©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
HOTĂRÂREA
din 28 septembrie 2015
În cauza Bouyid împotriva Belgiei
(Cererea nr. 23380/09)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Bouyid împotriva Belgiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, președinte, Guido Raimondi, Isabelle Berro, Alvina Gyulumyan, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Nebojða Vuèiniă, Vincent A. De Gaetano, Paulo Pinto de Albuquerque, Erik Møse, Helen Keller, Paul Lemmens, Paul Mahoney, Krzysztof Wojtyczek, Faris Vehaboviă, Egidijus Kûris, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 octombrie 2014 și 24 iunie 2015,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 23380/09 îndreptată împotriva Regatului Belgiei, prin care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Saïd Bouyid și Mohamed Bouyid („reclamanții”), au sesizat Curtea la 28 aprilie 2009, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamanții sunt reprezentați de Christophe Marchand și Zouhaier Chihaoui, avocați în Bruxelles. Guvernul belgian („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, domnul Marc Tysebaert, consilier general la Ministerul Public Federal de Justiție.
3. Reclamanții au susținut în special că amândoi au fost pălmuiți de un agent de poliție atunci când se aflau la o secție de poliție, denunțând îndeosebi un tratament degradant și pretinzând că sunt victime ale unei încălcări a art. 3.
4. Cererea a fost repartizată Secției a cincea a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). Printr-o hotărâre pronunțată la 21 noiembrie 2013, o cameră a acestei secții a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenție și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere și a constatat, în unanimitate, neîncălcarea acestei dispoziții. Această cameră era compusă din Mark Villiger, președinte, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, André Potocki, Paul Lemmens, Helena Jäderblom și Aleš Pejchal, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct de secție. La 24 ianuarie 2014, în temeiul art. 43 din Convenție, reclamanții au solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii Camere. Colegiul Marii Camere a admis această cerere la 24 martie 2014.
5. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 26 § 4 și art. 26 § 5 din Convenție și ale art. 24 din Regulament.
6. Atât reclamanții, cât și Guvernul, au depus observații scrise complementare pe fond (art. 59 § 1 din Regulament).
7. Organizației neguvernamentale REDRESS și Centrului pentru Drepturile Omului din cadrul Universității din Gent li s-a autorizat intervenția în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulamentul Curții).
8. La 8 octombrie 2014, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).
S-au înfățișat:
– pentru Guvern
doamnaI. Niedlispacher,co-agent;
– pentru reclamanți
C. Marchand, avocat,
Z.Chihaoui,consilier juridic.
Curtea a ascultat declarațiile avocaților Marchand și Chihaoui și ale doamnei Niedlispacher, precum și răspunsurile avocatului Marchand și ale doamnei Niedlispacher la întrebările judecătorilor.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
9. Reclamanții s-au născut în 1986 și, respectiv, în 1979 și locuiesc în comuna Saint‑Josse-ten-Noode (district al Capitalei Bruxelles).
10. Reclamanții sunt frați. Aceștia locuiau cu părinții, fratele și cele două surori ale lor, lângă secția poliției locale din comuna Saint-Josse-ten-Noode. Amândoi se plâng de faptul că au fost pălmuiți de agenți de poliție – fapt contestat de Guvern –, unul din ei la 8 decembrie 2003, celălalt la 23 februarie 2004, și subliniază că aceste evenimente au avut loc în contextul relațiilor tensionate care existau între familia lor și unii agenți de poliție.
A. Evenimentele din 8 decembrie 2003 și 23 februarie 2004
1. Evenimentele din 8 decembrie 2003
11. Reclamanții precizează că, la 8 decembrie 2003, în jurul orelor 16, atunci când primul din ei se afla pe stradă împreună cu un prieten, în fața ușii imobilului în care locuia cu familia lui, și, pentru că își uitase cheile, a sunat la ușă pentru ca părinții lui să îi deschidă, un agent de poliție îmbrăcat în civil, A.Z., i-a cerut să prezinte cartea de identitate. Primul reclamant nu s-ar fi conformat și i-ar fi cerut agentului să îi arate legitimația. Acesta din urmă l-ar fi apucat de vestă – rupând-o – și l-ar dus la secția de poliție. Primul reclamant ar fi fost adus într-o sală, unde ar fi rămas singur cu agentul A.Z., care i-ar fi dat acestuia o palmă, în timp ce protesta împotriva arestării sale.
12. Reclamanții au prezentat un certificat întocmit în aceeași zi, la orele 19.20, de un medic generalist, care constată că primul reclamant era „în stare de șoc” și prezenta următoarele leziuni: un „eritem la nivelul obrazului stâng (în curs de dispariție)” și un „eritem la nivelul conductului auditiv extern stâng”.
13. La rândul său, Guvernul precizează că, din cauza refuzului primului reclamant de a prezenta cartea sa de identitate, agentul A,Z. nu avea altă opțiune decât să îl ducă la secție pentru a efectua identificarea acestuia. Atunci, primul reclamant ar fi făcut scandal, declarând că este victima unei nedreptăți și a unui control abuziv și ar fi insultat un agent care îi spunea să se calmeze. Acestuia i s-ar fi permis să plece de la secția de poliție, după ce identitatea acestuia a fost verificată și după ce a fost informat de către A.Z. că urma să fie întocmit un proces-verbal împotriva sa pentru acte de rebeliune, ultraj și amenințări verbale. Acesta s-ar fi întors la secție câteva minute mai târziu, împreună cu părinții săi, acuzându-l pe A.Z. că l-ar fi lovit, fapt pe care acesta din urmă l-ar fi negat mereu.
14. La orele 18, A.Z. a depus o plângere împotriva primului reclamant, pentru ultraj, amenințare verbală și rebeliune. În special din procesul-verbal întocmit cu această ocazie reiese că, la orele 17.30, A.Z. a informat cu privire la aceste evenimente superiorii acestuia, precum și un anume K., comisar de poliție.
2. Evenimentele din 23 februarie 2004
15. Reclamanții au precizat că, la 23 februarie 2004, între orele 9.44 și 10.20 (acest lucru reiese din procesul-verbal de audiere a persoanei în cauză), în timp ce al doilea reclamant se afla la secția de poliție din Saint‑Josse‑ten‑Noode și agentul P.P. îl audia cu privire la o altercație în care ar fi fost implicați el și mama lui împreună cu un terț (care a condus la depunerea unei plângeri de către acesta din urmă), P.P. i-ar fi dat o palmă, după ce îi ceruse să nu se sprijine pe biroul său. Apoi, acesta l-ar fi obligat să semneze procesul-verbal, amenințându-l că îl va băga în închisoare.
16. Reclamanții au prezentat un certificat medical întocmit în aceeași zi, la domiciliul lor, de către un medic generalist, în care se constată o „contuzie [pe] obrazul stâng” al celui de-al doilea reclamant. Certificatul nu precizează ora la care acesta a fost întocmit. Totuși, probabil că acesta a fost întocmit înainte de orele 11.20, când a fost prezentat în fața Comitetului P (infra, pct. 25).
17. La rândul său, Guvernul susține că cel de-al doilea reclamant s-a comportat foarte arogant în timpul audierii sale: stătea tolănit pe scaunul său, se sprijinea cu nonșalanță pe biroul lui P.P., râdea fără motiv și răspundea laconic la întrebările care îi erau adresate. În plus, a cerut de câteva ori să se facă modificări în procesul-verbal, afirmând că polițiștii sunt plătiți pentru asta, și, când a plecat, i-ar fi amenințat pe agenții de poliție, strigând că vor mai auzi de el. Guvernul a subliniat că, în ciuda atitudinii celui de-al doilea reclamant, care încerca în mod evident să stârnească un conflict, P.P. ar fi dat dovadă de calm și răbdare.
B. Contextul evenimentelor în cauză
18. Potrivit reclamanților, familia lor făcea obiectul unei hărțuiri din partea membrilor poliției din comuna Saint-Josse-ten-Noode. Aceștia au precizat că problemele au început în 1999, atunci când unul din ei l-a suspectat pe fratele lor, N., că i-a zgâriat intenționat mașina; ulterior, acesta din urmă a fost acuzat că l-ar fi amenințat pe același agent și că a săvârșit tâlhării, acuzații de care acesta a fost achitat printr-o hotărâre din 21 aprilie 2000 a Tribunalului pentru minori din Bruxelles. Conform reclamanților, această cauză a fost „fabricată” în întregime de membrii poliției din Saint-Josse-ten-Noode, cu titlu de represalii.
19. Aceștia adaugă că, la 24 iunie 1999, primul reclamant, în vârstă de 13 ani la acel moment, „[fusese] bătut” de un alt ofițer de poliție, atunci când se afla la secția de poliție, unde fusese dus ca urmare a unei încăierări pe drumurile publice. Acesta ar fi suferit o perforare a timpanului. Mama lui și una din surorile lor, care se aflau în sala de așteptare în acest timp, ar fi fost zgâlțâite și molestate de niște agenți de poliție.
20. La 25 noiembrie 1999, una din surorile lor ar fi fost agresată verbal pe stradă de către un polițist din Saint‑Josse‑ten‑Noode și, la 11 martie 2000, fratele lor, N., ar fi fost percheziționat, îmbrâncit și agresat verbal de niște agenți de poliție.
21. În continuare, aceștia menționează că, în cursul anului 2000, „poliția din Saint-Josse-ten-Noode a instrumentat un dosar împotriva lui N., în fața unui judecător de instrucție”, care s-a finalizat cu neînceperea urmăririi penale. În același an, al doilea reclamant ar fi fost „trecut pe lista persoanelor căutate pentru interogatoriu” și că, deși poliția din Saint-Josse-ten-Noode a anunțat, la 23 iulie 2002, că acesta era în curs de a fi „scos de pe lista persoanelor urmărite”, a fost necesar ca acesta să facă numeroase demersuri pe lângă procurorul regelui și să aștepte până în martie 2005 pentru ca acest proces să fie finalizat, fapt care i-ar fi cauzat multe neplăceri.
22. La 6 aprilie 2001 și, respectiv, la 12 iulie 2001, fratele lor, N., și al doilea reclamant au făcut obiectul unor agresiuni verbale din partea unor agenți ai poliției din Saint-Josse-ten-Noode.
23. Reclamanții precizează că au raportat sistematic autorităților judiciare sau polițienești incidentele ale căror victime au fost și au depus plângeri.
C. Plângerile privind evenimentele din 8 decembrie 2003 și din 23 februarie 2004, constituirea ca parte civilă, ancheta judiciară și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale
24. La 9 decembrie 2003, orele 9.42, primul reclamant a depus plângere la Comitetul permanent pentru controlul serviciilor Poliției („Comitetul P”). Acesta a fost audiat de un membru al departamentului de investigații. O copie a certificatului medical întocmit în ziua precedentă a fost anexată la procesul-verbal inițial.
25. Al doilea reclamant a procedat la fel în data de 23 februarie 2004, la orele 11.20. Acesta a precizat în special că, în opinia lui, „atitudinea generală a poliției din Saint-Josse față de familia [sa] [devenise] absolut intolerabilă și excesivă, într-o asemenea măsură încât [se gândeau] să se mute”. O copie a certificatului medical întocmit în aceeași zi a fost anexată la procesul-verbal inițial.
26. Mama reclamanților a fost, de asemenea, audiată la 23 februarie 2004 de către Departamentul de investigații al Comitetului P, cu privire la faptele denunțate de cel de-al doilea reclamant. Aceasta a precizat în special că, de îndată ce s-au întors acasă, aceasta l-a sunat pe un anume K., comisar de poliție (supra, pct. 14), pentru a-i cere să îl convingă pe P.P. să își ceară scuze. Comisarul K. ar fi venit imediat la ei acasă, unde l-ar fi găsit pe medicul care întocmise certificatul medical. Mama reclamanților a depus de asemenea plângere, menționând, în plus, că și ea fusese tratată nerespectuos de către agentul P.P.
27. La 5 mai 2004, agentul P.P. a fost audiat de directorul Departamentului pentru controlul intern al poliției locale, cu privire la faptele denunțate de al doilea reclamant și de mama acestuia. P.P. a declarat în special că cel de-al doilea reclamant avusese o atitudine deosebit de nerespectuoasă față de el atunci când acesta îl audiase și că, deși îl prinsese de braț pentru a-l face să iasă din biroul lui, nu îl pălmuise.
28. La 17 iunie 2004, reclamanții s-au constituit ca parte civilă în ceea ce privește acuzațiile de hărțuire, ingerință abuzivă în exercitarea unor libertăți fundamentale, abuz de autoritate, arestare abuzivă și lovire și alte violențe, săvârșite cu intenție. Aceștia au prezentat o sinteză a dificultăților cu care s-au confruntat în privința poliției din Saint-Josse-ten-Noode și au declarat în mod explicit că doreau să se constituie ca parte civilă în ceea ce privește evenimentele din 8 decembrie 2003 și 23 februarie 2004.
29. Agenții A.Z. și P.P. au fost acuzați de folosirea violenței împotriva unor persoane în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, în special de infracțiunile de vătămare corporală, lovire și alte violențe, săvârșite cu intenție, și de săvârșirea unor acte abuzive și care au adus atingere unor libertăți și drepturi garantate de Constituție.
30. La 26 iunie 2004, un judecător de instrucție al Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles a transmis o notificare în atenția Departamentului de investigații al Comitetului P, solicitându-i să ia act de cererea reclamanților de constituire ca parte civilă, să îi audieze pe aceștia pentru a stabili detaliile plângerii lor, să redacteze un raport privind comportamentul familiei Bouyid, să întocmească o listă a dosarelor deschise împotriva membrilor acesteia și a plângerilor depuse de aceștia și să precizeze ce măsuri au fost luate în acest sens.
31. Având în vedere faptul că, atunci când reclamanții au depus plângerile lor respective (supra, pct. 24-25), Departamentul de investigații al Comitetului P deja îi audiase, acesta nu a procedat la o nouă audiere a persoanelor în cauză. La 26 iulie 2004, acesta a adresat judecătorului de instrucție un proces-verbal suplimentar, întocmit pe baza documentelor transmise de departamentul pentru controlul intern al zonei de poliție care includea comuna Saint-Josse-ten-Noode, în care era descrisă evoluția relațiilor dintre familia reclamanților și poliția acestei comune. În continuare, procesul-verbal prezintă dosarele deschise împotriva membrilor familiei, evidențiind în acest sens că primul reclamant fusese pus sub acuzare într-un dosar deschis în decembrie 2003 pentru ultraj, amenințări și rebeliune și că N. fusese pus sub acuzare în șapte dosare, deschise între octombrie 1997 și iunie 1999. Apoi, acesta menționează că, în afară de plângerile reclamanților, care fac obiectul prezentei spețe, au fost depuse trei plângeri judiciare de către membri ai familiei lor (două în fața Comitetului P, în iunie 1999 și iulie 2001, și una în fața Tribunalului pentru minori, în 1999) și două plângeri fuseseră soluționate de departamentul de control intern a zonei de poliție de care aparține comuna Saint-Josse-ten-Noode. În cele din urmă, citând un proces-verbal întocmit în cadrul dosarului deschis împotriva primului reclamant, precum și constatările anchetelor administrative, acesta subliniază caracterul problematic al relațiilor dintre poliția locală și familia Bouyid, evidențiind „comportamentul general” al acesteia din urmă, observând următoarele:
„În concluzie și potrivit agenților de poliție, familia Bouyid (în special femeile și îndeosebi mama) refuza orice incriminare a copiilor din familie pentru violențele comise. Astfel, comportamentul lor era susținut de această atitudine protectoare. Mai general, membrii familiei adoptau o atitudine agresivă și provocatoare față de forțele de ordine;
În urma incidentelor cu agentul de poliție [B.], o asistentă socială cu rol de mediator ar fi eșuat în încercarea de conciliere, din cauza atitudinii intransigente a femeilor din familia Bouyid.
În 1999 și 2000, situația a necesitat desemnarea unui agent de poliție debutant în calitate de mediator pentru această familie.”
32. La 3 august 2004, judecătorul de instrucție a emis o ordonanță de comunicare a procedurii și a trimis dosarul la parchet.
33. La 16 noiembrie 2004, agentul A.Z. a fost audiat de un ofițer din cadrul Departamentului de investigații al Comitetului P. în legătură cu evenimentele din 8 decembrie 2003. Acesta a declarat în special că nu îl cunoștea pe primul reclamant atunci când l-a dus pe acesta la secția de poliție din Saint‑Josse‑ten-Noode, în ziua respectivă.
34. Prin rechizitoriul din 10 noiembrie 2005, procurorul regelui a solicitat neînceperea urmăririi penale, pe motiv că „ancheta judiciară nu permit[ea] să se stabilească dacă faptele constitui[au] o infracțiune, un delict sau o contravenție și nu furniz[a] nicio probă care să justifice adoptarea unor măsuri noi”.
35. Reclamanții au fost informați că soluționarea cauzei urma să aibă loc în fața camerei de consiliu a Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles, la 2 martie 2006. La 1 martie 2006, aceștia au adresat judecătorului de instrucție o cerere vizând efectuarea a douăzeci de acte de cercetare suplimentare. Această cerere a avut ca rezultat amânarea sine die a soluționării cauzei în fața camerei de consiliu.
36. La 7 martie 2006, judecătorul de instrucție a dispus adoptarea a două dintre măsurile solicitate și a respins celelalte capete de cerere, pe motiv că actele solicitate priveau fapte anterioare faptelor cu care acesta fusese sesizat și că măsurile solicitate nu erau necesare pentru stabilirea adevărului. În consecință, recapitulând toate capetele de cerere formulate împotriva poliției din Saint-Josse-ten-Noode, reclamanții și ceilalți membri ai familiei au adresat judecătorului de instrucție o cerere de „extindere a calității de parte civilă”, care a fost însă respinsă. Cele două acte suplimentare au fost executate la 25 aprilie, 15 mai și 24 mai 2006.
37. Printr-o ordonanță din 27 noiembrie 2007, camera de consiliu a dispus neînceperea urmăririi penale, confirmând motivele din rechizitoriu.
38. Reclamanții au formulat apel împotriva acestei ordonanțe.
39. Printr-un rechizitoriu din 3 decembrie 2007, procurorul general a solicitat confirmarea ordonanței emise.
40. La 5 februarie 2008, reclamanții și alți membri ai familiei lor s-au constituit parte civilă în privința tuturor faptelor cu care judecătorul de instrucție a considerat că nu fusese sesizat (supra, pct. 43-44).
41. La 9 aprilie 2008, după ce a refuzat să conexeze dosarul privind evenimentele din 8 noiembrie 2003 și din 23 februarie 2004 cu dosarul care fusese deschis ca urmare a constituirii ca parte civilă din 5 februarie 2008, Camera de punere sub acuzare din cadrul Curții de Apel din Bruxelles a confirmat ordonanța în cauză printr-o hotărâre formulată după cum urmează:
„(...)
Întrucât faptele cauzei pot fi rezumate după cum urmează:
- la 8 decembrie 2003, inculpatul [A.Z.] ar fi avut o conduită polițienească ilegală față de partea civilă Bouyid Saïd, descris de aceasta astfel: cu ocazia unui control efectuat în fața domiciliului său, polițistul [A.Z.] l-ar fi prins de vestă, rupând-o; ulterior, acesta a fost dus la secția de poliție din apropiere, unde ar fi fost pălmuit cu mâna dreaptă de către acest polițist;
- la 23 februarie 2004, inculpatul [P.P.] ar fi avut o conduită polițienească ilegală față de partea civilă Bouyid Mohamed, descris de aceasta astfel: atunci când a oprit vehiculul său în fața domiciliului, pentru a-i permite mamei sale să scoată cumpărăturile, acesta a avut o altercație cu șoferul vehiculului din spatele său; acesta a fost convocat la secția de poliție ca urmare a plângerii pe care ar fi depus-o șoferul în cauză; în timpul întrevederii, Bouyid Mohamed ar fi fost pălmuit de inculpatul [P.P.] [a se vedea certificatul medical emis de Dr. (...)] și amenințat de acesta că îl va băga la închisoare dacă nu semna declarația sa, pe care acesta dorea, de fapt, să o modifice;
- familia Bouyid s-ar fi confruntat cu dificultăți enorme în privința anumitor membrii ai poliției din Saint-Josse-ten-Noode începând cu luna martie 1999, din momentul în care agentul de poliție [B.] l-a suspectat pe Bouyid Saïd că i-ar fi zgâriat mașina, ceea ce a generat o oarecare doză de tensiune și o îndârjire din partea poliției în ceea ce privește această familie;
- ar fi existat o provocare constantă din partea membrilor poliției din Saint-Josse-ten-Noode, ceea ce a făcut insuportabilă viața familiei Bouyid;
Întrucât atât departamentul pentru controlul intern al zonei de poliție [în cauză], cât și Departamentul de investigații al Comitetului P, au efectuat o anchetă aprofundată cu privire la faptele denunțate de părțile civile;
Întrucât din toate constatările anchetei judiciare și în special din declarațiile divergente ale părților în cauză rezultă că nu există nicio probă împotriva inculpaților de natură să justifice trimiterea lor în judecată pentru capetele de acuzare enumerate în rechizitoriul Procurorului General, în privința perioadei infracționale reținute;
Întrucât declarațiile inculpaților, care neagă faptele de care sunt acuzați, sunt coerente; întrucât, în această privință, se poate face trimitere la raportul detaliat privind comportamentul general al familiei părților civile, întocmit de Comitetul P, care clarifică contextul general al acestei cauze;
Întrucât părțile civile nu au adus în fața curții, reunită în camera de punere sub acuzare, niciun element nou, relevant și convingător, care nu a fost adus anterior la cunoștința instanței inferioare și care să permită constatarea existenței vreunei probe împotriva inculpaților, care să justifice trimiterea lor în fața instanței de fond;
Întrucât, în plus, ancheta nu a evidențiat suficiente elemente constitutive ale unei infracțiuni penale, care ar fi fost săvârșită de inculpați cu ocazia faptelor de care sunt acuzați;
Întrucât, de asemenea, din dosar nu reiese că nu au fost respectate dispozițiile art. 37 din Legea din 5 august 1992 privind activitatea poliției;
Întrucât, astfel cum se subliniază atât în rechizitoriul Procurorului Regelui din 10 noiembrie 2005, cât și în rechizitoriul Procurorului General, precum și în ordonanța pronunțată în camera de consiliu, faptele cauzei nu constituie în speță nici o infracțiune, nici un delict, nici o contravenție;
(...).”
42. La 29 octombrie 2008, Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamanți – în special în temeiul art. 3, 6 și 13 din Convenție.
D. Constituirea ca parte civilă în legătură cu evenimentele anterioare celor din 8 decembrie 2003 și din 23 februarie 2004
43. La 5 februarie 2008, șase membri ai familiei Bouyid, printre care și cei doi reclamanți, s-au constituit ca parte civilă în fața unui judecător de instrucție al Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles în privința tuturor faptelor imputate agenților de poliție din Saint-Josse-ten-Noode, în special cu privire la faptele anterioare evenimentelor din 8 decembrie 2003 și din 23 februarie 2004.
44. Această constituire ca parte civilă a avut ca rezultat înfățișarea a șase polițiști în fața Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles, întrunit pentru examinarea cauzei pe fond. Printr-o hotărâre din 30 mai 2012, tribunalul a declarat acțiunea publică prescrisă. Din dosar nu reiese că ar fi fost declarat apel împotriva acestei hotărâri.
II.Texte, instrumente și documente internaționale
A. Noțiunea de demnitate
45. Preambulul Cartei Organizației Națiunilor Unite din 26 iunie 1946 declară hotărârea popoarelor Națiunilor Unite în special de „[a-și reafirma] credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici”. Noțiunea de demnitate este menționată, de asemenea, în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, al cărei preambul declară că „recunoațterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume” și al cărei art. 1 prevede că „[t]oate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”.
46. Numeroase texte și instrumente internaționale referitoare la drepturile omului, adoptate ulterior, fac referire la această noțiune, inclusiv:
- Declarația Națiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, din 20 noiembrie 1963, care „afirmă în mod solemn necesitatea de a elimina rapid toate formele și toate manifestările de discriminare rasială în toate părțile lumii și de a se asigura înțelegerea și respectarea demnității persoanei umane”, precum și Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, din 21 decembrie 1965 (ratificată de Belgia), al cărei preambul face trimitere la această declarație;
- Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, din 16 decembrie 1966 (ratificate de Belgia), al căror preambul declară că drepturile egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane „decurg din demnitatea inerentă persoanei umane”, art. 10 al primului pact prevăzând, de asemenea, că „orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate și cu respectarea demnității inerente persoanei umane” și art. 13 al celui de-al doilea pact prevăzând că „statele părți (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educație [și] sunt de acord că educația trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalității umane și a simțului demnității sale și să întărească respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (....)”;
- Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, din 18 decembrie 1979, (ratificată de Belgia), al cărei preambul reamintește în special că discriminarea împotriva femeilor încalcă îndeosebi „principiile egalității drepturilor și respectării demnității umane”;
- Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, din 10 decembrie 1984, (ratificată de Belgia), al cărei preambul subliniază că „drepturi[le] egale și inalienabile pentru toți membrii familiei umane” „decurg din demnitatea inerentă persoanei umane”;
- Convenția cu privire la drepturile copilului, din 20 noiembrie 1989, (ratificată de Belgia), al cărei preambul declară „că un copil trebuie să fie pe deplin pregătit să trăiască independent în societate și să fie educat în spiritul idealurilor proclamate în Carta Națiunilor Unite și, în special, în spiritul păcii, demnității, libertății, toleranței, egalității și solidarității” [a se vedea și art. 23 alin. (1), art. 28 alin. (2), art. 37 și 39 și art. 40 alin. (1)];
- Convenția internațională pentru protecția tuturor persoanelor împotriva disparițiilor forțate [art. 19 alin. (2) și art. 24 alin. (5) lit. (c)] (ratificată de Belgia);
- Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități (ratificată de Belgia), al cărei preambul subliniază că „orice discriminare bazată pe o dizabilitate este o încălcare a demnității și a valorii inerente persoanei umane”, al cărei obiect este în special să promoveze respectarea „demnității inerente” a persoanelor cu dizabilități (art. 1), respectare care constituie, de asemenea, unul din principiile generale ale acesteia [art. 3 lit. (a)] [a se vedea și art. 8 lit. (a), art. 16 alin. (4), art. 24 alin. (1) și art. 25];
- Al doilea protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care vizează abolirea pedepsei cu moartea, din 15 decembrie 1989, (ratificat de Belgia), al cărui preambul exprimă convingerea că „abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnității umane și la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului”;
- Protocolul facultativ la Convenția privind drepturile copilului de stabilire a unei proceduri de prezentare a unor comunicări, din 19 decembrie 2011, (ratificată de Belgia), al cărei preambul reafirmă în special „statutul copilului în calitate de subiect de drept și în calitate de ființă umană a cărei demnitate trebuie să fie recunoscută și ale cărei capacități se dezvoltă”;
- Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, din 10 decembrie 2008, (ratificat de Belgia), și Protocolul facultativ la Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, din 6 octombrie 1999 (ratificat de Belgia).
47. O serie de texte și instrumente regionale referitoare la drepturile omului fac, de asemenea, referire la noțiunea de demnitate, În special următoarele:
- Convenția americană cu privire la drepturile omului din 22 noiembrie 1969 [art. 5 alin. (2), art. 6 alin. (2) și art. 11 alin. (1)];
- Actul final al Conferinței de la Helsinki pentru securitate și cooperare în Europa, din 1 august 1975, care precizează că statele „promov[ează] și încuraj[ează] exercitarea efectivă a drepturilor și libertăților civile, politice, economice, sociale, culturale și altele care decurg toate din demnitatea inerentă persoanei umane și sunt esențiale pentru liberă și deplina sa dezvoltare” (principiul VII);
- Carta africană a drepturilor omului și popoarelor din 28 iunie 1981, al cărei art. 5 prevede în special că „orice persoană are dreptul la respectarea demnității inerente persoanei umane și la recunoașterea personalității sale juridice”;
- Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, din 4 aprilie 1997 (pe care Belgia nu a semnat-o), al cărei preambul afirmă în special „necesitatea de respectare a ființei umane, atât ca individ, cât și din punctul de vedere al apartenenței sale la specia umană [și] importanța de a-i asigura demnitatea”;
- Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, al cărei preambul afirmă că, „[c]onștientă de patrimoniul său spiritual și moral”, “Uniunea este întemeiată [în special] pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității”, și al cărei art. 1 afirmă că „[d]emnitatea umană este inviolabilă [și] aceasta trebuie respectată și protejată” (a se vedea și art. 31, referitor la condițiile de muncă echitabile și corecte);
- Protocolul nr. 13 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele, din 3 mai 2002, (ratificat de Belgia), al cărei preambul subliniază că abolirea pedepsei cu moartea este esențială pentru apărarea dreptului fiecăruia la viață și pentru deplina recunoaștere a „demnității înnăscute a tuturor ființelor umane”;
- Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, din 16 mai 2005, (ratificată de Belgia), al cărei preambul subliniază că „traficul de ființe umane constituie o violare a drepturilor omului și o atingere adusă demnității și integrității ființei umane” (a se vedea și art. 6 și 16).
B. Documentele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante
48. Într-un document intitulat „Normele CPT”(CPT/Inf/E (2002) 1 - Rev. 2015), Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT) precizează următoarele:
„(...) 97. Având în vedere mandatul său preventiv, prioritatea CPT, în timpul vizitelor sale, este de a încerca să stabilească dacă minorii privați de libertate au fost supuși la rele tratamente. Din păcate, relele tratamente aplicate în mod deliberat minorilor de către responsabilii forțelor de ordine nu au fost în niciun caz eliminate, acestea rămânând un motiv serios de îngrijorare în anumite țări europene. Delegațiile CPT continuă să primească acuzații credibile privind maltratarea minorilor deținuți. Acuzațiile se referă adesea la lovituri de picior, palme, pumni sau lovituri de baston aplicate în momentul arestării (chiar și după ce minorul în cauză a fost imobilizat), în timpul transportului sau în cursul interogatoriului care are loc ulterior, la sediul forțelor de ordine. Se întâmplă adesea ca minorii să fie victime ale unor amenințări sau insulte (inclusiv cu caracter rasist) în timp ce se află în custodia forțelor de ordine.
(...)
126 (...) Într-o serie [de centre de detenție pentru minori] vizitate de CPT, se obișnuia ca personalul să aplice așa-numita „palmă pedagogică” sau alte forme de pedepse fizice minorilor care aveau un comportament neadecvat. În acest context, CPT reamintește că pedepsele corporale pot fi considerate o formă de rele tratamente și trebuie să fie strict interzise. (...)”.
În cel de-al nouălea raport general de activitate al CPT [CPT/Inf (99) 12], din 30 august 1999, acesta a subliniat, de asemenea, următoarele:
„(...) 24. În mai multe alte instituții vizitate [unde minorii sunt privați de libertate], delegațiile CPT au aflat că se obișnuia ca personalul să aplice ocazional „o palmă pedagogică” minorilor care aveau un comportament neadecvat. Comitetul consideră că, în interesul prevenirii relelor tratamente, toate formele de pedepse corporale trebuie să fie interzise în mod formal și evitate în practică. Minorii cu un comportament neadecvat trebuie să fie tratați exclusiv în conformitate cu procedurile disciplinare prevăzute. (...)”
49. În raportul acestuia către Guvernul Belgiei, referitor la vizita efectuată în această țară în perioada 18-27 aprilie 2005 [CPT/Inf (2006) 15; 20 aprilie 2006], CPT menționează în special următoarele:
„(...) 11. Pe baza tuturor informațiilor obținute în timpul vizitei, CPT a ajuns la concluzia – aceeași la care a ajuns după primele trei vizite ale sale în Belgia – că nu poate fi exclus riscul ca o persoană să fie supusă, în timpul detenției sale, unor rele tratamente de către forțele de ordine. În consecință, CPT le recomandă autorităților belgiene să continue să dea dovadă de vigilență în acest domeniu și să depună eforturi deosebite în ceea ce privește minorii privați de libertate.
În plus, CPT recomandă să li se reamintească membrilor forțelor de ordine, la intervale regulate și în mod corespunzător, că orice formă de rele tratamente (inclusiv insultele) aplicate persoanelor private de libertate este inacceptabilă, că orice informație referitoare la eventuale rele tratamente va face obiectul unei anchete corespunzătoare și că autorii relelor tratamente vor fi sancționați sever.
12. În special în ceea ce privește acuzațiile de rele tratamente aplicate cu ocazia reținerii unui suspect de către forțele de ordine, CPT a repetat de mai multe ori că, uneori, această operațiune constituie fără îndoială o sarcină dificilă și periculoasă, în special atunci când persoana în cauză opune rezistență sau forțele de ordine au motive întemeiate să creadă că aceasta reprezintă o amenințare imediată. Cu toate acestea, folosirea forței în momentul unei rețineri trebuie să fie limitată la ceea ce este strict necesar; în plus, din momentul în care persoana reținută a fost imobilizată, nimic nu poate să justifice niciodată lovirea acesteia. (...).”
Raportul referitor la vizita efectuată în Belgia în perioada 28 septembrie-7 octombrie 2009 [CPT/Inf (2010) 24; 23 iulie 2010], conține în special următorul pasaj:
„(...) 13. În timpul vizitelor delegației CPT la secțiile de poliție, aceasta a întâlnit doar câteva persoane private de libertate. Astfel, în timpul vizitării unor unități penitenciare, aceasta a discutat cu numeroase persoane care fuseseră deținute recent de poliție.
Majoritatea deținuților întâlniți de delegație nu au raportat niciun caz de aplicare deliberată de rele tratamente fizice, cu ocazia privării lor de libertate de către poliție. Cu toate acestea, delegația a consemnat un număr limitat de acuzații de recurgere excesivă la forță (precum lovituri aplicate după imobilizarea persoanei în cauză sau aplicarea cătușelor prea strâns), în momentul reținerii (în special în Bruxelles, Charleroi și Marcinelle). Astfel cum CPT a recunoscut de multe ori că, uneori, reținerea unui suspect constituie fără îndoială o sarcină dificilă și periculoasă, în special atunci când persoana în cauză opune rezistență sau membrii poliției au motive întemeiate să creadă că aceasta reprezintă o amenințare imediată. Cu toate acestea, CPT recomandă să li se reamintească agenților de poliție că folosirea forței în momentul unei rețineri trebuie să fie limitată la ceea ce este strict necesar; în plus, din momentul în care persoana reținută a fost imobilizată, nimic nu poate să justifice niciodată lovirea acesteia (...)”.
C. Codul european de etică al poliției
50. În Recomandarea Rec(2001)10 privind Codul european de etică al poliției, adoptată la 19 septembrie 2001, Comitetul de Miniștri își exprimă „convingerea că încrederea populației în membrii poliției este strâns legată de atitudinea și comportamentul acestora față de populație, în special de respectarea demnității umane și a drepturilor fundamentale ale persoanei, astfel cum sunt consacrate în special de Convenția [Europeană a Drepturilor Omului]”. Acesta recomandă guvernelor statelor membre ca legislația și practicile lor interne, precum și codurile lor de conduită în materie de poliție, să se inspire din principiile enunțate în „Codul european de etică al poliției”, anexat la Recomandare, pentru a asigura punerea în aplicare progresivă și diseminarea cât mai largă ale acestui text.
51. Acest cod precizează în special că unul din principalele obiective ale poliției este protejarea și respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale individului, astfel cum sunt consacrate în special de Convenție (paragraful 1). În partea consacrată „principiilor directoare privind acțiunea/intervenția poliției”, acesta prevede că „membrii poliției nu trebuie să aplice, să încurajeze sau să tolereze niciun act de tortură, niciun tratament sau pedeapsă inuman(ă) sau degradant(ă), indiferent de circumstanțe” (paragraful 36) și că „nu pot să recurgă la forță decât în caz de necesitate și doar pentru atingerea unui obiectiv legitim” (paragraful 37). Acesta adaugă în special că „în îndeplinirea misiunii lor, [aceștia] trebuie să țină seama întotdeauna de drepturile fundamentale ale fiecărei persoane” (paragraful 43) și că „personalul poliției trebuie să acționeze cu integritate și respect față de populație, ținând seama în special de situația indivizilor care fac parte din grupuri deosebit de vulnerabile” (paragraful 44).
D. Vulnerabilitatea minorilor
52. Preambulul Convenției internaționale cu privire la drepturile copilului (definit ca fiind „orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabilește limita majoratului sub această vârstă”) din 20 noiembrie 1989 (ratificată de Belgia), face trimitere la declarațiile menționate anterior și reamintește că necesitatea de a acorda copilului o protecție specială a fost recunoscută în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Pactul internațional privind drepturile civile și politice (în special art. 23 și 24), în Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale (în special art. 10) și în statutele și instrumentele aplicabile ale instituțiilor specializate și ale organizațiilor internaționale preocupate de bunăstarea copilului.
53. Mai multe texte internaționale sau regionale ulterioare se bazează pe recunoașterea necesității de a ține seama de vulnerabilitatea minorilor. Astfel, de exemplu, în preambulul Convenției pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor sexuale a Consiliului Europei, din 25 octombrie 2007, (ratificată de Belgia), se prevede că „orice copil are dreptul, din partea familiei, a societății si a statului, la măsurile de protecție decurgând din condiția sa de minor”, copilul fiind definit ca „orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani” [art. 3 lit. (a)]. Pot fi evocate, de asemenea, Recomandarea CM/Rec(2008)11 privind normele europene pentru delincvenții minori care fac obiectul unor sancțiuni sau măsuri și Recomandarea CM/Rec(2009)10 privind orientările Consiliului Europei referitoare la strategiile naționale integrate pentru protecția copiilor împotriva violenței, adoptate de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 5 noiembrie 2008 și, respectiv, la 18 noiembrie 2009. Cea de-a doua subliniază că „fragilitatea și vulnerabilitatea copiilor, precum și dependența acestora de adulți pentru creșterea și dezvoltarea lor, justifică o investiție sporită din partea familiei, a societății și a statului în prevenirea violenței împotriva copiilor”; prima subliniază vulnerabilitatea extremă a minorilor privați de libertate (anexa la Recomandare, pct. 52.1). Foarte recent, CPT a evidențiat vulnerabilitatea deosebită a minorilor în contextul privării de libertate (Al douăzeci și patrulea raport general al CPT, 2013-2014, ianuarie 2015, minorii privați de libertate în temeiul legislației penale, pct. 3, 98 și 99).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție
54. Reclamanții se plâng de faptul că agenții de poliție i-au pălmuit atunci când aceștia se aflau la secția de poliție din Saint-Josse-ten-Noode. Aceștia consideră că au fost victime ale unui tratament degradant. În plus, aceștia se plâng de ancheta desfășurată ca urmare a plângerilor lor, pe care o consideră ineficientă, incompletă, parțială și excesiv de lungă. Aceștia invocă art. 3, art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție, primul fiind redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
55. Reamintind responsabilitatea Curții de a încadra juridic faptele cauzei și constatând că aceste capete de cerere se confundă, Camera a considerat că este necesar să examineze acuzațiile reclamanților doar din perspectiva art. 3 din Convenție. Marea Cameră este de acord cu această abordare. Prin urmare, aceasta va proceda în aceeași manieră.
A. Hotărârea Camerei
56. În hotărârea sa, Camera face trimitere la principii care decurg din jurisprudența Curții referitoare la art. 3 din Convenție. Aceasta face referire în special la principiul potrivit căruia, atunci când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau în cea mai mare parte, sunt cunoscute în exclusivitate de autorități, precum în cazul persoanelor aflate în arest, sub controlul acestora, orice leziuni survenite în timpul acestei perioade de detenție conduc la puternice prezumții de fapt, astfel încât Guvernul are obligația de a furniza o explicație satisfăcătoare și convingătoare, prezentând probe care stabilesc fapte care pun la îndoială relatarea evenimentelor de către victimă. Aceasta face referire, de asemenea, la principiul conform căruia, atunci când o persoană este privată de libertate sau, în general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, utilizarea forței fizice față de aceasta, atunci când comportamentul său nu o impune în mod strict necesar, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție, În plus, face trimitere la principiul potrivit căruia, pentru a intra sub incidența acestei dispoziții, orice formă de rele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aceasta reamintește, în plus, că există unele forme de violență care, deși sunt condamnabile din considerente morale și, foarte general, în temeiul dreptului intern al statelor contractante, nu intră sub incidența art. 3. În continuare, aceasta subliniază că Guvernul contestă faptul că reclamanții au fost pălmuiți de către agenții de poliție și susține că certificatele medicale prezentate nu stabilesc că leziunile pe care le constată au o astfel de cauză. Totuși, consideră că este inutil să se pronunțe în acest sens, reținând că, presupunând că actele denunțate de reclamanți ar fi dovedite, acestea nu ar constitui, în circumstanțele cauzei, tratamente contrare art. 3 din Convenție. Aceasta concluzionează astfel (pct. 51):
„Presupunând că actul pălmuirii a avut loc într-adevăr, în ambele cazuri era vorba despre o palmă izolată, aplicată nechibzuit de agenți de poliție exasperați de comportamentul lipsit de respect sau provocator al reclamanților și care nu aveau ca scop obținerea unor mărturii prin constrângere. În plus, acest act a avut loc în contextul unei atmosfere tensionate între membrii familiei reclamanților și agenții de poliție din cartierul lor. În aceste circumstanțe, chiar dacă unul dintre reclamanții avea doar 17 ani la acea vreme și deși este de înțeles că, în ipoteza în care faptele s-au desfășurat într-adevăr așa cum afirmă reclamanții, aceștia simt resentimente profunde, Curtea nu poate să ignore faptul că, de fiecare dată, a fost vorba despre un act izolat, care a avut loc într-o situație de tensiune nervoasă și care nu a avut niciun efect grav sau de durată. Apreciază că, deși sunt inacceptabile, nu se poate considera că acest tip de acte generează un grad suficient de umilire sau înjosire pentru a constitui o încălcare a art. 3 din Convenție. Cu alte cuvinte, în orice caz, pragul de gravitate menționat anterior nu a fost atins în speță, astfel încât nu se pune problema încălcării acestei dispoziții, nici sub aspect material, nici sub aspect procedural”.
B. Observațiile părților în fața Marii Camere
1. Reclamanții
57. În ceea ce privește aspectul material al art. 3, reclamanții reproșează Camerei faptul că s-a abătut de la principiile stabilite de Marea Cameră. Astfel, ei consideră că aceasta nu a aplicat prezumțiile de cauzalitate și de gravitate, care sunt implicate în cazul unui act de violență săvârșit asupra unor persoane private de libertate sau care se află în custodia poliției. Aceștia subliniază că, în astfel de cazuri, există o prezumție de cauzalitate între urmele unor lovituri și imputarea acestora lor serviciilor de poliție, care poate fi răsturnată de explicații rezonabile oferite de presupușii autori. Ei precizează că, dacă acest lucru nu se întâmplă, intervine a doua prezumție, atunci când victima este privată de libertate: având în vedere că folosirea forței fizice constituie în sine o atingere adusă demnității, se presupune că acest act este grav și contrar art. 3, deși presupusul autor poate să răstoarne această prezumție invocând stricta necesitate a folosirii forței, având în vedere comportamentul victimei. Aceștia susțin că, eventual, Curtea ar putea să examineze gravitatea actului „în subsidiar”, pentru a stabili dacă ar trebui să fie clasificat drept „tortură” sau tratament „inuman sau degradant”.
58. Reclamanții subliniază că certificatele medicale întocmite la scurt timp de la momentul faptelor demonstrează că aceștia prezentau urme de lovituri la ieșirea din secția de poliție. Din acestea, ei deduc că se aplică prezumția de cauzalitate, și constată că, la fel ca și organele de poliție de la nivel intern, Guvernul nu a furnizat nicio explicație care să permită infirmarea acesteia, limitându-se să nege că ar fi avut loc actele de pălmuire. Aceștia adaugă că utilizarea forței împotriva lor nu a fost nici necesară, nici proporțională. În această privință, reclamanții subliniază că nu a fost identificată nicio urmă de lovitură asupra agenților de poliție care i-au pălmuit, că din partea lor nu a existat nicio rezistență fizică activă, că poliția și statul belgian – având în vedere că au negat mereu că reclamanții au fost pălmuiți – nu sunt în măsură să stabilească necesitatea pălmuirii și că trebuie să se țină seama de contextul violențelor polițienești din Belgia. În plus, aceștia subliniază că nervozitatea, un comportament nerespectuos și conflictul dintre poliția cartierului și familia Bouyid nu sunt de natură să stabilească necesitatea utilizării forței. Primul reclamant adaugă că acel control al identității care s-a aflat la originea reținerii sale nu a fost justificat, că motivele controlului sunt neclare, că vesta sa a fost ruptă cu această ocazie, că acesta era mult mai puțin corpolent decât agentul de poliție care l-a pălmuit, că era minor, că palma primită l-a lăsat în stare de șoc și că sentimentul său de teamă și de stres era cu atât mai mare cu cât, cu patru ani înainte, unul din timpane i-a fost perforat ca urmare a unei lovituri aplicate de un agent de poliție și că se confrunta cu spiritul corporatist al forțelor de poliție. Al doilea reclamant adaugă că, atunci când a fost pălmuit, era așezat și nu constituia nicio amenințare directă.
59. Reclamanții precizează că actele de violență ale poliției sunt o problemă de actualitate în Belgia: presa a raportat numeroase astfel de cazuri și Comitetul permanent pentru controlul serviciilor Poliției („Comitetul P”) a remarcat, în raportul său anual pentru 2012, o creștere a numărului de plângeri pentru acte de violență ale poliției (de la 468 în 2010 la 576 în 2012). De asemenea, aceștia menționează că, în raportul său privind vizita efectuată în Belgia în perioada 18-27 aprilie 2005, CPT semnalează că „nu poate fi exclus riscul ca o persoană să fie supusă, în timpul detenției sale, unor rele tratamente de către forțele de ordine” [20 avril 2006, CPT/inf(2006)15, pct. 11]. Adaugă că, în observațiile sale finale referitoare la cel de-al treilea raport periodic privind Belgia, Comitetul împotriva torturii și a tratamentelor inumane și degradante al Organizației Națiunilor Unite deplânge persistența acuzațiilor de utilizare abuzivă a violenței de către forțele de ordine și recomandă realizarea unor anchete aprofundate, independente și imparțiale (28 octombrie – 22 noiembrie 2013, CAT/C/BEL/CO/3, pct. 13). În plus, aceștia semnalează că, în fiecare săptămână, pe site-ul internet al Observatorului pentru actele de violență ale poliției, din cadrul secției francofone a Ligii Drepturilor Omului din Belgia (OBSPOL), sunt postate patru plângeri care denunță fapte de violență din partea membrilor poliției. În plus, aceștia aveau impresia că agenții de poliție depuneau sistematic plângere imediat după ce era depusă o plângere împotriva lor și că aceștia beneficiau mai des decât cetățenii de rând de o suspendare a pronunțării hotărârii, atunci când o cauză ajungea în instanță. Populația avea astfel impresia unui climat de impunitate, care descuraja victimele să depună plângere.
60. În ceea ce privește latura procedurală a art. 3, reclamanții consideră că ancheta desfășurată în cauza lor nu respectă cerințele jurisprudenței Curții.
61. În primul rând, pentru că aceasta se baza, în esență, pe o examinare (screening) a comportamentului familiei, întemeiată pe procesele-verbale întocmite de secția de poliție de care aparțin agenții de poliție incriminați de reclamanți. Faptul că raportul de sinteză relatează cu precizie plângerile depuse de membrii familiei lor împotriva agenților de poliție ai acestei secții, precum și clasarea definitivă a acestora, dar nu oferă nicio precizare privind procesele-verbale întocmite de agenți împotriva lor – în vreme ce, în majoritatea cazurilor, nu există dosare sau acestea s-au finalizat cu neînceperea urmăririi penale, ar demonstra că ancheta a fost desfășurată cu scopul exonerării agenților de poliție. Reclamanții observă, în plus, că ancheta nu a permis clarificarea circumstanțelor intervenției agenților de poliție.
62. În al doilea rând, deoarece ancheta ar fi avut deficiențe majore: reclamanții nu au fost audiați de către anchetatori, deși judecătorul de instrucție a solicitat acest lucru, dosarul privind incidentul din 1999 legat de zgârieturile de pe mașina unui agent al secției de poliție în cauză nu a fost inclus integral în procedură și judecătorul de instrucție nu a fost informat cu privire la măsurile adoptate cu privire la diversele dosare deschise împotriva membrilor familiei Bouyid (unele din cele menționate în raportul de sinteză nu ar exista, de fapt, sau, în realitate, ar fi dosare în care aceștia au susținut că ar fi victime). Aceștia subliniază că, după ce au constatat aceste deficiențe, au solicitat judecătorului de instrucție să efectueze douăzeci de acte de investigare suplimentare, dintre care acesta a acceptat să efectueze doar două: includerea la dosar a unui e-mail și a audierii unui agent de poliție, pe care primul reclamant l-ar fi insultat la 8 decembrie 2003 (în plus, aceștia nu au putut avea acces la documentele în cauză).
63. În al treilea rând, deoarece nu ar fi fost respectate dispozițiile legale aplicabile audierii minorilor care sunt victime ale unei infracțiuni (aceștia fac trimitere la art. 91bis și 92 C. proc. pen. care acordă părților în cauză dreptul de a fi însoțite de o persoană majoră la audierea lor de către autoritatea judiciară și prevede posibilitatea înregistrării acesteia).
64. În al patrulea rând, deoarece judecătorul de instrucție ar fi putut solicita din oficiu efectuarea următoarelor acte de investigare suplimentare: audierea prietenului primului reclamant, care era cu acesta în momentul interpelării sale; includerea la dosar a imaginilor înregistrate de camerele video de la intrarea și ieșirea din secția de poliție; dispunerea efectuării unei contra-expertize medicale; organizarea unei confruntări.
65. Astfel, conform reclamanților, organele de cercetare au decis că nu a fost stabilită materialitatea faptelor și au dispus neînceperea urmăririi penale, pe baza unei anchete ineficiente și conduse în vederea exonerării agenților de poliție.
2. Guvernul
66. Guvernul declară că este de acord cu analiza reclamanților potrivit căreia, dacă o persoană se află în arestul poliției la momentul faptelor, există o prezumție de cauzalitate între urmele de lovire și vătămare pe care le prezintă și imputarea acestora serviciilor de poliție, prezumție care poate fi răsturnată de o explicație rezonabilă. De asemenea, acesta admite că se presupune că actul în cauză este grav în cazul în care persoana este deținută, Curtea considerând de facto că s-a adus atingere demnității persoanei în cauză, prezumție care poate fi răsturnată prin dovedirea strictei necesități a folosirii forței, având în vedere comportamentul victimei. Acesta subliniază că nu intenționează să ignore aceste prezumții, dar că i se pare legitim ca în speță să nu fie contestate acuzațiile agenților de poliție, având în vedere că elementele obținute în cadrul anchetei temeinice și complete care a fost desfășurată nu permit contrazicerea lor rezonabilă.
67. Conform Guvernului, autoritățile judiciare trebuie să reconcilieze prezumția de cauzalitate cu principiul, la fel de fundamental, al prezumției de nevinovăție a agenților statului incriminați: acestea nu se pot abate de la principiul potrivit căruia învinuitul trebuie să fie condamnat doar în ipoteza în care acestea au certitudinea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că acesta a săvârșit împotriva reclamantului acte care constituie un tratament degradant.
68. Guvernul subliniază că, în speță, deși reclamanții au prezentat certificate medicale care menționează existența unor leziuni care ar putea fi compatibile cu faptele denunțate de aceștia, doar din declarațiile date de aceștia reiese că leziunile respective ar fi consecința unei palme și că această palmă le-ar fi fost dată de agenți de poliție. Acesta adaugă că agenții de poliție incriminați s-au apărat mereu cu vehemență, negând că ar fi săvârșit astfel de acte și că niciuna din probele obținute în cadrul cercetării nu contrazice dezmințirea acestora. Acesta observă, de asemenea, că membrii familiei Bouyid au depus mai multe alte plângeri împotriva unor agenți ai secției de poliție din cartierul lor, de fiecare dată în contextul unei confruntări cu poliția ulterior interpelării acestora. Guvernul deduce din aceasta că, având în vedere comportamentul membrilor familiei Bouyid, este posibil să se considere că plângerile reclamanților aveau ca scop discreditarea agenților de poliție pe care aceștia îi incriminează, deși aceștia nu au primit nicio lovitură. În cadrul ședinței, Guvernul a emis ipoteza conform căreia reclamanții s-au pălmuit singuri cu scopul de a constitui un dosar împotriva membrilor poliției din comuna lor, cu care aveau dificultăți de mulți ani. În opinia acestuia, tensiunea dintre aceștia era atât de mare încât un astfel de scenariu nu este de neconceput.
69. Așadar, în speță ar exista „mai mult decât o îndoială rezonabilă în ceea ce privește stabilirea existenței pretinselor fapte”.
70. Guvernul apreciază că această ultimă afirmație nu contrazice principiul conform căruia, atunci când o persoană este privată de libertate sau se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, utilizarea forței fizice față de aceasta, atunci când comportamentul său nu o impune în mod necesar, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a art. 3 din Convenție.
71. În plus, Guvernul susține că reclamanții au avut acces la o anchetă oficială efectivă, care a analizat toate datele disponibile în termeni de rapoarte, procese-verbale și mărturii. Adaugă că ancheta nu a permis totuși stabilirea materialității faptelor invocate de reclamanți și, prin urmare, nu a permis identificarea unuia sau a mai multor autori posibili.
72. În cele din urmă, Guvernul declară că nu poate admite că prezenta cauză servește drept un etalon în lupta împotriva actelor de violență ale poliției, având în vedere că faptele nu sunt stabilite în mod rezonabil.
B. Observațiile terților intervenienți
1. Centrul pentru Drepturile Omului din cadrul Universității din Gent
73. Intervenientul constată că, pentru a concluziona că nu este atins pragul de gravitate prevăzut la art. 3, Camera a luat în considerare pretinsul comportament nerespectuos sau provocator al reclamanților, atmosfera tensionată dintre membrii familiei reclamanților și agenții de poliție din cartierul acestora, faptul că palmele nu au avut ca scop obținerea unor mărturii prin constrângere și faptul că era vorba despre acte izolate, fără efecte grave sau de durată. Acesta apreciază că, în lumina jurisprudenței Curții, primele trei din aceste elemente nu sunt relevante. Deși consideră că al patrulea element este valid, acesta apreciază că există un factor căruia ar trebui să i se acorde o importanță capitală atunci când se pune problema stabilirii dacă pragul de gravitate a fost atins în privința unui act săvârșit împotriva unei persoane private de libertate de poliție: faptul că, în acest caz, există un abuz de putere din partea agenților de poliție împotriva unor persoane aflate total sub controlul acestora. În opinia sa, într-un astfel de caz este necesar să se reducă pragul de gravitate. Făcând trimitere la hotărârile Salman împotriva Turciei [(MC) nr. 21986/93, CEDO 2000‑VII)], Denis Vassiliev împotriva Rusiei (nr. 32704/04, 17 decembrie 2009) și Valiulienë împotriva Lituaniei (nr. 33234/07, 26 martie 2013), acesta subliniază că în opinia Curții, persoanele aflate în arest preventiv se află într-o situație vulnerabilă și că art. 3 impune statului obligația de a proteja bunăstarea fizică a persoanelor aflate în această situație și că aceasta ține seama de sentimentele de teamă și neputință ale victimei, atunci când trebuie să hotărască dacă a fost atins pragul prevăzut la art. 3. Consideră că acest lucru se aplică în special în cazul minorilor privați de libertate, aceștia fiind deosebit de vulnerabili. În acest context, o simplă palmă poate să aibă repercusiuni psihologice serioase, incompatibile cu cerințele art. 3, cu atât mai mult cu cât se poate considera că aceasta reprezintă amenințarea unor acte de violență mai grave în cazul unui refuz de cooperare sau chiar a unei pedepse.
74. Intervenientul solicită Curții să țină seama de faptul că, în rapoartele sale privind Belgia din 2006 și 2010, CPT a recomandat acestui stat să „reamintească agenților de poliție că folosirea forței în momentul unei rețineri trebuie să fie limitată la ceea ce este strict necesar [și că,] din momentul în care persoana reținută a fost imobilizată, nimic nu poate să justifice niciodată lovirea acesteia” (CPT/Inf(2010)24 și CPT/Inf(2006)15).
75. În continuare, intervenientul reamintește că, în hotărârea Davydov și alții împotriva Ucrainei (nr. 17674/02 și 39081/02, pct. 268, 1 iulie 2010), Curtea a hotărât că art. 3 impune statelor obligația de a pregăti agenții forțelor de ordine astfel încât aceștia să aibă un nivel ridicat de competență în conduita lor profesională, pentru ca nicio persoană să nu fie expusă din partea acestora la rele tratamente, contrare acestei dispoziții.
76. În cele din urmă, intervenientul evidențiază faptul că folosirea violenței de către membrii poliției nu este neobișnuită în Belgia. Asemenea reclamanților, acesta face trimitere la cifrele publicate de Comitetul P și OBSPOL. Acesta adaugă că, în ultimii ani, poliția belgiană a fost implicată în mai multe cauze privind acte de violență ale poliției și că s-a constatat că, în anumite secții de poliție din regiunea Bruxelles, pălmuirea cu palma întinsă (pentru a lăsa mai puține urme) era, practic, o rutină.
2. REDRESS
77. Intervenienta subliniază că dreptul internațional al drepturilor omului admite folosirea forței fizice de către agenții forțelor de ordine doar în măsura în care aceasta este necesară și proporțională cu un scop legitim. Aceasta face trimitere la art. 10 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, la Observația generală nr. 20 a Comitetului pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite, la Codul de conduită al Organizației Națiunilor Unite pentru persoanele responsabile cu aplicarea legii, la Principiile de bază ale Organizației Națiunilor Unite privind recurgerea la forță și la arme de foc de către persoanele responsabile cu aplicarea legii, la Codul european de etică al poliției [Comitetul de Miniștri, Rec(2001)10] și la Regulile penitenciare europene (la care Curtea și CPT fac referire în lucrările lor), precum și Ghidul privind o poliție democratică al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. Din aceste texte, intervenienta deduce următoarele principii: fiecare persoană are dreptul de a nu fi supusă torturii sau unor tratamente ori pedepse crude, inumane sau degradante, având în vedere că Ansamblul de principii al Organizației Națiunilor Unite pentru protecția tuturor persoanelor supuse oricărei forme de detenție sau încarcerare precizează că termenii lor trebuie să fie interpretați astfel încât să fie extinsă cât mai mult posibil protecția împotriva abuzurilor; trebuie să fie folosite în primul rând mijloace neviolente; nu trebuie să se recurgă la forță decât atunci când este strict necesar și doar cu scopul aplicării legii în mod legal; în relațiile lor cu persoanele aflate în detenție, responsabilii cu aplicarea legii nu trebuie să facă uz de forță decât în cazul în care aceasta este strict necesară pentru menținerea securității sau a ordinii în cadrul instituției sau în cazul unei amenințări la adresa siguranței personale; nu poate fi admisă nicio excepție sau scuză pentru folosirea ilegală a forței; folosirea forței trebuie să fie întotdeauna proporțională cu scopuri legale; se impune utilizarea cu măsură a forței; trebuie să fie minimizate leziunile și vătămarea; este necesară instituirea unei serii de mijloace care permit o folosire diferențiată a forței; persoanele responsabile cu aplicarea legii trebuie să fie instruite pentru a aplica diverse mijloace care permit o folosire diferențiată a forței, precum și în vederea folosirii unor mijloace neviolente.
78. Intervenienta declară că principiul stabilit de Curte, potrivit căruia folosirea forței de către un agent al statului împotriva unei persoane private de libertate, atunci când nu se dovedește a fi strict necesară din cauza comportamentului acesteia din urmă, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3, este, de asemenea, consacrat de jurisprudența Curții Interamericane a Drepturilor Omului (aceasta face trimitere la hotărârea Loayza-Tamayo împotriva Peru, 17 septembrie 1997, pct. 57). Aceasta adaugă că în conformitate cu precizările Curții, atunci când se stabilește că această necesitate lipsește, nu mai este necesar să fie apreciată gravitatea suferinței cauzate pentru a concluziona existența unei încălcări a art. 3 (aceasta face trimitere la hotărârea Keenan împotriva Regatului Unit, nr. 27229/95, pct. 113, CEDO 2001‑III); în cazul în care este stabilită o astfel de necesitate, sunt luați în considerare toți factorii decisivi, inclusiv durata tratamentului aplicat, efectele fizice și psihice ale acestuia și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei, precum și vulnerabilitatea deosebită a victimei; or, persoanele deținute sunt vulnerabile, deoarece se află sub controlul absolut al personalului poliției sau al penitenciarului. Intervenienta adaugă că, într-o hotărâre din 2 iunie 2010 (nr. 543/2010), ținând seama de această vulnerabilitate, Curtea Supremă a Spaniei a considerat umilitoare și degradantă o palmă dată de un polițist unui deținut, în ciuda absenței unor răni vizibile. Această abordare a fost adoptată și de Raportorul special anterior al Organizației Națiunilor Unite pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în cadrul luptei împotriva terorismului, de CPT și de Comitetul ONU pentru Drepturile Omului.
79. Intervenienta accentuează faptul că deținuții minori sunt de două ori mai vulnerabili, fapt subliniat și de Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite privind tortura și alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante. Făcând referire la Regulamentul ONU pentru protecția minorilor privați de libertate și la lucrările Comitetului ONU pentru drepturile copilului, intervenienta adaugă că s-a stabilit faptul că este interzisă utilizarea forței împotriva copiilor, cu excepția unui număr foarte limitat de scopuri. Potrivit acestui Comitet, acest lucru se aplică tuturor formelor de violență, inclusiv actelor de violență non-fizică sau neintenționată, indiferent de frecvența și gravitatea lor și chiar dacă acestea nu sunt motivate de intenția de a face rău. Acesta condamnă, la fel ca și CPT, în cel de-al nouălea raport general al acestuia, „folosirea în scop pedagogic a forței” (în special „palmele pedagogice”), care constau în utilizarea forței ca răspuns la un refuz de a coopera sau la un comportament neadecvat, CPT subliniind, în plus, că secțiile de poliție sunt locurile în care tinerii riscă cel mai mult să fie maltratați în mod deliberat.
80. În cele din urmă, intervenienta precizează că sistemele juridice naționale reflectă normele regionale și internaționale. Interdicția folosirii forței, cu excepția cazurilor în care aceasta de dovedește a fi strict necesară, este astfel consacrată în Regatul Unit, Suedia, Australia, Canada și Statele Unite.
C. Motivarea Curții
1. Cu privire la aspectul material al plângerii
a) Principii generale
81. Art. 3 din Convenție consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice [a se vedea, în special, Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999‑V, Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 119, CEDO 2000‑IV, Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 87, CEDO 2010, El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 195, CEDO 2012, și Mocanu și alții împotriva României (MC), nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, pct. 315, CEDO (extrase)]. În fapt, interdicția torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante este o valoare care ține de de civilizație și este strâns legată de respectarea demnității umane.
Spre deosebire de majoritatea prevederilor normative ale Convenției, art. 3 nu prevede restricții și, în temeiul art. 15 § 2, nu admite nicio derogare, chiar și în caz de pericol public care amenință viața națiunii (ibidem). Chiar și în circumstanțele cele mai dificile, cum este lupta împotriva terorismului și crima organizată, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele și tratamentele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză [a se vedea, în special, Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, pct. 79, Culegere de hotărâri și decizii 1996‑V, și, citate anterior, Labita, Gäfgen și El-Masri, aceleași referințe, precum și Georgia împotriva Rusiei (I) (MC), nr. 13255/07, pct. 192, CEDO 2014 (extrase), și Svinarenko și Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32541/08 și 43441/08, pct. 113, CEDH 2014 (extrase)].
82. Acuzațiile de rele tratamente contrare art. 3 trebuie să fie susținute de elemente de probă adecvate. Pentru stabilirea faptelor invocate, Curtea utilizează criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”; o asemenea probă poate să rezulte totuși dintr-o serie de indicii sau de prezumții neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante [a se vedea, în special, Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 161 in fine, seria A nr. 25, Labita, citată anterior, pct. 121, Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 67, CEDO 2006‑IX, Ramirez Sanchez împotriva Franței (MC), nr. 59450/00, pct. 117, CEDO 2006‑IX, și Gäfgen, citată anterior, pct. 92].
83. În această ultimă privință, Curtea a precizat că, atunci când evenimentele în cauză sunt cunoscute, în totalitate sau în cea mai mare parte, exclusiv de autorități, precum în cazul persoanelor aflate în arest preventiv, sub controlul acestora, orice rană survenită în timpul acestei perioade conduce la puternice prezumții de fapt. Prin urmare, sarcina probei aparține Guvernului: acesta are obligația să furnizeze o explicație satisfăcătoare și convingătoare, prezentând probe care stabilesc fapte de natură să pună la îndoială relatarea victimei (a se vedea Salman, citată anterior, pct. 100, Rivas împotriva Franței, nr. 59584/00, pct. 38, 1 aprilie 2004, precum și, în special, Turan Çakýr împotriva Belgiei, nr. 44256/06, pct. 54, 10 martie 2009, Mete și alții împotriva Turciei, nr. 294/08, pct. 112, 4 octombrie 2012, Gäfgen, citată anterior, pct. 92, și El-Masri, citată anterior, pct. 152). În lipsa unei astfel de explicații, Curtea este îndreptățită să tragă concluzii care pot fi în defavoarea Guvernului (a se vedea, în special, El-Masri, citată anterior, pct. 152). Acest lucru este justificat de faptul că persoanele aflate în arest preventiv sunt într-o situație de vulnerabilitate și că autoritățile au datoria de a le proteja (a se vedea, în special, Salman, citată anterior, pct. 99).
84. În speță, Camera a hotărât că acest lucru era valabil și în contextul unui control al identității, desfășurat la o secție de poliție (precum în cazul primului reclamant) sau al unui simplu interogatoriu desfășurat într-un astfel de loc (precum în cazul celui de-al doilea reclamant). Marea Cameră este de acord cu această abordare. Subliniază că principiul enunțat la pct. 83 de mai sus este valabil în toate cazurile în care o persoană se află în custodia poliției sau a unei autorități similare.
85. Curtea a precizat, de asemenea, în hotărârea El-Masri, citată anterior (pct. 155), că, deși recunoaște că nu își poate asuma fără motive întemeiate rolul de judecător al faptelor în primă instanță, atunci când acest lucru este inevitabil având în vedere circumstanțele cauzei cu care este sesizată [McKerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000], aceasta trebuie să procedeze la o „examinare deosebit de atentă” atunci când sunt formulate acuzații în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 32, seria A nr. 336, și Georgiy Bykov împotriva Rusiei, nr. 24271/03, pct. 51, 14 octombrie 2010), chiar dacă, la nivel intern, au avut loc deja unele proceduri și investigații (Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, pct. 65, 26 iulie 2007). Cu alte cuvinte, Curtea este dispusă, într-un astfel de context, să procedeze la o examinare aprofundată a concluziilor instanțelor naționale. În acest scop, aceasta poate să țină seama de calitatea procedurii interne și de orice deficiență de natură să vicieze procesul decizional (Denissenko și Bogdantchikov împotriva Rusiei, nr. 3811/02, pct. 83, 12 februarie 2009).
86. Pentru a intra sub incidența art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei, etc. (a se vedea, în special, Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 162, Jalloh, citată anterior, pct. 67, Gäfgen, citată anterior, pct. 88, El-Masri, citată anterior, pct. 196, și Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 114). Printre alți factori de luat în considerare figurează scopul în care a fost aplicat tratamentul, precum și intenția sau motivația din spatele acestuia (a se compara, între altele, Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 64, Culegere 1996‑VI; Egmez împotriva Ciprului, nr. 30873/96, pct. 78, CEDO 2000‑XII; și Krastanov împotriva Bulgariei, nr. 50222/99, pct. 53, 30 septembrie 2004; a se vedea, de asemenea, în special Gäfgen, citată anterior, pct. 88, și El-Masri, citată anterior, pct. 196), înțelegându-se că faptul că un tratament nu a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei nu poate să excludă definitiv o constatare a încălcării art. 3 [a se vedea, între altele, V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/94, pct. 71, CEDO 1999‑IX, și Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 114]. Trebuie să se țină seama, de asemenea, de contextul în care a fost aplicat tratamentul în cauză, precum o atmosferă foarte tensionată și cu o puternică încărcătură emoțională (a se compara, de exemplu, Selmouni, citată anterior, pct. 104, și Egmez, citată anterior, pct. 78; a se vedea, de asemenea, în special Gäfgen, citată anterior, pct. 88).
87. Relele tratamente care ating un prag minim de gravitate implică, de regulă, leziuni corporale sau grave suferințe fizice ori mentale. Cu toate acestea, chiar și în absența unor abuzuri de acest tip, în cazul în care tratamentele în cauză umilesc sau înjosesc o persoană, demonstrând o lipsă de respect pentru demnitatea umană a acesteia sau diminuând-o, sau acestea îi cauzează persoanei respective sentimente de teamă, angoasă sau inferioritate, de natură să îi distrugă rezistența psihică și fizică, acestea pot fi calificate drept degradante și astfel pot, de asemenea, să intre sub incidența interdicției enunțate la art. 3 [a se vedea, între altele, Vasyukov împotriva Rusiei, nr. 2974/05, pct. 59, 5 aprilie 2011, Gäfgen, citată anterior, pct. 89, Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 114, și Georgia împotriva Rusiei (I), citată anterior, pct. 192]. În plus, trebuie să se precizeze că poate fi suficient ca victima să fie umilită în opinia sa, chiar dacă. în opinia altora, aceasta nu e umilită [Tyrer împotriva Regatului Unit, 25 aprilie 1978, pct. 32, seria A nr. 26, și M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei (MC), nr. 30696/09, pct. 220, CEDO 2011].
88. În plus, în lumina faptelor cauzei, Curtea consideră că este deosebit de important să sublinieze că, atunci când o persoană este privată de libertate sau, în general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, utilizarea forței fizice față de aceasta, atunci când comportamentul său nu o impune în mod strict necesar, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenție (a se vedea în special Ribitsch, citată anterior, pct. 38, Mete și alții, citată anterior, pct. 106, și El-Masri, citată anterior, pct. 207).
89. Termenul „demnitate” figurează în numeroase texte și instrumente internaționale și regionale (supra, pct. 45-47). Deși Convenția nu menționează această noțiune – care apare totuși în preambulul Protocolului nr. 13 la Convenție privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele –, Curtea a subliniat că respectarea demnității umane este elementul central al Convenției (Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 118) și că, alături de libertatea umană, aceasta este însăși esența Convenției (C.R. împotriva Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, pct. 42, seria A nr. 335‑C, și S.W. împotriva Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, pct. 44, seria A nr. 335‑B; a se vedea, de asemenea, în special Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 65, CEDO 2002‑III).
90. În fapt, există o legătură deosebit de strânsă între noțiunea de tratamente sau pedepse „degradante”, în sensul art. 3 din Convenție, și cea de respectare a „demnității”. În anul 1973, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, în contextul art. 3 din Convenție, expresia „tratamente degradante” arată că scopul general al acestei dispoziții este să împiedice încălcările deosebit de grave ale demnității umane (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Asiaticii din Africa de Est împotriva Regatului Unit, nr. 4403/70, 4404/70, 4405/70, 4406/70, 4407/70, 4408/70, 4409/70, 4410/70, 4411/70, 4412/70, 4413/70, 4414/70, 4415/70, 4416/70, 4417/70, 4418/70, 4419/70, 4422/70, 4423/70, 4434/70, 4443/70, 4476/70, 4477/70, 4478/70, 4486/70, 4501/70, 4526/70, 4527/70, 4528/70, 4529/70 și 4530/70, raportul din 14 decembrie 1973, Decizii și Rapoarte 78-B, pct. 192). În ceea ce o privește, Curtea a făcut prima referire explicită la această noțiune în hotărârea Tyrer, citată anterior, referitoare nu la un „tratament” degradant, ci la o pedeapsă „degradantă”. Pentru a constata că pedeapsa în cauză era degradantă în sensul art. 3 din Convenție, Curtea a ținut seama în special de faptul că, „deși reclamantul nu a suferit leziuni fizice grave sau durabile, pedeapsa acestuia, constând în tratarea acestuia drept un obiect în mâinile autorităților publice, (a adus) atingere tocmai principalului element a cărei protecție este vizată de art. 3, și anume demnitatea și integritatea fizică a persoanei” (pct. 33). Numeroase hotărâri ulterioare evidențiază legătura strânsă între noțiunea de „tratamente degradante” și cea de respectare a „demnității” [a se vedea, de exemplu, Kud³a împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000‑XI, Valašinas împotriva Lituaniei, nr. 44558/98, pct. 102, CEDO 2001‑VIII, Yankov împotriva Bulgariei, nr. 39084/97, pct. 114, CEDO 2003‑XII (extrase), și Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 138].
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
i. Cu privire la stabilirea faptelor
91. Guvernul nu contestă principiul enunțat anterior, potrivit căruia, dacă o persoană prezintă urme de lovituri după ce a fost în custodia poliției și susține că acestea au fost cauzate de rele tratamente, există o prezumție – care poate fi răsturantă – că acest lucru este adevărat (supra, pct. 83-84). În plus, admite că acest principiu se aplică în speță. Totuși, acesta susține că certificatele medicale prezentate de reclamanți nu stabilesc nici că leziunile invocate de aceștia ar fi rezultatul unei palme, nici că aceasta ar fi fost aplicată de agenți de poliție, cu atât mai puțin cu cât, adaugă acesta, agenții de poliție în cauză au negat mereu faptele. În plus, niciunul din probele obținute în timpul anchetei nu contrazice această dezmințire.
92. Curtea observă că, pentru a beneficia de prezumția în cauză, persoanele care susțin că sunt victimele unei încălcări a art. 3 din Convenție trebuie să demonstreze că prezintă urme de rele tratamente, după ce s-au aflat în custodia poliției sau a unei autorități similare. Astfel cum arată multe din cauzele examinate de Curte, de regulă, aceste persoane prezintă în acest scop certificate medicale care descriu leziuni sau urme de lovituri prezente pe corp, cărora Curtea le recunoaște o importantă valoare probatorie.
93. În continuare, aceasta constată că certificatele medicale prezentate în speță – a căror autenticitate nu este contestată – menționează, în privința primului reclamant, „starea de șoc” a acestuia, un „eritem la nivelul obrazului stâng (în curs de dispariție)” și un „eritem la nivelul conductului auditiv extern stâng” (supra, pct. 12) și, în privința celui de-al doilea reclamant, o „contuzie pe obrazul stâng” (supra, pct. 16). Este vorba aici despre semne care pot fi consecința unei palme.
94. În plus, aceasta observă că certificatele respective au fost întocmite în ziua evenimentelor, la scurt timp după ieșirea reclamanților de la secția de poliție din Saint‑Josse-ten-Noode, ceea ce confirmă caracterul lor probatoriu. Certificatul referitor la primul reclamant a fost întocmit la 8 decembrie 2003, orele 19.20, în vreme ce persoana în cauză s-a aflat la secția de poliție între orele 16 și 17.30 (supra, pct. 12 și 14). Datat 23 februarie 2004, certificatul referitor la cel de-al doilea reclamant a fost întocmit înainte de orele 11.20 – oră la care acesta a fost prezentat în fața Comitetului P (supra, pct. 25) – în vreme ce persoana în cauză s-a aflat la secția de poliție între orele 9.44 și 10.20 (supra, pct. 15 și 16).
95. În continuare, aceasta subliniază că nu s-a contestat faptul că reclamanții nu prezentau astfel de semne atunci când au intrat în secția de poliție din Saint-Josse-ten-Noode.
96. În cele din urmă, este cert că agenții de poliție în cauză au negat constant, pe parcursul întregii proceduri interne, că ar fi pălmuit reclamanții. Cu toate acestea, reclamanții au afirmat contrariul, la fel de constant. În plus, având în vedere că ancheta prezintă deficiențe semnificative (infra, pct. 124-134), nu se poate deduce că declarațiile agenților de poliție sunt veridice doar pe baza faptului că ancheta nu a furnizat niciun element care să le contrazică.
97. În ceea ce privește ipoteza emisă de Guvern la ședință, conform căreia reclamanții s-ar fi pălmuit singuri cu scopul de a constitui un dosar împotriva membrilor poliției (supra, pct. 68), Curtea constată că nu există nicio probă care să o coroboreze. În plus, având în vedere documentele prezentate de părți, această ipoteză nu a fost menționată în fața instanțelor interne.
98. În lumina considerentelor anterioare, Curtea apreciază că s-a stabilit suficient faptul că echimozele descrise de certificatele prezentate de reclamanți au fost cauzate în timp ce aceștia se aflau în custodia poliției, la secția din Saint-Josse-ten-Noode. În continuare, aceasta constată că Guvernul nu a prezentat niciun element care să poată pune la îndoială relatarea persoanelor în cauză, potrivit căreia aceste echimoze au fost cauzate de o palmă dată de un agent de poliție. Așadar, Curtea consideră că acest fapt este dovedit.
99. Rămâne să se stabilească dacă reclamanții susțin în mod justificat că tratamentul de care se plâng este contrar art. 3 din Convenție.
ii. Cu privire la încadrarea juridică a tratamentului aplicat reclamanților
100. Astfel cum a reamintit Curtea anterior (supra, pct. 88), atunci când o persoană este privată de libertate sau, mai general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, utilizarea forței fizice față de aceasta, atunci când comportamentul său nu o impune în mod strict necesar, aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de această dispoziție.
101. Curtea subliniază că expresia „în principiu” nu poate fi interpretată ca fiind o indicație a faptului că ar exista situații în care o astfel de concluzie privind încălcarea nu s-ar impune deoarece nu ar fi fost atins pragul de gravitate menționat anterior (supra, pct. 86-87). Încălcarea demnității umane aduce atingere însăși esenței Convenției (supra, pct. 89). Din acest motiv, orice comportament al forțelor de ordine față de o persoană, care aduce atingere demnității umane, constituie o încălcare a art. 3 din Convenție. Acest lucru este valabil în special în cazul utilizării de către acestea a forței fizice împotriva unei persoane, atunci când aceasta nu se dovedește a fi strict necesară având în vedere comportamentul său, indiferent de efectul pe care l-a avut asupra persoanei în cauză.
102. În speță, Guvernul nu pretinde că această palmă, de care se plânge fiecare dintre reclamanți, a constituit o utilizare a forței fizice impusă în mod strict necesar de comportamentul acestora, ci se limitează la negarea actului de pălmuire. Din dosar reiese că ar fi fost vorba despre un act impulsiv, ca răspuns la o atitudine percepută drept nerespectuoasă, ceea ce, în mod cert, nu este suficient pentru a stabili o astfel de necesitate. În consecință, Curtea reține că s-a adus atingere demnității reclamanților și, prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție.
103. Astfel, Curtea ține să sublinieze că aplicarea unei palme de către un agent al forțelor de ordine unei persoane care se află sub controlul său total constituie o atingere gravă adusă demnității acesteia.
104. În fapt, impactul unei palme asupra persoanei care o primește este considerabil. Prin atingerea feței acesteia, îi este atinsă partea corpului care îi exprimă individualitatea și identitatea socială și constituie centrul simțurilor sale – vederea, vorbirea și auzul – care servesc comunicării cu cei din jur. Într-adevăr, Curtea a avut deja ocazia să evidențieze rolul pe care îl joacă fața în interacțiunea socială [a se vedea hotărârea S.A.S. împotriva Franței (MC), referitoare la interdicția privind purtarea în spațiul public a unei ținute menite să ascundă fața; nr. 43835/11, pct. 122 și 141 CEDO 2014 (extrase)]. Aceasta a ținut seama, de asemenea, de specificitatea acestei părți a corpului în contextul art. 3 din Convenție, hotărând că „în special datorită localizării sale”, o lovitură de pumn aplicată la nivelul capului unei persoane cu ocazia reținerii acesteia, care îi cauzase o inflamație și o echimoză de doi centimetri la nivelul frunții, era suficient de gravă pentru a ridica o problemă în temeiul acestei dispoziții (Samüt Karabulut împotriva Turciei, nr. 16999/04, pct. 41 și 58, 27 ianuarie 2009).
105. În această privință, Curtea reamintește că poate fi suficient ca victima să fie umilită în propria sa viziune pentru a stabili existența unui tratament degradant în sensul art. 3 din Convenție (supra, pct. 87). Or, aceasta nu se îndoiește de faptul că o palmă, chiar dacă este un act izolat, nepremeditat și fără niciun efect grav sau de durată asupra persoanei care o primește, poate fi percepută de aceasta ca fiind o umilire.
106. Lucru valabil cu atât mai mult cu cât atunci când palma este aplicată de agenți ai forțelor de ordine unor persoane care se află în custodia lor, deoarece, în aceste circumstanțe, aceasta evidențiază raportul de superioritate-inferioritate care caracterizează, în esență, relația dintre agenți și persoanele în cauză. Faptul că victimele știu că un astfel de act este ilegal, constituie o încălcare a eticii și deontologiei profesionale din partea acestor agenți și că – astfel cum a subliniat în mod relevant Camera în hotărârea sa – este inacceptabil, poate să dea naștere și sentimentului unui tratament arbitrar, de injustiție și neputință (pentru examinarea acestui tip de sentiment în contextul art. 3 din Convenție, a se vedea, de exemplu, Petyo Petkov împotriva Bulgariei, nr. 32130/03, pct. 42 și 47, 7 ianuarie 2010).
107. În plus, persoanele aflate în arest preventiv sau pur și simplu conduse sau convocate la o secție de poliție pentru un control al identității sau pentru un interogatoriu – precum reclamanții –, și, mai general, persoanele care se află în custodia poliției sau a unei autorități similare sunt într-o situație de vulnerabilitate. În consecință, autoritățile au datoria de a le proteja (supra, pct. 83-84). Ele nu își îndeplinesc această obligație atunci când unul din agenții lor aplică unei persoane o palmă prin care aceasta este umilită.
108. După caz, faptul că palma a putut fi aplicată nechibzuit de un agent exasperat de comportamentul nerespectuos sau provocator al victimei nu este relevant în acest caz. Așadar, Marea Cameră nu împărtășește abordarea Camerei în această privință. Astfel cum a reamintit Curtea anterior, chiar și în cele mai dificile situații, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și tratamentele sau pedepsele inumane ori degradate, indiferent de comportamentul persoanei în cauză (supra, pct. 81). Într-o societate democratică, relele tratamente nu reprezintă niciodată răspunsul adecvat la problemele cu care se confruntă autoritățile. În special în ceea ce privește membrii poliției, aceștia „nu trebuie să aplice, să încurajeze sau să tolereze niciun act de tortură, niciun tratament sau pedeapsă inuman(ă) sau degradant(ă), indiferent de circumstanțe” (Codul european de etică al poliției, paragraful 36; supra, pct. 51). În plus, art. 3 din Convenție impune statelor contractante obligația pozitivă de a instrui agenții care asigură menținerea ordinii astfel încât să garanteze un nivel ridicat de competență în ceea ce privește comportamentul lor profesional, pentru ca nicio persoană să nu fie supusă unor tratamente contrare acestei dispoziții (a se vedea Davydov și alții, citată anterior, pct. 268).
109. În cele din urmă, Curtea subliniază cu titlu secundar că, fiind născut la 22 august 1986, primul reclamant avea 17 ani la data de 8 decembrie 2003. Așadar acesta era minor la momentul faptelor. Or, relele tratamente sunt susceptibile să aibă un impact – în special psihologic – mai mare asupra unui minor (a se vedea, de exemplu, Rivas, citată anterior, pct. 42, și Darraj împotriva Franței, nr. 34588/07, pct. 44, 4 noiembrie 2010) decât asupra unui adult. În sens mai larg, Curtea a subliniat de nenumărate ori vulnerabilitatea minorilor în contextul art. 3 din Convenție. Acesta a fost cazul, de exemplu, în cauzele Okkalý împotriva Turciei [nr. 52067/99, CEDO 2006‑XII (extrase)], Yazgül Yýlmaz împotriva Turciei (nr. 36369/06, 1 februarie 2011) și Iurcu împotriva Republicii Moldova (nr. 33759/10, 9 aprilie 2013). Necesitatea de a ține seama de vulnerabilitatea minorilor este în mod clar afirmată, de asemenea, pe plan internațional (supra, pct. 52-53).
110. Curtea subliniază că este esențial ca, atunci când, în exercitarea atribuțiilor lor, agenții forțelor de ordine interacționează cu minori, aceștia țin seama în mod corespunzător de vulnerabilitatea inerentă vârstei fragede a acestora din urmă (Codul european de etică al poliției, paragraful 44; supra, pct. 51). Comportamentul lor față de minori poate să fie incompatibil cu cerințele art. 3 din Convenție, pentru simplul fapt că este vorba despre minori, chiar dacă acesta ar putea fi considerat acceptabil în cazul adulților. Astfel, atunci când au de-a face cu minori, agenții forțelor de ordine trebuie să dea dovadă de un grad sporit de vigilență și stăpânire de sine.
111. În concluzie, palma administrată reclamanților de către agenții de poliție, atunci când aceștia se aflau în custodia lor, în secția de poliție din Saint-Josse-ten-Noode, care nu corespundea utilizării forței fizice pe care o impunea în mod strict necesar comportamentul acestora, a adus atingere demnității lor.
112. Având în vedere că reclamanții au făcut referire doar la vătămări corporale minore și că nu au demonstrat faptul că au făcut obiectul unor suferințe fizice sau psihice, acest tratament nu poate fi calificat nici drept inuman și nici, a fortiori, drept tortură. În consecință, Curtea reține că, în prezenta cauză, a existat un tratament degradant.
113. Prin urmare, a fost încălcat aspectual material al art. 3 din Convenție în privința fiecăruia din reclamanți.
2. Cu privire la aspectul procedural al plângerii
a) Principii generale
114. Curtea face trimitere la principiile generale enunțate în special în hotărârile El-Masri (citată anterior, pct. 182-185) și Mocanu și alții (citată anterior, pct. 316-326).
115. Din acestea reiese că, pentru ca interdicția generală privind tortura, pedepsele și tratamentele inumane sau degradante, care vizează în special agenții statului, să fie eficientă în practică, trebuie să existe o procedură care să permită anchetarea acuzațiilor de rele tratamente aplicate unei persoane aflate în custodia lor.
116. Astfel, având în vedere în special obligația generală care îi revine statului în temeiul art. 1 din Convenție, de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția [sa], drepturile și libertățile definite (...) [în] Convenție”, dispozițiile art. 3 necesită implicit desfășurarea unei anchete oficiale eficiente atunci când o persoană susține în mod credibil că a fost supusă unui tratament contrar art. 3, în special de către poliție sau alte autorități similare ale statului.
117. Scopul principal al unei astfel de anchete este de a asigura aplicarea eficientă a legislației care interzice tortura și tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante, în cauzele care implică agenți sau organe ale statului, și de a garanta că aceștia sunt trați la răspundere în ceea ce privește relele tratamente survenite în custodia lor.
118. În general, pentru ca o anchetă să fie considerată efectivă, este necesar ca instituțiile și persoanele responsabile pentru anchetă să fie independente de persoanele vizate de aceasta. Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență concretă.
119. Indiferent de modalitățile de desfășurare a anchetei, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu. În plus, pentru a fi efectivă, ancheta trebuie să permită identificarea și sancționarea persoanelor responsabile. De asemenea, aceasta trebuie să fie suficient de amplă pentru a permite autorităților responsabile să țină seama nu numai de actele agenților statului care au recurs la forță în mod direct și ilegal, dar și de ansamblul circumstanțelor în care au fost săvârșite aceste acte.
120. Deși nu este vorba despre o obligație de rezultat, ci de mijloace, orice deficiență a anchetei care îi slăbește capacitatea de a stabili circumstanțele cauzei sau identitatea persoanelor responsabile riscă să fie considerată ca neîndeplinind standardul de eficiență impus.
121. O cerință de celeritate și diligență rezonabilă este implicită în acest context. Deși pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică ancheta să progreseze într-o anumită situație, un răspuns rapid din partea autorităților, atunci când este vorba de anchetarea unor acuzații de rele tratamente, poate fi considerat, în general, esențial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalității și pentru a evita orice aparență de complicitate sau de toleranță față de acte ilegale.
122. Victima trebuie să fie în măsură să participe efectiv la anchetă.
123. În cele din urmă, ancheta trebuie să fie temeinică, ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie întotdeauna să facă eforturi considerabile pentru a descoperi ce s-a întâmplat și că nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a încheie ancheta.
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
124. Potrivit Curții, astfel cum sunt expuse în plângerile depuse în fața autorităților interne, acuzațiile reclamanților, conform cărora membrii secției de poliție din Saint-Josse-ten-Noode i-au supus unui tratament contrar art. 3 din Convenție, erau credibile. Așadar, această dispoziție obliga autoritățile în cauză să desfășoare o anchetă efectivă.
125. Guvernul susține că maniera în care s-a desfășurat ancheta este satisfăcătoare din perspectiva criteriilor jurisprudențiale reamintite anterior.
126. Curtea nu este de acord cu punctul de vedere al Guvernului.
127. Aceasta constată că, după constituirea ca parte civilă a reclamanților, a fost inițiată o anchetă și doi agenți de poliție au fost acuzați de către aceștia pentru folosirea violenței împotriva unor persoane în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, în special de infracțiunile de vătămare corporală, loviri și alte violențe, săvârșite cu intenție, și de săvârșirea unor acte abuzive și care au adus atingere unor libertăți și drepturi garantate de Constituție. Ancheta s-a desfășurat în conformitate cu prevederile legale, sub conducerea unui judecător de instrucție. Așadar, aceasta a fost condusă de o autoritate independentă. În plus, nimic nu indică faptul că reclamanții nu au fost în măsură să participe la aceasta.
128. Cu toate acestea, judecătorul de instrucție, care pare să nu fi luat, el însuși, nicio măsură specifică de cercetare, s-a limitat la a solicita Departamentului de investigații al Comitetului P să ia act de constituirea ca parte civilă a reclamanților, să îi audieze pentru a stabili elementele plângerii lor, să întocmească un raport privind comportamentul familiei Bouyid, să întocmească o listă cu dosarele deschise împotriva membrilor acesteia și cu plângerile depuse de aceștia și să precizeze măsurile adoptate în privința lor. Acesta nici nu a organizat și nici nu a dispus procedarea la o confruntare între agenții de poliție în cauză și reclamanți, nu a audiat și nici nu a dispus audierea medicilor care au întocmit certificatele medicale prezentate de persoanele în cauză, sau a persoanei care se afla împreună cu primul reclamant atunci când agentul A.Z. l-a interpelat pe stradă la data de 8 decembrie 2003 (supra, pct. 11), nici a comisarului de poliție K., care l-a întâlnit pe cel de-al doilea reclamant la domiciliul acestuia, la 23 februarie 2004, la scurt timp după ce acesta plecase de la secția de poliție din Saint-Josse-ten-Noode (supra, pct. 26). Totuși, astfel de măsuri ar fi putut să contribuie la clarificarea faptelor.
129. Astfel, în esență, ancheta s-a limitat la audierea agenților de poliție implicați în evenimente de către agenții de poliție detașați la Departamentului de investigații al Comitetului P. și la întocmirea de către aceștia din urmă a unui raport de sinteză privind probele obținute, din nou, de agenți de poliție (departamentul pentru controlul intern al zonei de poliție în raza căreia se afla cartierul reclamanților) și care descrie în principal „comportamentul general” al familiei Bouyid.
130. În plus, rechizitoriul procurorului regelui și ordonanța camerei de consiliu a Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, nu sunt motivate în fapt. În ceea ce privește camera de punere sub acuzare din cadrul Curții de Apel Bruxelles, pentru a confirma decizia de neîncepere a urmăririi penale, aceasta s-a bazat aproape exclusiv pe raportul menționat anterior, referitor la comportamentul familiei Bouyid și la dezmințirile inculpaților, fără să evalueze credibilitatea și gravitatea acuzației reclamanților, conform căreia aceștia au fost pălmuiți de inculpați. În plus, trebuie subliniat faptul că hotărârea acesteia din 9 aprilie 2008, care conține doar o referire succintă la certificatul medical prezentat de cel de-al doilea reclamant, nici măcar nu îl menționează pe cel prezentat de primul reclamant.
131. Aceste elemente tind să indice faptul că autoritățile de cercetare nu au acordat toată atenția necesară acuzațiilor reclamanților, deși acestea sunt susținute de certificatele medicale depuse la dosar de aceștia, și naturii actului în cauză, care constă în pălmuirea de către un membru al forțelor de ordine a unei persoane care se află sub controlul său total.
132. În cele din urmă, Curtea subliniază durata neobișnuită a anchetei, pentru care Guvernul nu oferă nicio explicație. Faptele au avut loc la 8 decembrie 2003, în cazul primului reclamant, și la 23 februarie 2004, în cazul celui de-al doilea reclamant, iar persoanele în cauză au depus plângere în fața Comitetului P încă din 9 decembrie 2003 și, respectiv, 23 februarie 2004, iar ulterior acestea s-au constituit parte civilă în data de 17 iunie 2004. Cu toate acestea, ordonanța de neîncepere a urmăririi penale a fost emisă abia la 27 noiembrie 2007. În ceea ce privește hotărârea Camerei de punere sub acuzare din cadrul Curții de Apel Bruxelles și hotărârea Curții de Casație, acestea au fost pronunțate la 8 aprilie 2008 și, respectiv, la 29 octombrie 2008. Astfel, au trecut aproape cinci ani de la plângerea depusă de primul reclamant și hotărârea Curții de Casație care a marcat încheierea anchetei și mai mult de patru ani și opt luni în cazul celui de-al doilea reclamant.
133. Or, astfel cum a subliniat Curtea cu alte ocazii, deși pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică ancheta să progreseze într-o anumită situație, un răspuns rapid din partea autorităților, atunci când este vorba despre anchetarea unor acuzații de rele tratamente, poate fi considerat, în general, esențial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalității și pentru a evita orice aparență de complicitate sau de toleranță față de acte ilegale (a se vedea în special McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 114, CEDO 2001-III, și Mocanu și alții, citată anterior, pct. 323).
134. Ținând seama de elementele menționate anterior, Curtea apreciază că reclamanții nu au beneficiat de o anchetă efectivă. În consecință, aceasta constată că a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenție.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
135. În conformitate cu art. 41 din Convenție,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
Prejudiciu
136. La fel ca și în fața Camerei, reclamanții solicită 5 000 de euro („EUR”) pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea aspectului material al art. 3 din Convenție și 48 110 EUR pentru cel cauzat prin încălcarea aspectului procedural al acestei dispoziții. Pentru a justifica această ultimă sumă, aceștia precizează că frustrarea pe care au trăit-o aceștia din cauza deficiențelor anchetei, care a luat naștere la 7 martie 2006, odată cu emiterea ordonanței prin care s-a refuzat realizarea unor acte de investigare suplimentare, a durat până la 14 noiembrie 2012; aceștia consideră că este adecvat să se acorde fiecăruia din ei o despăgubire de 15 EUR pe zi, pentru perioada începând cu data de 29 octombrie 2008, când a fost pronunțată hotărârea Curții de Casație (adică nouă sute cincizeci și două de zile), și de 5 EUR pe zi pentru perioada ulterioară (adică o mie patru sute cincizeci și cinci EUR).
137. Guvernul, care nu a comentat cu privire la aceste cereri în fața Marii Camere, a precizat în observațiile sale în fața Camerei că lasă la aprecierea Curții suma de 5 000 EUR, menționată anterior. În plus, acesta i-a solicitat să nu ia în considerare evaluarea pecuniară făcută de reclamanți în ceea ce privește prejudiciul cauzat de încălcarea aspectului procedural al art. 3, pe care o considera nerezonabilă și nerealistă. Acesta a adăugat că, în cazul în care Curtea ar aprecia că reabilitarea drepturilor reclamanților printr-o constatare a unei încălcări nu constituia o reparație suficientă, era necesar ca suma acordată cu acest titlu să fie redusă la un nivel adecvat.
138. Curtea consideră că este incontestabil faptul că reclamanții au suferit un prejudiciu moral din cauza încălcării aspectelor material și procedural ale art. 3 din Convenție, ale cărei victime sunt. Pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenție, aceasta acordă fiecărui reclamant suma de 5 000 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
139. La fel ca în fața Camerei, reclamanții solicită 4 088,71 EUR pentru cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne. În plus, aceștia solicită 25 167,04 EUR pentru cheltuielile legate de procedura în fața Curții, adică 7 051,42 EUR pentru onorariul avocatului Marchand și 18 115,62 EUR pentru cel al avocatului Chihaoui. Aceștia precizează că au convenit cu avocații un tarif orar de 85 EUR și, respectiv, 125 EUR. Menționează că avocatul Marchand le-a facturat 35 de ore pentru pregătirea cererii lor, aproximativ 13 de ore pentru pregătirea cererii lor de trimitere a cauzei în fața Marii Camere și aproximativ 9 ore pentru pregătirea memoriului lor în fața Marii Camere și că avocatul Chihaoui le-a facturat 51 de ore pentru pregătirea observațiilor lor în fața Camerei, 69 de ore pentru pregătirea cererii lor de trimitere a cauzei în fața Marii Camere și aproximativ 9 ore pentru pregătirea memoriului lor în fața Marii Camere. Reclamanții prezintă mai multe documente în sprijinul acestor cereri.
140. Guvernul, care nu a comentat cu privire la aceste cereri în fața Marii Camere, a precizat în observațiile sale în fața Camerei că tariful orar de 85 EUR i se părea rezonabil. În schimb, a subliniat că, în opinia sa, nu era necesară consultarea unui al doilea avocat care a perceput un tarif orar de 125 EUR, și, în consecință, a solicitat ca acest capăt de cerere să fie respins sau, cel puțin, să se rețină același tarif orar de 85 EUR.
141. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar, precum și rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Jeunesse împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 12738/10, pct. 135, 3 octombrie 2014]. În speță, având în vedere elementele de care dispune și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să le acorde reclamanților împreună suma de 10 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și a Curții.
C. Dobânzi moratorii
142. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
1. hotărăște, cu paisprezece voturi la trei, că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material;
2. hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect procedural;
3. hotărăște, cu cincisprezece voturi la două,
a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni, următoarele sume:
i. 5 000 EUR (cinci mii euro) fiecărui reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii. 10 000 EUR (zece mii euro) reclamanților în solidar, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de aceștia, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 28 septembrie 2015.
Dean SpielmannJohan Callewaert
PREȘEDINTEGrefier adjunct
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre se anexează opinia parțial separată a judecătorilor De Gaetano, Lemmens și Mahoney.
D.S.
J.C.
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORILOR DE GAETANO, LEMMENS ȘI MAHONEY
1. Subscriem la constatarea majorității privind încălcarea aspectului procedural al art. 3 din Convenție. Spre regretul nostru, totuși nu putem să fim de acord cu concluzia majorității potrivit căreia a fost încălcat și aspectul material al acestei dispoziții.
2. Ținem în primul rând să precizăm că aprobăm principiile generale reamintite de majoritate (pct. 81-90 din prezenta hotărâre). De asemenea, suntem dispuși să admitem, asemenea majorității, că este necesar să se constate, în temeiul normelor privind probele, care sunt relevante în speță, că reclamanții au primit o palmă atunci când se aflau în custodia poliției (pct. 91-98 din prezenta hotărâre).[1]
Abordarea majorității (pct. 100-113 din prezenta hotărâre) în ceea ce privește încadrarea juridică din perspectiva art. 3 a tratamentului aplicat reclamanților este aspectul cu care nu putem fi de acord.
3. Asemenea Camerei (hotărârea din 21 noiembrie 2013, pct. 50) și a majorității Marii Camere (pct. 106 din prezenta hotărâre), apreciem că lovirea de către agenții de poliție a unei persoane aflate în custodia lor, fără ca acest lucru să fie neapărat necesar, constituie o încălcare a eticii lor profesionale. În plus, este de așteptat ca, într-o societate democratică, un astfel de act să constituie atât un delict civil, cât și o infracțiune.
Ținem să subliniem caracterul inacceptabil al unei palme aplicate de un agent de poliție (a se vedea, în același sens, hotărârea pronunțată de Cameră la 21 noiembrie 2013, pct. 51). Așadar, opinia noastră separată nu poate fi interpretată în niciun caz ca implicând recunoașterea unei anumite imunități a agenților de poliție, nici măcar a unei toleranțe față de ceea ce s-a întâmplat la secția de poliție din Saint-Josse-ten-Noode.
Cu toate acestea, nu este de competența Curții să exprime opinii întemeiate pe deontologie sau pe dreptul intern. Problema care ne preocupă în cazul de față este mai restrânsă, și anume dacă tratamentul inacceptabil aplicat reclamanților constituie un „tratament degradant” și, prin urmare, o încălcare nu doar a drepturilor reclamanților, ci și a drepturilor lor fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenție.
4. Suntem dispuși să admitem, asemenea majorității, că folosirea de către poliție a forței fizice împotriva unei persoane care se află în custodia sa și al cărei comportament nu face strict necesară recurgerea la forță aduce atingere demnității umane (pct. 88 și 100 din prezenta hotărâre),
Pentru a ajunge la această concluzie, nu sunt necesare observațiile detaliate cu privire la demnitatea umană, enunțate atât în partea din hotărâre care abordează texte, instrumente și documente internaționale (pct. 45-47 din prezenta hotărâre), cât și în partea „În drept” (pct. 89-90 din prezenta hotărâre). Ne întrebăm care este utilitatea acestor observații, având în vedere că majoritatea nu precizează cum trebuie să fie interpretată noțiunea de demnitate umană. Acestea sunt prezentate ca și cum ar intenționa să stabilească o doctrină, dar, în realitate, cititorul nu primește prea multe clarificări.
5. Acestea fiind spuse, ar trebuie să se admită că orice atingere adusă demnității umane constituie un tratament degradant și, prin urmare, o încălcare a art. 3? Fără să meargă atât de departe, majoritatea pare să sugereze că orice atingere adusă demnității umane, care decurge din folosirea forței de către poliție, implică în mod necesar încălcarea art. 3.
Apreciem că majoritatea se abate astfel de la jurisprudența consacrată potrivit căreia folosirea forței fizice, atunci când aduce atingere demnității umane, constituie, „în principiu”, o încălcare a art. 3. De altfel, această jurisprudență este reamintită de două ori în cadrul hotărârii [la pct. 88, care face trimitere la hotărârile Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 38, seria A nr. 336, Mete și alții împotriva Turciei, nr. 294/08, pct. 38, 4 octombrie 2011, și El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 207, CEDO 2012, și la pct. 100]. Considerăm că folosirea termenului „în principiu” implică existența unor excepții, adică atingeri aduse demnității umane care nu constituie totuși o încălcare a art. 3. În această privință, facem referire la hotărârea Irlanda împotriva Regatului Unit, în care Curtea a considerat că pot exista „unele forme de violență care, deși sunt condamnabile din considerente morale și, foarte general, în temeiul dreptului intern al statelor contractante, nu intră sub incidența art. 3 din Convenție” (Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 167, seria A nr. 25).
Motivul este acela că există tratamente care, deși aduc atingere demnității umane, nu ating nivelul minim de gravitate necesar pentru a intra sub incidența art. 3 [a se vedea, de exemplu, Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 162, și, în jurisprudența recentă, El-Masri, citată anterior, pct. 196, Svinarenko și Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32541/08 și 43441/08, pct. 114, CEDO 2014 (extrase), și Tarakhel împotriva Elveției (MC), nr. 29217/12, pct. 94, CEDO 2014 (extrase)].
6. Principala problemă care se pune în prezenta cauză este aceea de a stabili dacă acest prag minim a fost atins în cazul reclamanților.
Majoritatea reamintește, în primul rând, că aprecierea acestui nivel minim depinde de ansamblul datelor cauzei (pct. 86 din prezenta hotărâre). Cu toate acestea, ulterior, majoritatea nu se mai preocupă de circumstanțele concrete și, dimpotrivă, se mulțumește să adopte o poziție eminamente dogmatică: orice comportament al forțelor de ordine, care aduce atingere demnității umane, constituie o încălcare a art. 3, indiferent de impactul pe care îl are asupra persoanei în cauză (pct. 101 din prezenta hotărâre).
În ceea ce ne privește, apreciem că circumstanțele concrete sunt esențiale. Curtea nu are sarcina de a impune forțelor de ordine reguli generale de conduită, ci trebuie să se limiteze la examinarea situației individuale a reclamanților, în măsura în care aceștia se plâng că au fost afectați personal de tratamentele denunțate de aceștia (a se vedea, mutatis mutandis, Lorsé și alții împotriva Țărilor de Jos, nr. 52750/99, pct. 62, 4 februarie 2003, Van der Ven împotriva Țărilor de Jos, nr. 50901/99, pct. 50, CEDO 2003‑II, și Lindström și Mässeli împotriva Finlandei, nr. 24630/10, pct. 41, 14 ianuarie 2014). Or, anumiți factori determină relativizarea gravității actelor de violență la care au fost supuși reclamanții. Aceștia includ în special durata tratamentelor, efectele psihice sau psihologice ale acestora, intenția sau motivele care le-au determinat și contextul aplicării lor (a se vedea elementele din jurisprudența Curții considerate pertinente, reamintite la pct. 86 din prezenta hotărâre). Astfel cum a subliniat Camera, în ambele cazuri în speță este vorba despre o palmă aplicată izolat și nechibzuit de agenți de poliție exasperați de comportamentul nerespectuos sau provocator al reclamanților, în contextul unei atmosfere tensionate între membrii familiei reclamanților și agenții de poliție din cartierul acestora și care nu a avut niciun efect grav sau de durată (hotărârea din 21 noiembrie 2013, pct. 51). Chiar dacă tratamentele denunțate sunt inacceptabile (a se vedea supra, pct. 3), nu putem să considerăm că acestea ating pragul minim de gravitate necesar pentru a intra în categoria „tratamentelor degradante” în sensul art. 3 din Convenție.
7. Ne temem că hotărârea impune un standard nerealist, reducând la zero cerința privind existența unui prag minim de gravitate pentru actele de violență săvârșite de agenții forțelor de ordine. Putem foarte bine să le impunem agenților de poliție să se controleze în orice situație, indiferent de comportamentul persoanei cu care au de-a face (pct. 108 din prezenta hotărâre), însă acest lucru nu va împiedica incidentele care implică persoane care au un comportament provocator față de aceștia – precum în speță – și care îi vor face să își piardă calmul. Instanța națională competentă este cea care trebuie să se pronunțe, după caz, cu privire la posibilul caracter scuzabil al comportamentului lor. Considerăm că o concluzie precum cea la care a ajuns majoritatea, potrivit căreia statul este responsabil în toate cazurile de o încălcare a drepturilor fundamentale ale victimelor, în special din cauza neîndeplinirii obligației de a instrui agenții „astfel încât să garanteze un nivel ridicat de competență” (pct. 108 din prezenta hotărâre), dovedește o subestimare evidentă a diverselor dificultăți cu care aceștia se pot confrunta pe teren.
Acestei afirmații nu i se poate opune ideea potrivit căreia interdicția torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante este absolută, indiferent de comportamentul persoanei în cauză (a se vedea pct. 108 din prezenta hotărâre). și noi ținem la caracterul absolut al acestei interdicții. Totuși, acesta intervine numai din momentul în care s-a stabilit că un anumit tratament a atins nivelul de gravitate necesar.
În plus, putem crede că, între altele, caracterul absolut al interdicției impuse la art. 3 este unul din motivele care a determinat Curtea să considere că acest articol este încălcat numai în cazurile în care a fost atins pragul de gravitate. Curtea reamintește constant faptul că acordă atenție gravității unei constatări potrivit căreia un stat contractant a încălcat un drept fundamental [a se vedea în special Natchova și alții împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 și 43579/98, pct. 147, CEDO 2005‑VII, Mathew împotriva Țărilor de Jos, nr. 24919/03, pct. 156, CEDO 2005‑IX, și Georgia împotriva Rusiei (I) (MC), nr. 13255/07, pct. 94, CEDO 2014 (extrase)]. Acest lucru este adevărat în special în cazul unei constatări a încălcării art. 3, dispoziție care consacră „una din valorile fundamentale ale societăților democratice” (pct. 81 din prezenta hotărâre) și care le impune statelor o interdicție absolută.
Așadar, trebuie evitată banalizarea constatării unor încălcări ale art. 3. Situația denunțată în prezenta cauză este de departe mai puțin gravă decât tratamentele aplicate de membrii forțelor de ordine în multe alte cauze pe care Curtea a trebuit, din păcate, să le examineze. Atunci care este impactul unei constatări a încălcării art. 3[2] ?
8. Vulnerabilitatea victimei este un factor care poate fi luat în considerare pentru aprecierea gravității unei atingeri aduse demnității umane. În această privință, majoritatea face referire, cu titlu secundar, e adevărat, la faptul că primul reclamant era minor la momentul evenimentelor (pct. 109-110 din prezenta hotărâre).
Considerăm că Curtea nu dispune de suficiente informații pentru a considera vârsta primului reclamant drept un element cu adevărat relevant în speță. Primul reclamant nu se afla la prima confruntare cu poliția. În plus, acesta făcea parte dintr-o familie care avea relații dificile cu poliția de câțiva ani și care depusese mai multe plângeri împotriva unor agenți de poliție. Considerăm că, în aceste circumstanțe, referirea exclusiv la vârsta persoanei în cauză, pentru a deduce că aceasta era o persoană vulnerabilă, în privința căreia agenții de poliție trebuiau „să dea dovadă de un grad sporit de vigilență și stăpânire de sine” (pct. 110 din prezenta hotărâre) reprezintă o abordare prea teoretică. Concluzia menționată anterior riscă să intre în contradicție totală cu realitatea.
9. Prin constatarea încălcării aspectului material al art. 3, majoritatea a intenționat să dea dovadă de o toleranță zero față de agenții de poliție care recurg la forța fizică, atunci când aceasta nu este impusă în mod strict necesar de comportamentul persoanei cu care se confruntă. Acest obiectiv este lăudabil în sine. Actele de violență ale membrilor poliției sunt inacceptabile.
Am fi preferat totuși, în ceea ce privește aprecierea faptelor cauzei, o abordare mai nuanțată și mai aproape de realitate. Pentru motivele dezvoltate anterior, considerăm că tratamentul incriminat nu a atins pragul de gravitate necesar pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție.
[1] Având în vedere concluzia la care am ajuns, am fi putut totuși să lăsăm deschisă problema stabilirii faptelor, așa cum a procedat Camera (hotărârea din 21 noiembrie 2013, pct. 49).
[2] O problemă care nu a fost dezbătută în prezenta cauză, dar care va fi ridicată cu siguranță în viitor, este aceea de a stabili dacă standardul riguros stabilit de majoritate trebuie să fie aplicat, de acum înainte, în cazul extrădării sau expulzării cetățenilor străini. S-ar opune art. 3 extrădării sau expulzării unui străin într-o țară în care acesta riscă să fie pălmuit (o dată)?
Full & Egal Universal Law Academy