Traducere neoficială a variantei franceze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A PATRA
CAUZA BORDEIANU c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 49868/08)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 ianuarie 2011
DEFINITIVĂ
11/04/2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Bordeianu c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi,
Vincent A. de Gaetano, judecători,
şi Fatoş Aracı, Grefier adjunct al Secţiei,
Deliberând la 7 decembrie 2010 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 49868/08) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dna Marcela Bordeianu („reclamantul”), la 26 septembrie 2008.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Martin, avocat din Edineţ. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.
3. Cererea a fost repartizată Secţiei a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului).
4. La 12 ianuarie 2009, Preşedintele Secţiei a Patra a decis să examineze cererea în mod prioritar (articolul 41 al Regulamentului) şi să o comunice Guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 1 al Convenţiei, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1977 şi locuieşte în Edineţ. El este un avocat.
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
7. În anul 2002 şi 2005, din căsătoria dintre reclamant şi O.G. s-a născut o fiică, şi, respectiv, un fiu.
1) Procedura judiciară privind divorţul şi custodia copiilor
8. La 11 aprilie 2006, Judecătoria Donduşeni a pronunţat o hotărâre privind desfacerea căsătoriei şi a oferit reclamantului custodia fiului lor. Lui O.G. i-a fost încredinţată custodia fiicei lor. Reclamantul a depus apel împotriva acestei hotărâri.
9. La 26 septembrie 2006, Curtea de Apel Bălţi a admis integral apelul reclamantului. Dispozitivul deciziei prevedea următoarele:
„A casa hotărârea Judecătoriei Donduşeni din data de 11 aprilie 2006 în partea ce ţine de stabilirea domiciliului copiilor şi a emite o nouă decizie [...] prin care se stabileşte domiciliul copiilor [...] la domiciliul mamei.”
10. La 19 octombrie 2006, reclamantul a prezentat titlul executoriu executorului judecătoresc spre executare.
11. La o dată nespecificată, O.G. a depus recurs împotriva deciziei Curţii de Apel din 26 septembrie 2006. El a solicitat, de asemenea, suspendarea procedurii de executare.
12. La 2 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a suspendat procedura de executare până la examinarea recursului.
13. La 13 decembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul depus de O.G. împotriva deciziei Curţii de Apel din 26 septembrie 2006. Această decizie este definitivă.
2) Procedura de executare după pronunţarea deciziei definitive a Curţii Supreme de Justiţie
a) Perioada de până la prima întâlnire a reclamantului cu fiica sa la 10 august 2007
14. La 4 ianuarie 2007, executorul judecătoresc a emis o încheiere nemotivată, prin care a restituit titlul executoriu reclamantului. Dreptul intern (cf. infra §§ 47-52) oferă posibilitate executorului judecătoresc să restituie titlul executoriu creditorului în cazuri strict definite de Codul de executare. Reclamantul a contestat această încheiere la Judecătoria Donduşeni.
15. La 23 ianuarie 2007, Judecătoria Donduşeni a casat încheierea privind restituirea titlului executoriu. Aceasta a respins argumentul executorului judecătoresc, potrivit căruia, dispozitivul deciziei din 26 septembrie 2006 nu includea transmiterea unui copil de la un părinte la altul şi, prin urmare, executarea deciziei ţinea de competenţa instanţei de judecată. Judecătoria a constatat că Codul de executare includea o listă exhaustivă de motive privind restituirea fără executare a unui titlu executoriu (cf. infra § 50). Potrivit instanţei de judecată, prin faptul că în încheierea executorului judecătoresc nu era specificat un motiv legal, aceasta era lipsită de temei legal. Instanţa de judecată a obligat oficiul de executare să reia executarea deciziei judecătoreşti.
16. La 14 februarie 2007, executorul judecătoresc a reluat procedura de executare. Acesta a stabilit un termen de zece zile pentru executarea binevolă a deciziei judecătoreşti de către O.G.
17. La 16 februarie 2007, executorul judecătoresc a solicitat Curţii de Apel Bălţi să explice conţinutul dispozitivului deciziei din 26 septembrie 2006. La 2 martie 2007, acesta a depus la Judecătoria Donduşeni o cerere de suspendare a procedurii de executare până la pronunţarea unei decizii de către Curtea de Apel cu privire la explicarea deciziei judecătoreşti.
18. La 27 martie 2007, executorul judecătoresc a invitat părţile să se prezinte la 4 aprilie 2007 la primăria oraşului unde O.G. îşi avea domiciliul.
19. La 4 aprilie 2007, O.G. nu s-a prezentat la locul convenit al întâlnirii.
20. La 10 aprilie 2007, executorul judecătoresc a solicitat Judecătoriei Donduşeni să emită o încheiere privind căutarea lui O.G. Această cerere a fost admisă de către instanţă la 12 aprilie 2007.
21. La 14 aprilie 2007, Curtea de Apel Bălţi a refuzat cererea executorului judecătoresc privind explicarea deciziei judecătoreşti.
22. La 27 aprilie 2007, O.G. s-a prezentat din propria iniţiativă la oficiul local de executare. El şi-a dat acordul verbal pentru stabilirea unei noi întâlniri la data de 18 mai 2007. La 3 mai 2007, oficiul de executare a cerut comisariatului local de poliţie să stopeze procedura de căutare a lui O.G. pe motiv că acesta s-a prezentat la oficiul de executare din propria iniţiativă.
23. La 18 mai 2007, O.G. din nou a obstrucţionat executarea deciziei judecătoreşti prin faptul că nu s-a prezentat la locul stabilit de către executorul judecătoresc. A fost întocmit un proces-verbal privind imposibilitatea de executare.
24. La 14 iunie 2007, reclamantul a depus o plângere penală împotriva lui O.G. pe motiv că acesta a împiedicat executarea unei decizii judecătoreşti. Rezultatul acestei acţiuni nu este cunoscut.
25. La 9 iulie 2007, organul de executare a aplicat lui O.G. o amendă în mărime de 200 lei moldoveneşti (MDL) (aproximativ 12 euro (EUR)). La 27 iulie 2007, Judecătoria Donduşeni a aplicat lui O.G. o amendă administrativă în mărime de 1,000 MDL (aproximativ 60 EUR) pe motivul refuzului acestuia de a se conforma deciziei executorului judecătoresc.
26. La 9 august 2007, O.G. s-a prezentat din nou la oficiul de executare. El a promis să se prezinte a doua zi împreună cu fiica sa.
27. La 10 august 2007, părţile s-au prezentat la locul întâlnirii în clădirea primăriei. În afară de executorul judecătoresc, la locul întâlnirii s-au mai prezentat un asistent social, un medic, primarul oraşului, şeful poliţiei din sat şi un alt poliţist. În acest sens, executorul judecătoresc a întocmit un act prin care a constatat imposibilitatea de executare a deciziei judecătoreşti, pe motiv că fiica plângea şi nu dorea să plece cu mama sa. La recomandarea asistentului şi a medicului, acesta a întrerupt procedura de executare pentru a nu traumatiza copilul.
28. Într-un aviz din aceeaşi zi, asistentul social a declarat următoarele cu privire la cauzele neexecutării deciziei judecătoreşti:
„Cauza neexecutării: copilul este stresat, el a dezvoltat o fobie faţă de mama sa, plânge, nu doreşte întoarcerea la mama sa, din cauza faptului că de la divorţ şi până în prezent întâlnirile şi comunicarea mamei cu fiica sa au fost limitate, şi că tatăl a făcut totul pentru a o atrage pe fiica de partea sa.”
b) Perioada de după 10 august 2007
29. La 20 noiembrie 2007, Judecătoria Donduşeni a hotărât încheierea procedurii administrative iniţiate împotriva lui O.G., pe motiv că nu s-a demonstrat faptul că el a împiedicat în mod intenţionat executarea deciziei judecătoreşti.
30. La 27 noiembrie 2007, executorul judecătoresc a restituit din nou reclamantului titlul executoriu. Această încheiere nu a fost motivată. Reclamantul a contestat-o la Judecătoria Donduşeni. Rezultatul acestei contestaţii nu este cunoscut.
31. La 17 ianuarie 2008, reclamantul a prezentat din nou titlul executoriu spre executare.
32. La 22 ianuarie 2008, executorul judecătoresc a continuat procedura de executare, invitându-l pe O.G. să execute decizia judecătorească în mod binevol. Acesta însă nu a răspuns la această solicitare. Executorul judecătoresc a chemat părţile din nou la o întâlnire la 1 aprilie 2008.
33. La 1 aprilie 2008, executarea programată a eşuat din nou din cauza refuzului fiicei de a comunica cu mama sa.
34. La 20 august 2008, executorul judecătoresc s-a prezentat la primăria oraşului unde locuia O.G. Părţile însă nu s-au prezentat. A fost întocmit un proces-verbal privind imposibilitatea executării, cu menţiunea că O.G. locuia la Chişinău.
35. La 5 septembrie 2008, executorul judecătoresc a depus la Judecătoria Donduşeni o cerere de schimbare a modului de executare a deciziei judecătoreşti, din cauza refuzului copilului de a se reuni cu mama sa. La 10 septembrie 2008, instanţa de judecată a informat executorul judecătoresc că acesta trebuia să se adreseze la Curtea de Apel Bălţi, care era singura instanţă competentă de a examina această cerere.
36. La 11 septembrie 2008, executorul judecătoresc a depus această cerere la Curtea de Apel Bălţi. La 14 octombrie 2008, Curtea de Apel Bălţi a respins cererea executorului judecătoresc privind schimbarea modului de executare a deciziei judecătoreşti, pe motiv că aceasta deja a modificat conţinutul deciziei.
37. La 25 decembrie 2008, executorul judecătoresc a restituit reclamantului titlul executoriu.
38. La 16 ianuarie 2009, reclamantul l-a prezentat din nou spre executare.
39. La 21 ianuarie 2009, şeful serviciilor sociale a stabilit motivele neexecutării deciziei judecătoreşti. Acesta a menţionat următoarele:
”la 20 noiembrie 2008, eu am participat împreună cu executorul judecătoresc la o tentativă de executare a deciziei pronunţate de Curtea de Apel privind transmiterea copilului minor [la mama sa]. Pentru a evita exercitarea presiunii din partea tatălui şi a bunicii asupra copilului [şi] pentru a clarifica atitudinea şi ataşamentul copilului faţă de fiecare părinte, tatălui i s-a propus organizarea unei întâlniri pe un teren neutru: la grădiniţă (pe care [minora] o frecventa în fiecare zi şi unde ea se simţea comfortabil) sau [...] la primărie [...].
După toate încercările anterioare de a transmite copilul, procedura de executare a avut loc în casa bunicii, unde locuia [O.G.]. Cu toate acestea, decizia Curţii de Apel nu a fost executată, pentru că, într-o situaţie deja tensionată, [O.G.] nu a permis nimănui să se apropie de copil, filmând întreaga procedură. Copilul era speriat, stresat, a dezvoltat o fobie faţă de mama sa. Copilul are nevoie de asistenţa unui psiholog şi de consultarea unui medic [pedo] psihiatru.
Se pare că tatăl a făcut totul pentru a atrage copilul de partea sa, şi că după divorţ, întâlnirile şi comunicarea mamei cu copilul său au fost limitate sub diferite pretexte, ceea ce, de fapt, a reprezentat motivul imposibilităţii de a executa decizia Curţii de Apel.
La 20 noiembrie 2008, copilul nu a mers la grădiniţă, ca de obicei, şi tatăl nu l-a adus la primărie, după cum a fost convenit, pe un teren neutru, pe motiv că copilul nu a dorit să meargă la grădiniţă şi nici să meargă cu el la primărie.
Pentru a îmbunătăţi situaţia, s-a propus ca întâlnirile obligatorii [a reclamantului] cu copilul său să aibă loc cel puţin de două ori pe săptămână, la grădiniţă (şi nu la domiciliul [său], unde putea fi exercitată presiunea [asupra ei]) [...] până la adaptarea copilului, în prezenţa unui pediatru.
40. La 23 februarie 2009, un consiliu medical consultativ a stabilit următorul diagnostic al fiicei: „nevroză reactivă” şi a recomandat amânarea executării deciziei judecătoreşti pentru o perioadă de la şase la douăsprezece luni.
41. La o dată nespecificată, executorul judecătoresc a depus la Curtea de Apel Bălţi o altă cerere de explicare a deciziei judecătoreşti sau a schimbării modului de executare a acesteia. La 17 martie 2009, Curtea de Apel a respins această cerere.
42. La o altă dată nespecificată, executorul judecătoresc a depus la Judecătoria Donduşeni o altă cerere de plasare a copilului într-o instituţie publică pentru copii pentru reabilitare şi îngrijire.
43. La 2 aprilie 2009, Judecătoria Donduşeni a respins cererea, pe motiv că doar copiii care au rămas fără părinţi sau care se află într-un mediu periculos pentru sănătatea şi viaţa lor puteau fi plasaţi într-o instituţie publică pentru copii.
44. La 5 mai, 28 mai şi la 2 iunie 2009, executorul judecătoresc s-a prezentat la domiciliul lui O.G. pentru a executa decizia judecătorească. Aceste încercări de executare s-au dovedit a fi însă zădarnice, deoarece O.G. nu era acasă şi copilul se afla cu bunica sa din partea tatălui la sanatoriu amplasat într-un alt sat.
45. La 1 iulie 2009, o altă încercare de transmitere a copilului la reclamant a eşuat din cauza stării psiho-emoţionale a copilului, care a refuzat să comunice cu mama sa. Cu această ocazie, angajaţii serviciilor sociale au constatat că o eventuală transmitere a copilului la mama sa ar putea avea consecinţe imprevizibile.
46. Din materialele dosarului, se pare că decizia judecătorească din 26 septembrie 2006 nu a fost executată până în prezent.
II.DREPTUL INTERN RELEVANT
Codul de executare din 24 decembrie 2004 (în vigoare la momentul evenimentelor)
47. Potrivit articolului 26 (1) al Codului de executare, şeful oficiului de executare poate aplica debitorului o amendă de la 200 la 500 MDL, dacă acesta nu comunică schimbarea domiciliului său sau nu se prezintă la locul de executare; o amendă de la 1,000 la 2,000 unităţi convenţionale, dacă acesta împiedică procesul de executare prin acţiunile sau inacţiunile sale; o amendă de la 1,200 la 3,000 unităţi convenţionale, dacă acesta nu execută sau împiedică procesul de executare în mod repetat. În conformitate cu articolul 26 (3), şeful oficiului de executare poate depune la instanţele de judecată plângeri cu caracter administrativ sau penal.
48. Potrivit articolului 64, executorul judecătoresc poate solicita instanţelor de judecată să explice decizia judecătorească care urmează a fi executată, atunci când sensul acesteia, domeniul sau modul de aplicare a acesteia nu sunt clare sau în cazul în care decizia conţine dispoziţii contradictorii. Acest articol, de asemenea, prevede că executorul judecătoresc poate solicita suspendarea procedurii de executare în cazul în care a depus la instanţa de judecată o cerere privind explicarea deciziei de executare, sau atunci când a fost emisă o încheiere de căutare a debitorului. Potrivit articolului 80, toate acţiunile de executare sunt interzise în timpul suspendării procedurii.
49. Potrivit articolului 65, executorul judecătoresc poate solicita instanţei de judecată emiterea unei încheieri de căutare a debitorului, atunci când domiciliul celui din urmă nu este cunoscut. Căutarea unei persoane se efectuează de către organul de poliţie din raionul în care debitorul îşi are ultimul domiciliu. În conformitate cu articolul 66, instanţele de judecată pot dispune aducerea silită a debitorului la executorul judecătoresc. Aducerea silită a debitorului este asigurată de organul de poliţie din raionul unde debitorul îşi are domiciliul.
50. Articolul 82 oferă o listă exhaustivă de motive pentru restituirea creditorului a titlului executoriu, şi anume: cererea creditorului, insolvabilitatea debitorului, refuzul creditorului de a accepta în natură bunurile care nu au fost vândute, incapacitatea de a afla domiciliul debitorului (cu excepţia cazurilor în care debitorul este căutat), sau acţiunile / inacţiunile creditorului care împiedică procesul de executare.
51. Titlul executoriu se restituie printr-o încheiere motivată. Această încheiere poate fi contestată. Potrivit încheierii de restituire, procedura de executare se arhivează. Restituirea titlului executoriu nu împiedică prezentarea repetată a acestuia spre executare.
52. În final, potrivit articolului 151, deciziile judecătoreşti privind transmiterea unui copil se execută de către executorul judecătoresc cu participarea persoanei căreia i-a fost acordată custodia, şi în prezenţa colaboratorilor serviciilor sociale. În cazul în care debitorul împiedică executarea deciziei judecătoreşti, conducătorul organului de executare îi poate aplica o amendă de la 200 la 500 MDL, în condiţiile articolului 149 al Codului de executare. În caz de necesitate, executorul judecătoresc poate solicita instanţei de judecată plasarea copilului într-o instituţie publică pentru copii.
Codul cu privire la contravenţiile administrative din 29 martie 1985
53. Potrivit articolului 20011 al Codului cu privire la contravenţiile administrative, neexecutarea sau împiedicarea executării unei decizii judecătoreşti definitive atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la 1,000 la 3,000 MDL.
ÎN DREPT
I.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
54. Reclamantul a pretins că omisiunea autorităţilor moldoveneşti de a lua prompt măsurile necesare pentru reunirea acestuia cu fiica sa, în conformitate cu decizia definitivă pronunţată în favoarea sa, a dus la încălcarea dreptului său la respectarea vieţii de familie, garantat de articolul 8 al Convenţiei, partea relevantă a căruia prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale (...) de familie (...).
2. Nu este admisă ingerenţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru (...) protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
55. Guvernul a contestat acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
56. Curtea constată că pretenţia formulată nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Aceasta susţine că nu există alte motive de a o declara inadmisibilă. Prin urmare, această pretenţie trebuie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
57. Guvernul a susţinut că perioada între 26 octombrie 2006 şi 13 decembrie 2006 nu trebuie imputată statului, deoarece decizia Curţii de Apel Bălţi nu devenise încă definitivă.
58. De asemenea, acesta susţine că neexecutarea deciziei judecătoreşti se datorează comportamentului reclamantului, care a vizitat rar copilul la grădiniţă şi la domiciliul lui O.G. pentru a încerca reluarea contactului cu acesta, fapt care ar fi facilitat măsurile menite să ducă la transmiterea copilului. De asemenea, Guvernul susţine că reclamantul a contestat inacţiunile executorului judecătoresc abia după o lună, deşi el a avut posibilitatea de a face acest lucru începând cu 13 decembrie 2006, atunci când decizia a devenit definitivă şi executorie. Astfel, reclamantul a acceptat această situaţie în mod tacit, deoarece nu a contestat-o.
59. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că, în conformitate cu obligaţiile pozitive ale autorităţilor naţionale, care rezultă din articolul 8 al Convenţiei, autorităţile moldoveneşti au luat măsuri adecvate şi suficiente care le erau disponibile pentru reunirea reclamantului cu fiica sa. Acesta a invocat, în acest sens, încheierea privind căutarea lui O.G., emisă la 12 aprilie 2007 de către Judecătoria Donduşeni, faptul că, în urma refuzului lui O.G. de a executa decizia definitivă, acesta a fost sancţionat de două ori cu amenzi (a se vedea supra § 25), precum şi cererile executorului judecătoresc prin care se solicita schimbarea modului de executare a deciziei sau plasarea copilului într-o instituţie publică pentru copii.
60. Ulterior, acesta a făcut referinţă la recomandarea consiliului medical din 23 februarie 2009, care a pledat pentru amânarea executării pentru o perioadă de la şase la douăsprezece luni. Acesta susţine că executarea deciziei în această cauză era extrem de dificilă din cauza sindromului alienării copilului faţă de un părinte, dezvoltat de către fiica sa, şi a probabilităţii sporite de deteriorare a sănătăţii sale psihice, în cazul luării unor măsuri de executare prea brutale.
61. Potrivit Guvernului, ingerinţa în dreptul reclamantului a fost necesară într-o societate democratică şi nu a fost disproporţională, având în vedere interesele copilului. Acesta a subliniat că obligaţia autorităţilor naţionale de a întreprinde anumite măsuri nu este absolută, pentru că, uneori, reuniunea unuia din părinţi cu copiii săi după o anumită perioadă de timp nu poate avea loc imediat şi necesită o pregătire.
62. În răspuns, reclamantul susţine că încheierea executorului judecătoresc din 4 ianuarie 2007 de a-i restitui titul executoriu nu a fost justificată. Acesta nu a acceptat situaţia în mod tacit: el a contestat în mod repetat încheierile de restituire şi a prezentat de mai multe ori titlul executoriu spre executare. Acesta susţine că recursul înaintat de executorul judecătoresc, prin care acesta a solicitat explicarea deciziei în cauză, schimbarea modului de executare, şi plasarea copilului într-o instituţie publică au fost zădarnice şi au fost menite să îndepărteze copilul de mama sa. Reclamantul susţine că a fost intimidat, umilit, disperat de situaţia creată de O.G. şi autorităţile. El afirmă că nu poartă nicio responsabilitate pentru starea psihică a copilului sau pentru dezvoltarea sindromului alienării parentale, acestea rezultând din influenţa şi manipularea pe care O.G. şi anturajul său au exercitat asupra copilului. În final, acesta susţine că sancţiunile aplicate lui O.G. au fost ineficiente, deoarece procedura administrativă iniţiată împotriva acestuia a fost închisă, fără ca să fie luate măsurile suplimentare. În opinia reclamantului, atitudinea de mai sus a autorităţilor, care nu şi-au îndeplinit obligaţia lor fundamentală de a asigura executarea deciziilor lor, este una din cauzele principale ale încălcării dreptului său la respectarea vieţii sale de familie.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
63. Curtea notează în primul rând că părţile nu au contestat faptul că relaţia dintre reclamant şi fiica sa face parte din viaţa de familie, în sensul articolului 8 al Convenţiei. Într-adevăr, faptul de a fi împreună pentru un părinte şi copilul său, reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi s-a rupt, şi că măsurile la nivel naţional care împiedică această reuniune reprezintă o ingerinţă în dreptul ocrotit de articolul 8 al Convenţiei (a se vedea, printre altele, Johansen c. Norvège, 7 august 1996, § 52, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, şi Elsholz c. Allemagne [GC], nr. 25735/94, § 43, CEDH 2000‑VIII).
64. Curtea reiterează că scopul principal al articolului 8 al Convenţiei este de a proteja persoana împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, şi nu doar pentru ca statul să se abţină de la asemenea ingerinţe: la această obligaţie negativă pot fi adăugate obligaţiile pozitive inerente de a respecta în mod eficient viaţa privată şi de familie. Aceasta poate necesita adoptarea unor măsuri menite să asigure respectarea vieţii de familie, până la implicarea în relaţiile între persoane.
65. În această cauză, ca şi în celelalte cauze, trebuie de ţinut cont de echilibru echitabil care trebuie să existe între interesele concurente ale persoanei şi a societăţii în ansamblul său; în mod similar, în ambele contexte, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere (Keegan c. Irlande, 26 mai 1994, § 49, seria A, nr. 290).
66. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a opri măsurile pozitive, Curtea a declarat în mod repetat că articolul 8 al Convenţiei include dreptul unui părinte de a beneficia de măsurile necesare în vederea reunirii cu copilul său şi obligaţia autorităţilor naţionale de a le întreprinde (a se vedea, spre exemplu, Ignaccolo‑Zenide c. Roumanie, nr. 31679/96, § 94, CEDH 2000-I, şi Nuutinen c. Finlande, nr. 32842/96, § 127, CEDH 2000-VIII).
67. Trebuie menţionat faptul că, într-o asemenea cauză, caracterul adecvat al unei măsuri se examinează în funcţie de rapiditatea punerii acesteia în aplicare (Maire c. Portugal, nr. 48206/99, § 74, CEDH 2003‑VII). Într-adevăr, procedurile relative de transmitere a drepturilor părinteşti, inclusiv executarea deciziei adoptate în acest sens, trebuie efectuate în mod urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe ireversibile asupra relaţiilor între copil şi părinte care nu locuieşte cu el.
68. În această privinţă, Curtea admite că o schimbare a circumstanţelor relevante poate justifica neexecutarea unei decizii definitive cu privire la reuniunea unui părinte cu copilul său. Cu toate acestea, având în vedere obligaţiile pozitive ale statului, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, şi cerinţa generală a supermaţiei legii, Curtea trebuie să se asigure că o asemenea schimbare de circumstanţe nu se datorează incapacităţii autorităţilor naţionale de a adopta toate măsurile care ar putea fi necesare în mod rezonabil pentru a facilita executarea unei asemenea decizii (Sylvester c. Autriche, nr. 36812/97 şi 40104/98, § 63, 24 aprilie 2003; a se vedea, de asemenea, Koudelka c. République tchèque, nr. 1633/05, § 65, 20 iulie 2006).
69. Prin urmare, momentul decisiv este de a stabili dacă, pentru a facilita contactul între reclamant şi fiica sa, autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare, care puteau fi luate în mod rezonabil, în această cauză (Nuutinen c. Finlande, mai sus).
(b) Aplicarea principiilor generale în această cauză
70. În această cauză, Curtea nu împărtăşeşte opinia Guvernului că neexecutarea deciziei judecătoreşti a fost impusă de comportamentul reclamantului, care a vizitat copilul foarte rar. Într-adevăr, faptele cauzei arată că reclamantul nu a putut vizita copilul timp de cel puţin opt luni, din cauza că tatăl s-a opus acestor vizite şi acesta nu era de găsit. Având în vedere numărul şi frecvenţa cererilor înaintate de către reclamant către autorităţi, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului, potrivit căruia reclamantul a acceptat în mod tacit situaţia creată. Prin urmare, Curtea consideră că acesta şi-a demonstrat suficient dorinţa de a se reuni cu fiica sa.
71. Cu toate acestea, Curtea acceptă argumentul Guvernului, potrivit căruia perioada între 26 octombrie 2006 şi 13 decembrie 2006 nu poate fi atribuită statului, deoarece decizia Curţii de Apel Bălţi a devenit definitivă la 13 decembrie 2006.
72. În ceea ce priveşte perioada care a urmat după această dată, Curtea trebuie să determine dacă autorităţile au întreprins, în mod rezonabil, măsurile necesare şi adecvate pentru a facilita executarea deciziei în cauză.
i) Prima restituire a titlului executoriu şi prima cerere privind explicarea deciziei judecătoreşti care trebuia executată
73. Curtea constată, că executorul judecătoresc a restituit reclamantului titlul executoriu, fără a oferi careva motive, doar douăzeci de zile după pronunţarea deciziei. Instanţele de judecată naţionale au constatat că această decizie a fost lipsită de vreun temei legal şi au anulat-o, obligând executorul judecătoresc să reia procedura de executare (a se vedea supra § 15). În perioada 14 februarie – 27 martie 2007, adică timp de o lună, măsurile luate de către executorul judecătoresc au constatat doar în stabilirea unui termen de zece zile pentru executarea voluntară a deciziei de către O.G. şi adresarea unei cereri instanţelor de judecată naţionale de a suspenda procedura de executare până la obţinerea unei explicaţii a conţinutului deciziei judecătoreşti care urma să fie executată.
74. Curtea observă în această privinţă, că decizia judecătorească în acestă cauză nu a prezentat o careva dificultate specială de interpretare şi că cererea privind explicarea deciziei care urma să fie executată nu pare să fi fost justificată de o necesitate obiectivă. Refuzul repetat al instanţelor de judecată de a explica decizia judecătorească confirmă această concluzie (a se vedea §§ 21 şi 41 de mai sus). Evident, în absenţa unor măsuri suplimentare, întârzierea ce a rezultat cu siguranţă nu a contribuit la procesul de executare.
75. Prin urmare, Curtea consideră că perioada de neexecutare cuprinsă între 13 decembrie 2006 şi 27 martie 2007 este imputabilă statului.
ii) Încheierea privind căutarea lui O.G.
76. Curtea notează că la 12 aprilie 2007, Judecătoria Donduşeni a emis o încheiere privind căutarea lui O.G. Curtea a admis că o asemenea măsură poate fi rezonabilă şi necesară, în situaţia în care O.G. s-a eschivat de la executarea obligaţiei sale. Cu toate acestea, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nicio probă care ar demonstra că căutarea lui O.G. a fost eficientă sau că Guvernul s-a confruntat cu un obstacol care a făcut dificilă sau chiar imposibilă aplicarea unor măsurilor coercitive împotriva lui O.G. cu scopul executării deciziei judecătoreşti. Curtea observă că, în ciuda lipsei de cooperare din partea lui O.G., instanţele de judecată niciodată nu au ordonat aducerea lui silită în faţa executorului judecătoresc. În plus, Curtea pune la îndoială eficienţa încheierii privind căutarea lui O.G., deoarece noua lui adresă a fost ignorată de către executorul judecătoresc în vederea continuării procedurilor de executare.
iii) Amenzile aplicate lui O.G.
77. Curtea notează că neprezentarea lui O.G. la întâlnirea programată pentru 18 mai 2007 a dus la eşecul acesteia şi că lui i-au fost aplicate amenzile la 9 iulie şi 27 iulie 2007 (cf. supra § 25).
78. În ceea ce priveşte amenzile aplicate, Curtea reiterează că, atunci când apar dificultăţi mai cu seamă din cauza refuzului părintelui cu care se află copilul de a se prezenta la executarea deciziei, prin care se dispune întoarcerea imediată a acestuia, autorităţile competente sunt responsabile pentru luarea măsurilor corespunzătoare pentru a sancţiona lipsa sa de cooperare. În cazul în care acţiunile de executare silită în privinţa copiilor nu sunt, în principiu, dorite în acest domeniu sensibil, recurgerea la sancţiuni nu ar trebui să fie exclusă în cazul unui comportament vădit ilegal din partea unui părinte cu care locuieşte copilul (Maire mai sus, § 76). Curtea nu este convinsă de faptul că suma sancţiunilor a fost suficientă pentru a-l face pe tată să-şi schimbe atitudinea. În plus, Curtea constată că aceste măsuri nu au fost eficiente, deoarece au fost anulate printr-o decizie din 20 noiembrie 2007.
79. În consecinţă, Curtea constată că amenzile aplicate în această cauză nu au reprezentat măsuri suficiente şi adecvate pentru a garanta executarea deciziei judecătoreşti şi că perioada de întârziere, 18 mai 2007 – 10 august 2007 (data primei reuniuni a părţilor) este, de asemenea, imputabilă autorităţilor de stat.
iv) Concluzia Curţii cu privire la perioada între 13 decembrie 2006 şi 10 august 2007
80. Curtea constată că, de la prima întâlnire a mamei cu fiica sa şi momentul când decizia judecătorească a devenit definitivă, au trecut aproape opt luni. Lipsa unor alte întâlniri este confirmată prin constatarea organului de asistenţă socială din 10 august 2007 (a se vedea supra § 28), potrivit căruia înstrăinarea parentală de fiică a început de la divorţ şi a continuat până în prezent din cauza că întâlnirile şi comunicarea mamei cu fiica sa au fost limitate de către O.G.
81. Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că în această perioadă, Guvernul nu a luat măsuri suficiente şi adecvate pentru a preveni consecinţele unei despărţiri prea îndelungate a reclamantului de fiica sa şi pentru a facilita executarea deciziei judecătoreşti.
v) Cea de-a doua restituire a titlului executoriu
82. Curtea notează că întâlnirea dintre părţi din data de 10 august 2007 a eşuat din cauza refuzului fiicei de a se întâlni cu reclamantul. Rezultă că în acel moment al procedurii de executare, autorităţile nu mai puteau ignora faptul că înstrăinarea parentală a fiicei a atins un nivel care ameninţa executarea deciziei şi că soluţia la această problemă necesita o abordare complexă cu participarea experţilor în domeniu. La momentul când autorităţile au conştientizat gravitatea problemei şi au pus în aplicare un sistem de măsuri menite de a pregăti transmiterea copilului de la un părinte la altul, a fost deja prea târziu. Curtea observă că asemenea acţiuni nu au fost luate în această cauză. Executorul judecătoresc a decis să restituie titlul executoriu la 27 noiembrie 2007. Guvernul nu a oferit o justificare satisfăcătoare a întârzierii în executare în perioada 10 august 2007 şi 27 noiembrie 2007.
83. Astfel, Curtea a notat că executorul judecătoresc a reluat procedura de executare la 22 ianuarie 2008, stabilind 1 aprilie 2008 (peste două luni şi jumătate) drept data unei noi întrevederi între părţi. În opinia Curţii, o asemenea întârziere pare să fie excesivă. La 1 aprilie 2008, încercarea de a transmite copilul a eşuat din nou, deoarece acesta a refuzat orice contact cu mama sa. O altă dată a fost fixată pentru 20 august 2008, peste patru luni şi nouăsprezece zile. Dar, chiar dacă Curtea admite că, în circumstanţele create, o amânare a executării părea necesară, ea observă că această amânare nu a fost însoţită de dispunerea unor măsuri pedagogice sau terapeutice pentru a atenua consecinţele separării prelungite între mama şi fiica sa.
84. Prin urmare, Curtea consideră că perioada cuprinsă între 10 august 2007 şi 20 august 2008, care acoperă mai mult de un an, este de asemenea, imputabilă autorităţilor de stat.
vi) Cererile privind explicarea deciziei judecătoreşti şi cererea de plasare a copilului în instituţia pentru copii
85. În ceea ce priveşte măsurile noi întreprinse de către executorul judecătoresc în faţa Judecătoriei Donduşeni, apoi în faţa Curţii de Apel Bălţi, în vederea obţinerii explicaţiei deciziei ce urma a fi executată, acestea au fost respinse ca nefondate. În opinia Curţii, cererile au fost zădarnice, deoarece conţinutul deciziei nu era ambiguu.
86. În ceea ce priveşte cererea de schimbare a modului de executare a deciziei, depusă de executorul judecătoresc la Judecătoria Donduşeni la 5 septembrie 2008, Curtea consideră că aceasta a fost zădarnică, deoarece, aşa cum au remarcat instanţele de judecată, o asemenea cerere nu putea în nici un fel schimba conţinutul deciziei.
87. În mod similar, în opinia Curţii, cererea privind plasarea copilului într-o instituţie publică pentru copii în scopul reabilitării acestuia, precum şi cererea de custodie, nu puteau reprezenta o măsură menită să faciliteze restabilirea relaţiei dintre copil şi mama sa, în special având în vedere că serviciile sociale au recomandat întocmirea unui plan al întâlnirilor regulate, precum şi ajutorul unui psiholog (a se vedea supra § 39). În mod evident, în această cauză o asemenea intervenţie nu putea fi limitată la o simplă constatare că executarea trebuia să fie amânată din cauza riscurilor pentru starea psihică a copilului, ci era necesar să fie propuse măsuri concrete (spre exemplu, o terapie preventivă sau asistenţa experţilor în materie).
(c) Concluzia Curţii
88. Având în vedere constatările de mai sus, în ciuda evoluţiilor recente în procedura de executare menţionate în observaţiile Guvernului, Curtea nu poate decât să constate că decizia definitivă din 26 septembrie 2006 rămâne neexecutată de aproape patru ani. Ea a remarcat de la bun început că această situaţie nu este imputabilă în nici un fel reclamantului, care a solicitat în mod regulat autorităţilor executarea deciziei judecătoreşti şi înapoierea fiicei sale.
89. Curtea a admis că neexecutarea se datorează în primul rând refuzului tatălui, cât şi a copilului, care a fost condiţionat de către tată.
90. Cu toate acestea, în acest caz, autorităţile nu au demonstrat diligenţă corespunzătoare în determinarea lui O.G. să-şi îndeplinească obligaţia, dacă era necesar, prin măsuri coercitive sistematice mai dure, pentru a schimba atitudinea acestuia. Curtea a reiterat că, în acest fel de cauze, caracterul adecvat al unei măsuri se determină prin rapiditatea punerii sale în aplicare: respectarea drepturilor părinteşti, inclusiv executarea deciziei pronunţate ca rezultat, implică un tratament de urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile pentru relaţiile dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu el ((Ignaccolo-Zenide citată mai sus, § 102; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Maire, citată mai sus, § 74, Pini et autres c. Roumanie, nr. 78028/01 şi 78030/01, § 175, CEDH 2004‑V (extraits), şi Monory c. Roumanie et Hongrie, nr. 71099/01, § 82, 5 aprilie 2005). Având în vedere vârsta copilului, şi anume faptul că acesta a împlinit cinci ani în anul 2007, şi mediul familial perturbat, Curtea ia în considerare argumentul reclamantului potrivit căruia, la prima reuniune, copilul a fost deja de peste opt luni sub influenţa exclusivă a tatălui său, într-un mediu ostil.
91. În opinia Curţii, neexecutarea deciziei judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului se datorează în primul rând toleranţei de facto a autorităţilor responsabile de executare şi a instanţelor de judecată a rezistenţei constante opuse de tatăl, şi absenţa unor măsuri menite să stabilească contacte eficiente şi regulate între mamă şi copil, la intervale rezonabile de timp. Autorităţile naţionale trebuiau să ia decizii rezonabile, care se aşteptau a fi luate de către acestea, şi prin urmare, acestea nu au respectat obligaţia lor pozitivă prevăzută de articolul 8 al Convenţiei.
92. În aceste condiţii, reclamantului nu îi poate fi imputată neputinţa autorităţilor de a lua măsuri prompte şi adecvate pentru a stabili contacte eficiente între el şi fiica sa (a se vedea, mutatis mutandis, Bove c. Italie, nr. 30595/02, § 50, 30 iunie 2005), şi nu se poate susţine că autorităţile au întreprins măsuri adecvate pentru a găsi o soluţie acestei situaţii disperate. În opinia Curţii, autorităţile naţionale în această cauză s-au bazat pe faptul că litigiul va fi soluţionat prin simpla trecere a timpului, astfel încât restabilirea legăturilor între reclamant şi fiica sa nu mai par a fi posibile astăzi.
93. Având în vedere cele menţionate mai sus, şi în ciuda marjei de apreciere a statului pârât în domeniu, aceste informaţii sunt suficiente pentru Curte de a concluziona că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei, ca urmare a neexecutării deciziei judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea reclamantului.
II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
94. Reclamantul a pretins, în esenţă, încălcarea dreptului său la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil. Acesta s-a plâns, în special, de întârzieri în cadrul procedurilor de executare referitoare la dreptul său la custodie şi inacţiunea autorităţilor cu privire la comportamentul tatălui copilului.
95. Guvernul a solicitat Curţii să constate că nu a avut loc violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei, având în vedere complexitatea cauzei şi comportamentul reclamantului.
96. Curtea constată că această pretenţie, în partea ce ţine de dreptul la justiţie, este legată de cea discutată mai sus şi, prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.
97. În această cauză, este clar că comportamentul autorităţilor naţionale în cadrul procedurii de executare privind dreptul la custodie se află în centrul pretenţiei formulate de către reclamant în temeiul articolului 8 al Convenţiei, care nu include doar cerinţele procedurale inerente, dar este de asemenea, asociat cu scopul mai larg de a asigura respectarea corespunzătoare, printre altele, a vieţii sale de familie (Sylvester c. Autriche, citată mai sus). Potrivit Curţii, circumstanţele cauzei nu cer examinarea respectării articolului 6 § 1 al Convenţiei.
98. Prin urmare, având în vedere constatarea sa privind violarea articolului 8 al Convenţiei, Curtea constată că nu este necesar de a examina separat pretenţiile reclamantului formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Koudelka c. République tchèque, citată mai sus).
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
99. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A.Prejudiciul material
100. Reclamantul a pretins 5,200 EUR cu titlu de prejudiciu material ce i-a fost cauzat.
101. Guvernul a susţinut că nu există o legătură cauzală dintre încălcarea pretinsă a drepturilor reclamantului şi prejudiciul material cauzat, şi, prin urmare, pretenţiile reclamantului sunt nefondate.
102. Curtea consideră că nu există niciun temei pentru a acorda reclamantului o despăgubire cu acest titlu.
B. Prejudiciul moral
103. Reclamantul a pretins 25,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral ce i-a fost cauzat.
104. Guvernul a invocat aceleaşi obiecţii ca cele invocate cu titlu de prejudiciu material.
105. Curtea a reiterat că o decizie privind constatarea unei încălcări impune statului pârât o obligaţie juridică de a opri încălcarea şi a remedia consecinţele, astfel încât să restabilească cât mai mult posibil situaţia anterioară (Metaxas, nr. 8415/02, § 35, 27 mai 2004 şi Iatridis c. Grèce (satisfacţia echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).
106. În circumstanţele acestei cauze, inclusiv având în vedere lipsa de diligenţă din partea autorităţilor naţionale şi faptul că reclamantul a fost lipsit de contact cu fiica sa până în prezent, Curtea consideră că i-a fost cauzat un prejudiciu moral considerabil, şi o simplă constatare a încălcării nu este suficientă pentru a compensa prejudiciul cauzat.
107. În aceste circumstanţe, având în vedere toate materialele aflate în posesia sa şi hotărând în mod echitabil, în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, Curtea consideră că este necesar de a acorda reclamantului 10,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
C. Costuri şi cheltuieli
108. Reclamantul nu a formulat vreo pretenţie cu titlu de costuri şi cheltuieli în faţa instanţelor de judecată naţionale şi în faţa Curţii.
D. Dobânda de întârziere
109. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că nu este necesar de a examina pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei
4. Hotărăşte
(a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 10,000 (zece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b)că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiei reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la 11 ianuarie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Fatoş AracıNicolas Bratza
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy