©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA BOLOŞ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 33078/03)
Hotărâre
Strasbourg
12 ianuarie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Boloş împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 decembrie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 33078/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Felician Boloş („reclamantul”), a sesizat Curtea la 11 septembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de Vasile Moiş, avocat în Satu Mare. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Din perspectiva art. 5 § 4 din convenţie, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a contesta legalitatea menţinerii sale în arest preventiv, precum şi de absenţa sa la şedinţe în urma cărora s-a decis prelungirea arestării preventive.
4. La 2 mai 2007, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în 1957 şi locuieşte în Negreşti Oaş.
7. Prin ordonanţa din 27 iunie 2003, Parchetul Naţional Anticorupţie a declanşat împotriva reclamantului, fost cadru de poliţie, împotriva soţiei acestuia şi a altor persoane, urmărirea penală pentru săvârşirea unor infracţiuni la regimul bancar, şi anume utilizarea frauduloasă a unor credite bancare. În aceeaşi zi, reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioadă de treizeci de zile.
8. La 30 iunie 2003, la cererea parchetului, Curtea de Apel Oradea a examinat, în prezenţa reclamantului, legalitatea arestării preventive a acestuia şi, prin încheierea din aceeaşi zi, a confirmat măsura parchetului. Recursul introdus de reclamant la Curtea Supremă de Justiţie a fost respins la 9 iulie 2003, în prezenţa reclamantului.
9. Prin rechizitoriul din 10 iulie 2003, parchetul a trimis reclamantul şi pe ceilalţi inculpaţi în faţa Curţii de Apel Oradea pentru săvârşirea infracţiunilor reţinute în ordonanţa din 27 iunie 2003.
10. La 16 iulie 2003, Curtea de Apel Oradea a examinat din oficiu şi în prezenţa reclamantului necesitatea prelungirii arestării preventive. Considerând că motivele care au justificat-o continuau să existe, aceasta a prelungit arestarea preventivă până la 1 august 2003. Recursul reclamantului împotriva acestei prelungiri a fost declarat inadmisibil prin hotărârea Curţii supreme din 21 iulie 2003 pe motiv că în Codul de procedură penală nu era autorizat recursul împotriva prelungirii arestării preventive înainte de prima şedinţă pe fond.
11. La 1 august 2003 a avut loc în faţa Curţii de Apel Oradea prima şedinţă pe fond, în urma căreia curtea a dispus menţinerea arestării preventive a reclamantului până la 31 august 2003. Recursul formulat de reclamant a fost respins prin hotărârea din 11 august 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
12. La 29 august şi 19 septembrie 2003, la cererea parchetului, curtea de apel a examinat legalitatea arestării preventive a reclamantului şi a menţinut-o până la 15 octombrie 2003, considerând că motivele care o justificaseră continuau să existe. În urma recursului reclamantului, Curtea Supremă a confirmat, la 4 septembrie şi 10 octombrie 2003, temeinicia acestor prelungiri. Reclamantul a fost prezent la şedinţa din 10 octombrie.
13. În cursul şedinţei din 15 octombrie 2003, în pofida absenţei reclamantului, care se afla în alt penitenciar, şi deşi a constatat că nu fusese citat în mod corespunzător, curtea de apel a controlat din oficiu necesitatea unei noi prelungiri a arestării. Şedinţa a avut loc în prezenţa reprezentantului parchetului. Deoarece avocatul ales de către reclamant a solicitat o amânare din motive medicale, curtea de apel a desemnat un avocat din oficiu. Prin decizia din aceeaşi zi, aceasta a prelungit arestarea până la 5 noiembrie 2003.
14. Reclamantul a formulat un recurs în care a acuzat autorităţile că nu au luat nicio măsură pentru a asigura prezenţa sa la şedinţa din 15 octombrie 2003. Invocând motive medicale, a solicitat ca examinarea recursului să aibă loc în absenţa sa, dar cu participarea avocatului său. La 31 octombrie 2003, a fost informat că, în aceeaşi zi, Curtea Supremă urma să examineze recursul.
15. În prezenţa reprezentantului parchetului şi a unui avocat numit din oficiu pentru reclamant, Curtea Supremă a respins recursul, considerând că termenul prea scurt de la ultima şedinţă, precum şi lipsa mijloacelor de transport de la un penitenciar la altul justificau prelungirea arestării preventive în absenţa reclamantului, cu atât mai mult cu cât curtea de apel îi desemnase un avocat din oficiu.
16. La şedinţa din 5 noiembrie 2003, curtea de apel a examinat din oficiu posibilitatea menţinerii arestării şi, considerând că aceasta nu se mai justifica, a dispus punerea în libertate a reclamantului, impunându-i obligaţia de a nu părăsi localitatea de domiciliu în timpul procedurii.
Părţile nu au oferit precizări în ceea ce priveşte încheierea procedurii.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
17. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor prevăd următoarele:
Art. 141. Calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive
„Încheierea dată în primă instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat.”
Art. 149 alin. (1). Durata arestării inculpatului
„Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.”
Art. 159. Procedura prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale
(...) 2. „Propunerea de prelungire a arestării se soluţionează în camera de consiliu, de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii.
3. Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător.
4. În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului [...]
5. Participarea procurorului este obligatorie.
6. „În cazul în care instanţa acordă prelungirea, acesta nu va putea depăşi 30 de zile [...].
8. Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat [...]”
Art. 160. Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului
1. (1) Când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării.
2. Instanţa, în camera de consiliu, procedează potrivit art. 3001 şi, în cazul în care consideră necesar, prelungeşte durata arestării până la prima înfăţişare, fără a putea depăşi 30 de zile [...]”
Art. 3001. Verificarea regularităţii arestării inculpatului la primirea dosarului
„În cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, regularitatea luării sau, după caz, a prelungirii arestării preventive, în termen de 48 de ore de la înregistrarea dosarului la instanţă.
Dacă instanţa constată că este justificată o nouă prelungire a arestării, dispune, prin încheiere motivată, prelungirea duratei arestării până la prima zi de înfăţişare, fără ca aceasta să poată depăşi 30 de zile [...]”
Art. 3002. Verificarea regularităţii arestării inculpatului la prima înfăţişare şi în cursul judecăţii
„În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării şi prelungirii acestei măsuri. Dacă instanţa constată că prelungirea arestării este justificată, dispune, prin încheiere motivată, prelungirea acestei măsuri. Prelungirea arestării preventive de către prima instanţă se dispune pe o perioadă care nu poate depăşi 30 de zile [...]”
Art. 38511. Prezenţa părţilor şi a procurorului
„Judecarea recursului se face cu citarea părţilor.
Judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.
Dispoziţiile alin. 2 nu sunt aplicabile în judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive.
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile.”
18. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109 din 24 octombrie 2003 a precizat că toate deciziile privind arestarea preventivă puteau face obiectul unui recurs.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 4 DIN CONVENŢIE
19. Reclamantul invocă faptul că respingerea recursului său împotriva deciziei din 16 iulie 2003 şi absenţa sa, precum şi cea a avocatului său, la şedinţele din 15 şi 31 octombrie 2003 i‑au încălcat dreptul garantat de art. 5 § 4 din convenţie care prevede următoarele:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea sa este ilegală.”
A. Cu privire la admisibilitate
20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Inadmisibilitatea recursului împotriva deciziei din 16 iulie 2003 a Curţii de Apel Oradea de prelungire a arestării preventive
21. Reclamantul afirmă că, refuzând să examineze la 21 iulie 2003 recursul introdus împotriva deciziei curţii de apel din 16 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie l-a lipsit în mod arbitrar de posibilitatea de a controla legalitatea menţinerii sale în arest.
22. Întemeindu-se pe exemple din jurisprudenţă, în special pe mai multe hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie, Guvernul neagă existenţa în dreptul intern la momentul faptelor a unui recurs împotriva deciziilor de prelungire a arestării preventive înainte de prima şedinţă pe fond.
23. În orice caz, reamintind că art. 5 § 4 din convenţie nu garantează dreptul la recurs împotriva deciziilor de prelungire a arestării, Guvernul consideră că respingerea recursului de către Curtea Supremă de Justiţie nu poate avea nicio consecinţă asupra respectării garanţiilor acestui articol din moment ce curtea de apel a examinat foarte atent motivele care pledau pentru menţinerea arestării.
24. Curtea reaminteşte că un stat care dispune de un sistem juridic cu două grade de jurisdicţie trebuie să ofere deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (Samoilă şi Cionca împotriva României, nr. 33065/03, pct. 58, 4 martie 2008).
25. În speţă, în ceea ce priveşte existenţa în dreptul intern a unui recurs împotriva deciziei din 16 iulie 2003, Curtea reaminteşte că, examinând chestiuni similare celor din prezenta cauză, ea a concluzionat deja că incertitudinea jurisprudenţială care viza, la momentul faptelor, procedura aplicabilă menţinerii inculpatului în arest după trimiterea în judecată, nu îi poate prejudicia pe reclamanţi până la a le nega dreptul de a formula recurs împotriva deciziilor de prelungire a arestării lor (a se vedea Samoilă şi Cionca, citată anterior, pct. 71 şi 72, şi Mihuţă împotriva României, nr. 13275/03, pct. 41 şi 42, 31 martie 2009). Prin urmare, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului.
26. Reiese că refuzul Curţii Supreme de a examina, la 21 iulie 2003, recursul reclamantului împotriva prelungirii arestării preventive dispuse de curtea de apel la 16 iulie 2003 l-a privat pe acesta din urmă de posibilitatea de a solicita controlul legalităţii menţinerii sale în arest. Faptul că decizia a fost justificată în mod corespunzător de curtea de apel nu poate schimba cu nimic această concluzie (mutatis mutandis, Samoilă şi Cionca citată anterior, pct. 60).
27. În cele din urmă, Curtea ia act de modificările legislative aduse de OG nr. 109/2003, care prevede în mod explicit posibilitatea exercitării unui recurs împotriva oricărei decizii prin care se dispune menţinerea unei măsuri provizorii după trimiterea în judecată a acuzatului.
28. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie în privinţa refuzului examinării recursului împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea din 16 iulie 2003.
2. Organizarea şedinţelor curţii de apel şi ale Curţii Supreme de Justiţie în absenţa reclamantului
29. Reclamantul pretinde că autorităţile interne au refuzat să asigure înfăţişarea sa în faţa Curţii de Apel Oradea la 15 octombrie 2003. Acesta adaugă că citaţia de înfăţişare în faţa Curţii Supreme de Justiţie la şedinţa din 31 octombrie 2003 i-a fost comunicată prea târziu pentru ca avocatul său să poată participa.
30. Citând cauza Rahbar-Pagard împotriva Bulgariei, nr. 45466/99 şi 29903/02, pct. 67, 6 aprilie 2006, Guvernul precizează că, din cauza urgenţei, instanţele interne au fost constrânse să recurgă la examinarea posibilităţii de menţinere a arestării reclamantului în absenţa acestuia şi a avocatului său.
31. În orice caz, el expune faptul că interesele reclamantului au fost apărate în mod corect de avocaţi numiţi din oficiu şi că instanţele au examinat în mod corespunzător argumentele care pledau în favoarea eliberării sale.
32. În ultimul rând, consideră că prezenţa reclamantului la aceste şedinţe nu era necesară de vreme ce a participat la majoritatea şedinţelor în care s-a hotărât asupra prelungirii arestării sale şi că el însuşi a cerut să fie reprezentat în faţa Curţii Supreme de avocatul său.
33. Curtea reaminteşte că procedura care intră sub incidenţa art. 5 § 4 nu trebuie să fie însoţită întotdeauna de garanţii identice cu cele prevăzute la art. 6 § 1, dar trebuie să ofere individului garanţii adaptate tipului de privare de libertate de care se plânge. În special, un proces privind un recurs introdus împotriva arestării preventive trebuie să asigure egalitatea armelor între procuror şi deţinut. Posibilitatea de a contesta în mod util declaraţiile sau consideraţiile Ministerului Public presupune ca reclamantul sau avocaţii săi să fie prezenţi la şedinţă şi ca aceştia să poată avea acces la elementele aflate la dosar (a se vedea, mutatis mutandis, Włoch împotriva Poloniei, nr. 27785/95, pct. 125 şi urm., CEDO 2000‑XI, şi Migoń împotriva Poloniei, nr. 24244/94, pct. 70, 25 iunie 2002).
34. În speţă, Curtea observă că, spre deosebire de cauza citată de Guvern, prezenţa reclamantului sau a avocatului său nu a fost asigurată nici în faţa curţii de apel, nici în faţa Curţii Supreme de Justiţie, deşi reprezentantul parchetului, prezent la aceste şedinţe, a depus concluzii în care reclama prelungirea arestării.
35. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului întemeiat pe urgenţa cu care trebuia examinată prelungirea arestării preventive, Curtea reaminteşte că, deşi cerinţa celerităţii autorizează uneori excepţii de la principiul prezenţei obligatorii a inculpatului la şedinţă, aceasta nu poate scuti complet statul de obligaţia de a asigura înfăţişarea personală a persoanei în cauză sau, după caz, a reprezentantului său, pentru a asigura egalitatea armelor cu procurorul.
36. În privinţa apărării gratuite din partea avocaţilor numiţi din oficiu, Curtea constată că aceştia au fost desemnaţi în şedinţă, că nu cunoşteau nici dosarul, nici clientul şi că, în plus, nu au avut la dispoziţie timpul necesar pentru a pregăti apărarea. Având în vedere aceste circumstanţe şi fără să se pronunţe asupra modului concret în care avocaţii numiţi din oficiu şi-au îndeplinit obligaţiile, Curtea concluzionează că reclamantul nu a beneficiat în faţa curţii de apel şi a Curţii Supreme de Justiţie de o apărare efectivă (a se vedea, mutatis mutandis, Samoilă şi Cionca, citată anterior, pct. 75).
37. În ceea ce priveşte posibilitatea avocatului reclamantului de a asista la cele două şedinţe menţionate anterior, Curtea observă că reclamantul nu a fost citat în mod corespunzător să se înfăţişeze în faţa curţii de apel şi că pentru şedinţa din faţa Curţii Supreme, nu a fost informat decât în ziua respectivă. În aceste condiţii, Curtea consideră că era imposibil pentru avocatul reclamantului să se prezinte în timp util la această şedinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Samoilă şi Cionca, citată anterior, pct. 77).
38. În consecinţă, neoferind reclamantului o participare adecvată la şedinţe de judecată al căror rezultat era decisiv pentru menţinerea sau încetarea arestării sale, autorităţile interne l-au privat pe reclamant de posibilitatea de a combate în mod adecvat motivele prezentate de parchet pentru a justifica menţinerea sa în arest.
39. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
40. Reclamantul invocă numeroase alte încălcări ale convenţiei: refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a constata ilegalitatea arestării preventive (art. 5 § 4) şi de a-i acorda o reparaţie (art. 5 § 5), lipsa de imparţialitate a Curţii de Apel Oradea la examinarea cererilor de prelungire a arestării preventive (art. 6 § 1), nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie la şedinţa din 21 iulie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie (art. 6 § 2), inechitatea procedurii în faţa Curţii Supreme de Justiţie care a condus la confirmarea din 31 octombrie 2003 a prelungirii arestării preventive [art. 6 § 1, 2 şi 3 lit. (b) şi (c)], caracterul abuziv al cercetării care ar fi adus atingere dreptului la respectarea vieţii private (art. 8) şi discriminarea în raport cu alţi inculpaţi (art. 14).
41. Curtea subliniază că aceste capete de cerere nu sunt justificate. În orice caz, în ceea ce priveşte capetele de cerere invocate din perspectiva art. 6, aceasta reaminteşte că echitatea procedurii este apreciată având în vedere întreaga procedură. Or, părţile nu au oferit informaţii cu privire la rezultatul acesteia.
42. Reiese că aceste capete de cerere trebuie declarate inadmisibile în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
43. Art. 41 din convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
44. Reclamantul solicită 273 412 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit, constând în pierderea veniturilor şi cheltuieli pentru îngrijiri medicale şi deplasările soţiei sale şi ale avocatului său. De asemenea, solicită plata a 820 339 EUR pentru prejudiciul moral suferit din cauza suferinţelor fizice şi psihice cauzate de deteriorarea relaţiilor familiale şi de atingerea adusă reputaţiei sale.
45. Guvernul solicită Curţii să respingă aceste pretenţii, considerând că nu sunt justificate şi că nu au nicio legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale convenţiei.
46. Curtea subliniază că singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în speţă în încălcarea art. 5 § 4 din convenţie.
47. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Curtea observă că nu există nicio legătură de cauzalitate între faptele care au condus la concluzia încălcării convenţiei şi prejudiciul material pentru care reclamantul solicită despăgubiri. Prin urmare, Curtea respinge această cerere.
48. În privinţa cererii de reparaţie a prejudiciului moral ce decurge din încălcarea art. 5 § 4 din convenţie, Curtea reaminteşte că, în cauze privind încălcarea acestor dispoziţii, ea a alocat sume modeste sau a considerat, în funcţie de circumstanţe, că simpla constatare a încălcării constituia o reparaţie echitabilă suficientă (a se vedea, Wesołowski împotriva Poloniei, nr. 29687/96, pct. 72, 22 iunie 2004).
49. În speţă, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu este suficient reparat prin constatarea unei încălcări. În consecinţă, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, acordă 1 500 EUR reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Samoilă şi Cionca, citată anterior, pct. 108).
B. Cheltuieli de judecată
50. Reclamantul solicită 3 415 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi 1 507 EUR pentru cele suportate în faţa Curţii.
51. Acesta prezintă copiile contractelor de asistenţă judiciară şi chitanţe care atestă plata onorariilor avocaţilor şi ale experţilor contabili în procedura internă. În privinţa procedurii în faţa Curţii, prezintă copia unui contract de asistenţă judiciară.
52. Guvernul contestă în parte sumele cerute, expunând faptul că cheltuielile pentru expertizele contabile nu au nicio legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale convenţiei. Adaugă că reclamantul nu a făcut dovada plăţii sumei menţionate în contractul de asistenţă judiciară în faţa Curţii.
53. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.
54. În speţă, Curtea constată, în mod similar Guvernului, că expertizele contabile nu au nicio legătură de cauzalitate cu încălcările pretinse. În plus, observă că respectivele contracte de asistenţă judiciară au drept obiect reprezentarea reclamantului pentru întreaga procedură penală îndreptată împotriva sa, în timp ce Curtea a constatat numai încălcarea art. 5 § 4 din convenţie.
55. Ţinând seama de elementele aflate în posesia sa şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantului 2 000 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
56. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe absenţa recursului împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea din 16 iulie 2003 şi pe absenţa reclamantului la şedinţele în cursul cărora s-a decis menţinerea arestării preventive (art. 5 § 4 din convenţie) şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 3 500 EUR (trei mii cinci sute euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral şi pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 12 ianuarie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy