©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA BOROANCĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 38511/03)
Hotărâre
Strasbourg
22 iunie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Boroancă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 1 iunie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 38511/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Pavel Boroancă („reclamantul”), a sesizat Curtea la 10 noiembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine că i-a fost încălcat dreptul la o anchetă efectivă în urma formulării unei plângeri pentru viol al cărui victimă ar fi fost în timpul detenţiei.
4. La 7 mai 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1954 şi locuieşte în Bucureşti. Acesta a executat o pedeapsă de trei ani de închisoare, din care o parte la Penitenciarul Craiova.
A. Procedura privind condamnarea reclamantului pentru corupţie
6. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Gorj, reclamantul a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru trafic de influenţă.
7. În timpul urmăririi penale deschise împotriva sa, reclamantul a fost interogat de poliţie, în stare de libertate şi a indicat o adresă de corespondenţă. Tribunalul l-a citat la această adresă şi, ca urmare a returnării citaţiilor din cauza schimbării adresei, l-a citat, de asemenea, la alte două adrese, printre care la primăria locului de domiciliu.
8. La şedinţa de judecată în cadrul căreia a fost pronunţată hotărârea menţionată anterior, reclamantul nu a fost prezent, dar a fost reprezentat de un avocat numit din oficiu. Pe baza declaraţiilor victimei B.C., a trei martori şi ale celor anterioare ale reclamantului, instanţa a hotărât că acesta din urmă acceptase sume de bani din partea lui B.C., în schimbul intervenţiei sale pe lângă Ambasada Statelor Unite, în vederea obţinerii unei vize.
9. Reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii citate anterior, pretinzând, printre altele, că nu fusese citat în timpul procedurii pe fond şi că hotărârea nu îi fusese comunicată.
10. La şedinţa de apel, reclamantul a fost prezent şi reprezentat de un avocat numit din oficiu. Prin hotărârea din 19 iunie 2003, Curtea de Apel Craiova a admis cererea reclamantului de repunere în termenul de apel dar a respins apelul, pe motiv că necitarea era imputabilă reclamantului, care indicase adresa în timpul urmăririi penale, dar care ulterior nu comunicase organelor judiciare schimbarea domiciliului. De asemenea, curtea de apel a hotărât că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond era exactă.
11. Reclamantul a formulat recurs şi a susţinut că a fost judecat şi condamnat fără să fi fost citat. În faţa instanţei de recurs, reclamantul a fost prezent şi asistat de un avocat ales de acesta.
12. Prin hotărârea definitivă din 15 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantului.
B. Detenţia reclamantului la Penitenciarul Craiova
13. La 9 ianuarie 2003, după condamnarea în primă instanţă, reclamantul a fost arestat. La momentul arestării, acesta suferea de mai multe afecţiuni, printre care şi de boala Basedow. Din dosar reiese că, din cauza stării sale de sănătate, reclamantul şi-a petrecut perioada de detenţie între două penitenciare şi mai multe penitenciare-spital. Faptele pe care reclamantul şi-a întemeiat plângerea au avut loc în timpul detenţiei sale în Penitenciarul Craiova. La 18 ianuarie 2005, reclamantul a fost eliberat.
14. La 3 septembrie 2003, reclamantul a fost transferat de la Penitenciarul-Spital Bucureşti‑Jilava la Penitenciarul de Maximă Siguranţă (PMS) Craiova. În celula în care a fost închis, reclamantul trebuia să doarmă în acelaşi pat între S.D. şi I.V., cu capul la picioarele acestora. El pretinde că, în noaptea de 7 spre 8 septembrie 2003, a fost violat de S.D., care ar fi profitat de faptul că se afla sub influenţa tranchilizantelor.
15. În ziua următoare, reclamantul s-a plâns autorităţilor penitenciare cu privire la viol şi a solicitat să fie examinat de un medic.
16. Conform reclamantului, plângerea sa a fost ignorată în ceea ce priveşte examenul medical.
17. Din menţiunea din 9 septembrie, cu nr. 6038, din registrul de consultaţii medicale al închisorii reiese că reclamantul fusese internat la Spitalul Colibaşi pentru evaluarea stării sale de sănătate şi că i-au fost prescrise două medicamente, aparent pentru boala Basedow. În registrul menţionat anterior, nu apare nicio precizare cu privire la acuzaţia de viol şi la examenul specific în această situaţie.
18. Dintr-un proces-verbal referitor la un incident, întocmit de V.S., ofiţer însărcinat cu disciplina în PMS Craiova, reiese că, la 10 septembrie, S.D. a primit un avertisment disciplinar pentru tentativă de viol.
19. Reclamantul afirmă că a fost transferat, după pretinsul incident cu violul, într-o celulă cu un regim şi mai strict şi care era şi mai suprapopulată decât cea în care fusese anterior.
20. La 17 septembrie 2003, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova cu o plângere pentru viol.
21. Prin comunicarea din 3 octombrie 2003, comandantul Penitenciarului Craiova a adus la cunoştinţa Direcţiei Generale a Penitenciarelor („direcţia”) că reclamantul fusese consultat la 9 septembrie 2003 de către un medic, fapt consemnat la nr. 6038 din registrul de consultaţii medicale întocmit de medicul închisorii, şi că nu putuse fi stabilită dovada niciunei urme de agresiune sexuală împotriva sa.
22. La 8 octombrie 2003, direcţia a adresat reclamantului o comunicare, în care reitera constatările comandantului penitenciarului.
23. La o dată neprecizată, reclamantul a solicitat direcţiei să i se comunice datele personale ale lui S.D. pentru a putea demara o procedură penală împotriva acestuia. Prin comunicarea din 30 martie 2004, direcţia a informat reclamantul că datele personale ale deţinuţilor sunt confidenţiale şi că plângerea sa făcuse obiectul unor verificări care i-au fost aduse la cunoştinţă prin comunicarea din 8 octombrie 2003. De asemenea, direcţia a subliniat că a fost desfăşurată o procedură disciplinară împotriva lui S.D., care fusese sancţionat pe cale disciplinară.
24. La 17 martie 2004, Poliţia Craiova a propus neînceperea urmăririi penale pentru faptele invocate de reclamant.
25. În ceea ce priveşte situaţia de fapt, poliţia a reţinut că reclamantul, S.D. şi un alt deţinut, I.V. împărţeau acelaşi pat, reclamantul dormind între S.D. şi I.V., din cauza numărului redus de locuri în Penitenciarul Craiova. Din declaraţia martorului şi a deţinutului O.N., responsabil cu celula, reieşea că, la 8 septembrie 2003, la ora 3:00 dimineaţa, acesta fusese trezit de reclamant, care i-a spus că S.D. încercase să îl violeze. Dorind să verifice cele auzite, O.N. s-a apropiat de patul în care dormeau cei trei bărbaţi şi l-a întrebat pe S.D. ce se întâmplase. Acesta a răspuns că visase că întreţinea raporturi sexuale cu soţia lui şi că nu avusese nicio intenţie de a-l viola pe reclamant.
26. I.V. a confirmat cele spuse de O.N. referitoare la situaţia de fapt şi a declarat că nu credea că reclamantul fusese violat, având în vedere că o astfel de acţiune l-ar fi trezit.
27. S.D. a declarat că, în noaptea respectivă, visase că întreţinea raporturi sexuale cu soţia lui. Reclamantul se trezise în momentul în care acesta îi săruta picioarele şi strigase după responsabilul de celulă.
28. Aceeaşi decizie a Poliţiei Craiova menţiona faptul că S.D. fusese sancţionat cu un avertisment din partea direcţiei penitenciarului.
29. Prin rezoluţia din 14 mai 2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova a confirmat decizia poliţiei şi a respins plângerea penală a reclamantului.
30. Parchetul a constatat că, în absenţa altor probe decât declaraţiile martorilor care îl disculpau pe S.D., trebuia să se aplice principiul in dubio pro reo şi să se claseze cauza.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
31. Posibilitatea contestării în faţa instanţelor a unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale a fost prevăzută de art. 2781 C. proc. pen., în urma modificării prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
1. Cu privire la acuzaţia de viol
32. Reclamantul se plânge de absenţa unei anchete efective privind acuzaţia de viol, al cărui victimă a fost în timp ce era închis la Penitenciarul Craiova. Acesta invocă art. 3 din convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
33. Mai întâi, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta arată că reclamantul ar fi putut obţine despăgubiri utilizând calea de atac prevăzută la art. 2781 C. proc. pen., şi anume o acţiune în faţa instanţelor interne împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 14 mai 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova. Guvernul consideră că acţiunea prevăzută la articolul menţionat anterior era suficientă, accesibilă şi eficientă în sensul art. 35 § 1 din convenţie.
34. Conform Guvernului, această acţiune asigură posibilitatea examinării rezoluţiei în litigiu de către o instanţă, în baza documentelor de la dosar şi a analizării oricărui nou mijloc de probă. În cele din urmă, în ceea ce priveşte accesibilitatea acestei acţiuni, Guvernul consideră că, în ciuda faptului că rezoluţia de neîncepere a urmării penale pronunţate de parchet nu i-a indicat reclamantului existenţa unei căi de atac, acesta putea să aibă acces la informaţia respectivă, depunând eforturi minime.
35. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Acesta afirmă că era vorba de o nouă cale de atac de care nu avea cunoştinţă.
36. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, art. 35 § 1 din convenţie le impune reclamanţilor epuizarea căilor de atac disponibile în mod normal şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a le permite obţinerea unei reparaţii pentru încălcările pretinse. Cu toate acestea, subliniază că trebuie să aplice respectiva regulă ţinând seama în mod corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism excesiv. Acest lucru înseamnă că, în special, Curtea trebuie să analizeze în mod realist nu doar acţiunile prevăzute în teorie în sistemul juridic al părţii contractante în cauză, ci şi situaţia personală a reclamanţilor [Selmouni împotriva Franţei (GC), nr. 25803/94, pct. 77, CEDO 1999-V].
37. În cauză, Curtea ia act de faptul că noua cale de atac introdusă de art. 2781 C. proc. pen. a devenit disponibilă la 1 ianuarie 2004, adică cu puţin mai mult de patru luni înainte de pronunţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale de către parchet.
38. În mod similar Guvernului, Curtea consideră că procedura instituită de articolul citat anterior i-ar fi permis reclamantului să conteste rezoluţia menţionată anterior în faţa unei instanţe (a se vedea, mutatis mutantis, Stoica împotriva României, nr. 42722/02, pct. 107, 4 martie 2008). Cu toate acestea, ţinând seama de situaţia deosebită a reclamantului, autorităţile competente ar fi trebuit să informeze reclamantul de existenţa acestei noi căi de atac. Or, reclamantul afirmă că acest lucru nu s-a întâmplat, fapt ce nu pare să fie contrazis de documentele depuse la dosar de către părţi [mutatis mutandis, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), nr. 49234/99, pct. 53, 26 aprilie 2007].
39. Chiar dacă reclamantul ar fi fost informat de posibilitatea de a contesta această rezoluţie, Curtea reaminteşte că circumstanţele deosebite ale plângerilor penale pentru viol în închisoare le impun autorităţilor sesizate cu astfel de plângeri o diligenţă specială, mai ales cu privire la examenul medico-legal care trebuie efectuat, în astfel de situaţii, cât mai repede posibil (L.Z. împotriva României, nr. 22383/03, pct. 24, 3 februarie 2009).
40. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea nu este convinsă că o acţiune întemeiată pe dispoziţiile indicate de Guvern ar fi permis într-adevăr reclamantului să obţină soluţionarea pretinsei încălcări a convenţiei.
41. Având în vedere termenul scurs între depunerea plângerii şi respingerea sa definitivă prin rezoluţia din 14 mai 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova, nu este nerezonabil să se considere că aprecierea din partea instanţei în cauză risca să depindă de ancheta desfăşurată iniţial de către organele de cercetare penală şi, în special, de lipsa unui examen medico-legal efectuat în timp util [mutatis mutandis, Dumitru Popescu (nr. 1), citată anterior, pct. 56, L.Z. împotriva României, citată anterior, pct. 25].
42. Având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei şi fără să conteste totuşi principiul eficienţei acţiunii introduse prin art. 2781 C. proc. pen., Curtea consideră că, în cazul reclamantului, această acţiune nu poate fi considerată adecvată pentru obţinerea unei reparaţii a încălcărilor pretinse. Prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului nu poate fi reţinută.
43. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
44. Reclamantul denunţă absenţa unei anchete efective cu privire la plângerea sa pentru viol.
45. Guvernul contestă acest argument. Acesta precizează că ancheta desfăşurată în cauză a fost eficientă, adecvată şi independentă.
46. Mai întâi, Curtea reaminteşte că violul pretins de reclamant intră, incontestabil, în sfera de aplicare a art. 3 din convenţie. În continuare, aceasta reaminteşte că deschiderea promptă de către autorităţi a unei anchete oficiale în cazul în care un deţinut afirmă în mod credibil că a fost supus la rele tratamente de către ceilalţi deţinuţi este capitală pentru a preveni cea mai mică formă de toleranţă a unor acte ilegale sau înţelegeri pentru săvârşirea lor [mutatis mutandis, Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 199, CEDO 2003‑VI (extrase)].
47. Curtea ia act de faptul că, în prezenta cauză, reclamantul s-a plâns autorităţilor penitenciare că a fost victima unui viol în ziua următoare nopţii în care s-ar fi produs faptele, adică în noaptea de 7 spre 8 septembrie 2003. Ulterior, la 17 septembrie 2003, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova cu o plângere pentru viol. În ciuda demersurilor sale imediate, din dosar şi din informaţiile oferite de Guvern reiese că primele audieri ale martorilor au avut loc la 9 şi 10 martie 2004, adică la şase luni de la săvârşirea faptelor. Cu toate că, spre deosebire de cauza L.Z. împotriva României, citată anterior, se pare că reclamantul s-a prezentat la un medic destul de repede, la 9 septembrie, Curtea observă că examenul medical efectuat atunci nu pare să fi avut drept scop stabilirea unei situaţii medicale rezultate în urma unei plângeri pentru viol. De fapt, nicio examinare specifică nu a fost menţionată în registrul de consultaţii medicale ale reclamantului.
48. Curtea reaminteşte că, în prezenţa unor acuzaţii credibile conform cărora un reclamant ar fi fost victima unor violenţe în perioada detenţiei, este necesară efectuarea unui examen medical cât mai repede posibil pentru a evita ca urmele violenţelor să dispară (Poltoratski împotriva Ucrainei, nr. 38812/97, pct. 126, CEDO 2003‑V).
49. Ţinând seama de natura faptelor, Curtea consideră că un examen medical minuţios, efectuat cât mai repede posibil, ar fi putut fi hotărâtor pentru a confirma sau a infirma afirmaţiile reclamantului [a se vedea, mutatis mutandis, Batı şi alţii împotriva Turciei, nr. 33097/96 şi 57834/00, pct. 143, CEDO 2004‑IV (extrase)]. Or, în absenţa unui astfel de examen specific, parchetul a pronunţat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, bazându-se exclusiv pe declaraţiile părţilor obţinute în penitenciar, şase luni mai târziu, de către gardienii penitenciarului şi de către un poliţist.
50. Curtea reaminteşte că a constatat deja în cauza L.Z. împotriva României, citată anterior, la pct. 37, caracterul insuficient al anchetei desfăşurate de autorităţi, într-un caz asemănător prezentei cauze.
51. Având în vedere circumstanţele deosebite ale cauzei şi ţinând seama de caracterul credibil şi de gravitatea acuzaţiilor reclamantului, Curtea concluzionează că ancheta desfăşurată de autorităţile interne a fost insuficientă şi că, în consecinţă, a fost încălcat art. 3 din convenţie sub aspect procedural.
2. Cu privire la acuzaţiile de rele tratamente în Penitenciarul Craiova
52. În comunicarea adresată Curţii la 17 august 2005, reclamantul s-a plâns de condiţiile de detenţie din Penitenciarul Craiova, în special de suprapopularea existentă în închisoare.
53. Guvernul invocă o excepţie întemeiată pe nerespectarea termenului de şase luni, subliniind că reclamantul s-a plâns, pentru prima dată, de suprapopularea din Penitenciarul Craiova, în comunicarea din 17 august 2005, adică la mai mult de şase luni de la punerea sa în libertate, la 18 ianuarie 2005.
54. Curtea observă că reclamantul s-a plâns tardiv de suprapopularea din Penitenciarul Craiova, comunicarea sa din 17 august 2005 fiind trimisă la mai mult de şase luni de la punerea sa în libertate.
55. Prin urmare, Curtea admite excepţia Guvernului şi respinge capătul de cerere al reclamantului, pentru nerespectarea termenului de şase luni.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
56. Invocând, în esenţă, art. 6 din convenţie, reclamantul se plânge de rezultatul procedurii penale, în special de faptul că a fost condamnat in absentia de Tribunalul Gorj, fără să fi fost citat în mod legal. Acesta pretinde că instanţele de apel şi de recurs nu au putut să remedieze acest viciu iniţial de procedură.
A. Cu privire la admisibilitate
57. Guvernul invocă o excepţie întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne şi subliniază că reclamantul nu a invocat în mod legal capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din convenţie în faţa instanţei de recurs.
58. Acesta subliniază că reclamantul a fost citat în proces în primă instanţă la o adresă eronată, deoarece nu a semnalat organelor de urmărire penală schimbarea adresei, deşi era obligat să o facă, în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală.
59. Guvernul subliniază că reclamantul a sesizat, într-adevăr, instanţa de apel cu privire la motivele referitoare la absenţa sa în primă instanţă, dar că nu a susţinut oral acest motiv, în timpul şedinţei de judecată în apel.
60. Reclamantul contestă acest argument.
61. Curtea constată că nu este contestat faptul că reclamantul s-a plâns, în cererile sale de apel şi de recurs, de absenţa citării sale în primă instanţă. Prin urmare, excepţia preliminară a Guvernului nu poate fi reţinută.
62. De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
63. Guvernul subliniază că absenţa reclamantului de la procesul din primă instanţă este imputabilă lipsei sale de diligenţă, deoarece, fiind audiat în timpul urmăririi penale, ar fi trebuit să semnaleze organelor de urmărire penală schimbarea adresei. De altfel, reclamantul a fost prezent, atât în apel, la care a fost admis pentru repunerea în termenul de introducere a apelului, cât şi la judecarea recursului, şi nu a solicitat o nouă audiere a victimei sau a martorilor şi nici nu a propus noi probe.
64. Prin urmare, Guvernul consideră că situaţia de fapt este similară celei din cauza Jones împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 30900/02, 9 septembrie 2003, şi solicită Curţii să respingă capătul de cerere al reclamantului.
65. Reclamantul contestă argumentul Guvernului şi afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza absenţei sale de la procesul în primă instanţă.
66. Curtea reaminteşte că o procedură desfăşurată în absenţa acuzatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din convenţie. Totuşi, este adevărat că are loc o denegare de justiţie atunci când un individ condamnat in absentia nu poate obţine ulterior o nouă pronunţare din partea unei instanţe, după ce l-a audiat, cu privire la temeinicia acuzaţiei în fapt şi în drept, atunci când nu este stabilit că acesta a renunţat la dreptul de a se prezenta şi de a se apăra sau că a avut intenţia de a se sustrage justiţiei [Colozza împotriva Italiei, 12 februarie 1985, pct. 29, seria A nr. 89; Somogyi împotriva Italiei, nr. 67972/01, pct. 66, CEDO 2004-IV, Medenica împotriva Elveţiei, nr. 20491/92, pct. 55, CEDO 2001‑VI; Sejdovic împotriva Italiei (GC), nr. 56581/00, pct. 82, CEDO 2006‑II].
67. Curtea a considerat deja că redeschiderea termenului legal împotriva condamnării în contumacie, cu posibilitatea, pentru acuzat, de a fi prezent la şedinţa instanţei de gradul doi şi de a solicita prezentarea de noi probe, se interpreta ca posibilitatea pronunţării unei noi decizii cu privire la temeinicia acuzaţiei în fapt şi în drept (cauza Jones, citată anterior).
68. Curtea constată că reclamantul fusese informat cu privire la derularea urmăririi penale împotriva sa, că acesta luase parte la ancheta desfăşurată de poliţie şi că a fost citat în mod legal la adresa pe care o indicase ca fiind a lui. Ca urmare a returnării citaţiilor din cauza schimbării adresei, acesta a fost citat şi la alte două adrese.
69. Curtea constată că, deşi nu a fost prezent la condamnarea sa în primă instanţă, reclamantul a fost prezent în apel şi că acesta era asistat de un avocat numit din oficiu. A avut posibilitatea de a solicita curţii de apel să se pronunţe din nou cu privire la cauza sa, eventual după administrarea de noi probe pe care a avut ocazia să le prezinte. Cu toate acestea, reclamantul s-a limitat să precizeze că procesul său în primă instanţă fusese inechitabil, din cauza absenţei sale, fără să indice exact în ce consta această inechitate şi omiţând să propună martori sau audieri care ar fi putut conduce la răsturnarea sentinţei pronunţate. La judecarea recursului său, reclamantul era de asemenea prezent, asistat de un avocat ales de el, care a reînnoit plângerea privind condamnarea în absenţă, în primă instanţă, dar nu s-a plâns de faptul că instanţele anterioare nu administraseră probe noi.
70. În aceste circumstanţe şi luând în considerare faptul că, deşi a fost condamnat în absenţă de instanţă, reclamantul a avut ulterior posibilitatea de a obţine examinarea cauzei sub toate aspectele, Curtea consideră că nu a fost încălcat, în cauză, art. 6 § 1 din convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
71. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
72. Reclamantul solicită 348 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi 1 920 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
73. Guvernul consideră că această sumă este excesivă şi susţine că o constatare a violului ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie satisfăcătoare pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.
74. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a lipsei unei anchete efective cu privire la acuzaţiile de viol. Având în vedere circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, aceasta decide să îi acorde 5 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
75. Reclamantul solicită 18 800 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.
76. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor efectuate, după prezentarea documentelor justificative. Totuşi, acesta consideră că suma solicitată este excesivă şi afirmă că cheltuielile nu au fost dovedite.
77. Ţinând seama de faptul că reclamantul nu a justificat cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
78. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 3 şi pe art. 6 § 1 din convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din convenţie sub aspect procedural;
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 5 000 EUR (cinci mii euro), pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 22 iunie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy