Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIUNEA A PATRA
CAUZA BIMER S.A. c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 15084/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
10 iulie 2007
DEFINITIVĂ
10/10/2007
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Bimer S.A. c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
SirNicolas Bratza, Preşedinte,
DlJ. Casadevall,
DlG. Bonello,
DlK. Traja,
DlS. Pavlovschi,
Dra L. Mijović,
DlJ. Šikuta, judecători,
şi dl T.L. Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 25 mai şi 19 iunie 2007 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 15084/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Bimer S.A. („reclamantul”), o întreprindere de naţionalitate din Republica Moldova, la 7 martie 2003.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl R. Zeglovs, avocat din Riga, Letonia. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul a pretins, în special, că lichidarea magazinului şi a barului său duty-free a constituit o încălcare a drepturilor sale garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). În cadrul acelei Secţiuni, Camera care urma să examineze cauza (articolul 27 § 1 al Convenţiei) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al Regulamentului Curţii.
5. Printr-o decizie din 23 mai 2006, Curtea a declarat cererea admisibilă.
6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii), iar Camera a decis, după consultarea părţilor, că o audiere cu privire la fondul cererii nu a fost necesară (articolul 59 § 3 in fine al Regulamentului Curţii).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
7. Reclamantul, Bimer S.A., este o întreprindere de naţionalitate din Republica Moldova. De la momentul înregistrării, acţiunile sale aparţineau unor investitori din Moldova, America şi Bahamas, ea fiind catalogată ca o întreprindere cu investiţii străine şi, astfel, beneficiind de facilităţi şi garanţii speciale prevăzute de Legea privind investiţiile străine (a se vedea paragraful 24 de mai jos).
1.Contextul cauzei
8. La 10 iunie 1994, a fost promulgat Decretul Preşedintelui nr. 195 („Decretul”). Acest fapt a permis deschiderea şi funcţionarea magazinelor duty-free în punctele de trecere terestră, navală şi aeriană a frontierei vamale. În conformitate cu acest decret, magazinele duty-free aveau dreptul să comercializeze mărfurile importate fără a plăti taxele vamale (a se vedea paragraful 23 de mai jos).
9. La 12 iunie 1997, reclamantul a semnat un contract cu Biroul Vamal Leuşeni, care se află la frontiera între Republica Moldova şi România, privind deschiderea magazinelor duty-free pe teritoriul biroului vamal. Contractul nu conţinea nicio prevedere privind durata lui. Contractul a fost aprobat de şeful Departamentului vamal al Guvernului şi de ministrul Securităţii Naţionale.
10. La 3 iulie 1998 şi 2 decembrie 1998, întreprinderea a obţinut două licenţe pentru deschiderea şi funcţionarea la Biroul Vamal Leuşeni a unui magazin duty-free şi a unui bar duty-free în cadrul magazinului. Licenţele au fost emise în conformitate cu Decretul şi nu conţineau nicio prevedere privind durata lor. Ulterior, reclamantul a procurat echipamentul necesar, a construit clădirile pentru magazin şi bar şi le-a deschis.
2.Schimbarea legislaţiei
11. La 24 aprilie 2002, Parlamentul Republicii Moldova a introdus o modificare la Codul vamal prin care activitatea magazinelor duty-free a fost limitată în viitor la teritoriul aeroporturilor internaţionale şi la bordul aeronavelor care efectuează curse internaţionale (a se vedea paragraful 25 de mai jos).
12. La 18 mai 2002, Departamentul vamal a dispus lichidarea tuturor magazinelor duty-free care nu erau amplasate în aeroporturile internaţionale sau la bordurile aeronavelor care efectuau curse internaţionale („decizia”).
3.Acţiunea judiciară intentată de reclamant împotriva deciziei
13. La 12 iunie 2002, reclamantul, împreună cu alte întreprinderi afectate în mod similar, a intentat o acţiune judiciară împotriva acestei decizii la Curtea de Apel a Republicii Moldova.
14. Reclamantul a susţinut inter alia că temeiurile pe care s-a bazat Departamentul vamal la lichidarea magazinului şi a barului duty-free nu erau enumerate în lista exhaustivă a temeiurilor pentru lichidarea unor astfel de magazine prevăzute în articolul 56 al Codului vamal.
15. Mai mult, în lumina articolului 46 al Legii nr. 780 (a se vedea paragraful 26 de mai jos), noile modificări la Codul vamal nu puteau produce efecte în mod retroactiv şi puteau fi interpretate doar ca limitând deschiderea magazinelor duty-free pe viitor, şi nu ca temei pentru a le lichida pe cele deja înfiinţate.
16. Potrivit reclamantului, această decizie era în contradicţie cu articolul 40 al Legii privind investiţiile străine (a se vedea paragraful 24 de mai jos), care stipula că activitatea întreprinderii cu investiţii străine nu putea fi întreruptă forţat decât prin decizia Guvernului Republicii Moldova sau a instanţei judecătoreşti competente şi numai în cazul în care activitatea acesteia încalcă flagrant prevederile legislaţiei Republicii Moldova şi stipulările documentelor sale de constituire.
17. În continuare, reclamantul a susţinut că, în conformitate cu articolul 43 al Legii privind investiţiile străine (a se vedea paragraful 24 de mai jos), în cazul adoptării unor noi acte legislative mai puţin favorabile, întreprinderile cu investiţii străine aveau dreptul să se conducă de legislaţia anterior în vigoare timp de zece ani. Termenul de zece ani a început să curgă de la data intrării în vigoare a noii legislaţii. Mai mult, al doilea alineat al aceluiaşi articol prevedea expres că întreprinderile cu investiţii străine, care beneficiau de facilităţi vamale în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova anterior în vigoare, aveau dreptul să beneficieze de aceste facilităţi şi după intrarea în vigoare a noii legislaţii.
4.Hotărârea Curţii de Apel a Republicii Moldova
18. La 26 iunie 2002, Curtea de Apel a Republicii Moldova a hotărât în favoarea reclamantului şi a anulat decizia, bazându-se inter alia pe următoarele motive:
„ ... Instanţa consideră că decizia Departamentului vamal nr. 127, din 18 mai 2002, adoptată în scopul aplicării Legii nr. 1022 din 25 aprilie 2002 [privind modificarea Codului vamal], prin care activitatea magazinelor duty-free a fost sistată începând cu 18 mai 2002 ... este ilegală, deoarece este contrară legislaţiei în vigoare.
Legea nr. 1022, din 25 aprilie 2002, prin care a fost modificat articolul 51 al Codului vamal, ... nu prevede sistarea activităţii magazinelor duty-free deja deschise în alte locuri decât aeroporturile şi bordurile aeronavelor.
Mai mult, decizia sus-menţionată [a Departamentului vamal] este contrară articolului 56 al Codului vamal, care nu prevede în lista temeiurilor pentru lichidarea magazinului duty-free temeiul prevăzut în decizie – modificarea legislaţiei.
Curtea consideră că varianta modificată a articolului 51 al Codului vamal nu se poate aplica magazinelor duty-free deja înfiinţate şi care operează, deoarece aceasta ar fi în contradicţie şi cu articolul 46 (1) al Legii privind actele legislative, care stipulează că actul legislativ nu poate avea efect retroactiv sau ultraactiv.
Deoarece reclamanţii sunt întreprinderi cu investiţii străine, Curtea consideră că decizia este contrară articolului 39 (1) al Legii privind investiţiile străine, care prevede că investiţiilor străine li se acordă siguranţă şi protecţie deplină în Republica Moldova.
Mai mult, potrivit articolului 40 al Legii privind investiţiile străine, activitatea reclamantului ... nu putea fi întreruptă forţat decât prin decizia Guvernului sau a instanţei judecătoreşti competente, şi numai în cazul în care activitatea acesteia încălca flagrant prevederile legislaţiei sau stipulările documentelor sale de constituire. Totuşi, decizia în cauză nu conţine nicio referire la vreo încălcare comisă de reclamant şi nu se bazează pe decizia Guvernului sau a instanţei judecătoreşti.
Este necesar a indica că, în conformitate cu articolul 43 (1) al Legii privind investiţiile străine, în cazul adoptării unor noi acte legislative care vor schimba condiţiile de activitate a întreprinderii cu investiţii străine înfiinţate până la adoptarea unor asemenea acte, întreprinderea dată, în termen de zece ani de la data intrării în vigoare a noilor acte legislative, are dreptul să se conducă de legislaţia anterior în vigoare.
Conform alineatului doi al articolului 43 al Legii privind investiţiile străine, investitorii străini şi întreprinderile cu investiţii străine, care beneficiau de facilităţii vamale, fiscale şi de altă natură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova anterior în vigoare, au dreptul să se folosească de aceste facilităţi şi după intrarea în vigoare a noii legislaţii.
...
Instanţa judecătorească consideră că prin această decizie a fost încălcat dreptul reclamantului la proprietate garantat de articolul 46 al Constituţiei, articolele 1, 40 şi 41 ale Legii cu privire la proprietate şi articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.”
19. Departamentul vamal a contestat această hotărâre la Curtea Supremă de Justiţie.
5.Decizia Curţii Supreme de Justiţie
20. La 11 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul Departamentului vamal, a casat hotărârea Curţii de Apel şi a respins cererea reclamantului. Motivele invocate de Curtea Supremă de Justiţie sunt următoarele:
„Prima instanţă, pronunţând o hotărâre în favoarea reclamanţilor, a ajuns la concluzii care se bazează pe o interpretare incorectă a legii, deoarece decizia în cauză nu prevede sistarea activităţii magazinelor duty-free în general, ci doar a activităţii lor în unele locuri.
Prin urmare, concluzia primei instanţe, conform căreia această decizie a avut drept efect sistarea întregii activităţi a investitorilor străini care au deschis aceste magazine şi că, în consecinţă, dreptul lor la siguranţă şi protecţie deplină, prevăzut de articolul 31 al Legii privind investiţiile străine, a fost încălcat, este incorectă.
Articolul 51 al Codului vamal, care a fost modificat prin Legea Nr. 1022 din 25 aprilie 2002, defineşte duty-free drept un regim vamal care constă în comercializarea mărfurilor sub supraveghere vamală, în locuri special amenajate, amplasate în aeroporturile internaţionale şi la bordul aeronavelor.
Prin această prevedere, factorii de decizie au reglementat şi au limitat amplasarea acestor magazine, dar nu au instituit o interdicţie pentru funcţionarea acestora. Prin urmare, motivele invocate de prima instanţă, conform cărora a fost încălcat dreptul investitorilor străini de a-şi desfăşura activitatea, nu au niciun suport legal. Reclamanţii nu sunt împiedicaţi să-şi deschidă magazinele duty-free în locurile permise de lege, şi anume, în aeroporturi internaţionale şi la bordul aeronavelor.
...
Potrivit documentelor de constituire ale acestor întreprinderi, acestea practică diferite genuri de activitate, inclusiv comercializarea mărfurilor în regim duty-free.
Concluzia primei instanţe, potrivit căreia prin decizie a fost încălcat dreptul la proprietate garantat de Constituţie şi legislaţia internaţională, este incorectă, deoarece întreprinderile în cauză au dreptul să deschidă magazine duty-free în alte locuri, după cum este prevăzut de articolul 51 al Codului vamal. Activitatea întreprinderilor nu este întreruptă pe deplin şi nimic nu este luat de la ele.
...
Referirea primei instanţe la articolul 40 al Legii privind investiţiile străine, potrivit căruia activitatea întreprinderii cu investiţii străine poate fi întreruptă forţat doar prin decizia Guvernului sau a instanţei judecătoreşti competente, este incorectă, deoarece decizia nu prevede sistarea activităţii reclamanţilor în general, ci doar a comercializării mărfurilor în regim duty-free. Aceştia pot efectua alte activităţi care sunt prevăzute în documentele lor de constituire.”
21. Curtea Supremă de Justiţie nu s-a expus asupra argumentului reclamantului şi a constatării Curţii de Apel privind aplicabilitatea paragrafului 2 alineatul 2 al articolului 43 al Legii privind investiţiile străine. Decizia sa este irevocabilă.
II.DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
22. Extrasele relevante din Constituţia Republicii Moldova sunt următoarele:
Articolul 46. Dreptul la proprietate privată şi protecţia acesteia
„(1) Dreptul la proprietate privată ... [este] garantat.
(2) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(3) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
...”
23. Decretul Preşedintelui nr. 195 din 10 iunie 1994, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
Articolul 3
„Mărfurile din import, destinate comercializării prin magazinele duty-free ... se exceptează de la plata taxelor vamale;
...
Magazinele duty-free pot fi amplasate numai în incinta punctelor de trecere a frontierei aeriene, terestre şi navale... .”
24. Legea privind investiţiile străine din 1 aprilie 1992, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
Articolul 1. Dreptul aplicabil
..
„3... Actele legislative care contravin prezentei Legi în partea referitoare la investiţiile străine nu sunt aplicabile.
...”
Articolul 35. Facilităţi vamale pentru bunurile aduse
„1. Valorile materiale prevăzute la art. 3 al prezentei Legi, în calitate de bunuri [automobile, echipament, echipament de oficiu, materie primă...] ce constituie aportul la formarea şi majorarea capitalului social al întreprinderii sunt scutite de taxe vamale.
...”
Articolul 36. Facilităţi vamale la importuri şi exporturi
„...
2. Întreprinderea cu investiţii străine se scuteşte de plata taxelor vamale pentru acele bunuri (materie primă, ...), importate pentru a fi folosite la fabricarea articolelor pentru export.”
Articolul 39. Garanţii în caz de naţionalizare sau expropriere a investiţiilor străine
„1. În Republica Moldova investiţiilor străine li se acordă siguranţă şi protecţie deplină.
2. Investiţiile străine nu pot fi expropriate, naţionalizate sau supuse altor măsuri similare decât prin lege sau în temeiul unei legi şi numai în cazul apărării intereselor naţionale, şi cu acordarea unei compensaţii.
3. Compensaţia trebuie să corespundă valorii investiţiei alienate potrivit evaluării, efectuate nemijlocit înainte de momentul în care exproprierea, naţionalizarea sau alte măsuri similare au devenit publice. Ea va fi plătită în termen de trei luni de la momentul aplicării măsurii respective, incluzând dobânda bancară aferentă, calculată până la data plăţii. Suma compensaţiei se plăteşte persoanei împuternicite în valuta în care a fost efectuată investiţia şi poate fi transferată peste hotare neîngrădit.
4. Plata compensaţiei este asigurată de organul de stat împuternicit cu realizarea exproprierii, naţionalizării sau altor măsuri similare. Organul de stat va asigura valoarea şi modul de plată ale compensaţiei, cel târziu până la momentul aplicării sancţiunilor respective. Dacă organul de stat nu dispune de mijloacele financiare necesare, plata compensaţiei se va face de la bugetul de stat.
5. Investitorul afectat are dreptul să ceară, în modul stabilit de legislaţie, verificarea legalităţii exproprierii, naţionalizării sau altor măsuri similare, precum şi a corectitudinii cuantumului compensaţiei.”
Articolul 40. Garanţii în caz de întrerupere forţată şi de suspendare a activităţii
„1. Activitatea întreprinderii cu investiţii străine nu poate fi întreruptă forţat decât prin decizia Guvernului Republicii Moldova, sau a instanţei judecătoreşti competente şi numai în cazul în care activitatea acesteia încalcă flagrant prevederile legislaţiei Republicii Moldova şi stipulaţiile documentelor de constituire a întreprinderii...
2. Dacă din iniţiativa organului administraţiei de stat, în scopul verificării, a fost suspendată activitatea întreprinderii cu investiţii străine şi nu au fost descoperite încălcări ale prevederilor legislaţiei Republicii Moldova şi ale stipulaţiilor documentelor de constituire a întreprinderii, organul respectiv va recupera pierderile suportate de întreprindere, inclusiv profitul ratat. În cazul în care organul administrativ respectiv nu dispune de mijloacele necesare, compensaţia pierderilor se va recupera de la bugetul de stat.
3. Valorile materiale ale investitorului străin care se disponibilizează în legătură cu lichidarea întreprinderii sau retragerea investitorului străin pot fi duse peste hotare fără licenţă.
...”
Articolul 43. Garanţii în legătură cu modificarea legislaţiei
„1. În cazul adoptării unor noi acte legislative care vor schimba condiţiile de activitate a întreprinderii cu investiţii străine înfiinţate până la adoptarea unor asemenea acte, întreprinderea respectivă, în termen de zece ani de la data intrării în vigoare a noilor acte legislative, are dreptul să se conducă de legislaţia Republicii Moldova în vigoare la data înfiinţării întreprinderii.
2. Prevederile punctului 1 nu se extind asupra legislaţiei vamale, fiscale, antimonopol, financiare, monetare de credite, valutare, precum şi asupra legislaţiei care reglementează asigurarea securităţii statului, protecţia mediului înconjurător, ordinii publice, moralităţii şi sănătăţii populaţiei.
Investitorii străini şi întreprinderile cu investiţii străine care beneficiau de facilităţi vamale, fiscale şi de altă natură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova anterior în vigoare au dreptul să se folosească de aceste facilităţi şi după intrarea în vigoare a noii legislaţii. ...”
25. Codul vamal al Republicii Moldova, după cum a fost modificat la 24 aprilie 2002, prevede următoarele:
Articolul 51
„Magazinul duty-free – un regim vamal care constă în comercializarea mărfurilor sub supraveghere vamală, în locuri special amenajate, amplasate în aeroporturile internaţionale şi la bordul aeronavelor. ...”
Articolul 56
„Un magazin duty-free poate fi lichidat dacă expiră termenul de valabilitate al licenţei sale de înfiinţare, dacă licenţa este anulată sau dacă este retrasă în modul stabilit de legislaţie.”
26. Prevederi relevante ale Legii nr. 780 din 27 decembrie 2001 sunt următoarele:
Articolul 46 § 1
„Actul legislativ produce efecte numai în timpul cât este în vigoare şi nu poate fi retroactiv sau ultraactiv.”
27. Acordul între Republica Moldova şi Statele Unite ale Americii privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat la Washington la 21 aprilie 1993, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
Articolul II
„3. (a) Investiţiilor li se va acorda, permanent, un tratament corect şi echitabil, ele beneficiind de protecţie şi siguranţă deplină, şi nu li se va acorda în nici un caz un tratament mai puţin favorabil decât cel prevăzut de dreptul internaţional.
b) Nici una dintre Părţi, în nici un caz, nu va fi împiedicată, prin măsuri arbitrare sau discriminatorii, în dirijarea, operarea, întreţinerea, folosirea, fructificarea, achiziţionarea, extinderea ori dispoziţia investiţiilor. În scopul soluţionării oricărui diferend, conform Articolelor VI şi VII, o măsură poate fi arbitrară sau discriminatorie indiferent de faptul că o parte a dispus sau a exercitat dreptul la o examinare a acestei măsuri în curţile sau tribunalele administrative ale Părţii.
c) Fiecare Parte va respecta orice obligaţie, posibilă a fi asumată, referitoare la investiţii.
...”
Articolul III
„1. Investiţiile nu vor fi expropriate sau naţionalizate fie direct, fie indirect, prin măsuri echivalente exproprierii sau naţionalizării (expropriere) cu excepţia: în scop public; în bază non-discriminatorie; a plăţii unei compensări prompte, adecvate şi efective; şi conform procedurilor stabilite de legile respective şi principiile generale ale tratamentului prevăzut la articolul II 3). Compensarea va fi echivalentă valorii de piaţă a investiţiei expropriate imediat înaintea finalizării acţiunii de expropriere sau înaintea momentului când aceasta a devenit public cunoscută, indiferent de faptul care a intervenit în primul rând; va fi calculată într-o valută liber convertibilă la o rată de schimb predominantă pe piaţă la acea dată; va fi plătită fără întârziere; va include dobânda calculată la o rată comercială rezonabilă de la data exproprierii; va fi complet realizabilă; va fi liber transferabilă.”
28. La 31 iulie 2001, Comisia Parlamentului Republicii Moldova pentru economie, industrie, buget şi finanţe a răspuns la o interpelare a reclamantului privind interpretarea articolului 43 al Legii privind investiţiile străine. În scrisoarea semnată de preşedintele Comisiei, dl N. B., ea a menţionat următoarele:
„Alineatul 1 al articolului 43 prevede că, în cazul adoptării unor noi acte legislative care vor schimba condiţiile de activitate a întreprinderii cu investiţii străine înfiinţată până la adoptarea unor asemenea acte, întreprinderea respectivă, în termen de zece ani de la data intrării în vigoare a noilor acte legislative, are dreptul să se conducă de legislaţia Republicii Moldova în vigoare la data înfiinţării întreprinderii.
Regula de mai sus este o regulă generală, care se referă la orice acte legislative care schimbă condiţiile generale de activitate a întreprinderii cu investiţii străine.
Paragraful 1 al alineatului 2 enumeră tipuri de legislaţie asupra cărora nu se aplică regula din alineatul 1, şi care se aplică chiar din momentul intrării lor în vigoare.
Paragraful 2 al alineatului 2 prevede excepţii la paragraful 1 al alineatului 2. Aceste excepţii se referă doar la facilităţi (înlesniri, scutiri de plăţi etc.), care erau prevăzute în lege la momentul înfiinţării întreprinderii.
Prin urmare, paragraful 2 al alineatului 2 nu contravine prevederilor paragrafului 1 al alineatului 2, ci explică faptul că întreprinderile cu investiţii străine, care beneficiau de facilităţii vamale, fiscale şi de altă natură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova anterior în vigoare, au dreptul să se folosească de aceste facilităţi zece ani după intrarea în vigoare a noii legislaţii.”
29. În observaţiile sale din octombrie 2005, Guvernul a susţinut că scrisoarea de mai sus nu a fost semnată de preşedintele Comisiei pentru economie, industrie, buget şi finanţe a Parlamentului, ci de un membru ordinar al acestei Comisii şi că, în orice caz, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova, aceasta nu putea fi considerată ca o interpretare oficială a articolului 43 al Legii privind investiţiile străine, ci ca o simplă explicaţie. El a solicitat Curţii să nu admită scrisoarea în calitate de probă.
30. Reclamantul a prezentat Curţii o decizie a Curţii de Apel a Republicii Moldova în cauza Bimer S.A. versus Biroul Vamal Ungheni, în care a fost decisă o chestiune similară. În acea cauză, reclamantul a contestat cu succes lichidarea unui alt magazin duty-free al său, care funcţiona la punctul vamal Ungheni, în baza aceloraşi temeiuri ca şi în această cauză. Prin decizia sa irevocabilă din 9 iulie 2002, Curtea de Apel a constatat inter alia că reclamantul avea dreptul să se bazeze pe paragraful 2 alineatul 2 al articolului 43 al Legii privind investiţiile străine şi că articolul 51 al Codului vamal, în varianta modificată, nu putea fi aplicat în cauza reclamantului, deoarece, în conformitate cu articolul 46 al Legii nr. 780, acesta nu putea avea efect retroactiv asupra magazinelor duty-free deschise înainte de adoptarea modificărilor.
ÎN DREPTI.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
31. Reclamantul a pretins că lichidarea magazinului şi a barului său duty-free a constituit o încălcare a dreptului său garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A.Argumentele părţilor
32. Guvernul a susţinut că magazinul şi barul duty-free nu era unicul gen de activitate prevăzut de documentele de constituire ale reclamantului. Prin urmare, ar fi incorect de afirmat că, prin lichidarea magazinului şi a barului duty-free, întreaga activitate a reclamantului a fost sistată.
33. Reclamantul avea dreptul să deschidă magazinul şi barul duty-free în aeroport sau la bordul aeronavelor. În acelaşi timp, reclamantul nu a fost lipsit de bunurile sale, deoarece el putea folosi clădirile fostului magazin duty-free în alte scopuri şi putea vinde mărfurile în regim obişnuit, fără statut de duty-free. Prin urmare, măsura aplicată reclamantului poate fi caracterizată doar ca un control asupra folosirii proprietăţii.
34. Ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului s-a bazat pe noul articol 51 al Codului vamal şi, prin urmare, această măsură a fost prevăzută de lege şi a urmărit interesul public de prevenire sau reducere a numărului abaterilor de natură financiară sau fiscală.
35. Potrivit Guvernului, regimul duty-free de care beneficia reclamantul în baza condiţiilor din licenţele sale nu a inclus „facilităţi vamale, fiscale şi de altă natură”, în sensul paragrafului 2 alineatul 2 al articolului 43 al Legii privind investiţiile străine şi, prin urmare, reclamantul nu se putea baza pe această prevedere şi spera ca legislaţia în vigoare să-i fie aplicată în următorii zece ani.
36. Guvernul a susţinut că „facilităţile vamale, fiscale şi de altă natură” menţionate în paragraful 2 alineatul 2 al articolului 43 s-au referit doar la facilităţile prevăzute în articolele 35 şi 36 ale Legii privind investiţiile străine.
37. De asemenea, el a susţinut că, având în vedere că Legea privind investiţiile străine şi Codul vamal sunt legi organice, urmează a fi aplicată legea mai nouă, adică Codul vamal.
38. În calitate de argument final în sprijinul poziţiei sale, conform căruia regimul duty-free nu include „facilităţi vamale, fiscale şi de altă natură” în sensul paragrafului 2 alineatul 2 al articolului 43, Guvernul a prezentat o scrisoare de la Departamentul vamal care, potrivit lui, era unica instituţie în drept să dea explicaţii asupra legislaţiei vamale. În acea scrisoare, Departamentul vamal şi-a reafirmat poziţia din procedurile naţionale, conform căreia regimul duty-free nu includea „facilităţi vamale, fiscale şi de altă natură” în sensul paragrafului 2 alineatul 2 al articolului 43 al Legii privind investiţiile străine.
39. Reclamantul a susţinut că vânzarea mărfurilor în magazinul şi barul său duty-free era unica sa activitate. El a declarat că Legea privind investiţiile străine prevedea în mod clar că investiţiilor străine li se acordă siguranţă şi protecţie deplină. Aşa prevedea articolul 39 al Legii. În opinia reclamantului, această lege a fost adoptată cu scopul de a încuraja investitorii străini să investească banii lor în economia moldovenească în condiţii de siguranţă şi fără a se teme de o eventuală modificare a legislaţiei sau de o schimbare a cursului politic al Republicii Moldova. În astfel de circumstanţe, ambiguitatea textului privind garanţiile acordate prin această lege ar fi trebuit să fie interpretate în favoarea sa. Dacă statul interpretează contradicţiile din legislaţie în beneficiul său, aceasta constituie o încălcare a principiului legalităţii şi, prin urmare, o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor.
40. Reclamantul a susţinut că legislaţia aplicată în cazul său nu a fost previzibilă şi că, prin urmare, ingerinţa în dreptul său de proprietate nu a fost prevăzută de lege.
41. În special, reclamantul s-a referit la garanţiile prevăzute în articolul 43 al Legii privind investiţiile străine.
42. Mai mult, principiul neretroactivităţii actelor legislative prevăzut în articolul 46 al Legii nr. 780 a fost încălcat de către autorităţi prin aplicarea noului articol 51 al Codului vamal situaţiei magazinelor duty-free deschise în anul 1998.
43. Lichidarea magazinelor duty-free a fost, de asemenea, ilegală, din cauza că a fost efectuată cu încălcarea articolului 56 al Codului vamal, care enumeră în mod exhaustiv temeiurile de lichidare a magazinelor duty-free. Acest articol nu spune nimic despre lichidarea unui magazin duty-free pe temei de modificare a legislaţiei.
44. Reclamantul a declarat că, într-un caz similar soluţionat de instanţele judecătoreşti moldoveneşti printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 9 iulie 2002, legislaţia enumerată mai sus a fost interpretată şi aplicată diferit (a se vedea paragraful 30 de mai sus). Totuşi, autorităţile moldoveneşti nu s-au conformat niciodată acelei hotărâri judecătoreşti.
45. Luând în consideraţie că 60 % din acţiunile întreprinderii aparţineau unui rezident al Statelor Unite, tratamentul aplicat întreprinderii era contrar prevederilor Acordului încheiat între Statele Unite ale Americii şi Republica Moldova privind încurajarea şi protecţia reciprocă a investiţiilor.
46. De asemenea, reclamantul a susţinut că ingerinţa a constituit o povară excesivă pentru el şi că nu a fost respectat un echilibru just dintre interesul public şi drepturile sale personale.
47. Posibilitatea teoretică pentru reclamant de a strămuta magazinul şi barul său duty-free, în conformitate cu noul articol 51 al Codului vamal, a fost exclusă, deoarece aceasta ar fi necesitat investiţii suplimentare majore, ceea ce nu a fost prevăzut de planul investiţional iniţial, şi, mai mult, reclamantul nu ar fi avut nicio garanţie că, după o astfel de realocare, legea nu ar fi fost modificată din nou şi el nu ar fi pierdut iarăşi afacerea sa.
48. Reclamantul a mai susţinut că ingerinţa a reprezentat o lipsire de proprietate şi că statul nu a plătit nicio compensaţie.
B.Aprecierea Curţii
49. Părţile nu au contestat faptul că licenţa reclamantului pentru deschiderea şi funcţionarea magazinului duty-free şi a barului duty-free a constituit un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, încetarea valabilităţi unei licenţe pentru desfăşurarea unei afaceri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (Tre Traktörer Aktiebolag v. Sweden, hotărâre din 7 iulie 1989, Seria A nr. 159, § 55 şi Rosenzweig and Bonded Warehouses Ltd. v. Poland, nr. 51728/99, § 48, 28 iulie 2005).
50. În decizia sa prin care a fost casată hotărârea Curţii de Apel în această cauză, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a constatat că decizia Departamentului vamal nu a constituit o ingerinţă în activitatea reclamantului, deoarece reclamantul mai are dreptul să deschidă magazine duty-free în alte locuri şi să desfăşoare alte genuri de activitate prevăzute în documentele sale de constituire: decizia nu a sistat activităţile reclamantului, ci doar comercializarea mărfurilor de către el în regim duty-free. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că Curtea de Apel a concluzionat incorect că prin decizia respectivă a fost încălcat dreptul reclamantului la proprietate garantat de Constituţie şi legislaţia internaţională.
51. Curtea nu poate să accepte punctul de vedere potrivit căruia decizia Curţii Supreme de Justiţie trebuie interpretată în sensul că, din cauza impactului său limitat, decizia Departamentului vamal nu a constituit o ingerinţă în proprietatea reclamantului, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Chiar dacă este adevărat că decizia nu a împiedicat reclamantul să desfăşoare alte activităţi permise de documentele sale de constituire, cum ar fi desfăşurarea comerţului cu amănuntul obişnuit şi că, în principiu, întreprinderea putea să solicite eliberarea unei noi licenţe pentru înfiinţarea unui magazin duty-free în incinta unui aeroport, este incontestabil faptul că decizia a avut efect imediat şi urmărea scopul de a împiedica reclamantul să continue desfăşurarea afacerii sale duty-free la Biroul Vamal Leuşeni şi de a retrage licenţa existentă a reclamantului privind desfăşurarea afacerii în acel loc. În aceste circumstanţe, Curtea constată că a existat o ingerinţă evidentă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii menţionată în paragraful 49 de mai sus, o astfel de ingerinţă constituie o măsură de reglementare a folosirii bunurilor, care urmează a fi examinată prin prisma celui de-al doilea paragraf al acestui articol.
52. Pentru ca o măsură de reglementare a folosirii bunurilor să fie justificată, aceasta trebuie să fie legală (a se vedea Katsaros v.Grecia, nr.51473/99, § 43, 6 iunie 2002) şi să servească „interesului general” sau să fie destinată „asigurării plăţii impozitelor ori altor contribuţii, sau a amenzilor”. De asemenea, măsura trebuie să fie proporţională scopului urmărit; totuşi, este necesar de a examina proporţionalitatea doar a unei ingerinţe legale (a se vedea hotărârea Katsaros, citată mai sus, § 43).
53. În ceea ce priveşte legalitatea ingerinţei, Curtea notează că principala dispută dintre părţi, atât în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, cât şi în faţa Curţii, este dacă regimul duty-free de care beneficia reclamantul în conformitate cu Decretul a inclus „facilităţi vamale, fiscale şi de altă natură” în sensul paragrafului 2 alineatul 2 al articolului 43 şi dacă acesta putea beneficia de legislaţia mai favorabilă anterior în vigoare în următorii cel puţin zece ani, după cum este prevăzut de alineatul 1 al articolului 43.
54. Potrivit Guvernului, regimul duty-free de care beneficia reclamantul conform condiţiilor din licenţele sale nu a inclus „facilităţi vamale, fiscale şi de altă natură” în sensul articolului 43 al Legii privind investiţiile străine, „facilităţile” referindu-se doar la cele prevăzute în articolele 35 şi 36 ale Legii. După cum a fost notat mai sus (paragraful 38), Guvernul a prezentat o scrisoare de la Departamentul vamal, care susţinea această interpretare a articolului. În continuare, Guvernul a susţinut că Legea privind investiţiile străine şi Codul vamal sunt legi organice şi că în această cauză urmează a fi aplicat Codul, care este o lege mai nouă.
55. Curtea observă că argumente similare au fost înaintate în această cauză Curţii de Apel de către Departamentul vamal şi acestea au fost respinse de acea instanţă, care a conchis că articolul 43 al Legii era aplicabil afacerii reclamantului şi că, ca efect al actelor legislative din anul 2002, a fost schimbarea condiţiilor de activitate ale reclamantului, care a fost înfiinţat cu investiţii străine până la adoptarea acestei legislaţii. În continuare, Curtea de Apel a constatat că, în conformitate cu alineatul doi al articolului 43 al Legii, întreprinderile cu investiţii străine, precum este reclamantul, care beneficiau de facilităţi vamale, fiscale şi de altă natură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova anterior în vigoare, au dreptul să beneficieze de aceste facilităţi şi după intrarea în vigoare a noii legislaţii. Prin urmare, decizia, care a rezultat în înlăturarea imediată a acestor facilităţii vamale, a fost ilegală, deoarece era contrară legislaţiei în vigoare.
56. Acest punct de vedere a fost confirmat de Curtea de Apel în hotărârea sa din 9 iulie 2002 (a se vedea paragraful 30 de mai sus), prin care s-a constatat că reclamantul avea dreptul să se bazeze pe paragraful 2 alineatul 2 al articolului 43 al Legii şi că articolul 51 al Codului vamal, în varianta modificată, nu putea fi aplicat reclamantului, deoarece, în conformitate cu articolul 56 al Legii nr. 780, acesta nu putea avea efect retroactiv asupra magazinelor duty-free deschise înainte de modificarea acestuia.
57. Decizia anterioară a Curţii de Apel, spre deosebire de ultima decizie menţionată, nu a devenit niciodată irevocabilă, deoarece ea a fost casată în recurs de către Curtea Supremă de Justiţie. Totuşi, după cum a fost menţionat mai sus, această decizie a fost casată, deoarece nu a existat nicio ingerinţă relevantă în activităţile reclamantului sau în dreptul lui de proprietate, în conformitate cu dreptul internaţional. Curtea Supremă nu a disputat interpretarea dată de Curtea de Apel articolului 43 al Legii sau opinia acesteia potrivit căreia paragraful 2 al acestui articol ar fi aplicabil în cazul oricărei ingerinţe în dreptul unei întreprinderi cu investiţii străine de a desfăşura afaceri în regim duty-free. Curtea a constatat mai sus că a existat o asemenea ingerinţă în această cauză.
58. Curtea reiterează că aparţine, în primul rând, autorităţilor naţionale, mai cu seamă a instanţelor judecătoreşti, să interpreteze şi aplice legislaţia naţională (Jahn and Others v. Germany [GC] nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, § 86, ECHR 2005- ). În această cauză, Curtea nu găseşte niciun motiv pentru a pune la îndoială opinia Curţii de Apel, exprimată cu două ocazii, potrivit căreia articolul 43 este aplicabil cauzei reclamantului şi că decizia prin care se cerea sistarea imediată a afacerii duty-free a reclamantului la Biroul Vamal Leuşeni nu a fost legală potrivit legislaţiei naţionale.
59. În consecinţă, ingerinţa în proprietatea reclamantului în această cauză nu a fost prevăzută de lege şi a fost, prin urmare, incompatibilă cu dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1. Această concluzie înlătură necesitatea examinării faptului dacă au fost respectate celelalte cerinţe prevăzute de paragraful 2 al articolului 1 (a se vedea Iatridis v. Greece [GC], nr. 31107/96, § 62, ECHR 1999-II).
60. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.II.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
61. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A.Prejudiciu
62. Reclamantul a pretins 798,956.51 dolari SUA („USD”) cu titlu de prejudiciu material suferit ca rezultat al încălcării dreptului său garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Această sumă includea venitul ratat calculat pentru o perioadă de zece ani, în mărime de USD 256,134.8, valoarea proprietăţii imobiliare amplasate în zona Biroului Vamal Leuşeni pe care reclamantul nu a mai putut s-o folosească după închiderea magazinului şi a barului duty-free, în mărime de USD 234,329.18, dobânda bancară aferentă, în mărime de USD 176,444.63, şi compensaţia pentru inflaţie, estimată la USD 132,047.9.
63. Într-o scrisoare din 14 martie 2007, referindu-se la observaţiile Guvernului prezentate ca răspuns la observaţiile sale, reclamantul a solicitat Curţii să rezerveze chestiunea aplicării articolului 41 pentru o decizie separată.
64. Guvernul nu a fost de acord cu reclamantul şi a susţinut că metodele de calcul folosite de acesta la calcularea fiecărei sume indicate mai sus erau greşite. În susţinerea punctului său de vedere, el a prezentat o explicaţie detaliată. El a informat Curtea că, pentru a stabili valoarea prejudiciului cauzat pretins de reclamant, ministerul a dispus efectuarea unei expertize economico-contabile, care urma să fie făcută de Centrul Naţional de Expertize Judiciare, subordonat Ministerului Justiţiei („Centrul Naţional”). În legătură cu aceasta, doi experţi de la Centrul Naţional au fost solicitaţi să stabilească costul proprietăţii imobiliare amplasate pe teritoriul Biroului Vamal Leuşeni, venitul ratat al reclamantului calculat pentru o perioadă de zece ani, dobânda bancară aferentă, precum şi pierderile suportate în legătură cu inflaţia.
65. Într-un raport din 14 noiembrie 2006, experţii au stabilit că valoarea proprietăţii imobiliare amplasate pe teritoriul Biroului Vamal Leuşeni era de USD 197,089.68, venitul ratat pentru perioada de zece ani era de USD 256,134.8, dobânda bancară aferentă era de USD 92,208.53 şi că pierderile suportate în legătură cu inflaţia erau de USD 68,971.98.
66. Bazându-se pe raportul Centrului Naţional, Guvernul a susţinut că prejudiciul suferit de reclamant era de USD 614,404.99 şi a solicitat Curţii să respingă pretenţiile reclamantului ca nefondate.
67. Curtea ia notă de solicitarea reclamantului de a rezerva chestiunea aplicării articolului 41; totuşi, având în vedere materialele de care dispune, ea consideră că această chestiune este gata pentru a fi luată o decizie. În special, deşi calculele părţilor diferă, discrepanţa dintre ele nu este atât de esenţială încât să necesite amânarea examinării acestei chestiuni.
68. Curtea reiterează că o hotărâre în care ea constată o violare impune statului pârât o obligaţie juridică de a pune capăt violării şi a repara consecinţele acesteia în aşa mod, încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă înainte de violare (a se vedea Brumărescu v. Romania (satisfacţia echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 19, ECHR 2001‑I).
69. În această cauză, Curtea a constatat violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie pe motiv că închiderea magazinului şi a barului duty-free care aparţineau reclamantului nu a fost legală, în sensul acestei prevederi. Având în vedere materialele de care dispune şi cele prezentate de părţi, ea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material care ar fi putut fi evitat dacă statul pârât nu ar fi închis magazinul şi barul duty-free.
70. Părţile, în principiu, au fost de acord că calcularea prejudiciului trebuie să fie făcută în baza unor astfel de elemente precum costul proprietăţii imobiliare amplasate pe teritoriul Biroului Vamal Leuşeni, venitul ratat al reclamantului calculat pentru o perioadă de zece ani, dobânda bancară aferentă şi pierderile suportate în urma inflaţiei. Ele au contestat doar metodele de calcul şi sumele care au rezultat din fiecare din aceste elemente.
71. Analizând documentele prezentate şi metodele de calcul folosite de părţi, ţinând cont de circumstanţele specifice ale cauzei, de materialele aflate în posesia Curţii şi hotărând în mod echitabil, Curtea decide să acorde reclamantului EUR 520,000 cu titlu de prejudiciu material.
72. Deoarece reclamantul nu a formulat pretenţii cu titlu de prejudiciu moral sau costuri şi cheltuieli, Curtea nu consideră necesar să acorde vreo sumă cu acest titlu.
B.Dobânda de întârziere
73. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
2. Hotărăşte
(a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 520,000 (cinci sute douăzeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;
(b)că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
3. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 10 iulie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. Early Nicolas Bratza
Grefier Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre:
- opinia concordantă a judecătorului Sir Nicolas Bratza;
- opinia concordantă a judecătorului Pavlovschi.
N.B.
T.L.E.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI SIR NICOLAS BRATZA
1. Sunt în totalitate de acord cu ceilalţi membri ai Camerei că drepturile reclamantului garantate de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie au fost încălcate în această cauză. Totuşi, ajungând la această concluzie, eu aş fi preferat o altă argumentare decât cea din hotărâre.
2. După cum se notează în hotărâre (§ 49), părţile nu au contestat faptul că licenţa reclamantului pentru deschiderea şi funcţionarea magazinului duty-free şi a barului duty-free a constituit un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. După cum se notează în hotărâre ulterior (§ 51), decizia Departamentului vamal din 18 mai 2002 a avut efect imediat şi urmărea scopul de a împiedica reclamantul să continue desfăşurarea afacerii sale duty-free la Biroul Vamal Leuşeni şi de a retrage licenţa existentă a reclamantului privind desfăşurarea afacerii în acel loc. Chiar dacă, după cum a constatat Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova, decizia nu a generat o ingerinţă în „activitatea” reclamantului, în sensul articolului 40 al Legii cu privire la investiţiile străine, sau în drepturile garantate de Constituţia Republicii Moldova, deoarece reclamantul şi-a păstrat dreptul să desfăşoare alte genuri de afaceri, aceasta în mod clar a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, spre exemplu, Tre Traktörer Aktiebolag v. Sweden, hotărâre din 7 iulie 1989, Seria A nr. 159, § 55).
3. Deşi reclamantul nu a putut desfăşura o afacere în regim duty-free, el şi-a păstrat unele drepturi economice reprezentând clădirile sale de la frontieră şi bunurile sale, inclusiv stocurile necomercializate. În aceste circumstanţe, ca şi în cauza Tre Traktörer, retragerea sau suspendarea licenţelor nu trebuie privită ca o lipsire de proprietate, în sensul celei de-a doua propoziţii a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, ci ca o măsură de reglementare a folosirii bunurilor, care trebuie examinată prin prisma paragrafului doi al acestui articol.
4. Pentru a se conforma cerinţelor paragrafului doi, trebuie de demonstrat că măsura care reprezintă reglementarea folosirii bunurilor este una legală, că ea este luată în „interes general” şi că a existat un raport rezonabil de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul care urmează să fie atins. Concluzia Camerei din hotărâre, precum că drepturile reclamantului garantate de articolul 1 au fost încălcate, se bazează pe faptul că decizia nu a fost „legală”, deoarece, după cum a constatat Curtea de Apel a Republicii Moldova, aceasta era contrară prevederilor articolului 43 al Legii privind investiţiile străine, conform căruia reclamantul avea dreptul la facilităţi vamale timp de zece ani după intrarea în vigoare a modificărilor la Codul vamal, prin care s-au limitat vânzările în regim duty-free la magazinele amplasate în aeroporturi internaţionale şi la bordul aeronavelor care efectuează curse internaţionale. Eu aş fi preferat ca chestiunea legalităţii măsurii să fi fost lăsată deschisă şi ca Curtea să se fi concentrat mai degrabă asupra proporţionalităţii acesteia cu oricare scop legitim urmărit de ea.
5. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, paragraful doi al articolului 1 trebuie examinat în lumina principiilor generale enunţate în prima propoziţie şi cere respectarea unui echilibru just între cerinţele intereselor generale ale societăţii care sunt satisfăcute prin măsura în cauză şi drepturile fundamentale ale persoanelor care sunt afectate prin această măsură. La stabilirea faptului dacă există un echilibru just, Curtea recunoaşte că statul se bucură de o marjă largă de apreciere atât privind alegerea mijloacelor de implementare, cât şi privind evaluarea faptului dacă consecinţele implementării acestor măsuri sunt justificate în interes general de scopul realizării obiectului legii în cauză (a se vedea, spre exemplu, AGOSI v. the United Kingdom, hotărâre din 24 octombrie 1986, Seria A nr. 108, § 52). Echilibrul necesar nu va fi constatat dacă persoana vizată trebuie să suporte „o sarcină individuală excesivă”. Existenţa sau lipsa clauzelor compensatorii în legislaţia relevantă poate fi un factor important la aprecierea faptului dacă măsura contestată respectă echilibrul just necesar şi, în special, dacă aceasta impune reclamantului o sarcină disproporţionată (a se vedea, spre exemplu, The Holy Monasteries v. Greece hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-A, § 71 şi, în contextul specific al paragrafului doi al articolului 1, Immobiliare Saffi v. Italy [GC], nr. 22774/93, § 57, ECHR 1999V).
6. Guvernul a susţinut că, supunând comercializarea mărfurilor în regim duty-free unui sistem de licenţiere, legislaţia moldovenească a întreprins măsuri în vederea implementării politicii naţionale în acest domeniu. Aceasta a fost conformă politicii economice a Republicii Moldova, obiectivul căreia era reglementarea folosirii bunurilor în interes general. Guvernul a mai argumentat că modificarea Codului vamal din aprilie 2002 a fost efectuată în interes general pentru a contribui la reducerea şi eliminarea încălcărilor cu caracter financiar şi fiscal ale legii.
7. Reclamantul nu contestă faptul că reglementarea folosirii bunurilor în regim duty-free prin intermediul unui sistem de licenţiere a servit interesului general al societăţii şi eu pot accepta acest lucru. Eu mai pot accepta că prevederile legislative elaborate în scopul prevenirii fraudelor sau abaterilor fiscale care ar putea fi comise de cei care desfăşoară afaceri în regim duty-free servesc unui scop legitim în interesul general. Chestiunea principală, însă, rămâne a fi dacă prin aplicarea acestor măsuri în cazul concret al reclamantului s-a respectat un echilibru just între interesele publice şi cele private implicate.
8. La determinarea acestei chestiuni, sunt câteva trăsături ale cauzei care mi se par importante:
(i) Nu au existat şi nu există indicii care ar sugera că reclamantul a încălcat într-un fel sau altul legea sau că era suspectat de comiterea abaterilor fiscale sau de altă natură în legătură cu desfăşurarea afacerii sale duty-free. După cum a fost menţionat în hotărârea Curţii de Apel, articolul 40 al Legii privind investiţiile străine permitea întreruperea forţată a activităţilor unei întreprinderi cu investiţii străine doar prin decizia Guvernului Republicii Moldova sau a instanţei judecătoreşti competente, însă decizia în cauză nu conţinea nicio referire la asemenea încălcări comise de reclamant şi nu era bazată pe nicio decizie sau hotărâre de acest fel. În această parte, situaţia reclamantului în această cauză este radical diferită de cea a reclamantului în cauza Tre Traktörer, în care revocarea licenţei reclamantului de a vinde alcool s-a bazat pe discrepanţele existente în contabilitatea titularului licenţei privind comercializarea băuturilor alcoolice, care au fost considerate extrem de semnificative în raport cu cifra de afaceri a întreprinderii şi căreia Curtea i-a atras o atenţie deosebită când a concluzionat că echilibrul just nu a fost încălcat.
(ii) Repercusiunile financiare ale sistării afacerii reclamantului au fost foarte serioase. Reclamantul a obţinut licenţe pentru deschiderea şi funcţionarea magazinului şi barului duty-free în anul 1998; a cumpărat echipament necesar, a construit clădirea magazinului şi a desfăşurat afacerea timp de 2-3 ani înainte de emiterea deciziei din mai 2002. Scara pierderilor suportate de către reclamant în urma sistării imediate a afacerii sale poate fi constatată chiar din evaluarea de către Guvern a pagubelor suportate de către reclamant, care au depăşit USD 614,000, inclusiv venitul ratat pentru o perioadă de zece ani de circa USD 256,000.
(iii) În contrast cu situaţia din cauza Tre Traktörer, nimic nu sugerează că măsura în cauză putea fi prevăzută sau că reclamantul putea să întreprindă măsuri ca să-şi micşoreze pierderile. După cum este menţionat în hotărârea Curţii, licenţele nu conţineau nicio prevedere care ar fi limitat durata lor şi nu exista nimic în legislaţia relevantă în vigoare la momentul eliberării licenţelor care ar fi sugerat că ele puteau fi revocate, cu excepţia temeiurilor indicate în articolul 56 al Codului vamal.
(iv) În pofida impactului semnificativ pe care legislaţia nouă putea să-l aibă asupra afacerilor duty-free existente, în legislaţie nu a fost prevăzută nicio excepţie pentru astfel de gen de afacere şi nu a fost acordată nicio perioadă de tranziţie în cadrul căreia afacerea duty-free ar fi putut fi lichidată şi surse alternative de profit ar fi putut fi găsite. De asemenea, nu a fost acordată nicio compensaţie pentru a diminua efectul pierderilor substanţiale care ar fi fost în mod inevitabil cauzate companiilor sau persoanelor fizice afectate de decizie.
9. Aceşti factori, luaţi împreună, mi-au permis să conchid că, în pofida marjei de apreciere acordată statului, echilibrul just nu a fost respectat în această cauză şi că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină individuală şi excesivă, contrar prevederilor articolului 1 al Protocolului nr. 1.
10. În ceea ce priveşte chestiunea satisfacţiei echitabile acordate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, deşi este adevărat că evaluarea prejudiciului material cauzat reclamantului poate, în principiu, să varieze în funcţie de faptul dacă violarea articolului 1 era bazată pe ilegalitatea ingerinţei sau pe lipsa de proporţionalitate, eu notez că Guvernul nu a sugerat că o altă abordare ar trebui să fie folosită în această cauză. Prin urmare, eu nu văd niciun motiv pentru o abordare diferită şi am votat cu ceilalţi membri ai Camerei pentru acordarea sumei indicate în paragraful 71 al hotărârii.
OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI
În opinia mea, această cerere este inadmisibilă din cauza neepuizării de către reclamant a tuturor căilor de recurs interne accesibile, după cum acest lucru este cerut de Convenţie, în încercarea sa de a obţine despăgubirea deplină pentru prejudiciul cauzat.
Chestiunea despăgubirii pentru prejudiciul cauzat nu este doar strâns legată de problema epuizării sau neepuizării căilor de recurs interne. În opinia mea, ea este, de asemenea, strâns legată de problema proporţionalităţii, care constituie o parte a examinării fondului cauzei.
În pofida propriei mele ferme convingeri că această cerere este inadmisibilă, eu am decis să mă alătur colegilor mei judecători în constatarea unei violări în cauza Bimer S.A. v. Moldova.
Permiteţi-mi să vă explic argumentele care mi-au permis să ajung la această decizie şi care – într-o anumită măsură – sunt similare cu cele expuse în opinia mea parţial concordantă în cauza Cooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei v. Moldova (cererea nr. 39745/02), şi anume că judecătorii internaţionali în activitatea lor de luare a deciziilor sunt, într-o anumită măsură, limitaţi de poziţia expusă de către părţi şi de probele prezentate de acestea.
Revenind la această cauză, eu consider că ea poate fi tratată ca o altă cauză din seria cauzelor economice care au fost deja examinate sau care se află încă pe rolul acestei Curţi.
Cauzele economice generează mereu chestiuni deosebit de complexe, răspunsurile la care necesită cunoştinţe profesionale profunde. Examinarea lor este şi mai dificilă când aceste cauze implică chestiuni fiscale şi diverse modificări legislative. Examinarea chestiunilor fiscale creează probleme chiar şi pentru persoanele care sunt specializate în acest domeniu, nemaivorbind de judecătorii internaţionali. Din acest motiv, argumentele părţilor sunt cruciale şi decisive pentru soluţionarea corectă a acestor cauze. Atunci când o parte nu se conformează obligaţiilor sale procedurale, sarcina Curţii devine şi mai dificilă.
Cauza Bimer S.A. reprezintă o ilustrare clară a celor menţionate mai sus. În opinia mea, această cauză are două aspecte de bază.
Primul din aceste aspecte este o dispută administrativă dintre Bimer S.A. şi Departamentul vamal. Această parte a cauzei a început la 11 iunie 2002, când Bimer S.A. a iniţiat proceduri administrative în faţa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea deciziei Departamentului vamal nr. 127-0 din 18 mai 2002, decizie care a avut un efect imediat şi a avut menirea de a împiedica reclamantul să-şi continue activitatea în regim duty-free la Biroul Vamal Leuşeni şi de a sista licenţa existentă a reclamantului privind desfăşurarea afacerii lui în acel loc. Aceste proceduri au culminat cu decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 11 septembrie 2002, prin care acţiunea reclamantului a fost respinsă.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea sa privind anularea deciziei Departamentului vamal, reclamantul într-adevăr a epuizat toate căile de recurs interne.
Cel de-al doilea aspect al cauzei este dacă reclamantul a epuizat căile de recurs interne în ceea ce priveşte cererea sa de compensare a prejudiciului care i-ar fi fost cauzat prin închiderea magazinului şi a barului său duty-free. În această privinţă eu într-adevăr am dubii foarte serioase.
Nimeni nu poate pune la îndoială puterea suverană a parlamentelor naţionale ale statelor membre de a adopta orice legi pe care ele le consideră necesare în domeniul fiscal, cu scopul de a reflecta realităţile naţionale, obligaţiile internaţionale sau situaţia economică existentă în aceste state. La adoptarea unor asemenea măsuri, statele membre trebuie însă să ia în consideraţie diversele interese implicate.
Potrivit jurisprudenţei bine stabilite a Curţii, o ingerinţă, inclusiv una care rezultă din măsurile de asigurare a plăţii impozitelor, trebuie să asigure „un echilibru just” între interesele generale ale societăţii şi nevoia de protejare a drepturilor fundamentale ale persoanei.
Mai mult, la stabilirea faptului dacă această nevoie a fost satisfăcută, este recunoscut faptul că Statul Contractant se bucură de o marjă largă de apreciere nu doar la crearea şi implementarea politicii fiscale şi că Curtea va respecta aprecierea legislatorului în astfel de chestiuni, decât dacă aceasta este lipsită de un fundament raţional (a se vedea National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society and Yorkshire Building Society v. the United Kingdom, hotărâre din 23 octombrie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VII, §§ 80-82).
Decizia Departamentului vamal a avut ca efect sistarea unei licenţe valabile de realizare a unei afaceri, fapt ce reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate garantat de articolul 1 al Protocolului. O astfel de ingerinţă reprezintă o măsură de reglementare a folosirii bunurilor, acest lucru fiind reglementat de paragraful doi al acestui articol.
În lumina celor de mai sus, este important a studia modul în care legislaţia naţională stabileşte „un echilibru just” între interesele generale ale comunităţii şi cerinţa de a proteja drepturile fundamentale ale persoanei. Or, exprimându-mă mai direct, ce forme de compensare pentru prejudiciul cauzat investitorilor străini prin diverse forme de ingerinţe în drepturile lor de proprietate au existat, au fost disponibile şi, prin urmare, ar fi trebuit să fie epuizate de către reclamant?
În această privinţă, Legea cu privire la investiţiile străine este deosebit de relevantă. Aici eu mă refer la legislaţia moldovenească care a fost în vigoare în perioada relevantă. Articolul 39 al acestei legi prevede expres că investiţiilor străine în Republica Moldova li se garantează securitate şi protecţie deplină. Acestea nu pot fi expropriate, naţionalizate sau fi subiectul unei alte măsuri similare decât al celor instituite prin lege ... şi cu „acordarea unei compensaţii corespunzătoare”. Compensarea trebuie să corespundă valorii investiţiei conform evaluării stabilite imediat înainte de momentul exproprierii, naţionalizării sau altei măsuri similare. Aceasta trebuie să fie plătită în termen de trei luni de la momentul aplicării măsurilor de mai sus, incluzând dobânda bancară aferentă, calculată înainte de data plăţii (a se vedea paragraful 24 al hotărârii).
În conformitate cu articolul 45 al aceleiaşi legi, toate litigiile dintre investitorii străini şi organele de stat referitoare la modul de aplicare a acestei legi şi a prevederilor altor acte normative ale Republicii Moldova vor fi soluţionate de către Judecătoria Economică a Republicii Moldova.
În opinia mea, decizia de a retrage licenţa a fost în mod clar o măsură de reglementare a sectorului fiscal al statului. O astfel de decizie a implicat lipsirea de proprietate, în măsura în care licenţa însăşi putea fi considerată un bun, totuşi, în circumstanţele acestei cauze, lipsirea de proprietate a reprezentat un element constitutiv al reglementării folosirii proprietăţii în scopuri fiscale.
Având în vedere că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat al acţiunilor autorităţilor de stat, acesta ar fi trebuit să iniţieze proceduri de compensare la Judecătoria Economică a Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolelor 39 şi 45 ale Legii cu privire la investiţiile străine menţionate mai sus. Acest lucru nu a fost făcut. În termeni practici, aceasta înseamnă că reclamantul nu a epuizat toate căile de recurs interne accesibile.
La etapa comunicării, Guvernului i s-a pus o întrebare directă: „A epuizat oare reclamantul toate căile de recurs interne accesibile lui conform legislaţiei naţionale ?”
În pofida faptului că – în circumstanţele specifice ale prezentei cauze – răspunsul la această întrebare se impunea de la sine şi nu prezenta nicio dificultate particulară, reprezentanţii Guvernului nu au răspuns sau au preferat să nu abordeze această întrebare în observaţiile lor.
În situaţia în care o cauză este comunicată Guvernului pârât, reprezintă o practică obişnuită a Curţii de a nu declara cererea inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, decât dacă această chestiune nu a fost invocată de Guvern în observaţiile sale (a se vedea Rehbock v. Slovenia, nr. 29462/95, (dec), 20 mai 1998).
Această omisiune a reprezentanţilor Guvernului de a răspunde la întrebarea directă adresată de către Curte a avut ca rezultat următoarea constatare unanimă, reflectată în decizia de admisibilitate din 23 mai 2006: „...Curtea notează că Guvernul pârât nu a argumentat că reclamantul nu a folosit căile de recurs interne şi, prin urmare, ea nu găseşte necesar să examineze această chestiune. ...” (a se vedea decizia cu privire la admisibilitatea în cauza Bimer S.A. v. Moldova din 23 mai 2006, cererea nr. 15084/03).
Curtea a decis să declare această cerere admisibilă.
Prin urmare, opinia mea este că omisiunea Guvernului de a aborda chestiunea neepuizării căilor de recurs interne a determinat de la bun început soarta acestei cauze şi a făcut soluţia acestei cauze destul de previzibilă.
Astfel de omisiuni creează o impresie falsă că în Republica Moldova nu există căi de recurs pentru protejarea investiţiilor străine sau posibilităţi pentru investitorii străini de a obţine compensaţii pentru prejudiciul cauzat de către autorităţile de stat, ceea ce, în opinia mea, este total incorect.
Prejudiciile acordate de către Curte în această cauză sunt destul de impresionante, dar ele se bazează pe calculele reclamantului şi pe cele prezentate de Guvern. Calculele ultimului au fost efectuate de către Centrul Naţional de Expertize Judiciare şi, în termeni generali, corespund calculelor prezentate de reclamant. Spre exemplu, dacă reclamantul a solicitat USD 798,956.51 (a se vedea paragraful 71), Guvernul, în replică, a declarat că prejudiciul cauzat lui Bimer S.A. a constituit USD 614,404.99 (a se vedea paragraful 75). Acordarea a EUR 520,000 în astfel de situaţie poate fi considerată perfect echitabilă, deoarece ea reprezintă un echilibru just între suma solicitată de către reclamant şi cea prezentată de Guvern.
În opinia mea, în astfel de circumstanţe, Curtea pur şi simplu nu a avut altă opţiune decât să accepte abordarea în baza „echităţii”.
Full & Egal Universal Law Academy