©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Boulois împotriva Luxemburgului (MC) – 37575/04
Hotărârea din 3.04.2012 (MC)
Art. 6
Art. 6 § 1
Drepturi şi obligaţii cu caracter civil
Refuzuri repetate ale comisiei unui penitenciar de a acorda permisiunea de ieşire din penitenciar unei persoane private de libertate, decizii ce nu sunt susceptibile de atac în faţa unei instanţe administrative: neîncălcare
În fapt – Reclamantul a fost condamnat la 15 ani de închisoare. Între 2003 şi 2006, acesta a depus şase cereri pentru a obţine permisiunea de ieşire („congé pénal”), motivate în special de intenţia sa de a îndeplini formalităţi administrative şi de a urma cursuri pentru obţinerea unor diplome. Toate cererile sale au fost respinse de comisia penitenciarului. Persoana în cauză a contestat primele două decizii de respingere a cererilor sale printr-o acţiune în anulare introdusă în faţa instanţei administrative, care şi-a declarat lipsa de competenţă pentru soluţionarea acestuia. Instanţa superioară administrativă a confirmat această hotărâre.
Prin hotărârea din 14 decembrie 2010, o Cameră a Curţii a concluzionat, cu patru voturi la trei, că a fost încălcat art. 6 § 1, pe motiv că, deoarece instanţele administrative nu s-au pronunţat asupra temeiniciei acţiunii în anulare, absenţa oricărei decizii pe fond a golit de substanţă controlul instanţei administrative asupra deciziilor comisiei penitenciarului. În plus, legislaţia în vigoare nu prevede nicio altă cale de atac pentru o persoană private de libertate.
În drept – Art. 6 § 1: Nu intră în discuţie latura penală a art. 6 § 1, contenciosul penitenciar nu priveşte, în principiu, temeinicia unei „acuzaţii în materie penală”. Aşadar, Curtea trebuie să analizeze dacă reclamantul dispunea de un „drept cu caracter civil”, pentru a putea aprecia dacă garanţiile procedurale prevăzute la art. 6 § 1 erau aplicabile litigiului având ca obiect cererile sale de a obţine permisiunea de ieşire. În primul rând, este necesar să se determine dacă persoana în cauză dispunea de un „drept” la permisiunea de ieşire. Legea internă defineşte permisiunea de ieşire ca o autorizaţie de a părăsi unitatea penitenciară, fie pe durata unei părţi a zilei, fie pe durata unor perioade de 24 de ore. Este vorba despre un „avantaj” care „poate fi acordat” în anumite circumstanţe persoanelor private de libertate. În mod clar, legiuitorul a avut intenţia de a crea un privilegiu care nu implica o cale de atac. Autorităţile competente au o putere discreţionară în ceea ce priveşte acordarea permisiunii chiar dacă persoanele private de libertate îndeplinesc formal criteriile impuse. În ceea ce priveşte chestiunea interpretării legislaţiei de către instanţele interne, instanţele administrative s-au declarat lipsite de competenţă pentru a examina acţiunea în anulare introdusă de reclamant. Astfel, reclamantul nu se poate pretinde a fi, în mod credibil, titularul unui „drept” recunoscut în ordinea juridică internă.
Pe de altă parte, deşi Curtea a recunoscut scopul legitim al unei politici de reinserţie socială progresivă a persoanelor condamnate la pedepse cu închisoarea, nici Convenţia, nici protocoalele sale nu prevăd în mod expres dreptul la permisiunea de ieşire. Acelaşi lucru este valabil şi în temeiul unui eventual principiu de drept internaţional. În definitiv, nu există niciun consens în cadrul statelor membre cu privire la statutul şi modalităţile de acordare a permisiunii de ieşire. În orice caz, statul pârât este departe de a fi dezinteresat de reinserţia persoanelor private de libertate, după cum o demonstrează permisiunea de ieşire şi reforma legislativă în curs în privinţa executării pedepselor.
Având în vedere ansamblul considerentelor precedente, revendicările reclamantului nu vizează un „drept” recunoscut de dreptul luxemburghez sau de Convenţie. În consecinţă, art. 6 nu este aplicabil.
Concluzie: neîncălcare (cincisprezece voturi la două).
Full & Egal Universal Law Academy