CASE OF BROGAN AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

 

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

 

 

 

 

 

Curtea (Adunarea plenară)

 

CAUZA BROGAN ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA REGATULUI UNIT

 

(Cererea nr. 11209/84; 11234/84; 11266/84; 11386/85)

 

Hotărâre

 

Strasbourg

 

29 noiembrie 1988

 

 

 

În cauza Brogan şi alţii[*],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în plen, în temeiul art. 50 din Regulamentul Curţii, şi compusă din R. Ryssdal, preşedinte, J. Cremona, Thór Vilhjálmsson, D. Bindschedler-Robert, F. Gölcüklü, F. Matscher, J. Pinheiro Farinha, L.-E. Pettiti, B. Walsh, Sir Vincent Evans, R. Macdonald, C. Russo, R. Bernhardt, A. Spielmann, J. De Meyer, J. A. Carrillo Salcedo, N. Valticos, S. K. Martens, E. Palm, precum şi M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,

 

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 27 mai şi 28 octombrie 1988,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

 

Procedura

 

1. Curtea a fost sesizată la 15 iulie 1987 de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) şi la 3 august 1987 de către Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord („Guvernul”) în termenul de trei luni prevăzut la art. 32 § 1 şi la art. 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”). La originea cauzei se află patru cereri (nr. 11209/84, 11234/84, 11266/84 şi 11386/85) îndreptate împotriva Regatului Unit, adresate Comisiei în temeiul art. 25 la 18 octombrie 1984, 22 octombrie 1984, 22 noiembrie 1984 şi, respectiv, 8 februarie 1985 de către Terence Brogan, Dermot Coyle, William McFadden şi Michael Tracey, cetăţeni britanici.

2. Cererea Comisiei făcea trimitere la art. 44 şi la art. 48, precum şi la declaraţia prin care Regatul Unit a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (art. 46). Obiectul cererii Comisiei, la fel ca şi cel al cererii Guvernului, era acela de a fi obţinută o decizie prin care să se stabilească dacă faptele cauzei indicau existenţa unei încălcări, de către statul pârât, a obligaţiilor acestuia care decurgeau din art. 5, coroborat cu art. 13 din convenţie.

3. Ca răspuns la întrebarea adresată în conformitate cu art. 33 § 3 lit. (d) din Regulamentul Curţii, fiecare reclamant a declarat că doreşte să participe la procedura în faţa Curţii şi a desemnat avocatul care urma să îl reprezinte (art. 30).

4. În compunerea camerei au fost incluşi ex officio Sir Vincent Evans, judecătorul ales de cetăţenie britanică (art. 43 din convenţie), şi domnul R. Ryssdal, preşedintele Curţii [art. 21 § 3 lit. (b)]. La 27 august 1987, în prezenţa grefierului, vicepreşedintele Curţii, delegat de Preşedintele Curţii, a desemnat prin tragere la sorţi ceilalţi cinci membri, şi anume B. Walsh, A. Spielmann, A. Donner, J. De Meyer şi J. A. Carrillo Salcedo (art. 43 in fine din convenţie şi art. 21 § 4 din regulament). În consecinţă, J. Pinheiro Farinha, judecător supleant, l-a înlocuit pe domnul Donner, care nu a putut participa la examinarea cauzei în camera de consiliu (art. 22 § 1 şi art. 24 § 1 din regulament).

5. Domnul Ryssdal şi-a asumat funcţia de preşedinte al Camerei (art. 21 § 1 din regulament).

Prin intermediul grefierului, acesta a consultat opiniile agentului guvernamental, ale delegatului Comisiei şi ale avocatului reclamanţilor cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (art. 37 § 1 din regulament).

 În continuare, în conformitate cu dispoziţiile şi instrucţiunile din partea preşedintelui Camerei, memoriul Guvernului a fost depus la grefă la 14 decembrie 1987, iar memoriul reclamanţilor la 18 ianuarie 1988.

La 14 martie 1988, secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul va prezenta observaţiile sale în cursul şedinţei.

La 24 februarie şi, respectiv, 18 martie 1988 au fost depuse la grefă documente suplimentare de către agentul guvernamental şi, respectiv, reprezentanţii reclamanţilor.

6. Prin scrisoarea primită la 23 noiembrie 1987, Comisia permanentă pentru drepturile omului din Belfast a cerut încuviinţarea de a prezenta observaţii scrise (art. 37 § 2 din regulament). La 2 decembrie 1987, preşedintele a admis cererea, însă cu anumite condiţii. Comentariile au fost depuse la grefă la 19 ianuarie 1988.

7. La 15 martie 1988, după ce a consultat, prin intermediul grefierului, persoanele care urmau să compară în faţa Curţii, preşedintele a stabilit pentru 25 mai 1988 data deschiderii procedurii orale (art. 38 din regulament).

8. La 23 martie 1988, Camera a decis să se desesizeze în favoarea Adunării plenare a Curţii (art. 50 din regulament).

9. Şedinţa a fost publică şi a avut loc în clădirea Curţii Europene a Drepturilor Omului, Strasbourg, la data stabilită. Chiar înaintea deschiderii, Curtea a ţinut o şedinţă pregătitoare.

Au compărut în faţa Curţii:

- pentru Guvern:

domnul M. Wood, consilier juridic,

din partea Foreign and Commonwealth Office (Departamentul pentru Afaceri Externe şi Commonwealth),               agent,

Sir Nicholas Lyell, Q.C., Solicitor-General,

domnul A. Campbell, Q.C.,

domnul N. Bratza, Q.C., consilier;

- pentru Comisie:

domnul H. Danelius, delegat;

- pentru reclamanţi:

domnul R. Charles Hill, Q.C.,

domnul S. Treacy, Barrister-at-Law, consilier,

domnul J. Christopher Napier, solicitor.

10. Curtea a ascultat declaraţiile lui Sir Nicholas Lyell pentru Guvern, ale domnului Danelius pentru Comisie şi ale domnului Hill pentru reclamanţi. Guvernul a depus la dosar răspunsurile acestora la întrebările adresate de Curte, precum şi de unul dintre judecători la 25 mai şi, respectiv, 24 iunie 1988.

 

În fapt

 

I. Circumstanţele specifice cauzei

 

A. Terence Patrick Brogan

 

11. Primul reclamant, domnul Terence Patrick Brogan, s-a născut în 1961. Acesta este agricultor şi are reşedinţa în comitatul Tyrone, Irlanda de Nord.

12. La 17 septembrie 1984, ora 6:15 a.m., ofiţeri de poliţie l-au arestat la domiciliul său în temeiul art. 12 din Legea din 1984 privind dispoziţiile temporare cu privire la prevenirea terorismului [Prevention of Terrorism (Temporary Provisions) Act 1984 „Legea din 1984”]. Ulterior, acesta a fost dus la Gough Barracks, Armagh, unde a rămas în detenţie până la punerea sa în libertate la 22 septembrie 1984, ora 5:20 p.m., durata privării de libertate fiind de cinci zile şi unsprezece ore.

13. La câteva ore de la arestarea sa, acesta a fost interogat sub suspiciunea implicării sale într-un atac, comis la 11 august 1984 în comitatul Tyrone, asupra unei patrule mobile de poliţie, atac care s-a soldat cu decesul unui sergent de poliţie şi cu rănirea gravă a altui ofiţer de poliţie. De asemenea, acesta a fost interogat sub suspiciunea de a fi membru al Armatei Republicane Irlandeze („IRA”), organizaţie interzisă în temeiul Legii din 1984. Acesta a păstrat tăcerea, refuzând să răspundă la întrebările care i-au fost adresate. Mai mult, a întors spatele celor care se ocupau de interogatoriu, uitându-se în podea, la tavan sau la pereţi, iar uneori luând poziţia de drepţi. La 19 şi 21 septembrie 1984, a fost vizitat de avocatul său.

 

B. Dermot Coyle

 

14. Al doilea reclamant, domnul Terence Dermot Coyle, s-a născut în 1953. În prezent, acesta este şomer şi locuieşte în comitatul Tyrone, Irlanda de Nord.

15. La 1 octombrie 1984, ora 6:35 a.m., ofiţeri de poliţie l-au arestat la domiciliul său în temeiul art. 12 din Legea din 1984. Ulterior, acesta a fost dus la Gough Barracks, Armagh, unde a rămas în detenţie până la punerea sa în libertate la 7 octombrie 1984, ora 11:05 p.m., durata privării sale de libertate fiind de şase zile şi şaisprezece ore şi jumătate.

16. La câteva ore de la arestarea sa, acesta a fost interogat cu privire la instalarea unei mine terestre cu intenţia de a ucide membri ai forţelor de securitate la 23 februarie 1984, precum şi cu privire la un atac cu bombe incendiare comis la 13 iulie 1984, ambele fapte având loc în comitatul Tyrone. De asemenea, a fost interogat sub suspiciunea de a fi furnizat arme de foc şi de a fi membru al IRA. Acesta a păstrat tăcerea tot timpul, cu excepţia momentului în care şi-a cerut ţigările. În timpul unui interogatoriu, a scuipat de câteva ori pe jos şi peste masa din sala de interogatoriu. La 3 şi 4 octombrie 1984, a fost vizitat de avocatul său.

 

C. William McFadden

 

17. Al treilea reclamant, domnul William McFadden, s-a născut în 1959. Acesta este şomer în prezent şi locuieşte în Londonderry, Irlanda de Nord.

18. La 1 octombrie 1984, ora 7:00 a.m., un ofiţer de poliţie l-a arestat la domiciliul său în temeiul art. 12 din Legea din 1984. Acesta a fost dus la centrul de arestare preventivă Castlereagh, Belfast, unde a rămas în detenţie până la punerea sa în libertate la 5 octombrie 1984, ora 1:00 p.m., durata privării sale de libertate fiind de patru zile şi şase ore.

19. La câteva ore de la arestarea sa, acesta a fost interogat cu privire la uciderea unui soldat în urma unui atac cu bombe comis în Londonderry la 15 octombrie 1983 şi uciderea altui soldat în urma unui atac cu bombe incendiare şi arme de foc în Londonderry la 23 aprilie 1984. De asemenea, a fost interogat sub suspiciunea de a fi membru al IRA. Cu excepţia unui interogatoriu în cadrul căruia a răspuns la câteva întrebări generale, acesta a refuzat să răspundă la orice întrebare adresată. În plus, se ridica periodic în picioare sau se aşeza pe podeaua sălii de interogatoriu. La 3 octombrie 1984, a fost vizitat de avocatul său.

 

D. Michael Tracey

 

20. Al patrulea reclamant, domnul Michael Tracey, s-a născut în 1962. Acesta este ucenic tâmplar şi locuieşte în Londonderry, Irlanda de Nord.

21. La 1 octombrie 1984, ora 6:35 a.m., ofiţeri de poliţie l-au arestat la domiciliul său în temeiul art. 12 din Legea din 1984. Acesta a fost dus la Comisariatul Castlereagh al Poliţiei Regale („RUC”), Belfast, unde a rămas în detenţie până la punerea sa în libertate la 5 octombrie 1984, ora 6:00 p.m., durata privării sale de libertate fiind de patru zile şi unsprezece ore.

22. La câteva ore de la arestarea sa, acesta a fost interogat cu privire la jaful armat comis la oficiile poştale din Londonderry la 3 martie 1984 şi 29 mai 1984, precum şi cu privire la complicitatea la infracţiunea de omor săvârşită asupra unor membri ai forţelor de securitate. De asemenea, acesta a fost interogat sub suspiciunea de a fi membru al Armatei Naţionale Irlandeze de Eliberare (Irish National Liberation Army - „INLA”), organizaţie teroristă interzisă. Acesta a păstrat tăcerea faţă de toate întrebările adresate, cu excepţia unor întrebări generale, şi a încercat să perturbeze interogatoriile lovind în ţevile instalaţiei de încălzire din sala de interogatoriu, cântând, fluierând şi lovind cu scaunul în pereţi şi în podea. La 3 octombrie 1984, a fost vizitat de avocatul său.

 

E. Fapte comune celor patru reclamanţi

 

23. Toţi reclamanţii au fost informaţi de către ofiţerul care a efectuat arestarea că sunt privaţi de libertate în temeiul art. 12 din Legea din 1984 şi că există suspiciuni întemeiate privind participarea lor la săvârşirea, pregătirea sau instigarea la acte de terorism în legătură cu situaţia din Irlanda de Nord. Aceştia au fost preveniţi că nu sunt obligaţi să facă declaraţii, dar că orice declaraţie făcută poate fi folosită ca probă.

24. În ziua imediat următoare arestării, fiecare reclamant a fost informat de către poliţişti că Secretarul de stat pentru Irlanda de Nord a aprobat prelungirea arestării lor cu încă cinci zile, în temeiul art. 12 alin. (4) din Legea din 1984. Niciunul dintre reclamanţi nu a fost adus înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi nu a fost inculpat ulterior punerii în libertate.

 

II. Dreptul şi practica interne relevante

 

A. Introducere

 

25. Starea de urgenţă din Irlanda de Nord de la începutul anilor ‘70 şi amploarea ameninţărilor teroriste constituie contextul adoptării Legii din 1974 privind dispoziţiile temporare cu privire la prevenirea terorismului („Legea din 1974”). Între 1972 şi 1983, peste două mii de decese au fost atribuite actelor de terorism din Irlanda de Nord, în comparaţie cu cele aproximativ o sută din Marea Britanie. La mijlocul anilor ‘80, numărul persoanelor decedate a fost semnificativ mai mic decât la începutul deceniului precedent, însă terorismul organizat a persistat.

26. Legea din 1974 a intrat în vigoare la 29 noiembrie 1974. Aceasta scotea IRA în afara legii şi considera infracţiune orice manifestare publică a sprijinului pentru această organizaţie în Marea Britanie. IRA fusese deja scoasă în afara legii în Irlanda de Nord. De asemenea, legea conferea poliţiei puteri speciale în materie de arestare şi privare de libertate pentru a se putea ocupa mai eficient de ameninţarea reprezentată de terorism (infra, pct. 30–33).

27. Legea din 1974 urma să fie actualizată la fiecare şase luni de către Parlament pentru a putea, printre altele, să monitorizeze necesitatea folosirii în continuare a puterilor speciale. Astfel, legea a fost actualizată până în martie 1976, când a fost republicată cu anumite modificări.

În temeiul art. 17 din Legea din 1976, puterile speciale urmau să fie reînnoite de către Parlament o dată la fiecare douăsprezece luni. Astfel, Legea din 1976 a fost actualizată anual până în 1984, când a fost republicată cu anumite modificări. Legea din 1984, care a intrat în vigoare în martie 1984, a scos în afara legii atât INLA, cât şi IRA. Legea a fost actualizată anual, însă urmează să-şi înceteze aplicabilitatea în martie 1989, când Guvernul intenţionează să adopte o lege permanentă.

28. Legea din 1976 a fost analizată de Lord Shackleton într-un raport publicat în iulie 1978 şi, ulterior, de Lord Jellicoe într-un raport publicat în ianuarie 1983. Rapoarte anuale privind Legea din 1984 au fost prezentate Parlamentului de către Sir Cyril Philips (pentru 1984 şi 1985) şi Vicontele Colville (pentru 1986 şi 1987), care a finalizat în 1987 şi o analiză mai amplă a modului de aplicare a Legii din 1984.

29. Analizele au fost solicitate de Guvern şi prezentate Parlamentului pentru a contribui la determinarea, în continuare, a necesităţii legislaţiei respective. Autorii analizelor au ajuns în special la concluzia că, având în vedere problemele inerente prevenirii şi investigării actelor de terorism, este indispensabilă menţinerea puterilor speciale în materie de arestare şi privare de libertate. Sugestia ca deciziile privind prelungirea măsurii privative de libertate să fie luate de către instanţe a fost respinsă, în special pe motiv că informaţiile care să justifice deciziile respective sunt foarte sensibile şi nu pot fi divulgate persoanelor arestate sau avocaţilor acestora. Din motive diferite, deciziile intră, în mod corespunzător, în competenţa puterii executive.

 

B. Puterea de a aresta fără mandat prevăzută de Legea din 1984 şi de alte legi

 

30. Dispoziţiile relevante ale art. 12 din Legea din 1984, în esenţă identice cu cele ale Legii din 1974 şi ale Legii din 1976, sunt formulate după cum urmează:

 

„Art. 12 (1) Un ofiţer de poliţie poate aresta fără mandat o persoană în privinţa căreia are suspiciuni întemeiate că este

 ...

(b) o persoană care este sau a fost implicată în comiterea, pregătirea sau instigarea la acte de terorism cărora li se aplică prezentul titlu din prezentul act;

...

(3) Prezentul titlu din prezentul act se aplică următoarelor acte de terorism:

a) acte de terorism în legătură cu situaţia din Irlanda de Nord;

...

(4) O persoană arestată în temeiul acestui articol nu trebuie ţinută în arest pentru o perioadă mai mare de 48 de ore de la arestarea sa; însă Secretarul de stat poate, în anumite împrejurări, să prelungească perioada de 48 de ore cu durata stabilită de el.

(5) O astfel de perioadă suplimentară nu trebuie să depăşească 5 zile în total.

(6) Următoarele dispoziţii (obligaţia de a aduce acuzatul înaintea instanţei ulterior arestării sale) nu se aplică unei persoane arestate

...

d) art. 131 din Ordonanţa din 1981 a Magistrates’ Courts (Irlanda de Nord);

...

(8) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere oricărei puteri de a aresta aplicabile independent de acest articol.”

 

31. Conform art. 14 alin. (1) din Legea din 1984, terorismul se defineşte ca „recurgerea la violenţă în scopuri politice pentru a răspândi teamă în rândul populaţiei sau al unui segment al populaţiei”. O definiţie identică a terorismului în Legea din 1978 privind starea de urgenţă din Irlanda de Nord [Northern Ireland (Emergency Provisions) Act 1978] a fost considerată de către Camera Lorzilor ca fiind „în termeni generali”, aceasta respingând o interpretare a termenului „terorist” care ar fi fost «mai strictă decât sensul popular pe care termenul „terorist” l-ar avea pentru un ofiţer de poliţie sau o persoană civilă» [Lord Roskill în cauza McKee v. Chief Constable for Northern Ireland (1985) 1 All England Law Reports 1, p. 3-4, per Lord Roskill].

32. Art. 131 din Ordonanţa din 1981 a Magistrates’ Courts (Irlanda de Nord), declarat inaplicabil prin art. 12 alin. (6) lit. (d) din Legea din 1984 (supra, pct. 30), prevede că în cazul în care o persoană arestată fără mandat nu este pusă în libertate în termen de 24 de ore trebuie adusă înaintea instanţei (Magistrates’ Court) în cel mai scurt termen, dar nu mai târziu de 48 de ore de la arestarea sa.

33. Legea din 1978 privind starea de urgenţă din Irlanda de Nord conferea, de asemenea, puteri speciale în materie de arestare fără mandat. Art. 11 prevedea că un ofiţer de poliţie putea aresta fără mandat o persoană în privinţa căreia avea suspiciuni că este terorist. Persoana respectivă poate fi ţinută în stare de arest până la 72 de ore fără să fie adusă înaintea unei instanţe.

Legea din 1978 a fost modificată prin Legea privind starea de urgenţă din Irlanda de Nord [Northern Ireland (Emergency Provisions) Act 1987], intrată în vigoare la 15 iunie 1987. Puterile în materie de arestare au fost înlocuite cu puterea de a pătrunde şi de a percheziţiona diverse spaţii pentru a aresta, în temeiul art. 12 din Legea din 1984, orice persoană în privinţa căreia existau suspiciuni că ar fi terorist.

 

C. Exercitarea puterii de arestare în temeiul art. 12 alin. (1) lit. (b) din Legea din 1984

 

34. Pentru a efectua o arestare legală în temeiul art. 12 alin. (1) lit. (b) din Legea din 1984, ofiţerul care efectuează arestarea trebuie să aibă suspiciuni întemeiate că persoana arestată este sau a fost implicată în comiterea, pregătirea sau instigarea la acte de terorism. De asemenea, o arestare fără mandat trebuie să se conformeze normelor de drept cutumiar („common law”) în vigoare, stabilite de Camera Lorzilor în cauza Christie v. Leachinsky [1947] Appeal Cases 573 (p. 587 şi 600). Persoana arestată trebuie, în mod normal, să fie informată asupra motivului real al arestării sale în momentul arestării sau, în cazul în care există circumstanţe speciale care justifică acest lucru, de îndată ce există o posibilitate rezonabilă de a o informa. Nu este necesară folosirea unui limbaj tehnic sau precis, cu condiţia ca persoana arestată să cunoască motivul în esenţă.

În cauza Ex parte Lynch [1980] Northern Ireland Reports 126 p. 131, în care persoana arestată a solicitat o ordonanţă habeas corpus, Înalta Curte a Irlandei de Nord a examinat art. 12 alin. (1) lit. (b). Ofiţerul care efectua arestarea l-a informat pe reclamant că îl arestează în temeiul art. 12 din Legea din 1976 deoarece îl suspectează de implicare în activităţi teroriste. Înalta Curte a hotărât că ofiţerul a comunicat temeiul real al arestării şi a făcut ceea ce era rezonabil în acele împrejurări pentru a transmite reclamantului natura suspiciunii sale, şi anume aceea că reclamantul este implicat în activităţi teroriste. În consecinţă, Înalta Curte a constatat că legalitatea arestării nu poate fi contestată sub acest aspect.

35. Suspiciunea ofiţerului de poliţie care efectuează arestarea trebuie să fie întemeiată, iar pentru a stabili acest lucru instanţa trebuie să fie informată cu privire la originile şi motivele suspiciunii (decizia judecătorului Higgins în Van Hout v. Chief Constable of the RUC and the Northern Ireland Office, decizia Înaltei Curţi a Irlandei de Nord, 28 iunie 1984).

 

D. Scopul arestării şi privării de libertate în temeiul art. 12 din Legea din 1984

 

36. În dreptul comun, nu se procedează la arestarea şi privarea de libertate a unei persoane doar în vederea efectuării de cercetări în privinţa sa. Interogarea unui suspect deoarece există o suspiciune întemeiată că a comis o infracţiune care justifică arestarea este o cauză legitimă pentru arestarea şi privarea de libertate fără mandat în cazul în care scopul interogatoriului este acela de a risipi sau a confirma existenţa unei suspiciuni întemeiate, cu condiţia ca persoana să fie adusă înaintea unei instanţe cât mai curând posibil [R. v. Houghton (1979) 68 Criminal Appeal Reports 197 - 205 şi Holgate-Mohammed v. Duke (1984) 1 All England Law Reports 1054 - 1059].

Pe de altă parte, în cauza Ex parte Lynch (loc. cit. p. 131), Lord Lowry LCJ a susţinut că, în temeiul Legii din 1984, nu este necesară suspiciunea existenţei unei anumite infracţiuni pentru a justifica o arestare legală în temeiul art. 12 alin. (1) lit. (b). Acesta a adăugat (ibid.):

 

[„Mai trebuie observat că o arestare în temeiul art. 12 alin. (1) conduce la o perioadă privativă de libertate autorizată fără formularea unei acuzaţii. Este posibil să nu se formuleze nicio acuzaţie; astfel, arestarea nu este în mod obligatoriu [...] prima etapă dintr-un proces penal împotriva unui suspect pentru o învinuire care necesita o anchetă judiciară.”

 

E. Prelungirea perioadei privative de libertate

 

37. În Irlanda de Nord, cererile pentru prelungirea perioadei privative de libertate peste termenul iniţial de 48 de ore sunt examinate de către persoane din conducerea poliţiei din Belfast şi apoi sunt transmise Secretarului de stat pentru Irlanda de Nord spre a fi aprobate de către acesta sau, în absenţa sa, de către un funcţionar de rang inferior.

Legea din 1984 (precum precedentele) nu prevede condiţii care trebuie îndeplinite pentru prelungirea perioadei iniţiale privative de libertate, deşi criteriile stricte care au fost dezvoltate în practică sunt enumerate în rapoartele şi studiile anexate la memoriul Guvernului.

Conform statisticilor citate în observaţiile sale scrise de către Comisia consultativă permanentă pentru drepturile omului din Belfast (supra, pct. 6), de la intrarea în vigoare a Legii din 1984, în martie 1984, până în iunie 1987, Secretarul de stat a respins doar puţin mai mult de 2 % din cererile de prelungire formulate de poliţie în Irlanda de Nord.

 

F. Căi de atac

 

38. Principalele căi de atac de care dispun persoanele private de libertate în temeiul Legii din 1984 sunt să solicite o ordonanţă habeas corpus şi să introducă o acţiune civilă în despăgubire pentru privare de libertate nelegală (false imprisonment).

 

1. Habeas corpus

 

39. Conform Legii din 1984, o persoană poate fi arestată şi privată de libertate în mod legal pentru o perioadă totală de şapte zile [art. 12 alin. (4) şi alin. (5) – a se vedea pct. 30 supra]. Alin. 5 pct. 2 din Anexa 3 la Legea din 1984 prevede că o persoană privată de libertate în urma unei arestări efectuate în temeiul art. 12 din lege este „considerată a fi în privată de libertate în mod legal atunci când este privată de libertate în aceste condiţii”. Cu toate acestea, procedura habeas corpus nu este interzisă de alin. 5 pct. (2) citat anterior. Dacă arestarea iniţială este nelegală, la fel este şi privarea de libertate în baza arestării respective (decizia judecătorului Higgins în cauza Van Hout, loc. cit., p. 18).

40. Habeas corpus este o procedură prin care o persoană privată de libertate poate formula o cerere în regim de urgenţă pentru a fi repusă în libertate pe motiv că privarea sa de libertate este nelegală.

Instanţa competentă nu se pronunţă asupra regularităţii, ci asupra temeiniciei acesteia din urmă. Controlul său nu este uniform şi depinde de contextul cauzei şi, dacă este necesar, de dispoziţiile legii în temeiul căreia se exercită puterea de a aplica măsura privativă de libertate. Examinarea vizează conformitatea cu cerinţele de formă ale respectivei legi şi se poate extinde, printre altele, asupra temeiniciei suspiciunii care se află la baza arestării (ex parte Lynch, loc. cit., şi Van Hout, loc. cit.). O privarea de libertate legală din punct de vedere tehnic poate fi totodată verificată pe motivul unui prezumtiv abuz de putere în sensul că autorităţile ar fi acţionat cu rea-credinţă, din superficialitate sau într-un scop nelegal [R v. Governor of Brixton Prison, ex parte Sarno (1916) 2 King’s Bench Reports 742 şi R v. Brixton Prison (Governor), ex parte Soblen (1962) 3 All England Law Reports 641].

Sarcina probei le revine autorităţilor pârâte, care trebuie să justifice legalitatea deciziei de a priva de libertate persoana, cu condiţia ca persoana care formulează cererea habeas corpus să fi furnizat un început de probă în apărarea sa (prima facie case) [Khawaja v. Secretary of State (1983) 1 All England Law Reports 765].

 

2. Privarea de libertate în mod nelegal

 

41. Orice persoană care susţine că, în mod nelegal, a fost arestată şi privată de libertate poate introduce o acţiune pentru acordarea de daune-interese. În cazul în care legalitatea arestării depinde de existenţa unui motiv rezonabil al suspiciunii, autorităţii pârâte îi incumbă sarcina de a demonstra existenţa acestuia [Dallison v. Caffrey (1965) 1 Queen’s Bench Reports 348 şi Van Hout, loc. cit., p. 15].

În cadrul unei astfel de acţiuni, caracterul rezonabil al arestării poate fi verificat pornind de la principii consacrate ale controlului judecătoresc al exercitării puterii discreţionare a organului executiv (a se vedea Holgate-Mohammed v. Duke, loc. cit.).

 

Procedura în faţa Comisiei

 

42. Reclamanţii au sesizat Comisia la 18 octombrie 1984, 22 octombrie 1984, 22 noiembrie 1984 şi, respectiv, 8 februarie 1985 (cererile cu nr. 11209/84, 11234/84, 11266/84 şi 11386/85). Aceştia susţineau că arestarea şi privarea lor de libertate nu erau justificate în conformitate cu art. 5 § 1 din convenţie şi că fuseseră încălcate şi alineatele 2, 3 , 4 şi 5 din articolul menţionat (art. 5 § 2, 3 , 4 şi 5). De asemenea, reclamanţii susţineau că nu dispuneau de o cale de atac efectivă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, fapt care contravine art. 13.

Capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 2 a fost retras ulterior.

43. La 10 iulie 1986, Comisia a dispus conexarea cauzelor în conformitate cu art. 29 din Regulamentul său de procedură şi, a doua zi, a declarat cererile admisibile.

În raportul său din 14 mai 1987 (întocmit în conformitate cu art. 31 din convenţie), Comisia a constatat existenţa unei încălcări a art. 5 § 3 şi 5 în cazul domnilor Brogan şi Coyle (zece voturi pentru şi două voturi împotrivă în legătură cu art. 5 § 3; nouă voturi pentru şi trei voturi împotrivă în legătură cu art. 5 § 5), dar nu şi în cazul domnilor McFadden şi Tracey (opt voturi pentru şi patru voturi împotrivă în legătură atât cu art. 5 § 3, cât şi cu art. 5 § 5). De asemenea, Comisia nu a constatat existenţa unei încălcări a art. 5 § 1 şi 4 (unanimitate în legătură cu art. 5 § 1; zece voturi pentru şi două voturi împotrivă în legătură cu art. 5 § 4) şi, în cele din urmă, a concluzionat că nu se ridică o problemă distinctă în raport cu art. 13 (unanimitate).

Textul integral al opiniei Comisiei şi al opiniilor separate incluse în raport sunt prezentate în anexa la prezenta hotărâre.

 

Argumentele finale prezentate Curţii de către Guvern

 

44. În şedinţa publică din 25 mai 1988, Guvernul a menţinut în fond concluziile formulate în memoriul prezentat, prin care solicita Curţii să stabilească următoarele

 

„1) că faptele nu indică nicio încălcare a alineatelor 1, 3 , 4 sau 5 de la art. 5 (art. 5 § 1, 3 , 4 sau 5) din convenţie;

2) că faptele nu indică nicio încălcare a articolului 13 (art. 13) din convenţie; în subsidiar, nu se ridică o problemă diferită în raport cu art. 13 din convenţie”.

 

În plus, Guvernul a solicitat Curţii să nu ia în considerare capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 2 din convenţie.

 

În drept

 

I. Obiectul cauzei pe rolul Curţii

 

45. În cererile iniţiale adresate Comisiei, reclamanţii au invocat încălcarea art. 5 § 2 din convenţie, care prevede:

 

„Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.”

 

Reclamanţii au retras însă ulterior acest capăt de cerere, iar Comisia a indicat în decizia sa privind admisibilitatea că reclamanţii nu mai formulează pretenţii în legătură cu art. 5 § 2.

În scrisoarea înregistrată la grefă la 17 mai 1988, reclamanţii au solicitat Curţii încuviinţarea de a reintroduce capătul de cerere. În susţinerile lor orale, atât Guvernul, cât şi Comisia au formulat obiecţii faţă de cererea reclamanţilor.

46. Domeniul de competenţă al Curţii este stabilit prin decizia Comisiei, prin care cererea introductivă este declarată admisibilă (a se vedea, printre altele, hotărârea Weeks din 2 martie 1987, seria A nr. 114, p. 21, pct. 37). Curtea consideră că în prezenta cauză trebuia avută în vedere în mod expres retragerea capătului de cerere întemeiat pe art. 5 § 2. Drept urmare, Comisia a încetat să mai examineze admisibilitatea acestui capăt de cerere. Dacă li s-ar permite reclamanţilor să reintroducă acest capăt de cerere în faţa Curţii, s-ar contracara întregul mecanism, instituit în temeiul convenţiei, pentru examinarea cererilor.

47. În consecinţă, afirmaţia că a fost încălcat art. 5 § 2 din convenţie nu poate fi luată în considerare.

 

II. Perspectiva generală

 

48. Guvernul insistă asupra existenţei unor împrejurări deosebit de dificile în Irlanda de Nord, în special ameninţarea reprezentată de terorismul organizat.

Curtea, care a luat act de extinderea terorismului în societatea modernă, a recunoscut deja necesitatea, inerentă sistemului convenţiei, de a menţine un echilibru corespunzător între apărarea instituţiilor democratice în interesul comun şi apărarea drepturilor persoanei (a se vedea hotărârea Klass şi alţii din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 23 şi 27-28, pct. 48-49 şi 59).

Guvernul l-a informat pe Secretarul General al Consiliului Europei la 22 august 1984 că îşi retrage notificarea privind derogarea prevăzută la art. 15 din convenţie, care avea la bază starea de urgenţă din Irlanda de Nord [a se vedea Anuarul convenţiei, vol. 14, p. 32 (1971), vol. 16, p. 26-28 (1973), vol. 18, p. 18 (1975), şi vol. 21, p. 22 (1978) pentru notificarea derogărilor, precum şi Buletinul informativ privind activităţile juridice din cadrul Consiliului Europei şi statelor membre, vol. 21, p. 2 (iulie, 1985), pentru retragerea acestora]. În consecinţă, Guvernul a precizat că, în opinia sa, „dispoziţiile convenţiei sunt aplicate în integralitatea lor”. În orice caz, a subliniat acesta, derogarea nu se aplică domeniului de drept în litigiu.

În consecinţă, în prezenta cauză nu este necesar să se cerceteze dacă o campanie teroristă în Irlanda de Nord ar permite Regatului Unit să deroge, în temeiul art. 15, de la obligaţiile sale ce decurg din convenţie. Examinarea cauzei trebuie făcută pornind de la principiul că articolele din convenţie invocate de reclamanţi în susţinerea capetelor de cerere formulate sunt aplicabile în integralitate. Acest lucru nu împiedică însă luarea în considerare, în mod corespunzător, a cadrului general al cauzei. În contextul art. 5, Curtea este cea care trebuie să stabilească semnificaţia ce trebuie acordată acelor circumstanţe, precum şi dacă, în prezenta cauză, echilibrul realizat era în conformitate cu dispoziţiile în vigoare ale articolului respectiv în lumina formulării lor specifice, precum şi a obiectului şi scopului general al acestuia.

 

III. Pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din convenţie

 

49. Reclamanţii invocă o încălcare a art. 5 § 1 din convenţie ale cărui dispoziţii relevante sunt următoarele:

 

„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

[...]

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există suspiciuni întemeiate că a săvârşit o infracţiune [...];

[...]"

 

Nimeni nu a pus în discuţie „regularitatea” arestării şi a privării de libertate a reclamanţilor în temeiul dreptului Irlandei de Nord şi, în special, conformitatea acestora cu „procedura prevăzută de lege”. Reclamanţii afirmă că lipsirea lor de libertate în temeiul art. 12 din Legea din 1984 nu era în conformitate cu art. 5 § 1 deoarece nu au fost arestaţi sub suspiciunea săvârşirii unei „infracţiuni”, după cum nici scopul arestării lor nu a fost acela de a fi aduşi înaintea autorităţii judecătoreşti competente.

50. În prima parte a tezei lor, reclamanţii au afirmat că arestarea şi privarea lor de libertate lor erau bazate nu pe suspiciunea comiterii unei anumite infracţiuni, ci pe suspiciunea implicării lor în acte de terorism nespecificate, ceea ce nu reprezintă o încălcare a dreptului penal în Irlanda de Nord şi nu constituie o „infracţiune” în sensul art. 5 § 1 lit. c).

Guvernul nu a contestat faptul că Legea din 1984 nu condiţiona arestarea de existenţa unei suspiciuni privind comiterea unei anumite infracţiuni, dar a argumentat că definiţia prevăzută de lege pentru terorism este compatibilă cu conceptul de infracţiune şi îndeplineşte cerinţele prevăzute în acest sens la art. 5 § 1 lit. c), astfel cum a confirmat jurisprudenţa Curţii. În acest context, Guvernul a precizat că reclamanţii nu erau de fapt suspectaţi de participarea la acte de terorism în general, ci de apartenenţa la o organizaţie interzisă şi participarea la acte specifice de terorism, fiecare dintre acestea constituind o infracţiune sancţionată de legislaţia Irlandei de Nord şi fiecare dintre acestea fiind în mod expres comunicată reclamanţilor în timpul interogatoriilor care au urmat arestării lor.

51. Art. 14 din Legea din 1984 defineşte terorismul ca „recurgerea la violenţă în scopuri politice pentru a răspândi teamă în rândul populaţiei sau al unui segment al populaţiei” (supra, pct. 31). Aceeaşi definiţie a actelor de terorism - aşa cum a fost stabilită în Ordinul din 1972 privind detenţia teroriştilor (Irlanda de Nord) [Detention of Terrorists (Northern Ireland) Order 1972] şi Legea din 1973 privind starea de urgenţă din Irlanda de Nord [Northern Ireland (Emergency Provisions) Act 1973] - a fost declarată de Curte ca fiind „în concordanţă cu ideea de infracţiune” (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 74-75, pct. 196).

În plus, toţi reclamanţii au fost interogaţi în decurs de câteva ore de la arestarea lor cu privire la prezumtiva lor participare la săvârşirea anumitor infracţiuni şi suspiciunea de apartenenţă la organizaţii interzise (supra, pct. 13, 16, 19 şi 22).

În consecinţă, arestarea şi, ulterior, privarea de libertate a reclamanţilor se bazau pe suspiciuni întemeiate privind comiterea unei infracţiuni în sensul art. 5 § 1 lit. c).

52. Art. 5 § 1 lit. c) prevede totodată că scopul arestării sau privării de libertate ar trebui să fie aducerea persoanei în cauză înaintea autorităţii judecătoreşti competente.

Guvernul şi Comisia au susţinut că a existat această intenţie şi că, în cazul în care ar fi fost strânse suficiente probe fiabile în timpul cercetării efectuate de poliţie ulterior arestării reclamanţilor, cu siguranţă că aceştia ar fi fost inculpaţi şi trimişi în judecată.

Reclamanţii au contestat aceste argumente, subliniind că în timpul privării de libertate nu au fost nici inculpaţi, nici deferiţi justiţiei. O arestare efectuată în temeiul art. 12 din Legea din 1984 nu trebuie să fie urmată în mod obligatoriu de inculpare, iar cerinţa prevăzută de dreptul comun de aducere a persoanei în cauză înaintea unei instanţe a devenit inaplicabilă în cazul privării de libertate în baza acestei legi (supra, pct. 30 şi 32). Potrivit reclamanţilor, era vorba aşadar de un anumit tip de detenţie administrativă, impusă în scopul strângerii de informaţii, maniera în care puterile speciale se exercitau în practică confirmând acest fapt.

53. Nu i se solicită Curţii să examineze in abstracto legislaţia contestată, ci trebuie să se limiteze la circumstanţele cauzei pendinte.

Faptul că reclamanţii nu au fost nici inculpaţi, nici trimişi în judecată nu înseamnă în mod automat că scopul privării lor de libertate nu era în conformitate cu art. 5 § 1 lit. c). Astfel cum au declarat Guvernul şi Comisia, existenţa unui asemenea scop trebuie avută în vedere independent de îndeplinirea lui, iar lit. c) de la art. 5 § 1 nu presupune că poliţia ar fi strâns suficiente probe pentru inculpare în momentul arestării ori în timpul perioadei în care reclamanţii erau privaţi de libertate.

Este posibil ca probele respective să fi fost imposibil de obţinut sau, având în vedere natura infracţiunilor prezumtive, imposibil de prezentat în instanţă fără a pune în pericol vieţile unor terţi. Nu există niciun motiv să se creadă că, în prezenta cauză, ancheta poliţiei nu a fost realizată cu bună-credinţă sau că privarea de libertate a reclamanţilor nu era menită să sprijine ancheta prin confirmarea sau risipirea suspiciunilor concrete care, după cum a constatat Curtea, au justificat arestarea acestora (supra, pct. 51). Suntem îndreptăţiţi să admitem că, dacă ar fi fost posibil, poliţia ar fi formulat învinuirea şi i-ar fi trimis pe reclamanţi înaintea autorităţii judiciare competente.

Prin urmare, arestarea şi privarea de libertate a acestora trebuie considerate a fi fost efectuate în scopul indicat la art. 5 § 1 lit. c).

54. În concluzie, nu a fost încălcat art. 5 § 1 din convenţie.

 

IV. Pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din convenţie

 

55. Conform Legii din 1984, poliţia poate priva de libertate pentru o perioadă iniţială de 48 de ore o persoană arestată în temeiul art. 12 sub suspiciunea întemeiată de participare la acte de terorism şi, cu aprobarea Secretarului de stat pentru Irlanda de Nord, pentru o perioadă suplimentară de până la cinci zile (supra, pct. 30-37).

Potrivit reclamanţilor, ca urmare a arestării şi privării lor de libertate în temeiul prevederilor legale menţionate, au fost victime ale încălcării art. 5 § 3 din convenţie, care prevede:

 

„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

 

Reclamanţii au remarcat că o persoană privată de libertate în temeiul dreptului comun din Irlanda de Nord trebuie adusă în faţa instanţei (Magistrates’ Court) în termen de 48 de ore (supra, pct. 32); şi că, în temeiul dreptului comun din Anglia şi Ţara Galilor (Legea din 1984 privind poliţia şi probele în materie penală), perioada maximă privativă de libertate permisă în lipsa inculpării este de patru zile, fiind necesară încuviinţarea instanţei atunci când se depăşeşte pragul de 36 de ore. Potrivit argumentaţiei lor, nu exista niciun motiv plauzibil pentru a justifica necesitatea unei perioade privative de libertate de şapte zile, marcând astfel o abatere radicală de la dreptul comun şi chiar de la perioada de trei zile permisă în baza puterilor speciale în materie de arestare prevăzute de Legea din 1978 privind starea de urgenţă din Irlanda de Nord (supra, pct. 33). Nu exista justificare nici pentru a nu încredinţa aceste decizii magistraţilor din Irlanda de Nord.

56. Guvernul a argumentat că, având în vedere natura şi amploarea ameninţării teroriste şi a problemelor rezultate de aici pentru strângerea unor probe suficiente pentru inculpare, perioada legală maximă privativă de libertate de şapte zile constituie o parte indispensabilă a efortului de combatere a acestei ameninţări, după cum au confirmat-o dezbaterile parlamentare şi analizele legislative succesive (supra, pct. 26-29). În special, aceştia atrag atenţia asupra greutăţilor întâmpinate de forţele de securitate în strângerea unor probe care sunt atât admisibile, cât şi utile, dat fiind că persoanele implicate în activităţi teroriste s-au antrenat în tehnici de pregătire a rezistenţei la interogatorii. De asemenea, era nevoie de timp pentru a efectua analizele ştiinţifice necesare, pentru a corela informaţiile obţinute de la alte persoane private de libertate şi pentru a se coordona cu celelalte forţe de securitate. Statisticile fac dovada că posibilitatea de a prelungi perioada privativă de libertate corespunde acestei necesităţi. De exemplu, în 1987, în Irlanda de Nord s-au acordat prelungiri în cazul a 365 de persoane. Optzeci şi trei au rămas în detenţie mai mult de cinci zile, iar alte treizeci şi nouă au fost inculpate în perioada prelungită pentru săvârşirea de grave infracţiuni teroriste.

În ceea ce priveşte ideea de a încredinţa unui judecător sarcina de a controla sau a autoriza prelungirile perioadei privative de libertate peste cele 48 de ore ale perioadei iniţiale, Guvernul a subliniat dificultatea prezentării informaţiilor în instanţă, având în vedere caracterul extrem de sensibil al anumitor informaţii care stau la baza suspiciunii. Nu numai că instanţa ar trebui să se reunească în camera de consiliu, dar persoana privată de libertate şi reprezentanţii acesteia nu ar avea voie să fie de faţă ori să primească vreo informaţie detaliată. Asta ar necesita o modificare fundamentală şi indezirabilă, la nivelul Regatului Unit, a legislaţiei şi procedurii în baza cărora o persoană privată de libertate are dreptul să fie reprezentată de avocaţii săi în orice procedură desfăşurată înaintea unei instanţe în legătură cu privarea sa de libertate. Dacă li s-ar încredinţa competenţa de a acorda prelungirea privării de libertate, s-ar considera că judecătorii exercită o funcţie mai mult executivă decât judiciară. Nu ar contribui cu nimic la garanţiile împotriva abuzurilor pe care actualul sistem este conceput să le ofere şi ar putea conduce la critici incontestabile la adresa puterii judecătoreşti. În toate aceste împrejurări, Secretarul de stat se afla într-o poziţie mai potrivită pentru a lua asemenea decizii şi a asigura un demers consecvent. De asemenea, fondul oricărei cereri pentru prelungirea privării de libertate a fost cercetat atent de către Secretarul de stat în persoană sau, în cazul indisponibilităţii sale, de către alt angajat din minister (supra, pct. 37).

57. În raportul său, Comisia a citat jurisprudenţa consacrată în sensul că o perioadă de patru zile în cazul unor infracţiuni de drept comun şi de cinci zile în cazuri excepţionale poate fi considerată compatibilă cu cerinţa de celeritate prevăzută la art. 5 § 3 [a se vedea deciziile privind admisibilitatea în cererea nr. 2894/66, X împotriva Ţărilor de Jos, Anuarul convenţiei, vol. 9, p. 568 (1966), precum şi în cererea nr. 4960/71, X împotriva Belgiei, Culegere de decizii, vol. 42, p. 54-55 (1973)]. În opinia Comisiei, dat fiind contextul în care reclamanţii au fost arestaţi şi problemele speciale conexe cercetării infracţiunilor de terorism, o perioadă privativă de libertate puţin mai lungă decât în cazurile normale este justificată. Concluzia Comisiei a fost că cerinţa de celeritate a fost îndeplinită de perioadele de patru zile şi şase ore (domnul McFadden) şi patru zile şi unsprezece ore (domnul Tracey), dar nu şi de perioadele de cinci zile şi unsprezece ore (domnul Brogan) şi de şase zile şi şaisprezece ore şi jumătate (domnul Coyle).

58. Circumstanţa că o persoană privată de libertate nu este inculpată sau trimisă în judecată nu constituie în sine o încălcare a primei părţi a art. 5 § 3. Nu există o încălcare a art. 5 § 3 dacă persoana arestată este pusă în libertate „de îndată”, înainte ca un control judiciar asupra măsurii privative de libertate să fi avut loc (a se vedea de Jong, Baljet şi van den Brink, hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 25, pct. 52). Dacă persoana arestată nu este pusă în libertate „de îndată”, aceasta are dreptul de a fi adusă în termenul cel mai scurt înaintea unui judecător sau a altui magistrat.

Aprecierea celerităţii se face în raport cu obiectul şi scopul art. 5 (supra, pct. 48). Curtea ţine seama de importanţa acestui articol (art. 5) în sistemul convenţiei: articolul consacră un drept fundamental al omului, mai precis apărarea persoanei împotriva ingerinţelor arbitrare ale statului în dreptul său la libertate (a se vedea Bozano, hotărârea din 18 decembrie 1986, seria A nr. 111, p. 23, pct. 54). Controlul judiciar asupra ingerinţelor puterii executive în dreptul persoanei la libertate este o caracteristică esenţială a garanţiei prevăzute la art. 5 § 3, al cărei scop este de a reduce riscul arbitrarului. Controlul judiciar este inerent statului de drept, „unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice [...], care este menţionat expres în preambulul convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Klass şi alţii, seria A nr. 28, p. 25-26, pct. 55, citată anterior) şi „din care se inspiră convenţia în ansamblu” (a se vedea, mutatis mutandis, Engel şi alţii, hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 28, pct. 69).

59. Obligaţia exprimată prin expresia „promptly”, în engleză, şi „aussitôt”, în franceză, este în mod evident diferită de cerinţa mai puţin strictă din partea a doua a alineatului 3 (art. 5 § 3) („reasonable time”/„délai raisonnable”/„termen rezonabil”) şi chiar de cea folosită la alineatul 4 (art. 5 § 4) („speedily”/„à bref délai”/„într-un termen scurt”). Expresia „promptly” apare în versiunea în limba engleză şi la alineatul 2 (art. 5 § 2), unde versiunea în limba franceză foloseşte expresia „dans le plus court délai” („în termenul cel mai scurt”). Aşa cum s-a precizat în hotărârea Irlanda împotriva Regatului Unit (18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 76, pct. 199), expresia „promptly” de la alineatul 3 (art. 5 § 3) poate fi înţeleasă ca având un sens mai larg decât „aussitôt”, care are sensul exact „de îndată”. Confruntată astfel cu versiuni ale aceluiaşi tratat normativ care sunt deopotrivă autentice, dar nu perfect identice, Curtea trebuie să le interpreteze într-un mod care le conciliază pe cât posibil şi este cât mai potrivit pentru atingerea scopului şi realizarea obiectului tratatului (a se vedea, inter alia, hotărârea Sunday Times din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 30, pct. 48, şi art. 33 paragraful 4 din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor).

Folosirea în versiunea franceză a adverbului „aussitôt”, având o conotaţie obligatorie de caracter imediat, confirmă faptul că nivelul de flexibilitate aferent noţiunii de „promptitudine” este limitat, chiar dacă circumstanţele conexe nu pot fi ignorate niciodată în vederea evaluării efectuate în temeiul alineatului 3 (art. 5 § 3). În vreme ce celeritatea se evaluează în fiecare cauză în funcţie de caracteristicile sale speciale (a se vedea hotărârea de Jong, Baljet şi van den Brink, seria A nr. 77, p. 25, pct. 52, citată anterior), semnificaţia care trebuie atribuită acelor caracteristici nu poate fi niciodată de aşa natură încât să aducă atingere esenţei propriu-zise a dreptului garantat prin art. 5 § 3, adică de aşa natură încât să denege efectiv obligaţia statului de a asigura eliberarea de îndată sau înfăţişarea de îndată unei instanţe judecătoreşti.

60. Prezenta cauză vizează în mod exclusiv arestarea şi privarea de libertate, în temeiul unor puteri conferite prin legi speciale, a persoanelor suspectate de participare la acte de terorism în Irlanda de Nord. Normele de drept comun din Irlanda de Nord de aducere a inculpatului înaintea unei instanţe au devenit inaplicabile în mod expres în cazul arestării şi privării de libertate în temeiul art. 12 alin. (6) din Legea din 1984 (supra, pct. 30 şi 32). Nu este necesar să se stabilească, în prezenta speţă, dacă într-o cauză penală de drept comun o anumită perioadă, de exemplu de patru zile, în stare de detenţie în arestul poliţiei sau în detenţie administrativă ar putea fi, în general, compatibilă cu prima parte a alin. 3 de la art. 5 (art. 5 § 3).

Niciunul dintre reclamanţi nu a fost adus înaintea unui judecător sau a altui magistrat pe durata privării sale de libertate. Prin urmare, chestiunea care trebuie soluţionată este aceea dacă, având în vedere caracteristicile speciale invocate de Guvern, punerea în libertate a fiecărui reclamant poate fi considerată a fi fost făcută „de îndată” în sensul art. 5 § 3.

61. Cercetarea unor infracţiuni de terorism ridică fără îndoială probleme speciale autorităţilor, fapt deja menţionat parţial în legătură cu art. 5 § 1 (supra, pct. 53). Curtea ţine seama în mod corespunzător de factorii menţionaţi de Guvern în acest context. Este de asemenea adevărat că, în Irlanda de Nord, transmiterea spre aprobare de către Secretarul de stat a cererilor formulate de poliţie în vederea prelungirii perioadei privative de libertate şi examinarea individuală a fiecărei cereri formulate de poliţie de către o persoană din minister constituie o formă de control executiv (supra, pct. 37). De asemenea, necesitatea menţinerii puterilor speciale a fost monitorizată constant de către Parlament, iar funcţionarea acestora a fost revizuită periodic de către personalităţi independente (supra, pct. 26-29). Curtea admite că, sub rezerva existenţei unor garanţii corespunzătoare, contextul terorismului din Irlanda de Nord are efectul prelungirii perioadei în care autorităţile au dreptul, fără să încalce art. 5 § 3, de a priva de libertate o persoană suspectată de săvârşirea unor grave infracţiuni de terorism, înainte de a o aduce înaintea unui judecător sau a altui magistrat.

Dificultatea, subliniată de Guvern, de a supune controlului judiciar o decizie de a aresta şi a priva de libertate o persoană suspectată de terorism poate influenţa modalităţile de aplicare a art. 5 § 3, de exemplu impunând precauţii procedurale adaptate naturii infracţiunilor prezumate. Totuşi, aceste probleme nu pot justifica, în temeiul art. 5 § 3, renunţarea completă la un astfel de control exercitat cu celeritate.

62. Conform celor indicate mai sus (pct. 59), sfera flexibilităţii la interpretarea şi aplicarea noţiunii „de îndată” este foarte restrânsă. În opinia Curţii, chiar şi perioada cea mai scurtă dintre cele patru perioade în litigiu, de patru zile şi şase ore petrecute de domnul McFadden în stare de arest (supra, pct. 18), depăşeşte limitele de timp stricte admise de prima parte a art. 5 § 3. Sensul clar al expresiei „de îndată” ar fi extins de o manieră inacceptabilă dacă s-ar acorda o asemenea importanţă caracteristicilor speciale ale cauzei pentru a justifica o perioadă de privare de libertate atât de mare în absenţa înfăţişării înaintea unui judecător sau a altui magistrat. O interpretare în acest sens ar însemna pentru art. 5 § 3 o reducere gravă a garanţiei procedurale în detrimentul persoanei şi ar avea consecinţe care aduc atingere însuşi fondului dreptului apărat prin această dispoziţie. Prin urmare, Curtea trebuie să concluzioneze că niciunul dintre reclamanţi nu a fost adus „de îndată” înaintea unui judecător sau a altui magistrat şi nici nu a fost pus în libertate „în termenul cel mai scurt” după arestarea sa. Faptul incontestabil că arestarea şi privarea de libertate a reclamanţilor au fost inspirate de scopul legitim al protejării comunităţii în ansamblu împotriva terorismului nu este, de sine stătător, suficient pentru a garanta respectarea cerinţelor specifice prevăzute la art. 5 § 3.

În consecinţă, a fost încălcat art. 5 § 3 în cazul fiecărui reclamant în parte.

 

V. Pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din convenţie

 

63. Reclamanţii au susţinut că, întrucât art. 5 nu a fost încorporat în dreptul britanic, nu era posibil un control efectiv asupra legalităţii privării lor de libertate, aşa cum prevedea alin. 4 de la art. 5 (art. 5 § 4). Art. 5 § 4 prevede următoarele:

 

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

 

64. În prezenta cauză, reclamanţii aveau la dispoziţie acţiunea habeas corpus, însă au ales să nu recurgă la aceasta. Acţiunea respectivă ar fi determinat verificarea legalităţii arestării şi privării lor de libertate în temeiul Legii din 1984 şi a principiilor aplicabile dezvoltate în jurisprudenţă (supra, pct. 39-40).

Comisia a constatat că cerinţele de la art. 5 § 4 au fost întrunite, din moment ce controlul efectuat în Irlanda de Nord ar fi inclus aspectul procedural şi fondul privării lor de libertate, în raport cu convenţia. Guvernul a adoptat aceeaşi motivare.

65. Conform jurisprudenţei consacrate a Curţii, conceptul „legalitate” de la alin. 4 (art. 5 § 4) are acelaşi sens ca la alin. 1 (art. 5 § 1) (a se vedea în special hotărârea Ashingdane din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 23, pct. 52); iar „caracterul legal” al unei „arestări” sau „privări de libertate” trebuie stabilit prin prisma nu numai a dreptului intern, ci şi a textului convenţiei, a principiilor generale pe care aceasta le consacră şi a scopului restricţiilor admise de art. 5 § 1 (a se vedea în special hotărârea Weeks, seria A nr. 114, p. 28, pct. 57). În baza art. 5 § 4, o persoană arestată sau privată de libertate are dreptul la examinarea condiţiilor procedurale şi materiale care sunt esenţiale „legalităţii”, în sensul convenţiei, a privării sale de libertate. Asta înseamnă că, în prezenta cauză, reclamanţii ar fi trebuit să aibă la dispoziţie o procedură care să permită instanţei competente să examineze nu numai respectarea cerinţelor procedurale prevăzute la art. 12 din Legea din 1984, dar şi temeinicia suspiciunii pe care se bazează arestarea şi legitimitatea scopului urmărit prin arestare şi ulterior prin privarea de libertate.

Aşa cum demonstrează jurisprudenţa relevantă, în special hotărârile Van Hout şi Lynch (supra, pct. 40), aceste condiţii sunt îndeplinite în practica instanţelor din Irlanda de Nord în legătură cu acţiunea habeas corpus.

În concluzie, nu a fost încălcat art. 5 § 4.

 

VI. Pretinsa încălcare a art. 5 § 5 din convenţie

 

66. Reclamanţii invocă totodată o încălcare a art. 5 § 5, care prevede:

 

„Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”

 

În Regatul Unit, se poate pretinde o despăgubire pentru privarea de libertate în mod nelegal în cazul încălcării legislaţiei interne (supra, pct. 41 referitor la false imprisonment). Întrucât art. 5 nu este considerat a face parte integrantă din dreptul intern al Regatului Unit, încălcarea uneia din dispoziţiile sale nu dă dreptul la introducerea unei acţiuni pentru acordarea de daune-interese, neconstituind totodată o încălcare a dreptului britanic.

Guvernul a susţinut, printre altele, că scopul art. 5 este de a garanta victimei unei arestări sau privări de libertate „nelegale” un drept la reparaţii. În această privinţă, Guvernul a mai susţinut că termenul „legal” în sensul diverselor alineate ale art. 5 trebuie interpretat ca făcând în esenţă trimitere la legislaţia internă şi, în plus, ca excluzând orice element de natură arbitrară. Acesta a concluzionat că, chiar şi în cazul constatării unei încălcări a oricăruia dintre cele patru alineate, nu există nicio încălcare a alin. 5 deoarece privarea de libertate a reclamanţilor a fost legală în temeiul legislaţiei Irlandei de Nord, şi nu nelegală.

67. Curtea, precum Comisia, consideră că o interpretare atât de restrictivă este incompatibilă cu formularea art. 5 § 5, care se referă la orice arestare sau privare de libertate „contrară dispoziţiilor acestui articol”.

În prezenta cauză, reclamanţii au fost arestaţi şi privaţi de libertate în mod legal sub aspectul dreptului intern, dar contrar art. 5 § 3. Această încălcare nu ar putea da naştere în beneficiul victimelor - fie anterior, fie ulterior prezentei hotărâri a Curţii Europene - unui drept la despăgubire în faţa instanţelor interne; acest fapt nu a fost contestat de Guvern.

În consecinţă, a fost încălcat de asemenea alin. 5 (art. 5 § 5) în cazul fiecărui reclamant în parte. Această constatare nu aduce atingere competenţei Curţii conform art. 50 în materie de acordare a unei reparaţii echitabile (a se vedea hotărârea Neumeister din 7 mai 1974, seria A nr. 17, p. 13, pct. 30).

 

VII. Pretinsa încălcare a art. 13 din convenţie

 

68. Reclamanţii au susţinut în faţa Comisiei că în Irlanda de Nord nu beneficiau de un recurs efectiv în raport cu capetele lor de cerere întemeiate pe art. 5 şi că, în consecinţă, a fost încălcat şi art. 13, care prevede următoarele:             

 

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

 

Având în vedere constatarea că, în prezenta cauză, nu a fost încălcat alin. 4 (art. 5 § 4), Curtea nu consideră necesar să verifice dacă cerinţele mai puţin stricte ale art. 13 au fost respectate, mai ales că reclamanţii nu au formulat acest capăt de cerere în faţa Curţii (a se vedea, printre altele, hotărârea Bouamar din 29 februarie 1988, seria A nr. 129, p. 25, pct. 65).

 

VIII. Aplicarea art. 50

 

69. Conform art. 50,

 

„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din [...] convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă.”

 

70. Reclamanţii, dintre care trei au beneficiat de asistenţă judiciară în faţa Comisiei şi a Curţii, nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată; aceasta nu este una dintre chestiunile pe care Curtea trebuie să le examineze din oficiu (a se vedea, cu titlu de cea mai recentă hotărâre, hotărârea Bouamar, ibid., p. 26, pct. 68, citată anterior).

71. Pe de altă parte, reclamanţii au susţinut că, „dat fiind că încălcările au fost conştiente şi flagrante, ar fi indicată [...] acordarea unor reparaţii exemplare sau în cuantum ridicat”. Aceştia au sugerat că reparaţia ar trebui calculată la un nivel de circa 2 000 £ (două mii de lire sterline) pentru fiecare oră de privare de libertate în mod nelegal.

Guvernul a solicitat Curţii să amâne pronunţarea unei soluţii asupra acestei chestiuni.

În circumstanţele cauzei, Curtea consideră prematur să se pronunţe asupra aplicării art. 50 în ceea ce priveşte cererea de despăgubire pentru prejudiciul suferit. Prin urmare, este necesar să se amâne această chestiune şi să se stabilească procedura ulterioară, ţinând seama de posibilitatea unui acord între statul pârât şi reclamanţi (art. 53 § 1 şi 4 din regulament).

 

Pentru aceste motive, Curtea

 

1. Hotărăşte, cu 16 voturi la 3, că nu a fost încălcat art. 5 § 1;

 

2. Hotărăşte, cu 12 voturi la 7, că a fost încălcat art. 5 § 3 în cazul fiecăruia dintre cei patru reclamanţi;

 

3. Hotărăşte, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 5 § 4;

 

4. Hotărăşte, cu 13 voturi la 6, că a fost încălcat art. 5 § 5 în cazul fiecăruia dintre cei patru reclamanţi;

 

5. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesară examinarea cauzei din perspectiva art. 13;

 

6. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesară examinarea aplicării art. 50 în legătură cu rambursarea cheltuielilor de judecată;

 

7. Hotărăşte, în unanimitate, că este prematur să se pronunţe asupra aplicării art. 50 în ceea ce priveşte repararea prejudiciului suferit;

în consecinţă,

a) amână pronunţarea în această privinţă;

b) solicită Guvernului să prezinte, în următoarele 3 luni, observaţii scrise în această privinţă şi, în special, să notifice Curţii orice acord survenit între acesta şi reclamanţi;

c) amână procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui Curţii competenţa stabilirii acesteia, dacă este necesar.

 

Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică în clădirea Curţii Europene a Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 29 noiembrie 1988.

 

Rolv RYSSDAL

Preşedinte

 

Marc-André EISSEN

Grefier

 

În conformitate cu art. 51 § 2 din convenţie şi cu art. 52 § 2 din Regulamentul Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:

- opinia separată comună a domnului Thór Vilhjálmsson, a doamnei Bindschedler-Robert, a domnului Gölcüklü, a domnului Matscher şi a domnului Valticos;

- opinia parţial separată a domnului Pinheiro Farinha;

- opinia separată a domnilor Walsh şi Carrillo Salcedo cu privire la art. 5 § 1 lit. c);

- opinia parţial separată a lui Sir Vincent Evans;

- opinia concordantă a domnului De Meyer;

- opinia separată a domnului Martens.

 

R.R.

M.-A.E.

 

 

Opinia separată comună a doamnei judecător Bindschedler-Robert şi a domnilor judecători Thór Vilhjálmsson, Gölcüklü, Matscher şi Valticos

 

(Traducere)

 

1. Chestiunea aplicării în prezenta cauză a art. 5 § 3 este complexă deoarece ridică o problemă de interpretare juridică – aspect deja tranşat în cauze anterioare - şi opune drepturi şi interese diferite. Nu putem împărtăşi opinia majorităţii Curţii cu privire la modul în care ar trebui soluţionată această chestiune.

În ceea ce priveşte problema de interpretare juridică, în primul rând este evident că atât Curtea, cât şi Comisia, în mai multe cauze anterioare, au considerat că dispoziţia conform căreia „orice persoană arestată sau deţinută [...] trebuie adusă de îndată [„aussitôt” în franceză, „promptly” în engleză] înaintea unui judecător [...]” nu înseamnă, având în vedere expresia engleză folosită şi contextul general, că această măsură trebuie să fie imediată şi instantanee, ci că trebuie luată cât mai repede posibil în funcţie de loc, de timp şi de circumstanţele fiecărei cauze. Guvernelor le este lăsată o oarecare libertate de acţiune – de altfel, limitată în cazul de faţă - sub rezerva controlului efectuat de organele convenţiei.

Problema este aceea de a se stabili câtă libertate de acţiune este permisă. Evident, perioada de timp acceptabilă nu poate fi identică în toate cazurile şi ar fi artificială stabilirea unei limite aritmetice valabile pentru toate situaţiile. În mai multe rânduri, Curtea a apreciat că este imposibilă transpunerea conceptului „termen rezonabil” într-un număr fix de zile, săptămâni etc. (a se vedea hotărârea Stögmüller din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9). Aşadar, în fiecare situaţie, se pune problema aprecierii, care depinde de circumstanţele specifice cauzei examinate.

În cauze anterioare, Comisia a considerat că o perioadă privativă de libertate de patru zile respectă, în cazul infracţiunilor de drept comun, cerinţa prevăzută la art. 5 § 3 şi a fost acceptată, de asemenea, o perioadă de cinci zile într-un caz excepţional, în care persoana privată de libertate a trebuit spitalizată. În schimb, atât Curtea, cât şi Comisia, au considerat incompatibile cu această dispoziţie diverse cazuri, referitoare în special la Suedia şi Ţările de Jos, în care perioadele privative de libertate anterioare aducerii persoanelor înaintea unui judecător sau a altui magistrat au variat de la şapte la cincisprezece zile.

În prezenta cauză, este vorba despre o situaţie al cărei caracter excepţional nu poate fi contestat. Terorismul din Irlanda de Nord a luat proporţii dramatice, peste 2 000 de persoane căzându-i victime şi pierzându-şi viaţa în urma unor acţiuni de acest tip. Natura şi organizarea terorismului, teama pe care o inspiră şi caracterul secret specific acestuia îngreunează, ţinând seama şi de procedura penală aplicabilă (care nu are în vedere intervenţia rapidă a unui judecător de instrucţie), aducerea cu promptitudine a persoanelor private de libertate în faţa unei instanţe. Pe de altă parte, nu pot fi acceptate situaţiile de privare de libertate prelungită, care ar încălca drepturile persoanelor private de libertate şi pe care, de altfel, le interzice în mod expres art. 5 § 3 din convenţie, care constituie o dispoziţie fundamentală pentru apărarea libertăţii persoanei.

Prin urmare, este necesar să se pondereze cu atenţie, pe de o parte, drepturile persoanelor private de libertate, iar pe de altă parte, drepturile populaţiei în ansamblu care este grav ameninţată de activităţile teroriste.

În cazul de faţă, cei patru reclamanţi au fost privaţi de libertate fără a fi aduşi înaintea unei autorităţi judiciare pentru o perioadă variind, după caz, de la patru zile şi şase ore până la şase  zile şi şaisprezece ore şi jumătate.

În opinia noastră, nu se poate face deosebire în funcţie de fiecare caz în parte deoarece toate patru se încadrează în aceeaşi categorie şi nu diferă în mod considerabil din punctul de vedere al duratei.

Având în vedere situaţia excepţională din Irlanda de Nord, care a fost menţionată mai sus, opinăm că, în fond, dacă un termen de patru zile a fost acceptat în cazul unor situaţii normale, ar fi rezonabil să se considere acceptabile termenele indicate anterior, care sunt toate mai scurte de o săptămână. O astfel de poziţie se încadrează în jurisprudenţa anterioară şi se justifică prin condiţiile cu totul excepţionale care există în Irlanda de Nord.

Considerând aşadar că în prezenta cauză nu a fost încălcat art. 5 § 3, ţinem să subliniem că această poziţie nu poate fi menţinută decât în măsura în care în ţară predomină asemenea condiţii excepţionale şi că autorităţile ar trebui să supravegheze îndeaproape situaţia pentru a reveni la practici de drept comun de îndată ce vor prevala condiţii mai normale, mai mult chiar că, până atunci, ar trebui făcut un efort pentru a reduce pe cât posibil perioada privativă de libertate premergătoare aducerii persoanei înaintea unui judecător.

2. De asemenea, nu putem fi de acord cu majoritatea Curţii nici în privinţa constatării încălcării art. 5 § 5. Pe de o parte, întrucât considerăm că nu a fost încălcat art. 5 § 3, nu se pune problema reparaţiilor. Pe de altă parte, stabilirea sferei de aplicare exacte a art. 5 § 5 şi a condiţiilor în care privarea de libertate considerată nelegală poate da naştere unui drept la despăgubire ridică probleme dificile şi nu considerăm indicat să le discutăm în acest stadiu.

 

Opinia parţial separată a domnului judecător Pinheiro Farinha

 

(Traducere)

 

1. În opinia mea, a fost încălcat şi art. 5 § 1 din convenţie din următoarele motive.

2. „[...] Curtea a subliniat rolul esenţial al jurisdicţiei internaţionale şi necesitatea unei interpretări restrictive a limitelor libertăţii personale ţinând seama de importanţa extraordinară a dreptului garantat, esenţial pentru libertatea şi demnitatea fiinţei umane” (Louis-Edmond Pettiti, prefaţă la cartea lui Vincent Berger, Jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme).

3. O „persoană în privinţa căreia există motive întemeiate pentru a considera necesară împiedicarea ei de la săvârşirea unei infracţiuni” nu poate fi arestată sau privată de libertate decât „în vederea aducerii sale înaintea autorităţii judiciare competente” (a se vedea hotărârea Lawless din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 51-52, pct. 14). Cu toate acestea, reclamanţii au fost privaţi de libertate în scopul anchetei, pentru strângerea probelor, nu „în vederea aducerii [lor] înaintea autorităţii judiciare competente”.

4. Aducerea persoanelor private de libertate înaintea autorităţii judiciare competente are drept scop controlul legalităţii privării de libertate; se impune evaluarea măsurii în care suspiciunile agenţilor de poliţie sunt întemeiate.

Nu opinez a fi conform convenţiei faptul că un agent de poliţie arestează o persoană despre care are motive verosimile să suspecteze că este sau a fost implicată în comiterea, pregătirea sau instigarea la acte de terorism şi că poliţia nu este obligată să se justifice în faţa autorităţii judiciare în vederea verificării existenţei unor „motive verosimile de a [o] suspecta”.

 

Opinia separată a domnilor judecători Walsh şi Carrillo Salcedo cu privire la art. 5 § 1 lit. c)

 

Opinăm că art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu acordă statelor nicio marjă de apreciere. Dacă noţiunea de marjă de apreciere ar fi înţeleasă prin prisma art. 5, s-ar schimba natura de ansamblu a acestei dispoziţii de importanţă majoră, care ar deveni astfel subordonată deciziilor executivului.

O arestare efectuată în temeiul art. 12 din Legea din 1984 privind prevenirea terorismului, astfel cum a fost modificată şi completată ulterior prin diversele acte normative menţionate în prezenta cauză, şi privarea de libertate în temeiul acesteia nu impun în niciun moment inculparea persoanei arestate. În consecinţă, acest tip de arestare şi privare de libertate

„nu este în mod obligatoriu [...] prima etapă dintr-o procedură penală împotriva unui suspect pe baza unei acuzaţii care determină o anchetă judiciară” (a se vedea hotărârea Lordului Lowry, Lord Chief Justice, în cauza ex parte Lynch, menţionată la pct. 36 din hotărârea Curţii).

Singura condiţie necesară este ca autoritatea care efectuează arestarea să aibă o suspiciune întemeiată că persoana arestată este sau a fost implicată în

„acte de terorism în legătură cu situaţia din Irlanda de Nord” (a se vedea pct. 30 din hotărârea Curţii).

Deşi, în fapt, nu există o astfel de infracţiune de „terorism” (concept definit la pct. 31 din hotărârea Curţii), legea nu impune ca persoana privată de libertate să fie informată asupra oricărei infracţiuni concrete de care este suspectată; legea nu prevede nici că interogarea persoanei trebuie axată pe infracţiunile de care poate fi suspectată. De fapt, interogatoriul persoanei poate fi limitat exclusiv la fapte de care sunt suspectate alte persoane. Cu cât o persoană este privată de libertate mai mult timp, cu atât mai probabil este să mărturisească ceva. În opinia noastră, art. 5 nu permite arestarea şi privarea de libertate a persoanelor în vederea interogării în speranţa că se va descoperi ceva în cursul interogatoriului care ar justifica inculparea acestora.

În opinia noastră, arestările invocate în prezenta cauză au fost efectuate în vederea interogării într-un moment în care nu exista niciun mijloc de probă pentru inculpare. Nu s-a găsit nicio probă în acest sens şi persoanele în cauză au fost puse în libertate. Circumstanţa că legislaţia în cauză este folosită în acest scop este dovedită pe larg de faptul că, din 1974, 15 173 de persoane au fost arestate şi private de libertate în Regatul Unit în baza legislaţiei şi că totuşi mai puţin de 25 % dintre acestea, adică 3 342, au fost inculpate pentru infracţiuni descoperite în cursul interogatoriului, unele dintre acestea fiind infracţiuni fără nicio legătură cu motivul iniţial al arestării şi privării de libertate. Mult mai puţine dintre acestea au fost condamnate pentru vreo infracţiune de natură teroristă.

Convenţia consacră prezumţia de nevinovăţie şi, aşadar, unul dintre drepturile omului cât se poate de fundamentale: apărarea persoanei împotriva ingerinţei arbitrare a statului în dreptul său la libertate. Circumstanţele arestării şi privării de libertate în prezentele cauze nu erau compatibile cu acest drept; opinăm aşadar că a fost încălcat art. 5 § 1.

Faptul incontestabil că arestarea reclamanţilor a fost inspirată de scopul legitim al protejării comunităţii în ansamblu împotriva terorismului nu este, după părerea noastră, suficient pentru a garanta respectarea cerinţelor prevăzute la art. 5 § 1. Respectarea dispoziţiei impune ca arestarea să aibă drept scop aducerea persoanei arestate înaintea autorităţii judiciare competente deoarece există motive verosimile de a o bănui că a săvârşit o anumită infracţiune sau mai multe. Convenţia nu autorizează arestarea în vederea interogării în speranţa strângerii unor informaţii suficiente pentru a motiva inculparea.

 

Opinia parţial separată a judecătorului Sir Vincent Evans

 

1. Sunt de acord cu hotărârea Curţii că, în prezenta cauză, nu a fost încălcat art. 5 § 1 sau art. 5 § 4 şi, de asemenea, că nu este necesară examinarea cauzei din perspectiva art. 13. Cu toate acestea, nu pot fi de acord cu majoritatea colegilor mei că a fost încălcat art. 5 § 3 şi 5.

2. Aplicarea în prezenta cauză a art. 5 § 3 depinde de sensul care ar trebui dat expresiei „de îndată” în contextul cerinţei conform căreia „[o]rice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”. Art. 12 din Legea din 1984 privind prevenirea terorismului (dispoziţii temporare) permite privarea de libertate a unei persoane suspectate, din motive verosimile, de participare la acte de terorism pentru o perioadă de maxim şapte zile, sub rezerva obţinerii unei aprobări din partea Secretarului de stat după 48 de ore, înainte de a fi eliberată sau adusă înaintea instanţei. Întrebarea este dacă privarea de libertate a reclamanţilor pe durate cuprinse între patru zile şi şase ore şi şase zile şi şaisprezece ore şi jumătate în temeiul dispoziţiilor articolului respectiv, fără a fi aduşi înaintea unei instanţe, a fost compatibilă cu art. 5 § 3.

3. În mai multe cauze, Curtea a recunoscut deja că, în contextul art. 5 § 3, termenul „de îndată” nu poate însemna „imediat”. Astfel, în cauza de Jong, Baljet şi van den Brink, Curtea s-a pronunţat: „[...] promptitudinea [...] trebuie apreciată în fiecare situaţie în parte în funcţie de circumstanţele cauzei” (hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 25, pct. 52). În cauza respectivă, Curtea a constatat că „în acele circumstanţe specifice, chiar şi având în vedere exigenţele vieţii militare şi justiţiei militare”, intervale de şase, şapte şi unsprezece zile nu pot fi considerate compatibile cu sensul necesar expresiei „de îndată” (ibid.). Însă implicaţia evidentă a acestei constatări este aceea că, în opinia Curţii, era compatibilă cu utilizarea expresiei „de îndată” („promptly” în engleză şi „aussitôt” în franceză) şi cu obiectul şi scopul alin. 3 (art. 5 § 3) pentru a permite o oarecare flexibilitate - însă categoric nu fără limite - în raport cu circumstanţele în care persoanele în cauză au fost private de libertate.

La rândul său, Comisia a considerat timp de peste douăzeci de ani că, în cazuri obişnuite, o perioadă de până la patru zile înainte de aducerea persoanei private de libertate în faţa unui judecător este compatibilă cu cerinţa de celeritate şi că o perioadă puţin mai lungă se justifică în anumite circumstanţe. Curtea nu a pus la îndoială până acum opinia Comisiei asupra acestor aspecte. Ba mai mult, hotărârile Curţii în cauza de Jong, Baljet şi van den Brink precum şi în alte cauze au tins să o confirme implicit.

De asemenea, Curtea a recunoscut în mod constant că trebuie lăsată statelor o „marjă de apreciere” atunci când evaluează compatibilitatea legilor şi practicilor interne cu cerinţele convenţiei şi că un aspect inerent convenţiei în ansamblu este căutarea unui just echilibru între cerinţele interesului general al populaţiei şi protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei. În cauza Klass, Curtea a fost de acord cu Comisia că „un compromis între cerinţele apărării societăţii democratice şi a drepturilor persoanei este inerent sistemului convenţiei” (hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 28, pct. 59).

În opinia mea, jurisprudenţa stabilită până acum constituie o interpretare rezonabilă a art. 5 § 3, în special a expresiei „de îndată” („promptly”).

4. Necesitatea evaluării chestiunii promptitudinii în funcţie de caracteristicile speciale ale cauzei şi a realizării echilibrului potrivit între diversele drepturi şi interese implicate sunt considerente care, în mod sigur, sunt relevante în circumstanţele speciale ale situaţiei din Irlanda de Nord, unde peste 30 000 de persoane au fost ucise, mutilate sau rănite ca urmare directă a activităţii teroriste din ultimii douăzeci de ani. Echilibrul care trebuie urmărit la aplicarea convenţiei în această situaţie este cel între, pe de o parte, interesele comunităţii şi ale persoanelor simple şi oneste, care sunt adesea victimele terorismului, iar pe de altă parte, drepturile persoanelor suspectate din motive verosimile că aparţin sau sprijină o organizaţie teroristă interzisă ori că sunt în vreun fel implicate în comiterea, pregătirea sau instigarea la acte de terorism.

Factorii speciali invocaţi de Guvern pentru a justifica puterile excepţionale în materie de privare de libertate în cazurile prevăzute de art. 12 din Legea din 1984 sunt rezumate la pct. 56 din hotărârea Curţii. Printre aceştia se numără greutăţile întâmpinate de forţele de securitate la strângerea unor probe care sunt atât admisibile, cât şi utile, dat fiind că teroriştii au făcut pregătire în tehnici de rezistenţă la interogatoriu, natura foarte delicată a informaţiilor pe care se bazează suspiciunea în multe asemenea cazuri - care împiedică prezentarea lor în instanţă în prezenţa persoanei private de libertate sau a reprezentantului acesteia, precum şi timpul suplimentar necesar pentru verificarea şi coroborarea probelor şi pentru colaborarea cu alte forţe de securitate. Necesitatea puterilor speciale prevăzute la art. 12, necesitate generată de aceşti factori, este susţinută de statisticile citate la acelaşi punct din hotărâre - că în 1987, de exemplu, dintre 83 de persoane private de libertate mai mult de cinci zile, 39 au fost inculpate în timpul perioadei prelungite pentru săvârşirea de grave infracţiuni de terorism.

Vicontele Colville a admis, în capitolul 12 din Raportul din 1987 privind aplicarea Legii din 1984, că nu există niciun motiv tehnic ca decizia de aprobare a prelungirii privării de libertate a unei persoane peste 48 de ore să nu fie luată de un judecător al Înalte Curţi în locul Secretarului de stat, dar a ajuns la concluzia că o asemenea modificare ar fi greşită. Acesta a precizat că deciziile respective ar trebui luate de un judecător în camera de consiliu, fără ca persoana privată de libertate să fie reprezentată efectiv, şi că este de părere că modificarea nu ar contribui cu nimic la apărarea libertăţilor civile, ci ar conduce la critici incontestabile la adresa puterii judecătoreşti. Aceste considerente erau la fel de pertinente în 1984, când au fost privaţi de libertate reclamanţii [a se vedea, de exemplu, raportul din 1983 al lordului Jellico referitor la funcţionarea Legii din 1976 privind prevenirea terorismului (dispoziţii temporare), pct. 70]. Consider că sunt credibile şi că susţin opinia potrivit căreia dispoziţiile relevante ale art. 12 din Legea din 1984 chiar fac posibilă realizarea unui just echilibru între interesele comunităţii şi drepturile persoanelor private de libertate în temeiul acesteia.

La pct. 61 din hotărârea sa, Curtea ia act de factorii invocaţi de Guvern şi nu îi contestă, recunoscând problemele deosebite pe care anchetarea infracţiunilor de terorism le ridică pentru autorităţile statului. Curtea acceptă, de asemenea, faptul că problemele ridicate la exercitarea controlului judecătoresc asupra deciziilor privind arestarea şi privarea de libertate a persoanelor suspectate de terorism pot necesita „precauţii procedurale corespunzătoare”. Majoritatea judecătorilor Curţii au considerat necesar să interpreteze expresia „de îndată” ca făcând realmente incompatibilă cu art. 5 § 3 orice perioadă privativă de libertate în temeiul art. 12 din Legea din 1984 care depăşeşte cele patru zile considerate, cel puţin de către Comisie, a fi acceptabilă în cazurile normale. Opinez Opinez că, dat fiind că noţiunea de promptitudine în contextul art. 5 § 3 trebuie aplicată cu o marjă de flexibilitate, aceasta constituie o interpretare în mod neîntemeiat restrictivă care nu ia suficient în considerare factorii speciali aflaţi la baza dispoziţiilor art. 12. Concluzionez că dispoziţiile respective sunt justificate de necesitatea de a asigura un just echilibru în acea situaţie şi că sunt concordante cu ceea ce trebuie să constituie totodată obiectivul urmărit de convenţie - acela de a apăra drepturile omului împotriva cruzimii persistente a terorismului din Irlanda de Nord.

5. Din aceste motive, nu consider că puterea conferită prin art. 12 din Legea din 1984 de a priva de libertate o persoană pentru o perioadă de până la şapte zile fără a o aduce înaintea unei instanţe este incompatibilă în sine cu art. 5 § 3. În ceea ce priveşte exercitarea acestei puteri în cele patru cauze pendinte în faţa Curţii, nu există niciun motiv de îndoială că fiecare dintre reclamanţi a fost privat de libertate în mod corect, în conformitate cu art. 12, şi că, în consecinţă, în opinia mea, nu a fost încălcat art. 5 § 3 în niciunul dintre aceste cazuri.

6. Rezultă că, în opinia mea, nu a fost încălcat nici art. 5 § 5.

 

Opinia concordantă a domnului judecător De Meyer

 

Deşi sunt pe deplin de acord cu soluţia în prezenta cauză, aş remarca, în legătură cu dictonul de la pct. 48, că prezenta cauză nu ridică în realitate problema „apărării instituţiilor democraţiei”, ci priveşte mai degrabă o problemă de coexistenţă civilă în cadrul unei societăţi profund afectate de antagonismele naţionale şi religioase.

 

Opinia separată a domnului judecător Martens

 

I. Observaţii preliminare

 

1. Nu pot fi de acord cu opinia majorităţii judecătorilor că, în prezenta cauză, Regatul Unit şi-a încălcat obligaţiile prevăzute la art. 5 § 3 din convenţie.

Am un oarecare regret faţă de această situaţie deoarece, fiind chemat la Curte de puţin timp, nu îmi doresc să fiu în dezacord cu atât de mulţi dintre confraţii mei cu mai multă experienţă.

2. Regret cu atât mai mult cu cât, în general, am convingerea că autoritatea Curţii ar spori dacă dreptul la exprimarea unei opinii separate ar fi folosit cu mai multă reţinere. Mai mult, în acest caz special, sunt în mare măsură de acord cu opiniile majorităţii. Şi eu apreciez că: (1) prezenta cauză nu poate fi soluţionată fără a ţine seama de legătura pe care o are cu terorismul (pct. 48 din hotărârea Curţii); (2) este acceptabilă luarea acestui factor în considerare, deşi art. 15 din convenţie nu se aplică; (3) „              [c]ontrolul judecătoresc asupra ingerinţelor puterii executive în dreptul persoanei la libertate este o caracteristică esenţială a garanţiei prevăzute la art. 5 § 3” (pct. 58 din hotărârea Curţii).

Faptul că am ajuns totuşi la o concluzie diferită se datorează, cred eu, divergenţei de opinii faţă de: în primul rând, ponderea care trebuie acordată terorismului, sau mai bine zis libertăţii lăsate guvernelor pentru a combate acest flagel ca şi altele din epoca noastră, mai ales când în joc se află dreptul persoanei la libertate; în al doilea rând, ponderea care trebuie acordată textului convenţiei.

3. Aşa cum, în mod corect, Curtea reaminteşte la pct. 48 din hotărâre, terorismul este un aspect al vieţii moderne, care a ajuns la amploarea şi intensitatea actuală la scurt timp după redactarea convenţiei. Terorismul - în special terorismul la scara celui care afectează Irlanda de Nord - este însăşi negarea principiilor pe care le reprezintă convenţia şi ar trebui combătut, în consecinţă, cât de poate de intens. Pare evident că, pentru a suprima terorismul, executivul are nevoie de puteri extraordinare, după cum pare la fel de evident că guvernele ar trebui să aibă în mare măsură libertatea de a opta pentru metodele şi mijloacele pe care le consideră cele mai eficace pentru combaterea terorismului. Desigur, în contextul combaterii terorismului statele semnatare ale convenţiei sunt obligate să respecte drepturile şi libertăţile garantate oricărei persoane prin convenţie. Subscriu la această idee şi sunt conştient de pericolul luării unor măsuri care, aşa cum s-a exprimat Curtea, pot submina sau distruge chiar democraţia sub pretextul apărării ei (a se vedea Klass şi alţii, hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 23, pct. 49). Consider însă că nu trebuie exagerat acest pericol - mai ales în cazul statelor cu o tradiţie democratică îndelungată şi stabilă - şi nu ar trebui să se ajungă la a pune în frâu excesiv de mult autorităţile naţionale, căci astfel ar avea prea mult de câştigat cei care nu ezită să impieteze asupra drepturilor şi libertăţilor altora.

4. Este de la sine înţeles că unei persoane suspectate, din motive întemeiate, de participare la acte de terorism ar trebui să i se respecte dreptul de a nu fi supusă torturii sau unor tratamente inumane ori degradante. Dar mi se pare legitimă întrebarea dacă aceasta nu poate fi privată de libertate, până la aducerea sa înaintea unui judecător, o perioadă mai mare de timp decât cea admisă în legislaţia penală de drept comun. În acest context, consider că afirmaţia Curţii, în partea a doua a pct. 58 din hotărâre, că art. 5 „consacră unul dintre drepturile omului cât se poate de fundamentale” supraestimează oarecum importanţa acestei dispoziţii în sistemul convenţiei. Indubitabil, dreptul persoanei la libertate şi securitate este un drept important, dar nu intră în grupul restrâns al drepturilor de la care nu se permite nicio derogare. Asta înseamnă că există o marjă la ponderarea interesului general în cadrul combaterii efective a terorismului în raport cu interesele personale ale celor care sunt arestaţi sub suspiciuni întemeiate privind implicarea în acte de terorism. Căutarea unui just echilibru între interesul general al comunităţii şi interesele persoanei este, aşa cum Curtea a subliniat deja în mod repetat şi cum reiterează în prezenta hotărâre (pct. 48), inerentă convenţiei în ansamblu.

5. Însă Curtea consideră decisiv faptul că textul art. 5 § 3 - în special «simplul sens al expresiei „de îndată”» - nu lasă (aproape) nicio marjă pentru o astfel de ponderare a intereselor (a se vedea pct. 59-62 din hotărâre). Voi explica la pct. 6-13 de mai jos motivele pentru care nu împărtăşesc această opinie. La acest punct, aş dori să prezint pe scurt două motive pentru a considera că este indezirabilă acordarea unei asemenea importanţe textului convenţiei până la excluderea aplicării unui principiu care pare fundamental în acest context şi, în baza jurisprudenţei consacrate a Curţii, este inerent convenţiei în ansamblu.

Primul motiv este acela că formularea convenţiei încă prezintă urmele evidente ale originii acesteia: adeseori textul ei este mai potrivit pentru un manifest decât pentru un tratat internaţional menit să ofere, pe o perioadă considerabilă şi pentru un mare număr de sisteme juridice diferite, soluţii la probleme de drept fundamentale, însă adesea delicate.

Al doilea motiv pentru a nu acorda prea multă importanţă textului convenţiei este acela că, în opinia mea, Curtea ar trebui să îşi păstreze libertatea de a adapta interpretarea convenţiei la evoluţiile condiţiilor sociale şi opiniilor etice. Pentru aceasta sunt necesare metode de interpretare care nu se opresc, prematur, la textul unei dispoziţii.

 

II. Este perioada de şapte zile prevăzută la art. 12 din Legea din 1984 compatibilă cu cerinţa de celeritate?

 

6. În cele ce urmează mă voi concentra pe ceea ce, în opinia mea, reprezintă problema decisivă, anume aceea de a clarifica dacă perioada de şapte zile prevăzută la art. 12 din Legea din 1984 este compatibilă cu art. 5 § 3 şi, în special, cu cerinţa de „celeritate” din dispoziţia respectivă.

7. Cu toate acestea, dat fiind că este pentru prima dată când mi se solicită să îmi exprim opinia asupra unor aspecte legate de interpretarea convenţiei, îmi permit o mică digresiune, care poate servi atât ca explicaţie a modului meu de abordare a chestiunii de mai sus, cât şi ca punct de plecare pentru argumentaţia ulterioară.

Întrucât avem de a face cu o problemă de interpretare a art. 5 din convenţie, ar fi indicat să începem prin a stabili exact angajamentele asumate de înaltele părţi contractante ale convenţiei în temeiul acestui articol (art. 5).

Consider evident că aceste angajamente au două componente:

1) să garanteze că legislaţia naţională proprie este conformă dispoziţiilor acestui articol;

2) să aplice legislaţia respectivă şi să asigure aplicarea legislaţiei respective[1], în conformitate cu aceste dispoziţii.

Consider că aceeaşi este situaţia şi în cazul convenţiei în ansamblu. La prima vedere, din formularea multora dintre dispoziţiile sale pare să reiasă că acestea conţin norme de drept uniforme, dar, după o perioadă de reflecţie, devine clar că, deşi este posibil să îndeplinească în mod excepţional această funcţie, în general funcţia lor este aceea de directive[2]. Directive pentru autorităţile legislative naţionale (în principal legiuitori) pentru a servi ca model legilor, pentru autorităţile executive naţionale pentru a servi ca model de conduită şi pentru Curte pentru a aprecia dacă legile respective şi conduita respectivă sunt în conformitate cu normele stabilite prin convenţie.

Realizez, desigur, că, în mod constant, Curtea a subliniat că, în acţiunile având la origine o cerere individuală, sarcina sa - de regulă[3] - nu este aceea de a examina in abstracto dacă legislaţia statului contractant respectiv este conformă convenţiei, ci doar de a verifica dacă aplicarea legislaţiei respective în cazul reclamantului a încălcat un drept garantat prin convenţie. În susţinerea acestei teorii - aspect reamintit în prezenta hotărâre (pct. 53) – este avansată diferenţa de formulare dintre art. 24 şi 25, însă opinez că baza fundamentală a acesteia o constituie deferenţa judiciară.

Cu toate acestea, consider că, atunci când tratamentul de care se plânge reclamantul este în toate privinţele în conformitate cu una sau mai multe dintre dispoziţiile specifice şi exacte ale legii naţionale, logica, precum şi onestitatea impun ca primul pas pentru a aprecia dacă aplicarea legii respective constituie o încălcare a convenţiei ar trebui să fie acela de a verifica dacă legea respectivă este conformă convenţiei. Dacă la ultima întrebare se răspunde afirmativ, atunci răspunsul la prima întrebare va fi aproape întotdeauna negativ. Dacă însă se constată că legea internă este incompatibilă cu convenţia, este totuşi posibil ca aplicarea acesteia in concreto să nu încalce convenţia.

Prezenta cauză demonstrează această ilustrare. Dacă art. 12 din Legea din 1984 este compatibil cu art. 5 din convenţie, rezultă că arestările in concreto nu au încălcat această dispoziţie; dacă însă Legea din 1984 nu este în conformitate cu convenţia, este totuşi posibil să se considere că arestările (una sau mai multe) in concreto nu au încălcat art. 5.

8. După ce am explicat de ce întrebarea enunţată la pct. 6 de mai sus este decisivă, voi răspunde la aceasta, răspunsul, desigur, depinzând de sensul expresiei „de îndată” („promptly”). Prin urmare, ce înseamnă expresia respectivă în contextul art. 5 § 3?

Cred că se pot oferi două tipuri de răspunsuri la această întrebare, în funcţie de tendinţa, precum în cazul Curţii, de a se opri la formularea acestei dispoziţii, sau de dorinţa de a lua în considerare şi alte modalităţi de interpretare.

9. Să începem însă cu formularea dispoziţiei. La prima lectură a art. 5 § 3, în special versiunea franceză[4], formularea pare să sugereze că o persoană arestată trebuie adusă înaintea unui judecător imediat după arestarea sa. În acest stadiu, devine totuşi evident că nu ne putem limita la interpretarea literală, căci astfel ar rezulta o normă care în mod cert ar fi nefuncţională. Trebuie prezumată posibilitatea unor excepţii. În consecinţă, norma ar trebui să fie aceea că o persoană arestată trebuie adusă înaintea unui judecător imediat, cu excepţia cazurilor în care circumstanţe speciale împiedică acest lucru: dacă în momentul arestării judecătorul nu este disponibil sau dacă există alte motive care împiedică aducerea imediată a persoanei înaintea judecătorului, este permisă o amânare, cu condiţia ca aceasta să nu depăşească strictul necesar în circumstanţele cauzei[5].

10. După o analiză mai amplă, pare foarte puţin probabil ca interpretarea prezentată la punctul precedent să fie cea avută în vedere de persoanele care au elaborat art. 5 § 3. Din cele expuse la pct. 7 de mai sus reiese că aceste persoane au elaborat un fel de normă-etalon pentru verificarea legilor lor naţionale sau, mai precis, pentru verificarea dispoziţiilor naţionale care stabilesc perioada în care o persoană poate fi privată de libertate fără a fi adusă înaintea unui judecător.

Potrivit lui Fawcett, în majoritatea statelor semnatare ale convenţiei, această perioadă „rareori depăşeşte” două zile[6]. Fawcett nu citează nicio sursă pentru această afirmaţie, dar să presupunem, în scopul dezbaterii, că aceasta este corectă. Presupunând în plus, deoarece pare rezonabil, că autorii convenţiei au încercat, pe când elaborau acest paragraf, să enunţe o normă pe care dispoziţiile naţionale sus-menţionate (în forma de la vremea respectivă) să o respecte, nu se poate desprinde decât concluzia că este pur şi simplu imposibil ca expresia „de îndată” („promptly”) să aibă sensul destul de strict menţionat la pct. 5 de mai sus deoarece, conform respectivei interpretări a art. 5 § 3, aproape orice legislaţie naţională ar fi fost incompatibilă cu convenţia de la bun început! Din nou, reiese cu claritate că nu ne putem opri pur şi simplu la interpretarea literală a textului respectiv.

Aceste considerente mă îndreptăţesc să concluzionez că intenţia părţilor la convenţie a fost ca expresia „de îndată” în contextul art. 5 § 3 să aibă un „sens special”[7] şi să fie înţeleasă ca fiind: o perioadă (destul de) scurtă, dar totuşi o perioadă care poate dura câteva zile, urmând a fi stabilită de legile interne ale înaltelor părţi contractante.

Conform acestei interpretări, „de îndată” are drept consecinţă că legiuitorul naţional are o oarecare marjă de apreciere şi are libertatea de a stabili perioada pe care o consideră cea mai potrivită faţă de condiţiile specifice ţării respective, totuşi sub rezerva controlului de ultim grad al organelor convenţiei[8].

Limita acestei marje de apreciere depinde de exactitatea sus-menţionatei afirmaţii a lui Fawcett: dacă la nivel european ar fi stabilită o normă clară de două zile, atunci trei zile s-ar încadra în această marjă, însă patru zile nu s-ar încadra. Îndrăznesc să cred totuşi că, cel puţin în raport cu primele decenii din existenţa convenţiei, afirmaţia respectivă nu era corectă. În primul rând, dacă ar fi fost corectă, atunci Comisia nu avea cum să considere - aşa cum a făcut-o în decizia din 6 octombrie 1966, cererea nr. 2894/66, Anuar, vol. 9, p. 564 - o perioadă de patru zile ca fiind „compatibilă cu tendinţa generală a altor state membre ale Consiliului Europei”. În al doilea rând, Hulsman, în raportul său pentru Congresul privind dreptul penal european, desfăşurat la Bruxelles în noiembrie 1968, a declarat: „[d]urata maximă a privării de libertate care precede controlul judecătoresc a fost stabilită prin lege în majoritatea statelor şi variază de la 24 de ore până la 7 zile”![9] Aceste informaţii confirmă decizia Comisiei din 6 octombrie 1966, citată anterior. Întrucât nu s-a susţinut şi nici măcar nu s-a stabilit că între timp s-a dezvoltat o nouă normă europeană, mai strictă, nu pot să subscriu la critica adusă implicit acestei decizii la pct. 60 din hotărârea Curţii (cu totul altceva faţă de întrebarea dacă, din perspectiva securităţii juridice, este înţeleaptă această critică neaşteptată adusă unei decizii care de-a lungul anilor a fost o cauză pilot în materie).

11. Cele două interpretări posibile ale art. 5 § 3 analizate la pct. 9 şi 10 de mai sus par să se excludă reciproc, în sensul că dacă una este corectă, cealaltă nu poate fi corectă. Opinez, totuşi, că reiese din cele menţionate la pct. 7 că situaţia nu este chiar aşa de simplă.

Interpretarea prezentată la pct. 10 („de îndată” înseamnă o perioadă care poate dura câteva zile, urmând a fi stabilită prin legislaţiile naţionale) concordă cu funcţia de directivă a acestei dispoziţii: în principiu, aceasta este aşadar interpretarea corectă. Însă interpretarea prezentată la pct. 9 poate fi utilă atunci când, după ce s-a stabilit că legea naţională este conformă convenţiei, trebuie să se examineze dacă aplicarea in concreto a legii respective a constituit sau nu o încălcare. Atunci ar putea fi decisiv să se cunoască dacă circumstanţele cauzei justifică aducerea persoanei înaintea unui judecător numai după expirarea perioadei maxime prevăzute de legea respectivă.

Consider că acest argument se coroborează cu deciziile Comisiei şi explică diferenţa sensibilă dintre decizia acesteia din 1972, menţionată la nota (de subsol) 5, şi decizia sa din octombrie 1966, menţionată la pct. 10 de mai sus: în cea dintâi, Comisia s-a preocupat doar de cererea specifică cu care a fost sesizată, în vreme ce, în cea de-a doua, chestiunea prioritară era dacă legea olandeză respecta art. 5 § 3.

Întrucât sunt preocupat în primul rând de cea din urmă chestiune, este interesant de remarcat că în decizia sa din 1966, Comisia a adoptat în mod evident interpretarea descrisă la pct. 10 de mai sus:

 

„În vreme ce [...] Comisia consideră că părţilor contractante li se acordă o anumită marjă de apreciere la interpretarea şi aplicarea cerinţei referitoare la promptitudine prevăzută la art. 3 par. 5 (art. 5 § 3).”

 

Din câte mi-am putut da seama, Curtea nu s-a pronunţat niciodată în mod expres asupra acestei interpretări. Cu toate acestea, se poate dovedi interesant de remarcat că în hotărârea de Jong, Baljet şi van den Brink din 22 mai 1984 (seria A nr. 77, p. 25, pct. 52), Curtea a luat în considerare nu numai circumstanţele fiecărei cauze în parte - aşa cum ar fi fost indicat dacă ar fi împărtăşit opinia exprimată la pct. 9 de mai sus - ci a făcut trimitere şi la „exigenţele vieţii militare şi justiţiei militare”. Acest aspect pare să implice că şi Curtea împărtăşea opinia exprimată la pct. 10 de mai sus.

Din prezenta hotărâre decurge că, de acum înainte, Curtea respinge acea interpretare, dar, având în vedere considerentele de mai sus, am impresia că, prin simpla evidenţiere a faptului că din punct de vedere lingvistic «nivelul de flexibilitate aferent noţiunii de „promptitudine” este limitat», Curtea nu a motivat corespunzător respingerea.

12. Ajungând la concluzia că, în baza art. 5 § 3, statele semnatare ale convenţiei dispun de o anumită marjă de apreciere, mă voi axa acum pe întrebarea dacă legiuitorul britanic a depăşit sau nu marja respectivă atunci când a promulgat art. 12 din Legea din 1984.

Dacă ar fi fost vorba de o dispoziţie de drept penal comun, nu ar mai fi existat nicio cauză: în urma hotărârii Curţii în cauza de Jong, Baljet şi van den Brink din 22 mai 1984 (seria A nr. 77, p. 25, pct. 53), ar trebui să se considere stabilit că o dispoziţie de drept penal obişnuită care permite o perioadă privativă de libertate de şapte zile fără aducerea persoanei înaintea unui judecător încalcă art. 5 § 3.

Dar nu ne confruntăm cu norme de drept penal comun britanic în materie de privare de libertate, ci - aşa cum am subliniat deja la pct. 3 de mai sus - cu o dispoziţie specială dintr-o lege specială pentru combaterea terorismului. Guvernul Regatului Unit este de părere că, pentru a stabili dacă a depăşit sau nu marja de apreciere prevăzută la art. 5, acest caracter special al legii respective nu numai că ar trebui luat în considerare, ci ar trebui să aibă o pondere mare.

Aşa cum am precizat deja la pct. 2-4 de mai sus, consider că prima dintre aceste afirmaţii este corectă: după părerea mea, este, din toate punctele de vedere, compatibil cu sistemul convenţiei faptul că un stat invocă imperativele combaterii terorismului pentru a stabili o durată mai mare, decât cea acceptabilă în circumstanţe normale, a perioadei în care o persoană arestată sub suspiciuni întemeiate de participare la acte de terorism poate fi privată de libertate fără a fi adusă înaintea unui judecător.

Astfel am ajuns, desigur, la întrebarea crucială dacă, luând în considerare afirmaţia Guvernului Regatului Unit că puterile speciale prevăzute la art. 12 din Legea din 1984 sunt necesare în scopul combaterii terorismului, se poate accepta o perioadă de şapte zile, care în contextul dreptului penal comun a fost deja declarată incompatibilă cu cerinţa de celeritate.

Convingerea mea este că, în această privinţă, trebuie să se aplice principiul enunţat de Curte cu privire la imperativele de moralitate[10] . Realizarea unui just echilibru între interesele comunităţii care suferă de pe urma terorismului şi interesele persoanei este deosebit de dificilă, iar autorităţile naţionale, care în baza unei experienţe îndelungate şi neplăcute au dobândit o perspectivă mult mai bună asupra necesităţilor combaterii eficiente a terorismului şi ale protejării cetăţenilor decât perspectiva pe care o instanţă internaţională poate spera vreodată să o dobândească din cărţi, sunt mai bine situate în principiu pentru aşa ceva decât instanţa respectivă!

În acest context, mi se par importanţi următorii trei factori:

i) Natura deosebită a amplorii, virulenţei şi persistenţei terorismului care a perturbat din 1969 Irlanda de Nord, o comunitate de 1,5 milioane de persoane. În declaraţia sa către Curte, Solicitor General a precizat că din 1969, au murit 2 646 de persoane ca urmare directă a activităţii teroriste, iar 30 658 de persoane au fost mutilate sau rănite. Potrivit acestuia, au avut loc 43 649 de atacuri cu bombă şi incidente cu arme de foc. Aceste date nu au fost contestate.

ii) În mod indubitabil, avem de a face cu o societate cu o îndelungată istorie a democraţiei şi, ca atare, pe deplin conştientă atât de importanţa dreptului persoanei la libertate, cât şi de pericolele inerente acordării executivului a unei puteri mult extinse în materie de privare de libertate [11].

 iii) Legiuitorul britanic, cunoscând în aparenţă pericolele respective, a acordat puterile extraordinare doar pentru o durată limitată, adică de fiecare dată un an, şi asta numai în urma unei cercetări adecvate asupra menţinerii necesităţii legislaţiei respective realizată de către analişti care – aşa cum a afirmat Guvernul, iar reclamanţii nu au contestat în mod convingător – aveau independenţa şi competenţa profesională pentru o astfel de cercetare [12]. În repetate rânduri, atât analiştii, cât şi Parlamentul Marii Britanii au constatat că articolul în discuţie nu putea fi eliminat.

În opinia mea, prin prisma celor trei factori, este de dorit ca instanţa internaţională să adopte o atitudine rezervată.

Cred că, în acest context, Curtea poate concluziona că, atunci când a promulgat şi a menţinut art. 12 din Legea din 1984, Regatul Unit a depăşit marja de apreciere la care este îndreptăţit în temeiul art. 5 § 3 numai în cazul în care consideră că argumentele în favoarea menţinerii perioadei de şapte zile sunt complet neconvingătoare şi nu pot fi susţinute în mod întemeiat. Opinez că această condiţie nu a fost întrunită.

Desigur, aşa cum o demonstrează observaţiile scrise ale Comisiei permanente pentru drepturile omului, este posibil să se pună la îndoială faptul că perioada maximă privativă de libertate în temeiul legislaţiei privind combaterea terorismului ar trebui să fie de şapte zile sau de cinci zile (aşa cum sugerează Comisia), şi să se afirme că un control judecătoresc este chiar posibil. În urma lecturării argumentelor ambelor părţi, sunt chiar dispus să afirm că, mai ales referitor la ultimul punct, argumentele invocate în favoarea controlului judecătoresc sunt întrucâtva mai puternice decât cele împotrivă [13]. Dar opinez că acestea rămân în continuare întrebări faţă de care persoanele rezonabile pot avea puncte de vedere diferite. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că opţiunea Guvernului Regatului Unit trebuie respectată de către Curte, care nu poate reţine decât că Guvernul nu a depăşit marja de apreciere.

Însă aceştia nu sunt singurii factori care trebuie luaţi în considerare.

Guvernul Regatului Unit a subliniat că perioada de şapte zile este cea maximă[14], Biroul Secretarului de stat având grijă ca în fiecare cauză perioada privativă de libertate să fie cât se poate de scurtă. Aceasta afirmaţie nu a fost contestată în mod serios, iar prezenta cauză face dovada că, în orice caz, este cel puţin plauzibilă.

Guvernul a mai afirmat că, de regulă, în termen de 48 de ore de la arestare, familia persoanei arestate este informată[15] şi că persoana în cauză are acces la reprezentare juridică după cele 48 de ore şi, ulterior, la intervale regulate de 48 de ore [16]. Nici aceste afirmaţii nu au fost contestate. De asemenea, nu s-a negat faptul că persoana arestată, prin cererea habeas corpus, ar putea determina examinarea, în instanţă, a chestiunii legalităţii arestării sale, adică a respectării condiţiilor de la art. 12 din Legea din 1984[17].

Acestea constituie, după părerea mea, garanţii importante împotriva potenţialei exercitări abuzive a puterii de a aresta în temeiul art. 12 din Legea din 1984[18].

Luând în considerare toţi aceşti factori şi ţinând seama de faptul că - aşa cum reiese din pct. 10 supra - în materia cauzelor penale de drept comun o perioadă de patru zile trebuie să fie considerată totuşi acceptabilă, opinez că Legea din 1984 nu poate fi declarată incompatibilă cu art. 5 § 3 din convenţie.

13. Concluzia la care am ajuns la punctul precedent mă eliberează de obligaţia de a examina dacă aplicarea in concreto a Legii din 1984 a constituit o încălcare a art. 5 § 3: privarea de libertate de care se plâng reclamanţii a avut o durată mai mică de şapte zile şi, prin urmare, nu poate fi considerată o încălcare - în cazul în care este corectă concluzia mea că o durată de şapte zile nu este incompatibilă cu convenţia.

 

[*] Nota grefierului: Cauza are numărul 10/1987/133/184-187. Al doilea set de cifre indică anul în care Curtea a fost sesizată; primul set de cifre indică ordinea acesteia în lista de cauze introduse în anul respectiv; ultimele două seturi de cifre indică ordinea cauzei pe rolul Curţii şi, respectiv, ordinea din lista de cereri introductive (către Comisie) adresate Curţii de la înfiinţarea acesteia.

[1] A se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 91, pct. 239.

[2] A se vedea hotărârea din 23 iulie 1968 în cauza „Lingvistica belgiană”, seria A nr. 6, p. 35, pct. 10 in fine; hotărârea Handyside din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 22, pct. 48; hotărârea Sunday Times din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 37-38, pct. 61.

[3] Există excepţii de la această regulă: a se vedea hotărârea Klass şi alţii din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 17-18, pct. 33. A se vedea, de asemenea, hotărârea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos din 26 martie 1985, seria A nr. 91, în general şi, în special, titlul de la p. 13; hotărârea Lithgow şi alţii din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, în general şi, în special, p. 52, pct. 124; hotărârea Leander din 26 martie 1987, seria A nr. 116, p. 30, pct. 79.

[4] Versiunea franceză foloseşte „aussitôt”, care sugerează cu toate acestea „aussitôt que possible” - cât se poate de repede. Astfel, termenul „promptly” de la art. 5 § 3 ar avea poate o semnificaţie mai largă decât acelaşi termen folosit la § 2 (art. 5 § 3), unde în versiunea franceză este folosită sintagma „dans le plus court délai”.

[5] Un exemplu de tip de circumstanţe care sunt pertinente în această interpretare se găseşte în Decizia Comisiei din 19 iulie 1972 (cererea nr. 4960/71) (Culegere de decizii, vol. 42, p. 49): persoana arestată trebuia spitalizată imediat după arestarea ei şi putea fi adusă înainte unui judecător numai după refacerea ei.

[6] J.E.S. Fawcett, The Application of the European Convention on Human Rights (Aplicarea Convenţiei europene a drepturilor omului), p. 93.

[7] A se vedea art. 31 paragraful 4 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor.

[8] A se vedea, pentru alte exemple de marjă de apreciere (implicită) care nu intră sub incidenţa art. 8, art. 9, art. 10, art. 11, art. 14, art. 15: hotărârea Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen din 7 decembrie 1976, seria A nr. 23, p. 26, pct. 53; şi hotărârea Colozza din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 15-16, pct. 30.

[9] A se vedea European Criminal Law [Drept penal european], Bruxelles, 1970, p. 491; de asemenea, L.E. Teitelbaum, Revue des Droits de l'Homme [Revista drepturilor omului], Vol. V (1972), p. 433 şi urm.

[10] A se vedea hotărârea Handyside din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 22, pct. 48.

[11] A se vedea, mutatis mutandis, sus-menţionata hotărâre Klass şi alţii, seria A nr. 28, p. 27, pct. 59.

[12] A se vedea hotărârea Curţii, pct. 27-29.

[13] Nu mă pot abţine de la a sublinia că, după părerea mea, Curtea nu a acordat, la pct. 61 din hotărâre, suficientă importanţă argumentelor Guvernului. Aceste argumente erau următoarele: (1) pentru a proteja informatorii - protecţie care este cu atât mai indispensabilă cu cât o anchetă efectivă depinde de capacitatea de a informa -, informaţiile fundamentale pe care se întemeiază bănuiala ar trebui păstrate secrete cât mai mult timp posibil; (2) punerea acestor informaţii doar la dispoziţia judecătorului este incompatibilă cu concepţiile fundamentale asupra rolului judecătorului existente în Anglia; (3) în urma cântăririi dezavantajelor perioadei de 7 zile în cazul persoanelor arestate sub bănuiala întemeiată de participare la terorism în raport cu efectele adverse asupra consideraţiei generale faţă de sistemul judiciar care ar putea rezulta în urma introducerii unui sistem prin care se administrează justiţia în baza unor informaţii care nu au fost comunicate uneia dintre părţi, au considerat că primele au constituit răul mai mic. Consider că este prea simplă respingerea acestor argumente prin simpla sugestie că ar fi fost posibile „precauţii procedurale corespunzătoare în raport cu natura infracţiunilor bănuite” şi prin insinuarea că astfel de „precauţii procedurale” ar fi fost compatibile cu garanţiile implicite în formularea „judecător sau [a altui] magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” de la art. 5 § 3!

[14] Memoriul Guvernului, pct. 1.9 şi 1.12.

[15] Memoriul Guvernului, pct. 1.19.

[16] Memoriul Guvernului, pct. 1.19 şi 2.41. A se vedea, de asemenea, pct. 2.47, unde se subliniază că reclamanţii din prezenta cauză au fost vizitaţi de avocatul lor (a se vedea, de asemenea, pct. 11-22 din hotărârea Curţii).

[17] A se vedea hotărârea Curţii, pct. 39 şi 40. Simplul fapt că acest recurs nu pare să fie folosit frecvent nu pare relevant; este relevant faptul că acesta stă la dispoziţia persoanelor private de libertate în temeiul art. 12 din Legea din 1984 şi că, din răspunsurile Guvernului la întrebările Curţii, reiese că dintr-un număr de treisprezece cereri, trei au avut ca efect punerea în libertate dispusă de instanţă, iar în alte patru cazuri poliţia a dispus punerea în libertate înainte de audiere.

[18] La pct. 4 din răspunsurile Guvernului la întrebările adresate de Curte, acesta a enumerat alte garanţii; nu consider necesar să intru în detaliile acestora, din moment ce le consider pe cele discutate în această opinie ca fiind cele mai importante în acest context.

Full & Egal Universal Law Academy