii, a dispozitivului sau a motivării acesteia, în funcţie de împrejurări, în unul sau mai multe ziare sau publicaţii.”
22. Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 50/1993 privind răspunderea civilă delictuală:
„Persoana care
a. cu intenţie sau din culpă cu prevedere cauzează o suferinţă fizică sau
b. este răspunzătoare pentru producerea unui prejudiciu cu nerespectarea legii împotriva libertăţii, păcii, onoarei sau integrităţii fizice unei alte persoane
poate fi obligată la plata de daune morale către partea vătămată.”
23. Legea presei nr. 57/1956, capitolul V cu privire la răspunderea pentru conţinutul publicaţiilor:
Art. 13
„Împotriva persoanei care publică, distribuie sau este implicată în publicarea sau distribuirea oricărei alte publicaţii decât un ziar sau periodic poate fi angajată răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală în conformitate cu normele generale de drept în cazul în care conţinutul publicaţiei încalcă legea.”
Art. 15
„În ceea ce priveşte răspunderea pentru ziare sau reviste altele decât cele enumerate la art. 14, se aplică următoarele reguli:
Răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală pot fi angajate împotriva autorului în cazul în care acesta este identificat şi are domiciliul în Islanda la momentul apariţiei publicaţiei sau în cadrul jurisdicţiei islandeze la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale.
În cazul în care autorul este neidentificat, răspunderea revine editurii, vânzătorului sau distribuitorului publicaţiei şi, în final, tipografiei care a imprimat sau inscripţionat publicaţia.”
24. Codul Deontologic al Asociaţiei Jurnaliştilor Islandezi include următoarele prevederi:
Art. 1
„Jurnalistul va depune toate eforturile pentru a nu face nimic care să discrediteze profesia sa sau asociaţia profesională, ziarul sau redacţia. Jurnalistul va evita orice acţiuni care ar putea submina opinia publică privind activitatea jurnaliştilor sau care ar dăuna intereselor profesiei. Jurnalistul trebuie să demonstreze întotdeauna corectitudine în relaţiile cu colegii.”
Art. 2
„Jurnalistul este conştient de răspunderea sa personală faţă de ceea ce scrie. El trebuie să aibă în vedere faptul că va fi, în general, privit ca jurnalist în textele scrise şi vorbite, chiar şi atunci când acţionează în afara profesiei sale. Jurnalistul va respecta confidenţialitatea surselor.”
Art. 3
„Jurnalistul va fi atent la modul în care colectează materialele, în care utilizează materialele şi prezentarea acestora şi, în măsura în care este posibil, arată atenţia cuvenită în chestiuni sensibile. Jurnalistul va evita orice acţiuni care ar putea provoca suferinţă inutilă sau dezonoarea.”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie
25. Reclamanta s-a plâns că hotărârea Curţii Supreme islandeze din 28 iulie 2008 a dus la o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu era „necesară într-o societate democratică” şi a încălcat astfel art. 10 din convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
26. Guvernul a contestat acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
27. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
28. Curtea consideră că măsura în litigiu a constituit o „ingerinţă din partea [unei] autorităţi publice” în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, garantat în temeiul art. 10 § 1.
29. Această ingerinţă s-a întemeiat pe art. 235 şi art. 241 alin. (1) C. pen., art. 15 alin. (2) din Legea presei şi art. 26 alin. (1) din Legea privind răspunderea civilă delictuală şi a fost, în acest sens, „prevăzută de lege” în sensul art. 10 § 2.
30. În această privinţă, Curtea observă că, în cursul procedurii de pe rolul său, reclamanta a susţinut în plus, cu referire la criteriul sus-menţionat – „prevăzut de lege” – că, angajându-i răspunderea pentru declaraţiile în litigiu în calitate de „autor”, conform art. 15 alin. (2) din Legea presei, Curtea Supremă a aplicat dreptul intern într-un mod care nu era previzibil. Cu alte cuvinte, deşi nu a susţinut că ingerinţa nu avea o bază legală în dreptul islandez, reclamanta a contestat calitatea legii cu referire la cerinţa de previzibilitate care rezultă din interpretarea autonomă a Curţii privind cerinţa de legalitate în jurisprudenţa sa. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra acestui aspect, care pare să se refere la o chestiune separată ridicată de reclamantă pentru prima dată în observaţiile sale din 8 aprilie 2011, ca răspuns la cele ale Guvernului din 16 februarie 2011.
31. Curtea este în continuare convinsă că ingerinţa a urmărit scopul legitim de a proteja „reputaţia sau drepturile altora”.
32. Rămâne să se examineze dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”.
1. Argumentele părţilor
(a) Reclamanta
33. Reclamanta a susţinut că, deşi s-ar putea argumenta că unele din comentariile publicate au fost mai degrabă declaraţii de fapt decât judecăţi de valoare, e clar că acest lucru nu era un motiv suficient pentru a-i restrânge libertatea de expresie ca jurnalist în temeiul art. 10 din convenţie. Ea a acţionat cu bună-credinţă şi intenţia sa nu a fost să prejudicieze reputaţia domnului Y, ci de a contribui la o dezbatere socială în curs privind funcţionarea cluburilor de striptease. Articolul privea un subiect de interes public deosebit. Prin interzicerea difuzării informaţiilor în cauză, hotărârea Curţii Supreme a dus la o restrângere nejustificată a libertăţii jurnalistice a reclamantei, astfel cum este protejată de art. 10, care nu ar putea fi considerată ca fiind „necesară într-o societate democratică”. Fiind obligată să prezinte probe solide ca dovadă a declaraţiilor doamnei Z, reclamanta a fost confruntată cu o sarcină nerezonabilă, dacă nu imposibilă (Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei, 25 iunie 1992, pct. 65, seria A, nr. 239).
34. În opinia reclamantei, exista o amplă bază faptuală pentru a permite publicarea afirmaţiilor contestate făcute de doamna Z în interviul său.
35. În primul rând, reclamanta a invocat faptul că interviul era legat de o discuţie publică dacă existase prostituţie în clubul de striptease Goldfinger, deţinut şi condus de domnul Y, şi dacă acesta a fost direct implicat în activitatea respectivă. Povestea se baza pe interviul cu o femeie, doamna Z, care lucrase pentru domnul Y şi care avusese o experienţă directă o perioadă lungă de timp în ceea ce priveşte situaţia din cluburile de striptease, inclusiv Goldfinger. În plus, ar trebui să se ţină seama de faptul că, înainte cu câteva săptămâni, Vikan publicase un interviu cu trei femei est-europene care oferiseră o imagine plină de farmec asupra dansului de tip striptease. De asemenea, în aceeaşi revistă, două femei islandeze care aveau experienţă în striptease au fost intervievate anonim, ambele împărtăşind experienţa doamnei Z în ceea ce priveşte prostituţia în cluburile de striptease. În al treilea rând, în cursul procedurilor interne, reclamanta a depus în faţa tribunalului un raport al Ambasadei Statelor Unite ale Americii referitor la infracţiunile de natură sexuală în Islanda, descriind un incident în care unuia din angajaţii săi îi fusese oferit sex pentru bani, atunci când vizita clubul de striptease Goldfinger pentru cercetare. În al patrulea rând, reclamanta a menţionat un raport al şefului poliţiei din Reykjavík, care a obiectat la cererea Goldfinger de reînnoire a licenţei pentru a servi băuturi alcoolice, cu referire la suspiciunea poliţiei privind activităţi ilegale asociate cu localul. Raportul afirma că cercetările au arătat că există o legătură între prostituţie şi cluburile de striptease şi că poliţia a obiectat la reînnoirea licenţei Goldfinger pentru a servi băuturi alcoolice.
36. În plus, reclamanta a menţionat o altă acţiune pentru calomnie [hotărârea Curţii Supreme (nr. 475/2008) din 30 aprilie 2009], deschisă de domnul Y împotriva unei alte reviste în faţa tribunalului aproape simultan cu prezenta cauză. În acţiunea respectivă, fostul portar al clubului Goldfinger (timp de mai mulţi ani) şi co-manager, a depus mărturie în faţa Tribunalului Reykjavík, susţinând că domnul Y a permis ca actele de prostituţie să se petreacă nestingherit în local. Potrivit acestei mărturii, domnul Y a primit jumătate din veniturile obţinute din această activitate. În cauza respectivă, în care Curtea Supremă s-a pronunţat la 30 aprilie 2009, domnul Y a solicitat anularea a opt declaraţii care conţineau afirmaţii că la Goldfinger se produceau în mod frecvent acte de prostituţie. Curtea Supremă a respins cererea domnului Y de a declara nule toate comentariile referitoare acte de prostituţie la Goldfinger. Aceasta s-a datorat faptului că s-a putut stabili că au existat acte de prostituţie în interiorul Goldfinger, deşi în revistă nu s-a susţinut că domnul Y ar fi avut personal de câştigat din activitatea respectivă.
37. Reclamanta a subliniat că domnul Y însuşi a recunoscut în cursul unui interviu televizat, cam în acelaşi timp cu publicarea articolului în litigiu, că au existat incidente legate de prostituţie cărora a trebuit să le facă faţă, deşi nu a explicat în ce mod. O transcriere a interviului a fost prezentată în cursul procedurii naţionale. În acelaşi interviu, domnul Y a admis, de asemenea, că dansatoarele de striptease au fost private de libertate, subliniind că acest lucru era necesar pentru a le proteja de clienţii care ar fi dorit mai mult decât dansuri private. De asemenea, s-a arătat, în cauză, că Ministerul Muncii a solicitat poliţiei să deschidă o anchetă pentru a determina dacă angajatele din cluburile de striptease au fost private de libertate. Reclamanta a adăugat că domnul Y, care conducea activităţile cotidiene ale clubului şi care avea un birou la sediul său, nu ar fi putut să nu cunoască orice activităţi ilegale care ar fi avut loc acolo.
38. Reclamanta a considerat neobişnuit comentariul Guvernului potrivit căruia „Goldfinger funcţiona încă”, deşi dansurile de tip striptease fuseseră interzise în Islanda.
39. Reclamanta consideră că faptele menţionate constituiau un motiv suficient pentru a discuta problema posibilei prostituţii în cluburile de striptease, în mod liber şi deschis.
40. Reclamanta a subliniat faptul că raportul în cauză se baza pe o sursă de încredere, şi anume mărturia directă a unei femei care a contactat revista Vikan şi a dorit să-şi spună povestea. S-a întâmplat după ce aceasta din urmă a citit un interviu în aceeaşi revistă, publicat cu trei săptămâni înainte, cu trei femei est-europene care lucraseră toate pentru domnul Y la Goldfinger, în care au relatat farmecul profesiei. Doamna Z s-a simţit ofensată de modul în care acestea au descris profesia. Nu exista niciun indiciu că reclamanta ar fi acţionat cu rea-credinţă sau că etica jurnalistică ar fi fost încălcată şi reclamanta a obiectat la afirmaţia Guvernului că ar fi fost neglijentă. Cazul nu a fost adus în faţa Comitetului de Etică al Asociaţiei Islandeze de Presă („IPA”). De fapt, IPA şi-a exprimat în mod deschis indignarea faţă de hotărârea Curţii Supreme. Reclamanta a subliniat faptul că interviul face parte dintr-o dezbatere publică în curs în Islanda dacă ar trebui interzise cluburile de striptease. Domnul Y a avut posibilitatea de a comenta articolul, de care el însuşi s-a folosit, şi astfel a negat toate acuzaţiile.
41. Reclamanta, bazându-se pe cauza Selistö împotriva Finlandei (nr. 56767/00, 16 noiembrie 2004), a solicitat Curţii să analizeze dacă domnul Y, care era o figură extrem de controversată şi care deţinea şi conducea o afacere extrem de controversată, era fără îndoială interesat să-şi protejeze reputaţia, astfel încât ar fi putut să fie interesat într-o discuţie pe o problemă importantă de interes public legitim.
42. Reclamanta nu avea niciun motiv să creadă că informaţiile ar putea să nu fie veridice şi, de fapt, a considerat că acestea sunt precise şi corecte. E de necontestat faptul că persoana intervievată a lucrat timp de mai mulţi ani ca dansatoare de striptease, inclusiv pentru domnul Y şi cluburile sale, în special la Goldfinger. Reclamanta nu avea niciun motiv pentru a-l calomnia pe domnul Y. În declaraţia sa în faţa tribunalului, a susţinut că, întrucât afirmaţiile din revistă erau adevărate, nu ar fi putut să fie calomnioase. De asemenea, a depus mărturie în acest sens în faţa instanţei. Cu toate acestea, la prima instanţă, domnul Y a optat să ajungă la un acord cu persoana intervievată, prin care şi-a retras acţiunea împotriva acesteia şi a plătit toate cheltuielile de judecată, rămânând numai în sarcina reclamantei să răspundă la acuzaţia că povestea era falsă şi, prin urmare, calomnioasă.
43. A o face pe reclamantă răspunzătoare pentru calomnie doar pentru că nu a putut prezenta probe solide pentru toate declaraţiile persoanei intervievate a privat-o de dreptul său personal şi ca jurnalist de a disemina informaţii importante de interes public. Hotărârea Curţii Supreme nu a oferit indicii cu privire la modul în care un jurnalist ar fi putut evita să fie răspunzător atunci când raportează sau prezintă un articol despre partea mai întunecată a societăţii. Hotărârea nu a realizat un echilibru corect între dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, pe de o parte, şi interesul domnului Y de a-şi proteja reputaţia, pe de altă parte.
44. În fine, reclamanta a susţinut că valoarea despăgubirii pe care Curtea Supremă a obligat-o să o plătească domnului Y – 1 102 599 ISK, inclusiv dobânzi pentru doi ani, care, conform ratei de schimb din 2007, se ridicau la aproximativ 12 500 EUR – însemnau de cinci ori salariul ei lunar (2 600 EUR), fără a lua în considerare propriile sale cheltuieli de judecată în faţa tribunalului şi în faţa Curţii Supreme. În opinia sa, dimensiunea hotărârii a fost disproporţionată în raport cu scopul urmărit.
(b) Guvernul
45. Guvernul a subliniat, de la început, că, în interpretarea art. 73 din Constituţie, instanţele islandeze s-au bazat în mod tradiţional pe standarde similare cu cele aplicate de Curtea Europeană în interpretarea art. 10 din convenţie şi au luat, de asemenea, în considerare astfel de factori în momentul examinării cauzei de faţă.
46. Guvernul a subliniat că, după cum se poate vedea din hotărârea Curţii Supreme, comentariile despre care s-a constatat că încalcă drepturile domnului Y au fost considerate ca reprezentând mai degrabă declaraţii de fapt decât judecăţi de valoare. Această abordare este pe deplin compatibilă cu jurisprudenţa Curţii Europene.
47. Având în vedere că afirmaţiile că domnul Y ar fi fost vinovat de comiterea de infracţiuni grave au fost prezentate ca fapte, instanţele islandeze s-au bucurat de o marjă mai mare de apreciere în restrângerea libertăţii de expresie a reclamantei decât dacă declaraţiile ar fi constat în judecăţi de valoare.
48. Comentariile publicate în articolul reclamantei trebuie luate în considerare în contextul în care au apărut şi în ceea ce priveşte modul în care au fost prezentate în revista în cauză. Articolul reprezenta povestea principală din revistă şi figura ca titlu pe copertă, în plus fiind subiectul principal al editorialului revistei. Din subtitlurile articolului scris de reclamantă, pe care fără îndoială le-a selectat din povestea persoanei intervievate, frazele „Prostituţia, mai degrabă regulă decât excepţie”, „Ameninţată cu moartea” şi „Aduse în Islanda fără să bănuiască ceea ce urma să se întâmple” erau deosebit de şocante şi aduceau prejudiciu imaginii domnului Y, al cărui nume era menţionat în mod repetat în articol. Chiar dacă reclamanta nu era răspunzătoare pentru comentariile care au apărut pe copertă sau în editorial, întreg contextul şi prezentarea articolului şi a subtitlurilor erau de natură să constituie afirmaţii grave împotriva domnului Y.
49. Guvernul a acceptat faptul că prostituţia şi alte activităţi penale similare reprezintă chestiuni sociale importante şi că era important ca astfel de chestiuni să fie discutate în mod liber în sfera publică. Reprezenta în mod clar o problemă socială de interes public deosebit în Islanda la fel ca şi în alte state europene şi a fost discutată în mod deschis în media islandeză, atât în ziare, cât şi la radio şi televiziune. Au fost aduse amendamente legislaţiei penale islandeze care să prevadă pedepse mai mari, a fost incriminat actul de cumpărare a serviciilor prostituatelor şi s-au cerut planuri de acţiune speciale în cadrul sistemului de aplicare a legii, precum şi un accent mai mare în cooperarea poliţienească internaţională. Au existat anchete şi condamnări în cauzele penale aduse în faţa instanţelor islandeze în ultimii ani care implicau atât prostituţia, cât şi infracţiuni legate de traficul de persoane. Aceste cazuri au suscitat multă atenţie din partea media. Nici domnul Y, nici clubul său nu au avut vreo legătură cu aceste cazuri.
50. Această stare de lucruri nu conferă reclamantei dreptul de a publica afirmaţii false potrivit cărora anumite persoane ar fi comis infracţiuni legate de asemenea activităţi. Astfel, domnul Y nu era obligat să tolereze declararea vinovăţiei sale şi afirmaţiile că veniturile sale ar fi provenit din prostituţie, că a lipsit de libertate femei şi le-a forţat să se prostitueze. Cu alte cuvinte, faptul că a existat o dezbatere publică în ceea ce priveşte problema prostituţiei în cluburi comparabile cu cele conduse de domnul Y nu oferă în sine o bază de fapt pentru afirmaţiile că el ar fi fost vinovat de astfel de infracţiuni. Comentariile cu privire la domnul Y scrise de reclamantă în articol şi contextul acestora nu reprezenta, în mod clar, o contribuţie necesară la dezbaterea publică amintită. Într-adevăr, în hotărârea sa, Curtea Supremă a realizat o distincţie între afirmaţiile generale pe subiect şi comentariile specifice îndreptate împotriva persoanei domnului Y, acestea din urmă neputând fi considerate o contribuţie necesară la dezbaterea publică.
51. Argumentul reclamantei potrivit căruia poliţia a refuzat să prelungească licenţa domnului Y pentru a servi alcool, din motive legate de prostituţie, este, de asemenea, lipsită de vreun fundament sau temei; chiar dacă aceasta ar fi fost cauza, este clar că nu au fost furnizate probe pentru a susţine această afirmaţie. Domnul Y nu a fost nici acuzat, nici condamnat pentru vreuna din infracţiunile descrise în articolul reclamantei, iar restaurantul său, Goldfinger, funcţiona încă.
52. Ar trebui, de asemenea, amintit că domnul Y nu s-a aflat într-o poziţie în care s-ar fi putut aştepta să accepte critici aspre sau afirmaţii în legătură cu o dezbatere publică pe probleme sociale. Acesta nu era implicat în politică şi nu deţinea o funcţie publică. În plus, activitatea restaurantului său nu era de natură să justifice faptul că domnul Y trebuia supus unei condamnări mai aspre decât orice altă persoană. Nu fusese condamnat pentru vreo infracţiune, aşa cum se sugerează în articolul scris de reclamantă, şi ar trebui să i se asigure aceeaşi protecţie vieţii sale private ca şi celorlalte persoane particulare.
53. Guvernul a obiectat puternic la argumentul reclamantei potrivit căruia, în opinia sa, domnul Y era deja un personaj extrem de controversat, cu legături cu diverse persoane controversate, aşa că ea s-ar fi bucurat de o libertate mai mare, în calitate de jurnalist, de a publica declaraţii cu privire la vinovăţia acestuia decât în cazul altor persoane particulare. Nu există principii de acest tip care ar putea fi deduse din jurisprudenţa Curţii. Conceptul „persoane extrem de controversate” nu corespunde nici unei categorii de persoane care să merite mai puţină protecţie împotriva încălcării vieţii private şi a reputaţiei de către media.
54. Atitudinea reclamantei faţă de domnul Y pare să pună la îndoială faptul că ea a acţionat cu bună-credinţă şi ca un jurnalist responsabil. În opinia acesteia, declaraţiile cu privire la domnul Y pe care le obţinuse de la doamna Z nu necesitau investigaţii suplimentare sau confirmarea din alte surse.
55. Guvernul nu a susţinut că reclamanta ar trebui să fie obligată să probeze dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăţia domnului Y în ceea ce priveşte acuzaţiile. Cu toate acestea, declaraţiile au fost publicate fără încercările necesare de a le verifica prin cercetare şi fără a consulta alte surse de încredere sau a efectua o investigaţie pentru a stabili o bază mai solidă în susţinerea afirmaţiilor doamnei Z. Referirile făcute de reclamantă la alte materiale relevante privind prostituţia în cluburile de striptease nu au evidenţiat faptul că ea ar fi luat vreo iniţiativă pentru a verifica aceste declaraţii şi pentru a furniza informaţii corecte şi de încredere.
56. Aducând în sprijin hotărârea Curţii Ruokanen şi alţii împotriva Finlandei (nr. 45130/06, pct. 48, 6 aprilie 2010), Guvernul a susţinut că domnul Y ar trebui să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie în temeiul art. 6 § 2 din convenţie.
57. Guvernul a susţinut, în continuare, că reclamanta nu a respectat îndatoririle jurnalistice identificate de Curte în jurisprudenţa sa şi că, în împrejurările din speţă, ar fi dat într-adevăr dovadă de neglijenţă. Ea nu a fost capabilă să verifice sau să prezinte probe pentru afirmaţiile false cuprinse în comentariile doamnei Z. Când a devenit evident faptul că nu a putut descoperi o bază de fapt pentru afirmaţiile doamnei Z împotriva domnului Y, ea ar fi trebuit să asigure prezentarea comentariilor doamnei Z în mod corespunzător. Guvernul a făcut, de asemenea, referire la art. 3 din Codul de Etică al Asociaţiei Jurnaliştilor din Islanda (a se vedea supra, pct. 24).
58. În cazul în care s-ar accepta ca un jurnalist să nu aibă obligaţia de a verifica declaraţiile făcute de sursele sale publicându-le doar ca citate directe, acest lucru ar submina principiul important că jurnaliştii ar trebui să dovedească grijă în colectarea, utilizarea şi prezentarea materialului.
59. Guvernul a contestat aşadar argumentul reclamantei, potrivit căruia independenţa media ar fi subminată în cazul în care aceştia ar putea fi traşi la răspundere pentru citarea comentariilor făcute de terţe părţi. Acesta este, într-adevăr, rolul, precum şi dreptul media, de a disemina informaţii şi opinii personale. Cu toate acestea, media se supune condiţiei ca utilizarea, prezentarea şi contextul în care astfel de informaţii sunt publicate să îndeplinească cerinţele unui jurnalism responsabil. Reclamanta din cauza de faţă nu a reuşit să îndeplinească aceste cerinţe.
60. În opinia Guvernului, restricţia incriminată privind exercitarea de către reclamantă a libertăţii de exprimare, a corespuns, în acest caz, unei necesităţi sociale presante şi a fost justificată de motive pertinente şi suficiente. Întrucât a publicat false afirmaţii că domnul Y a comis infracţiuni grave, erau în joc importante drepturi individuale legate de viaţa privată, onoare şi reputaţie. Obligaţia pozitivă a statului pârât de a proteja prin lege aceste drepturi individuale a constituit un interes public important pentru instanţele naţionale atunci când au realizat, în cadrul marjei lor de apreciere, un echilibru corect între interesele concurente.
61. În fine, trebuie subliniat faptul că măsurile au fost proporţionale cu scopul legitim urmărit. Cuantumul despăgubirii pe care reclamanta a fost obligată să o plătească s-a stabilit în deplină compatibilitate cu practica judiciară internă. În niciun caz nu a fost deosebit de costisitor pentru aceasta.
2. Motivarea Curţii
(a) Principii generale
62. În hotărârea Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, CEDO 2004 XI, Curtea a rezumat principiile generale ale jurisprudenţei sale:
„68. Verificarea «necesităţii într-o societate democratică» impune Curţii să stabilească dacă ingerinţa în cauză a corespuns unei «nevoi sociale stringente». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când stabilesc dacă există o astfel de nevoie, dar aceasta merge mână în mână cu un control european, în ceea ce priveşte atât legislaţia, cât şi hotărârile care o aplică, inclusiv cele pronunţate de o instanţă independentă. Prin urmare, Curtea este împuternicită să pronunţe o hotărâre definitivă privind problema dacă o «restricţie» poate fi reconciliată cu libertatea de exprimare protejată de art. 10 [a se vedea, între alte autorităţi, Perna împotriva Italiei (MC), nr. 48898/99, pct. 39, CEDO 2003-V, şi Association Ekin împotriva Franţei, nr. 39288/98, pct. 56, CEDO 2001-VIII].
69. Sarcina Curţii, în exercitarea funcţiei sale de supraveghere, nu este să înlocuiască instanţele interne competente, ci mai degrabă să examineze în temeiul art. 10 deciziile pe care acestea le-au adoptat în temeiul puterii lor de apreciere [a se vedea Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, pct. 45, CEDO 1999–I]. Acest lucru nu înseamnă că verificarea se limitează la a stabili dacă statul pârât şi-a exercitat puterea discreţionară în mod rezonabil, cu atenţie şi cu bună-credinţă; sarcina Curţii este de a analiza ingerinţa incriminată în lumina cauzei în ansamblu, inclusiv conţinutul comentariilor atribuite reclamanţilor şi contextul în care au fost făcute (a se vedea News Verlags GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 31457/96, pct. 52, CEDO 2000-I).
70. În special, Curtea trebuie să stabilească dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa au fost «relevante şi suficiente» şi dacă măsura luată a fost «proporţională cu scopurile legitime urmărite» (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004-VI). Procedând astfel, Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale, bazându-se pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante, au aplicat standarde conforme principiilor prevăzute de art. 10 (a se vedea, între multe alte autorităţi, Zana împotriva Turciei, hotărârea din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, p. 547-548, pct. 51).”
63. În plus, după cum s-a afirmat şi în Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior (idem, pct. 71), libertatea de exprimare nu se aplică doar „informaţiilor” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, ci şi celor care ofensează, şochează sau deranjează. După cum prevede art. 10, această libertate este supusă unor excepţii, care trebuie, totuşi, să fie interpretate strict, iar necesitatea unor astfel de restricţii trebuie să fie stabilită în mod convingător [a se vedea, între alte autorităţi, Jersild împotriva Danemarcei, hotărârea din 23 septembrie 1994, Seria A, nr. 298, p. 23-24, pct. 31; Janowski împotriva Poloniei (MC), nr. 25716/94, pct. 30, CEDO 1999–I; Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (MC), nr. 23118/93, pct. 43, CEDO 1999–VIII;. Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 45, CEDO 2007–IV].
64. În recenta hotărâre a Marii Camere în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei [(MC), nr. 39954/08, pct. 83, 7 februarie 2012)], Curtea a reamintit faptul că dreptul la protecţia reputaţiei este un drept protejat de art. 8 din convenţie ca parte a dreptului la respectarea vieţii private [a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004–VI; Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct. 91, CEDO 2004–XI; Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007; şi Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010]. Cu toate acestea, după cum a subliniat şi Curtea în hotărârea respectivă, pentru ca art. 8 să fie adus în discuţie, atacul asupra reputaţiei persoanei trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi într-o manieră care să aducă atingere beneficiului personal de dreptul la respectarea vieţii private (a se vedea, de asemenea, A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009; şi Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 49, CEDO 2004‑VIII).
65. Un factor central pentru analiza Curţii în prezenta cauză îl reprezintă funcţia esenţială pe care presa o îndeplineşte într-o societate democratică. Deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi şi necesitatea de a preveni divulgarea de informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi de a transmite – într-un mod compatibil cu obligaţiile şi responsabilităţile sale – informaţii şi idei cu privire la toate chestiunile de interes public. Nu doar presa are sarcina de a transmite astfel de informaţii şi idei: publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi. În plus, Curtea este conştientă de faptul că libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibilul recurs la o doză de exagerare sau chiar de provocare. În cazuri precum cel de faţă, marja de apreciere naţională se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să-şi exercite rolul său vital de „câine de pază” în transmiterea de informaţii de interes public deosebit [a se vedea Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59 şi 62, CEDO 1999–III; Tønsbergs Blad AS şi Haukom împotriva Norvegiei, nr. 510/04, pct. 82, 1 martie 2007, cu referirile acolo făcute].
(b) Aplicarea acestor principii prezentei speţe
66. Curtea notează, după cum a observat Curtea Supremă în susţinerea concluziilor tribunalului, că, în declaraţiile în litigiu (citate în capătul de acuzare nr. 1, punctele A-C şi E-G, şi capătul de acuzare nr. 2, punctul A, supra, pct. 11) conţinute în articolul reclamantei, se afirma că, în primul rând, pentru propriul său profit, domnul Y a organizat activităţi de prostituţie în clubul său de striptease, Goldfinger, şi, în acest scop, a exercitat presiuni asupra femeilor care lucrau acolo. În al doilea rând, se susţine că ar fi lipsit de libertate femeile care au lucrat pentru el. Aceste afirmaţii implicau acuzaţia că ar săvârşit infracţiuni prevăzute la art. 206, respectiv 226 C. pen. În conformitate cu art. 241 (1) din cod, Curtea Supremă a hotărât că declaraţiile sunt nule. Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune la îndoială evaluarea Curţii Supreme potrivit căreia afirmaţiile erau calomnioase, iar motivele pe care s-a bazat au fost relevante pentru scopul legitim de a proteja drepturile şi reputaţia domnului Y.
67. În ceea ce priveşte întrebarea ulterioară dacă motivele respective au fost suficiente în sensul art. 10, Curtea trebuie să ia în considerare contextul global în raport cu care au fost publicate declaraţiile. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia portretizarea făcută de reclamantă domnului Y în articolul său „nu reprezenta, în mod clar, o contribuţie necesară la dezbaterea publică amintită”. Faptul că o publicaţie se referă sau nu la o problemă de interes public ar trebui să depindă de o evaluare mai amplă a subiectului şi a contextului publicării (Tønsbergs Blad AS şi Haukom, citată anterior, pct. 87). În această privinţă, trebuie remarcat că, mult înainte de publicarea, la 23 august 2007, a articolului reclamantei, exista o dezbatere publică în curs în media scrisă şi televizată islandeză privind înăsprirea reglementărilor referitoare la cluburile de striptease sau interzicerea totală a unor astfel de cluburi. O altă revistă, Ísafold, a publicat, în iunie 2007, un articol privind legăturile dintre astfel de cluburi şi prostituţie, susţinând că situaţia dansatoarelor din cluburile de striptease originare din Europa de Est era comparabilă cu traficul de persoane. Ulterior, Vikan a publicat interviuri cu trei femei din Europa de Est care lucraseră în clubul domnului Y, Goldfinger şi care au declarat că sunt fericite să lucreze pentru el şi că observaţiile critice despre cluburi de striptease ar putea fi explicate numai prin invidia altor femei. În aceeaşi ediţie, Vikan publica interviurile anonime a două dansatoare de striptease care descriau prostituţia şi dependenţa de droguri drept aspecte negative ale locului lor de muncă. Ca reacţie la portretul pozitiv al activităţii transmis de cele trei femei, doamna Z a contactat Vikan pentru a-şi oferi povestea ei despre propria experienţă de a lucra ca dansatoare de striptease în diferite cluburi de striptease, inclusiv pentru domnul Y, la Goldfinger. În opinia Curţii, care, de altfel, nu pare să fie contestată, nu poate exista nicio îndoială că articolul reclamantei în ansamblul său se referea la o chestiune de interes public deosebit în Islanda, ca şi în alte state europene. Cu toate acestea, nu reiese din motivarea Curţii Supreme că această consideraţie ar fi contat şi ar fi avut vreo greutate sau relevanţă, în evaluarea sa.
68. Curtea consideră că, implicându-se în acest tip special de activitate şi ţinând totodată seama de preocuparea publică legitimă evidenţiată la pct. 67 supra, domnul Y trebuia să ia în considerare că, în mod inevitabil şi conştient, a pătruns pe domeniul public, iar faptele sale vor fi mai atent şi deschis controlate. Limitele unei critici admisibile trebuie aşadar să fie mai mari decât în cazul unei persoane particulare sau al unui lucrător obişnuit (a se vedea, mutatis mutandis, Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 94, CEDO 2005–II;. Timpul Info–Magazin şi Anghel împotriva Moldovei, nr. 42864/05, pct. 34, 27 noiembrie 2007).
69. Controlul mai atent din partea Curţii se impune atunci când, precum în cauza de faţă, măsurile luate sau sancţiunile impuse de autoritatea naţională sunt capabile să descurajeze participarea presei la dezbateri privind chestiuni de interes public legitim [a se vedea Jersild, citată anterior, p. 25-26, pct. 35; şi Bergens Tidende şi alţii împotriva Norvegiei, nr. 26132/95, pct. 52, CEDO 2000–IV, Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom, citată anterior, pct. 88; a se compara MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 150 şi 155, 18 ianuarie 2011; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), 40660/08 şi 60641/08, pct. 106–107, 7 februarie 2012; Axel Springer AG, citată anterior, pct. 87-88, 7 februarie 2012].
70. Curtea observă, în acest sens, că protecţia dreptului jurnaliştilor de a transmite informaţii cu privire la probleme de interes general impune ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă şi pe o bază de fapt corectă şi să ofere informaţii „de încredere şi precise” în conformitate cu etica jurnalistică [a se vedea, de exemplu, Goodwin, citată anterior, p. 500, pct. 39;. Fressoz şi Roire, citată anterior, pct. 54-I; Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 65; McVicar împotriva Regatului Unit, nr. 46311/99, pct. 73, CEDO 2002–III; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 78, CEDO 2004–XI]. Potrivit art. 10 § 2 din convenţie, libertatea de exprimare aduce cu sine „îndatoriri şi responsabilităţi”, care se aplică totodată şi în ceea ce priveşte aspectele de interes public deosebit. Aceste „îndatoriri şi responsabilităţi” au relevanţă atunci când este vorba despre problema atacării reputaţiei unei anumite persoane şi încălcarea „drepturilor altora”. Astfel, se impun motive speciale înainte ca media să poată fi scutită de obligaţia sa obişnuită de a verifica declaraţiile de fapt prin care sunt calomniate persoane particulare. Dacă există astfel de motive depinde în special de natura şi gradul calomniei în cauză şi măsura în care cei din media pot considera în mod rezonabil că sursele lor sunt de încredere în ceea ce priveşte afirmaţiile (a se vedea, între alte autorităţi, McVicar, citată anterior, pct. 84, CEDO 2002-III; Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 66; Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 78).
71. Curtea constată că, în speţă, nu există astfel de motive speciale, cum sunt descrise mai sus. Curtea va lua în considerare articolul incriminat ca ansamblu şi va avea în vedere în special cuvintele utilizate în părţile în litigiu ale articolului şi contextul în care acesta a fost publicat, precum şi modul în care a fost redactat [a se vedea Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), nr. 26682/ 95, pct. 62, CEDO 1999–IV]. Curtea trebuie să analizeze dacă reclamanta a acţionat cu bună-credinţă şi a respectat obligaţia jurnalistică obişnuită de a verifica o afirmaţie factuală. Această obligaţie impune ca reclamanta să se întemeieze pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă care să poată fi considerată proporţională cu natura şi gradul afirmaţiilor, având în vedere faptul că, cu cât mai gravă este afirmaţia, cu atât mai solidă trebuie să fie baza factuală (a se vedea Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 78).
72. În primul rând, Curtea reţine că, potrivit concluziilor Curţii Supreme, afirmaţiile în litigiu constau în declaraţii de fapt, nu în judecăţi de valoare, şi imputarea unui comportament infracţional unei anumite persoane, domnul Y. Curtea nu reţine niciun motiv pentru a nu fi de acord cu această evaluare şi consideră, de altfel, că acuzaţiile au fost de o astfel de natură şi gravitate încât să poată aducă atingere considerabil onoarei şi reputaţiei acestuia.
73. Pe de altă parte, se acceptă faptul că declaraţiile în litigiu proveneau de la persoana intervievată, doamna Z (a se compara Ruokanen, citată anterior, pct. 47). Aceasta a contactat-o pe reclamantă pentru a-i fi publicată relatarea experienţei sale personale privind profesia în cauză, inclusiv la momentul în care domnul Y era angajatorul său. Potrivit concluziilor Curţii Supreme, atunci când s-a comparat manuscrisul interviului şi banda de înregistrare a interviului, era clar că articolul nu reprezenta o redare cuvânt cu cuvânt, dar, cu toate acestea, reprezenta, în cea mai mare parte, o redare exactă a substanţei declaraţiilor doamnei Z, care ulterior a confirmat că povestea ei a fost reprodusă cu acurateţe. Toate, cu excepţia uneia din declaraţiile în litigiu, şi anume subtitlul de la punctul A din capătul de acuzare nr. 2 („Prostituţia, mai degrabă regulă decât o excepţie”) au fost, cu aprobarea doamnei Z, prezentate drept citate. Curtea Supremă nu pare să fi considerat elementul respectiv ca fiind diferit de citatele sus-menţionate (a se vedea supra, pct. 19). Curtea nu vede, la rândul său, niciun motiv pentru a proceda altfel, găsind că este suficient de clar faptul că subtitlul doar reproducea povestea doamnei Z şi opiniile sale [a se vedea Thoma împotriva Luxemburgului, nr. 38432/97, pct. 64, CEDO 2001–III; a se compara Verdens Gang şi Aase împotriva Norvegiei (dec.), nr. 45710/99, CEDO 2001–X].
74. În măsura în care se poate să fi existat un interes legitim în protejarea domnului Y împotriva acuzaţiilor calomnioase în litigiu făcute de doamna Z în interviul său, interesul respectiv a fost, în opinia Curţii, în mare parte conservat prin posibilitatea deschisă acestuia, în temeiul legislaţiei islandeze, de a formula o plângere pentru calomnie împotriva acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Jersild, citată anterior, pct. 35). Aceasta a şi făcut. Curtea consideră ca fiind semnificativ faptul că, după ce doamna Z a depus mărturie orală în faţa Tribunalului Reykjavík, domnul Y a optat să-şi retragă plângerea pentru calomnie şi să plătească cheltuielile de judecată. Curtea nu poate decât să ia act de faptul că, în urma acestei înţelegeri, doamna Z, sursa acuzaţiilor în litigiu, a fost eliminată din calitatea de parte la acţiunea în care domnul Y a continuat să solicite ca reclamanta să răspundă pentru aceleaşi afirmaţii, reducând astfel în mod considerabil orice posibilitate ca reclamanta să le susţină.
75. Reclamanta a prezentat totuşi probe în sprijinul declaraţiilor în litigiu. În afară de faptul că a evaluat credibilitatea relatării directe a doamnei Z, reclamanta a prezentat mai multe dovezi în faţa Tribunalului Reykjavík şi în faţa Curţii Supreme. Acestea includeau, între altele, un incident descris de Ambasada S.U.A. într-un raport privind traficul de persoane în Islanda, în care se descria modul în care unuia din membrii personalului său i-au fost oferite servicii sexuale la restaurantul Goldfinger. În continuare a invocat înregistrarea unui interviu televizat cu domnul Y, difuzat pe Channel 2 la 1 iunie 2007, în cursul căruia a admis că, la Goldfinger, au existat incidente în care clienţilor le-au fost oferite servicii sexuale şi că dansatoarele de striptease au fost private de libertate cu scopul de a le proteja de clienţii care au solicitat forme de divertisment altele decât dansul.
76. Cu toate acestea, deşi a ajuns la concluzia că declaraţiile în litigiu erau mai degrabă afirmaţii de fapt decât judecăţi de valoare şi a hotărât că reclamanta a săvârşit infracţiunea de calomnie, Curtea Supremă a omis, în hotărârea din 5 martie 2009, să analizeze argumentele de fapt sus-menţionate în cazul reclamantei, având în vedere retragerea plângerii domnului Y împotriva doamnei Z. Prin urmare, în opinia Curţii, se poate chiar pune la îndoială dacă reclamantei i-a fost acordată o şansă reală de a se înlătura răspunderea penală, stabilindu-se că a acţionat cu bună-credinţă şi, în cazul afirmaţiilor de fapt, prin stabilirea adevărului acestora (a se vedea Mamère împotriva Franţei, nr. 12697/03, pct. 23, CEDO 2006–XIII; şi Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992, pct. 48, seria A, nr. 236).
77. De asemenea, Curtea a luat act de informaţiile prezentate de reclamantă, şi necontestate de Guvern, privind plângerea pentru calomnie formulată de domnul Y împotriva jurnaliştilor care au scris articolul publicat în Ísafold în iunie 2007 (a se vedea supra, pct. 6), introdusă în paralel cu cea din prezenta cauză. După cum reiese din hotărârea tribunalului din 4 iunie 2008, în cadrul acţiunii respective, cererile sale de a fi declarate nule afirmaţiile că în clubul său ar fi avut loc acte de prostituţie (deşi nu implică faptul că ar fi fost implicat în calitate de intermediar sau altă calitate ori ar fi profitat din aceasta) au fost respinse.
78. Curtea nu poate accepta aşadar argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanta nu a verificat dacă exista o bază factuală pentru acuzaţiile împotriva domnului Y.
79. În continuare, trebuie observat că, în ediţia nr. 34 din Vikan, interviul reclamantei cu doamna Z a fost susţinut de anumite elemente de echilibrare (a se vedea Jersild, citată anterior, pct. 34, şi Bergens Tidende şi alţii împotriva Norvegiei, nr. 26132/95, pct. 58, CEDO 2000–IV). Reclamanta a oferit domnului Y posibilitatea de a comenta articolul ei şi a citat răspunsul [a se vedea Melniciuk împotriva Ucrainei (dec.), nr. 28743/03, CEDO 2005–IX] la afirmaţia doamnei Z potrivit căreia „încuraja fetele care muncesc pentru el să practice prostituţia şi a acţionat ca intermediar în acest sens”. Articolul făcea trimitere la ediţia nr. 31, publicată cu câteva săptămâni înainte. Acesta din urmă conţinea, între altele, interviuri cu trei angajate actuale ale Goldfinger care respingeau comentariile negative făcute despre modul în care se lucrează în localul menţionat. Ar trebui reamintit faptul că metodele de raportare obiectivă şi echilibrată pot varia considerabil, depinzând, între altele, de mediul în cauză; nu este competenţa Curţii, mai mult decât este competenţa instanţelor naţionale, să înlocuiască opiniile proprii cu cele ale presei cu privire la ce tehnici de raportare ar trebui să fie adoptate de jurnalişti (a se vedea Jersild, citată anterior, p. 23-25, pct. 31 şi 34, şi Bergens Tidende şi alţii, citată anterior, pct. 57). Deşi ar fi fost putut cauza un prejudiciu reputaţiei domnului Y, Curtea nu reţine niciun motiv pentru a critica reclamanta că nu s-a distanţat de conţinutul declaraţiilor doamnei Z (Thoma împotriva Luxemburgului, nr. 38432/97, pct. 64, CEDO 2001–III; Standard Verlags GmbH împotriva Austriei, nr. 13071/03, pct. 53, 2 noiembrie 2006).
80. În această privinţă, Curtea reaminteşte că ştirile bazate pe interviuri, editate sau nu, constituie unul din cele mai importante mijloace prin care presa este în măsură să joace rolul său vital de „câine de pază” (a se vedea Observer şi Guardian împotriva Regatului Unit, 26 noiembrie 1991, pct. 59, seria A nr. 216; şi Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 35, seria A nr. 298). În plus, pedepsirea unui jurnalist pentru că sprijină diseminarea declaraţiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta în mod grav contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui avută în vedere decât dacă există motive deosebit de puternice pentru a proceda astfel (a se vedea Jersild, citată anterior, idem). Totuşi, deşi această consideraţie nu pare să fi fost abordată în cadrul motivării Curţii Supreme, Curtea nu este convinsă că ar fi existat astfel de motive puternice, în speţă.
81. Având în vedere toate consideraţiile de mai sus, în special faptul că declaraţiile în litigiu se bazează pe relatarea directă făcută de o altă persoană într-un interviu cu reclamanta, faptul că aceasta din urmă a evaluat credibilitatea relatării menţionate şi a prezentat probe în sprijinul declaraţiilor, Curtea constată, în circumstanţele concrete ale cauzei de faţă, că reclamanta, jurnalistă, nu poate fi criticată pentru faptul că nu ar fi stabilit adevărul afirmaţiilor în litigiu şi e convinsă de faptul că aceasta a acţionat cu bună-credinţă, în mod constant, cu diligenţa aşteptată din partea unui jurnalist responsabil care relatează o chestiune de interes public (a se vedea, de exemplu, Wizerkaniuk împotriva Poloniei, nr. 18990/05, pct. 87, 5 iulie 2011).
82. Cu toate acestea, plângerea pentru calomnie formulată de domnul Y împotriva reclamantei s-a soluţionat printr-o hotărâre a Curţii Supreme care a declarat nule declaraţiile şi a solicitat reclamantei să plătească domnului Y 500 000 ISK (aproximativ 3 000 de euro) cu titlu de daune morale şi 400 000 ISK, plus dobândă, pentru cheltuieli de judecată în faţa Tribunalului Reykjavík şi în faţa Curţii Supreme.
83. În consecinţă, motivele invocate de statul pârât, deşi relevante, nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerinţa invocată a fost „necesară într-o societate democratică”. Curtea consideră că nu a existat niciun raport rezonabil de proporţionalitate între restricţiile care decurg din măsurile aplicate de Curtea Supremă în ceea ce priveşte dreptul reclamantei la libertatea de exprimare şi scopul legitim urmărit.
Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
84. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu material
85. Reclamanţii au solicitat, cu titlu de prejudiciu material, despăgubiri în valoare totală de 1 102 599 krónur islandeze (ISK), acordate de Curtea Supremă, în hotărârea din 5 martie 2009, domnului Y, cu titlu de prejudiciu moral (500 000 ISK) şi cheltuielile de judecată (400 000 ISK), plus dobândă. Utilizând cursul de schimb din 5 septembrie 2007, aceste sume corespundeau sumei de 12 537 de euro (EUR).
86. Guvernul a contestat data propusă de reclamantă pentru cursul de schimb, care, în opinia acestuia, ar trebui să fie 8 martie 2009, data la care aceasta a plătit domnului Y. Potrivit cursului aplicabil la cea din urmă dată, suma pretinsă corespundea sumei de 7 790 EUR.
87. Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului în ceea ce priveşte cursul de schimb şi, convinsă de faptul că a existat o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins, acordă reclamantei 7 790 EUR pentru acest capăt de cerere.
B. Prejudiciu moral
88. Reclamanta a pretins, în continuare, 10 500 000 ISK sau 119 386 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a încălcării convenţiei, generat de hotărârea Curţii Supreme din 5 martie 2009. Procesul prin care a trecut nu a supus-o numai unei grele poveri ca jurnalist care trăieşte dintr-un venit modest, ci a şi suscitat totodată o atenţie considerabilă din partea media. În urma hotărârii menţionate, a devenit un obicei să se facă referire la ea ca la „jurnalistul condamnat”. Un ziar naţional cu un număr mare de cititori a publicat un interviu cu domnul Y, în care acesta a făcut comentarii deosebit de dureroase despre integritatea sa profesională şi despre performanţele sale. Reclamanta şi-a dat demisia de la revista Vikan şi a plecat în străinătate doi ani. Onoarea şi reputaţia sa, atât la nivel personal, cât şi profesional, au avut de suferit. Problema a cauzat reclamantei şi familiei sale dureri şi suferinţe, în plan emoţional si psihologic. Hotărârea Curţii Supreme în care figurează numele ei a fost făcută mediatizată prin publicarea pe Internet.
89. Guvernul a contestat cererea, considerând că o constatare a încălcării de către Curte ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă. În orice caz, dacă în intenţia Curţii ar fi să se acorde o despăgubire materială, suma solicitată ar fi în mod clar excesivă. O sumă mai adecvată ar reprezenta 2 000 EUR, în lumina jurisprudenţei Curţii în cauze similare.
90. Curtea acceptă faptul că reclamanta a resimţit suferinţă şi frustrare ca rezultat al încălcării convenţiei, sentimente care nu pot fi compensate în mod corespunzător prin concluzii în acest sens. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, pentru acest capăt de cerere.
C. Cheltuieli de judecată
91. Reclamanta a mai solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată, totalizând 4 176 713 ISK, pentru următoarele aspecte:
(a) 1 425 088 ISK cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne (916 725 ISK în faţa Tribunalului Reykjavík şi 508 363 ISK în faţa Curţii Supreme).
(b) 2 000 000 ISK cu titlu de onorariu avocat în acţiunea în faţa Curţii;
(c) 751 625 ISK pentru cheltuielile de traduceri în temeiul convenţiei.
La cursul de schimb aplicabil la 5 septembrie 2007, sumelor de mai sus le corespund 16 203 EUR, 22 740 EUR, respectiv 8 546 EUR, în total aproximativ 47 489 EUR, taxa pe valoare adăugată („TVA”).
92. Guvernul a contestat data aleasă de reclamantă şi cursul de schimb, care, în opinia sa, ar trebui să fie data plăţii. Calculate astfel, sumelor le corespund 10 068 EUR, 12 147 EUR, respectiv 4 311 EUR. În plus, Guvernul a considerat că pretenţiile legate de cheltuielile de procedură în faţa Curţii de la Strasbourg sunt excesive.
93. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, având în vedere criteriile de mai sus, documentele aflate în posesia sa şi faptul că numai o parte din pretenţiile legate de costuri au fost susţinute prin documente justificative, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 10 800 EUR la punctul (a), 10 800 EUR la punctul (b) şi 4 200 EUR la punctul (c) (inclusiv TVA).
D. Dobânzi moratorii
94. Curtea a luat act de solicitarea reclamantei de a aplica dobânzi moratorii, în temeiul art. 41, „egale cu rata lunară aplicabilă dobânzii publicată de Banca Centrală a Islandei... până la data plăţii”, care ar trebui să curgă de la 5 martie 2009, data hotărârii Curţii Supreme.
95. Cu toate acestea, Curtea este de părere că dobânda în ce priveşte valoarea prezentelor sume a fost menţinută şi a fost suficient luată în considerare în evaluarea făcută mai sus şi de la pct. 3 lit. (b) din dispozitiv. În conformitate cu practica standard, Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în coroane islandeze la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 7 790 EUR (şapte mii şapte sute nouăzeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu material;
(i) 5 000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 25 000 EUR (douăzeci şi cinci de mii de euro) pentru cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 10 iulie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Lawrence EarlyLech Garlicki
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy