©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi R.A. „Monitorul Oficial” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and R.A. „Monitorul Oficial” (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Emitent:
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 101 din 8 februarie 2008
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 31 mai 2007
în Cauza Brazdă şi Maliţa împotriva României
(Cererea nr. 75.297/01)
Strasbourg
În Cauza Brazdă şi Maliţa împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, doamna I. Berro-Lefèvre judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 mai 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 75.297/01) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, doamnele Maria Brazdă şi Ioana Maria Maliţa (reclamantele), au sesizat Curtea la data de 1 iunie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantele sunt reprezentate de doamna L. Martonosy, avocat în Timişoara. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de doamna Beatrice Ramaşcanu, agent, şi doamna Ruxandra Paşoi, coagent, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantele au pretins în principal că vânzarea câtorva dintre apartamentele lor unor terţi a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
4. La data de 31 august 2004, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3, aceasta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantele s-au născut în anul 1946, respectiv 1974, şi locuiesc la Lugoj.
6. În 1956 şi 1957, invocând Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, statul şi-a apropriat două imobile situate în Timişoara, str. Giurgiu nr. 13 şi Str. Telegrafului nr. 49, ce aparţineau bunicilor reclamantelor.
7. Prin contractele încheiate în 1996 şi 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, societatea ce administra bunurile imobiliare ale statului a vândut apartamentele nr. 1, 3 şi 4 din imobilul situat în str. Giurgiu şi apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 7 şi 17 din imobilul situat în Str. Telegrafului chiriaşilor care locuiau în ele.
8. La data de 1 aprilie 1998, reclamantele au introdus în faţa Judecătoriei Timişoara o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Consiliului Local din Timişoara, împotriva societăţii care administra bunurile imobile ale statului şi împotriva terţilor achizitori. Ele au solicitat instanţei să li se recunoască faptul că au calitatea de moştenitoare ale foştilor proprietari ai celor două imobile, precum şi anularea actului de naţionalizare, reînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al bunicilor lor şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare menţionate mai sus. Ele au arătat că, în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, bunurile ce aparţineau anumitor categorii sociale erau scutite de naţionalizare şi că bunicii lor făceau parte din aceste categorii.
9. Prin Hotărârea din 2 septembrie 1999, instanţa, apreciind că statul îşi apropriase imobilele fără a avea un titlu valabil, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare pe motivul că statul nu putea să vândă în mod legal bunurile ce nu-i aparţineau. Instanţa le-a declarat pe cele două reclamante moştenitoare ale bunicilor lor şi a dispus reînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al foştilor proprietari.
10. La apelul părţilor pârâte, prin Decizia din 3 martie 2000, Tribunalul Judeţean Timiş a confirmat temeinicia acestei sentinţe.
11. Terţii dobânditori au formulat recurs în faţa Curţii de Apel Timişoara, pretinzând că naţionalizarea fusese legală, că vânzarea respectase prevederile Legii nr. 112/1995 şi că ei fuseseră dobânditori de bună-credinţă.
12. Prin Decizia irevocabilă din 13 decembrie 2000, Curtea de Apel Timişoara a admis parţial recursul. Ea a confirmat ilegalitatea naţionalizării, însă a validat contractele de vânzare-cumpărare, considerând că terţii fuseseră dobânditori de bună-credinţă, deoarece în momentul vânzării titlul de proprietate al statului nu fusese contestat încă.
13. Ca urmare a cererii reclamantelor, prin Sentinţa din 30aprilie 2001, Judecătoria Timişoara a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului lor de proprietate asupra terenului aferent imobilului situat în Str. Telegrafului şi asupra apartamentelor nevândute din imobilul situat în str. Giurgiu. Instanţa a respins capătul de cerere referitor la înscrierea dreptului lor de proprietate asupra terenului aferent imobilului situat în str. Giurgiu.
14. Apelul introdus de către reclamante a fost admis prin Decizia din 25 ianuarie 2002, dată de Tribunalul Timiş, care a dispus înscrierea dreptului lor de proprietate asupra terenului situat în str. Giurgiu. Dobânditorii apartamentelor au introdus o contestaţie în anulare.
15. Prin Decizia din 1 septembrie 2003, Curtea de Apel Timişoara a admis contestaţia şi a respins cererea reclamantelor referitoare la terenul mai sus menţionat. La rândul lor, reclamantele au introdus o contestaţie în anulare care a fost, de asemenea, admisă de Curtea de Apel Timişoara.
16. Judecarea acestei căi de atac se află încă pe rolul acestei instanţe.
17. În ceea ce priveşte apartamentele nevândute din imobilul situat în Str. Telegrafului, prin Hotărârea din 19 noiembrie 2003, rămasă definitivă prin nerecurare, dreptul de proprietate al reclamantelor asupra acestor apartamente a fost înscris în cartea funciară. Instanţa a dispus şi înscrierea unui drept de trecere asupra terenului aferent imobilului în favoarea proprietarului apartamentului nr. 4.
18. La data de 14 august 2002, întemeindu-se pe prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantele au introdus împotriva Primăriei Timişoara şi a cumpărătorilor apartamentelor o nouă acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare. Prin Sentinţa din 4 decembrie 2002, ea a fost respinsă pe motivul că Decizia din 13 decembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara avea autoritate de lucru judecat. La apelul şi recursul reclamantelor, prin două decizii din 10 septembrie 2003 şi 20 octombrie 2004, Tribunalul Timiş şi Curtea de Apel Timişoara au confirmat temeinicia sentinţei pronunţate de judecătorie.
19. La o dată neprecizată, reclamantele au introdus la autorităţile locale o cerere de restituire a apartamentelor litigioase, întemeiată pe Legea nr. 10/2001. Până acum nu a fost pronunţată vreo hotărâre.
II. Dreptul intern pertinent
20. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii împotriva României (nr.57.001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4.596/03, §§ 21-24, 16 februarie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
21. Reclamantele au pretins că a avut loc o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza imposibilităţii de a se bucura de mai multe apartamente situate în cele două imobile asupra cărora li s-a recunoscut dreptul de proprietate, imposibilitate ce decurge din vânzarea de către stat a acestor apartamente unor terţi. Ele au invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.
A. Asupra admisibilităţii
22. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
23. Guvernul consideră că vânzarea apartamentelor şi respingerea cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nu au avut nicio incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamantelor, deoarece nici titlul lor de proprietate, nici şansele lor de a intra în posesia acestor apartamente nu au fost afectate. În opinia Guvernului, constatarea bunei-credinţe a cumpărătorilor nu echivala cu negarea titlului de proprietate al reclamantelor. Astfel, procedura litigioasă nu le-a încălcat dreptul de proprietate.
24. Guvernul consideră că reclamantele ar fi avut mai multe şanse de a li se restitui aceste apartamente dacă ar fi formulat o nouă acţiune în revendicare împotriva dobânditorilor.
25. În sfârşit, Guvernul arată că reclamantele pot obţine o indemnizaţie în temeiul Legii nr. 10/2001 sub forma unor titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea).
26. Reclamantele contestă acest argument. După opinia lor, instanţele interne au recunoscut dreptul lor de proprietate, precum şi pe cel al terţilor dobânditori asupra aceloraşi bunuri, situaţie care face imposibilă exercitarea drepturilor lor ca proprietari ai bunurilor lor.
27. Curtea reaminteşte că, în Cauza Străin citată mai sus (§§39 şi 59), ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către un terţ de bună-credinţă, chiar dacă ea a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubire, a reprezentat o privare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
28. Mai mult, în Cauza Păduraru citată mai sus (§ 112) Curtea a constatat că statul îşi încălcase obligaţia sa pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor, de naţionalizare. De asemenea, ea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a-şi recupera întregul său bun, deşi dispunea de o decizie definitivă care obliga statul să i-l restituie.
29. În cauza de faţă, Curtea nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind similară. Ca şi în Cauza Păduraru citată mai sus, în cauza de faţă terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantelor asupra bunurilor în litigiu să fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în Cauza Străin citată mai sus, reclamantele au fost recunoscute ca proprietare legitime, instanţele considerând incontestabil titlul lor de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării.
30. Curtea observă că vânzarea bunurilor reclamantelor, în temeiul Legii nr. 112/1995, le împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate, în ciuda existenţei hotărârilor definitive care condamnă statul să le restituie cele două imobile. Mai mult, pentru această privare nu le-a fost acordată nicio despăgubire. Într-adevăr, deşi ele au depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele nu au primit nici până astăzi un răspuns.
31. În ceea ce priveşte posibilitatea de a introduce o nouă acţiune în revendicare împotriva terţilor dobânditori, Curtea arată că este excesiv să se solicite reclamantelor, care beneficiază de hotărâri definitive prin care li se restituie cele două imobile, să ia iniţiativa de a începe o nouă procedură care, de altfel, nu şi-a dovedit caracterul efectiv (vezi, mutatis mutandis, cauza Păduraru citată mai sus, §§ 38 şi următoarele).
32. În măsura în care Guvernul arată că reclamantelor le este permis să obţină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), Curtea îşi reiterează constatarea anterioară, conform căreia Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantelor (vezi, printre altele, cauzele Radu împotriva României, citată mai sus, şi Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 608/02,12 octombrie 2006).
33. Prin urmare, Curtea consideră că zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra părţilor din imobilele lor vândute de către stat unor terţi, combinată cu lipsa totală de despăgubire, le-a cauzat un prejudiciu disproporţionat şi excesiv, incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.34. Aşadar, a avut loc încălcarea acestei prevederi.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
35. Conform art. 41 din Convenţie:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
36. Reclamantele solicită restituirea apartamentelor asupra cărora li s-a recunoscut dreptul de proprietate şi care au fost vândute unor terţi. În lipsa unei astfel de restituiri, ele solicită cu titlu de prejudiciu material acordarea unei sume reprezentând valoarea acestor apartamente pe care ele o estimează la 143.334 euro (EUR), aşa cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară.
37. De asemenea, ele solicită suma de 80.000 EUR pentru pierderea valorii celor două imobile din cauza stării de coproprietate cu terţii cumpărători şi a dreptului de trecere instituit prin Sentinţa din 19 noiembrie 2003. Reclamantele mai solicită şi valoarea chiriilor nepercepute, pe care o estimează la 30.550 EUR.
38. În fine, ele solicită acordarea sumei de 50.000 EUR fiecăreia dintre ele, cu titlu de daune morale pentru frustarea şi suferinţele cauzate prin ingerinţa statului în dreptul lor de proprietate.
39. Guvernul apreciază că valoarea comercială a apartamentelor în litigiu este de 40.195 EUR. El furnizează opinia unui expert imobiliar şi contestă existenţa oricărui alt prejudiciu material.
40. În ceea ce priveşte cererea cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul apreciază că ar fi compensat suficient printr-o constatare a încălcării şi că, în orice caz, reclamantele nu au stabilit nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi suferinţa invocată.
41. Curtea reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage după sine obligaţia juridică a statului pârât, în sensul Convenţiei, de a pune capăt încălcării şi de a-i şterge consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a-i acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea faţă de care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul „echitabil“ şi exprimarea „dacă este cazul“ demonstrează acest lucru.
42. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când statuează în materie, se numără prejudiciul material, adică pierderile suportate efectiv ca o consecinţă directă a încălcării pretinse, şi prejudiciul moral, adică compensarea stării de angoasă, a neplăcerilor şi incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum şi din alte daune nemateriale (vezi, printre altele, Cauza Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
43. În plus, acolo unde diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi cel moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze global (Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
44. Curtea apreciază, în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentelor nr. 1, 3 şi 4 din imobilul situat în str. Giurgiu nr.13 şi a apartamentelor nr. 1, 2, 3, 4, 7 şi 17 din imobilul situat în Str. Telegrafului nr. 49 le-ar repune pe reclamante, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca Guvernul să le plătească părţilor interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a apartamentelor menţionate mai sus.
45. Ţinând cont de informaţiile de care dispune în ceea ce priveşte preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi, Curtea apreciază că valoarea comercială actuală a acestor apartamente este de 100.000 EUR.
46. În ceea ce priveşte sumele solicitate pentru pierderea valorii imobilelor şi lipsa de folosinţă, calculate în funcţie de preţul de închiriere al apartamentelor, Curtea nu poate aloca vreo sumă cu acest titlu, având în vedere, pe de o parte, faptul că ea a dispus restituirea bunului ca reparaţie în sensul art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea, în speţă, un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile. Totuşi, ea va ţine cont de privarea de proprietate suportată de reclamante cu ocazia reparării prejudiciului moral (vezi, mutatis mutandis, Cauza Radu împotriva României, nr. 13.309/03, §49, 20 iulie 2006 şi Cauza Penescu împotriva României, nr.13.075/03, § 41, 5 octombrie 2006).
47. În acest sens şi în limita competenţei sale, Curtea consideră că evenimentele în discuţie au cauzat grave încălcări ale dreptului reclamantelor la respectarea bunurilor.
48. Statuând în echitate, Curtea consideră că trebuie să îi acorde fiecăreia dintre reclamante suma de 5.000 EUR pentru prejudiciul legat de lipsa de folosinţă asupra apartamentelor şi pentru prejudiciul moral suportat.
B. Cheltuieli de judecată
49. Reclamantele solicită şi rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în faţa Curţii. Ele furnizează documente justificative pentru suma de 62.830.000 lei româneşti (ROL), defalcată după cum urmează: 60.000.000 ROL pentru onorariile avocaţiale, 1.350.000 ROL pentru traduceri şi 1.480.000 ROL pentru taxe poştale.
50. Guvernul nu se opune plăţii cheltuielilor de procedură, cu condiţia ca ele să fie susţinute de documente justificative.
51. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În cauza de faţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 1.800 EUR pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantelor împreună.
C. Dobânzi moratorii
52. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea inadmisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. Hotărăşte
a) ca statul pârât să le restituie reclamantelor apartamentele nr. 1, 3 şi 4 şi terenul aferent imobilului situat în Timişoara, str. Giurgiu nr. 13, şi apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 7 şi 17 şi terenul aferent imobilului situat în Timişoara, Str. Telegrafului nr. 49, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să le plătească împreună reclamantelor, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 100.000 EUR (una sută mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească fiecăreia dintre reclamante 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru orice alt prejudiciu şi 1.800 EUR (una mie opt sute euro) împreună reclamantelor cu titlu de cheltuieli de judecată;
d) ca sumele în discuţie să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii şi ca la acestea să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuare plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 31 mai 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Boštjan M. Zupančič,
Santiago Quesada,
preşedinte
grefier
Full & Egal Universal Law Academy