Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA BISIR ŞI TULUS c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 42973/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
17 mai 2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Bisir şi Tulus c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), în Camera compusă din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier adjunct al SECŢIei,
Deliberând la 12 aprilie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 42973/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către patru cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Ivan Bisir, dl Ivan Tulus, dna Svetlana Bisir şi dna Elena Tulus („reclamanţii”), la 19 ianuarie 2005. Primul şi al doilea reclamant sunt de asemenea cetăţeni ai Bulgariei.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl V. Oltu şi dna D.I. Straisteanu, avocaţi din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamanţii s-au plâns, în special, de violări ale articolelor 3, 5, 8 şi 13 ale Convenţiei.
4. La 1 februarie 2010, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. În aceeaşi zi, Guvernul Bulgariei a fost informat despre dreptul acestuia de a interveni în cadrul procedurilor în conformitate cu articolul 36 § 1 al Convenţiei şi articolul 44 § 1(b) al Regulamentului Curţii, însă acesta nu şi-a exprimat dorinţa de a face uz de acest drept. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanţii sunt două cupluri căsătorite, ei s-au născut în anii 1968, 1966, 1970 şi, respectiv, 1969 şi locuiesc în Chişinău.
6. La 3 iunie 2005, reclamanţii erau la o petrecere de nuntă. La 21.30, petrecerea de nuntă a fost întreruptă de poliţişti mascaţi, care au reţinut pe primul şi al doilea reclamant. Reclamanţii au fost mai târziu informaţi că ei au fost reţinuţi în baza suspiciunii de falsificare a unui contract şi sustragerea a unor sume de bani în proporţii deosebit de mari de la o companie terţă.
7. Mai târziu în acea noapte, între aproximativ miezul nopţii şi 3 dimineaţa, ofiţerii de poliţie mascaţi au percheziţionat domiciliile reclamanţilor. La date nespecificate, al treilea şi al patrulea reclamant au contestat legalitatea percheziţiilor efectuate, declarând că acestea au fost efectuate cu încălcarea legii. Ei s-au plâns că percheziţiile au fost efectuate în timp de noapte şi că ofiţerii de poliţie nu aveau mandat judecătoresc care ar indica ce erau ei autorizaţi să percheziţioneze. În cele din urmă, plângerea lor a fost respinsă de către Curtea Supremă de Justiţie la 11 octombrie 2005.
8. La câteva zile după reţinerea reclamanţilor, procuratura a emis un comunicat de presă în care i-a prezentat pe primul şi al doilea reclamant ca membri ai unei bande criminale.
9. La 6 iunie 2005, judecătorul de la Judecătoria Rîşcani a emis un mandat de arestare pe numele primului şi celui de-al doilea reclamant pentru o perioadă de treizeci de zile. Judecătorul a motivat decizia sa prin faptul că reclamanţii erau bănuiţi de comiterea unei infracţiuni grave, care se pedepsea cu peste doi ani privaţiune de libertate şi că ei se puteau ascunde sau puteau împiedica investigarea cauzei.
10. Avocatul reclamanţilor a atacat această hotărâre, susţinând, inter alia, că nu exista o suspiciune rezonabilă că primul şi al doilea reclamant au comis vreo infracţiune. În orice caz, nu existau motive de a crede că reclamanţii, care aveau familii şi copii, s-ar putea ascunde sau împiedica investigarea cauzei.
11. Cererile lor de apel au fost respinse de către Curtea de Apel şi detenţia primilor doi reclamanţi a fost prelungită de câteva ori pe temeiuri similare până la 11 noiembrie 2005. Toate cererile habeas corpus înaintate de către reclamanţi au fost respinse până în acea dată.
12. Între timp, primul şi al doilea reclamant erau deţinuţi în locul de detenţie al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei („CCCEC”). De câteva ori, primul reclamant a fost transportat la spitalul din penitenciar, ca urmare a grevei foamei şi a unor probleme de sănătate. De asemenea, el a fost examinat de mai multe ori de către medici independenţi. La 12 octombrie 2005, primul reclamant a fost examinat de către un medic la alegerea sa, care a concluzionat că el avea nevoie de o intervenţie chirurgicală repetată la spate. Cel de-al doilea reclamant a fost deţinut timp de cincizeci şi trei de zile într-o celulă solitară care era slab luminată şi avea doar o fereastră mică. Potrivit lui, în rezultat, vederea lui s-a diminuat cu cel puţin 10%.
13. La un moment dat în iulie 2005, ambii reclamanţi au cerut să fie temporar transferaţi la un alt loc de detenţie şi cererea lor a fost satisfăcută la 5 august 2005. La 26 septembrie 2005, reclamanţii au cerut instalarea televiziunii prin cablu în celulele lor. Această cerere nu a fost satisfăcută, pe motiv că reclamanţii au fost transferaţi între timp la un alt loc de detenţie. Reclamanţii au cerut permisiunea de a beneficia de numeroase vizite din partea familiei şi a avocaţilor, şi se pare că aceste vizite au fost acordate.
14. La 6 septembrie 2005, în timp ce primul reclamant se afla în spitalul penitenciarului, celula sa a fost percheziţionată de către câţiva ofiţeri de poliţie. Când primul reclamant a întrebat despre motivele percheziţiei, el susţine că a fost lovit în burtă şi apoi în spate, unde i-a fost efectuată cu puţin timp în urmă o intervenţie chirurgicală, şi şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi, el a fost târât din celulă şi lăsat culcat în coridor. După ce îşi revenea şi încerca să se ridice, el era din nou lovit şi împins şi în rezultat şi-a pierdut cunoştinţa încă de două ori. Evenimentele descrise de primul reclamant au fost confirmate de către un alt deţinut, cu care reclamantul se afla într-o celulă, care a scris un afidavit avocatului reclamantului despre aceasta. Guvernul a contestat acuzaţiile cu privire la maltratarea primului reclamant de către poliţie şi a susţinut că leziunile lui au fost fie auto-provocate fie au apărut în urma căderii.
15. La 7 septembrie 2005, primul reclamant a depus o plângere la procuratura cu privire la maltratarea sa.
16. Două rapoarte medicale din 7 şi 29 septembrie 2005 au indicat că primul reclamant avea mai multe vânătăi şi zgârieturi pe fruntea, pieptul, abdomenul, mâinile şi spatele său. Potrivit concluziei medicale, leziunile au fost cauzate de lovituri cu un obiect mic, obtuz, posibil în urma loviturilor aplicate la 6 septembrie 2005.
17. La 14 octombrie 2005, procuratura a respins plângerea reclamantului cu privire la maltratarea sa. Reclamantul a atacat decizia la Judecătoria Râscani, care, la 23 decembrie 2005, a admis recursul şi a obligat procuratura să reexamineze cauza. Instanţa de judecată a constatat, inter alia, că procuratura nu a interogat deţinutul, cu care primul reclamant se afla într-o celulă, precum şi alte persoane prezente la percheziţia din 6 septembrie 2005.
18. La 9 februarie 2006, procuratura a cerut unei instituţii de medicină legală să determine dacă leziunile prezente pe corpul primului reclamant după incidentul din 6 septembrie 2005 ar fi putut fi provocate în rezultatul unei căderi şi dacă leziunile de pe mâinile lui ar fi putut fi provocate de cătuşe. În aceeaşi zi, instituţia de medicină legală a răspuns că era posibil ca leziunile de pe spatele, fruntea şi mâinile primului reclamant să fi fost cauzate de căderea acestuia. Unele leziuni de la încheieturile mâinii au fost cauzate de cătuşe, în timp ce alte leziuni, precum şi vânătăile de pe abdomenul lui ar fi putut fi auto-provocate, deoarece această regiune era accesibilă mâinilor reclamantului.
19. La 10 februarie 2006, procuratura a respins din nou plângerea primului reclamant cu privire la maltratare, după ce a interogat ofiţerii de poliţie care au participat la percheziţia celulei primului reclamant din 6 septembrie 2005. Toţi ofiţerii de poliţie au declarat că primul reclamant şi-a pierdut cunoştinţa după ce a început percheziţia şi a căzut. Bazându-se pe concluzia medico-legală din 9 februarie 2006, procuratura a ajuns la concluzia că leziunile de pe spatele şi fruntea primului reclamant şi zgârieturile pe una din mâinile lui au rezultat în urma căderii acestuia. De asemenea, aceasta a conchis că zgârieturile de pe cotul reclamantului şi vânătăile de pe abdomenul lui au fost auto-provocate, şi zgârieturile de pe încheieturile mâinilor au fost cauzate de cătuşe.
20. La 24 octombrie 2006, procuratura a decis încetarea urmăririi penale împotriva primului şi celui de-al doilea reclamant din cauza lipsei de probe a vinovăţiei lor.
II.DREPTUL INTERN PERTINENT
21. Prevederile relevante ale Legii nr. 1545 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti sunt următoarele:
„Articolul 1
(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul moral şi material, denumit în continuare prejudiciu, cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:
a) reţinerii ilegale, aplicării ilegale a măsurii represive de ţinere sub arest, tragerii ilegale la răspundere penală, condamnării ilegale;
b) efectuării ilegale, în cazul urmăririi penale ori judecării cauzei penale, a percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sub sechestru a averii, eliberării ilegale din lucru (funcţie), precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile persoanelor fizice sau juridice;
c) supunerii ilegale la arest administrativ ori la muncă neremunerată în folosul comunităţii, confiscării ilegale a averii, aplicării ilegale a amenzii;
d) efectuării măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor legislaţiei;
e) ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor, ştampilelor, precum şi blocării conturilor bancare.
(2) Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu funcţii de răspundere din organele de urmărire penală, ale procuraturii şi din instanţele judecătoreşti.
Articolul 4
Dreptul la repararea prejudiciului, în mărimea şi modul stabilite de prezenta lege, apare în cazul:
a) pronunţării sentinţei de achitare;
b) scoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de reabilitare;
c) adoptării de către instanţa judecătorească a hotărârii cu privire la anularea arestului administrativ în legătură cu reabilitarea persoanei fizice;
d) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărârii cu privire la repararea prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova; ...”
22. Articolul 128 al Codului de procedură penală prevede că este interzis de a face percheziţii în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant.
ÎN DREPT
23. Primul şi al doilea reclamant s-au plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că condiţiile lor de detenţie au reprezentat un tratament inuman şi degradant şi că autorităţile nu le-au acordat o îngrijire medicală adecvată în timpul detenţiei lor. Primul reclamant de asemenea s-a plâns de faptul că a fost maltratat în timp ce se afla în detenţie şi de eşecul autorităţilor de a investiga în mod corespunzător plângerea sa în această privinţă. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
24. Primul şi al doilea reclamant au mai pretins că arestarea lor nu s-a bazat pe temeiuri „relevante şi suficiente” şi că procuratura a refuzat accesul lor la materialele dosarului. Partea relevantă a articolului 5 § 3 al Convenţiei este următoarea:
„Orice persoană arestată sau deţinută in condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată intr-un termen rezonabil sau eliberată in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei in cauză la audiere.”
25. Primul şi al doilea reclamant s-au plâns într-o scrisoare din 10 aprilie 2006, în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei, că dreptul lor la prezumţia nevinovăţiei a fost încălcat. Articolul 6 § 2 al Convenţiei prevede următoarele:
„2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pană ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
26. Aceeaşi reclamanţi s-au mai plâns, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, că ofiţerii de poliţie au efectuat percheziţii ilegale în apartamentele lor. În aceeaşi scrisoare din 10 aprilie 2006, ei de asemenea s-au plâns că nu au beneficiat de dreptul de a primi vizite din partea familiilor lor în timpul detenţiei. Articolul 8 al Convenţiei prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice in exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, intr-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
27. În final, reclamanţii s-au plâns de lipsa unei căi de atac eficiente în privinţa plângerilor lor despre pretinsele violări ale articolelor 3, 5 şi 8, cu violarea articolului 13 al Convenţiei, care prevede:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale....”
I. ADMISIBILITATEA CAUZEI
A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei privind îngrijirea medicală neadecvată şi condiţiile proaste de detenţie
28. Primul şi al doilea reclamant s-au plâns că nu au beneficiat de o îngrijire medicală adecvată în perioada aflării în detenţie. De asemenea, ei s-au plâns de condiţiile proaste de detenţie; totuşi, doar al doilea reclamant şi-a motivat plângerea, susţinând că el a a fost deţinut peste cincizeci de zile într-o celulă solitară, care era prost iluminată şi, în rezultat, vederea lui s-a diminuat cu cel puţin zece procente.
29. În răspuns la această plângere, Guvernul a declarat că reclamanţii nu au epuizat căile interne de recurs disponibile şi a prezentat copii ale diferitor cereri scrise de mână de către primii doi reclamanţi şi avocatul lor adresate administraţiei închisorii (a se vedea paragraful 13 de mai sus), autenticitatea cărora nu a fost contestată de către reclamanţi.
30. Potrivit Curţii, chiar dacă presupunem că reclamanţii au epuizat căile interne de recurs, plângerile lor sunt nefondate. Primul reclamant a fost examinat de către medici independenţi la alegerea lui şi a beneficiat de tratament în spitalul închisorii. Recomandarea din concluzia medicului independent din 12 octombrie 2005, precum că el avea nevoie de o intervenţie chirurgicală repetată la spate, nu a fost urmată, deoarece reclamantul a fost eliberat la scurt timp după aceasta. În orice caz, din concluzia medicului nu rezultă că starea primului reclamant necesita o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Primul reclamant nu a adus probe în sprijinul afirmaţiei sale, precum că el avea nevoie de un tratament medical de urgenţă, care însă nu i-a fost oferit (I.D. v. Moldova, nr. 47203/06, § 37, 30 noiembrie 2010). În ceea ce îl priveşte pe cel de-al doilea reclamant, Curtea notează că el nu şi-a motivat în nici un fel plângerea privind îngrijirea medicală necorespunzătoare ce i-a fost acordată şi din declaraţiile lui şi din documentele prezentate de el nu este clar dacă el avea nevoie de îngrijire medicală.
31. În ceea ce priveşte calitatea condiţiilor de detenţie, Curtea notează că în ciuda faptului că a fost reprezentat în faţa Curţii de doi avocaţi, primul reclamant nu şi-a întemeiat plângerea cu privire la condiţiile proaste de detenţie. Cel de-al doilea reclamant nu a prezentat careva probe pentru a arăta că el sau avocatul acestuia au înaintat cereri sau plângeri către administraţia închisorii cu privire la detenţia sa solitară sau iluminarea insuficientă a celulei sale. În lumina faptului că el a înaintat multiple alte cereri administraţiei închisorii, inclusiv pentru instalarea televiziunii prin cablu în celula sa (a se vedea paragrafele 13 şi 29 de mai sus), Curtea nu este convinsă că el a fost într-adevăr nemulţumit de condiţiile de detenţie la acel moment, şi anume, detenţia solitară şi iluminarea celulei sale.
32. Astfel, Curtea conchide că această pretenţie este vădit nefondată, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, şi, prin urmare, inadmisibilă în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 5 şi 8 ale Convenţiei formulate de primul şi cel de-al doilea reclamant
33. Primul şi al doilea reclamant s-au plâns că detenţia lor nu s-a bazat pe temeiuri relevante şi suficiente şi că procuratura le-a refuzat accesul la materialele dosarului lor care se referea la procedurile în temeiul articolului 5 al Convenţiei. De asemenea, ei s-au plâns, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, de percheziţia ilegală efectuată la domiciliul lor.
34. Guvernul a obiectat, declarând că primul şi al doilea reclamant nu au informat Curtea despre faptul că învinuirile împotriva lor au încetat şi a menţionat din nou că ei nu au epuizat căile interne de recurs, care le erau disponibile după ce învinuirile au încetat. În special, ei puteau să iniţieze proceduri în temeiul Legii nr. 1545 şi cere compensaţii pentru pretinsele încălcări.
35. Primul şi al doilea reclamant au obiectat şi au susţinut că Legea nr. 1545 nu a reprezentat un remediu efectiv, deoarece fondul plângerilor lor, în temeiul articolelor 5 şi 8 ale Convenţiei, a fost deja examinat de către instanţele judecătoreşti naţionale la momentul examinării cererilor lor habeas corpus. De asemenea, ei au declarat că în cauzele Sarban v. Moldova (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005) şi Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, 13 septembrie 2005), Curtea a constatat că remediul oferit de Legea nr. 1545 era inefectiv.
36. Curtea observă că în cauza Topa v. Moldova ((dec.), nr. 25451/08, 14 septembrie 2010), în privinţa pretenţiei formulate în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei, ea a constatat că Legea nr. 1545 oferea un cadru efectiv de recurs, pe care reclamantul nu l-a epuizat după achitarea sa şi, în consecinţă, a declarat cererea inadmisibilă. Eficienţa remediului oferit de Legea nr. 1545 a fost confirmată în cauza Mătăsaru and Saviţchi v. Moldova (nr. 38281/08, § 75, 2 noiembrie 2010), unde Curtea a respins pretenţiile reclamanţilor formulate în temeiul articolului 5 al Convenţiei, din cauza omisiunii de a iniţia proceduri civile în temeiul Legii. În ceea ce priveşte cauzele Ostrovar şi Sarban, acestea trebuie să fie distinse de această cauză, deoarece reclamanţii în acele cauze nu au fost achitaţi şi, prin urmare, ei nu puteau iniţia proceduri în baza Legii nr. 1545.
37. În această cauză, Curtea nu găseşte motive convingătoare pentru a ajunge la alte concluzii decât concluziile sale recente în cauzele Topa şi Mătăsaru and Saviţchi. Mai mult, ea notează că, în temeiul Legii nr. 1545, primul şi al doilea reclamant erau în drept să ceară compensaţii pentru percheziţiile efectuate la domiciliul lor, care se pretind a fi ilegale. Deoarece primul şi al doilea reclamant nu au făcut aceasta, pretenţiile lor formulate în temeiul articolelor 5 § 3 şi 8 ale Convenţiei urmează a fi respinse ca urmare a neepuizării căilor interne de recurs, în baza articolului 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
C. Pretenţiile formulate în temeiul articolului 6 § 2 şi articolului 8 al Convenţiei cu privire la refuzarea dreptului de a primi vizite din partea familiei
38. Primul şi al doilea reclamant s-au plâns de încălcarea dreptului lor la prezumţia nevinovăţiei de către procuratura imediat după reţinerea lor la 3 iunie 2005. În special, ei au declarat că imediat după reţinerea lor, procuratura a emis un comunicat de presă în care reclamanţii au fost prezentaţi ca membrii unei bande criminale. De asemenea, reclamanţii s-au plâns că în prima perioadă a detenţiei lor, până la 21 iulie 2005, lor li s-a refuzat dreptul de a primi vizite din partea familiilor lor.
39. Curtea observă că scopul termenului limită de şase luni, în temeiul articolului 35 al Convenţiei, este de a promova securitatea raporturilor juridice, astfel asigurând ca toate cauzele care abordează aceste chestiuni în baza Convenţiei să fie examinate într-un termen rezonabil şi ca deciziile din trecut să nu poată fi reexaminate continuu. În mod normal, termenul de şase luni începe să curgă de la adoptarea deciziei definitive în procesul de epuizare a căilor interne de recurs. Cu toate acestea, atunci când este clar de la bun început că reclamantul nu dispune de căi efective de recurs, acest termen curge de la data efectuării acţiunilor sau măsurilor care reprezintă subiectul plângerii (a se vedea D.P. and J.C. v. the United Kingdom (dec.), nr. 38719/97, 26 iunie 2001).
40. Întorcându-ne la faptele acestei cauze, Curtea notează că reclamanţii au formulat aceste pretenţii pentru prima dată în scrisoarea lor din 10 aprilie 2006 (a se vedea paragraful 26 de mai sus). Nu există nimic care ar sugera că reclamanţii au fost împiedicaţi în vreun fel sau altul de către autorităţi să depună plângeri înainte de această dată. În consecinţă, plângerile au fost depuse după expirarea termenului de şase luni după ce pretinsa încălcare a avut loc şi urmează a fi declarate inadmisibile, în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
D. Pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei
41. Reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolele 5 şi 8 ale Convenţiei, că în Republica Moldova nu există recursuri efective pentru a contesta ilegalitatea detenţiei primului şi celui de-al doilea reclamant şi ilegalitatea perchiziţiei efectuate la domiciliile reclamanţilor. Totuşi, Curtea notează că, în temeiul legislaţiei Republicii Moldova, reclamanţii aveau dreptul să înainteze cereri habeas corpus (a se vedea paragrafele 10 şi 11 de mai sus) şi contesta legalitatea percheziţiei în justiţie (a se vedea paragraful 7 de mai sus), ceea ce ei au şi făcut. Faptul că reclamanţii nu au avut câştig de cauză în cadrul procedurilor iniţiate nu înseamnă în mod automat lipsa de eficacitate a remediilor în sensul articolului 13 al Convenţiei (a se vedea Straisteanu and Others v. Moldova, nr. 4834/06, § 69, 7 aprilie 2009). Astfel, Curtea conchide că această pretenţie este vădit nefondată şi, prin urmare, inadmisibilă în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
E. Pretenţiile rămase
42. Guvernul a declarat că reclamanţii nu au epuizat calea de atac prevăzută de Legea nr. 1545 şi că, prin urmare, ei nu puteau pretinde statutul de victimă. Curtea consideră că aceasta este o problemă de neepuizare a căilor de atac, şi nu a statutului de victimă şi notează că Legea nr. 1545 nu prevede nici un temei de acţiune pentru victimele maltratării sau torturii. Nici al treilea şi al patrulea reclamant nu puteau pretinde încălcarea dreptului lor la respectarea domiciliului, în baza prevederilor acestei Legi. Prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.
43. Curtea consideră că restul pretenţiilor formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei (cu privire la maltratarea primului reclamant), articolului 8 al Convenţiei (cu privire la percheziţia efectuată la domiciliile celui de-al treilea şi al patrulea reclamanţi) şi articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 3 (cu privire la lipsa unor căi efective de recurs în privinţa maltratării primului reclamant) al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept, care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea lor inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea le declară admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor cereri.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
44. Primul reclamant a pretins că a fost maltratat de către ofiţerii de poliţie în timpul percheziţiei celulei sale din 6 septembrie 2005. De asemenea, reclamantul a afirmat că procuratura nu a investigat în mod corespunzător plângerea lui.
45. Guvernul a declarat că primul reclamant nu a fost maltratat în timpul detenţiei sale. Acest fapt a fost probat de declaraţiile ofiţerilor de poliţie care au efectuat percheziţia şi care au negat orice acuzaţie cu privire la maltratare. Potrivit Guvernului, autorităţile au efectuat o investigare efectivă a plângerii reclamantului cu privire la maltratare şi au stabilit că o parte din leziunile reclamantului au fost cauzate de căderea lui, celelalte leziuni au fost auto-provocate, şi restul a rezultat din utilizarea cătuşelor.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
46. După cum a declarat Curtea de nenumărate ori, articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolul 15 § 2 al Convenţiei nici o derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999‑V, şi Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII).
47. Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timp ce ea se află în detenţie sau sub controlul poliţiei, asemenea leziuni vor crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă a faptului cum au fost cauzate leziunile, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea Selmouni, citată mai sus, § 87).
48. În procesul de apreciere a probelor, Curtea aplică, în general, standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil” (a se vedea, Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, § 161, Seria A nr. 25). Totuşi, astfel de probe pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor similare prezumţii incontestabile ale faptelor. Atunci când evenimentele într-o cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul persoanelor aflate în custodia autorităţilor, se vor crea prezumţii puternice ale faptelor în legătură cu leziunile corporale apărute în perioada detenţiei. Într-adevăr, sarcina probaţiunii aparţine autorităţilor, care trebuie să prezinte explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (a se vedea, Salman v. Turkey [GC], nr. 21986/93, § 100, ECHR 2000-VII).
49. Curtea reiterează că atunci când o persoană are o pretenţie serioasă şi legitimă că a fost maltratată în mod ilegal de către agenţi de stat, contrar articolului 3 al Convenţiei, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului conform articolului 1 al Convenţiei de a „recuno[aşte] oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite ... în convenţi[e]”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca o investigaţie efectuată în temeiul articolului 2 al Convenţiei, o astfel de investigaţie ar trebui să permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea generală prin lege a torturii, a tratamentelor sau a pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi ineficientă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, pentru agenţii de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
50. Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să depună eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să de bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigarea lor sau ca şi temei pentru deciziile lor (a se vedea Assenov and Others, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile şi disponibile pentru a asigura acumularea de probe cu privire la incident, inclusiv inter alia declaraţii ale martorilor oculari şi probele medico-legale (a se vedea Tanrikulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, §§ 104 et seq., ECHR 1999-IV, şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficienţă în efectuarea investigaţiei care subminează capacitatea acesteia de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă acestui standard.
2. Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză
51. Întorcându-ne la faptele acestei cauze, Curtea notează că primul reclamant a suferit numeroase leziuni corporale la 6 septembrie 2005, atunci când se afla în detenţie. Potrivit raportului medical aflat în posesia Curţii, primul reclamant avea multiple vânătăi şi zgârieturi pe fruntea, pieptul, abdomenul, mâinile şi spatele său.
52. În opinia Guvernului, unele leziuni au fost auto-provocate, în timp ce altele au fost cauzate de cădere. Această opinie se bazează pe concluzia medico-legală din 9 februarie 2006, care nu a stabilit originea leziunilor primului reclamant, dar a sugerat că unele din ele teoretic puteau fi auto-provocate şi că celelalte teoretic puteau fi cauzate de cădere (a se vedea paragraful 18 de mai sus). În afara de aceasta, poziţia Guvernului de asemenea se bazează pe descrierea evenimentelor oferită de ofiţerii de poliţiei acuzaţi.
53. În primul rând, Curtea notează că natura leziunilor aplicate pe corpul primului reclamant corespunde cu relatarea evenimentelor făcută de către el şi persoana cu care el era deţinut într-o celulă. Cu toate acestea, reclamantul şi persoana cu care el era deţinut într-o celulă, care a fost de asemenea prezent în timpul percheziţiei, nu au fost interogate în procesul investigaţiei. În schimb, ofiţerii de urmărire penală s-au bazat în întregime pe relatarea evenimentelor făcută de către ofiţerii de poliţie acuzaţi de maltratare, acceptându-le fără a le pune la îndoială.
54. Mai mult, Curtea nu este convinsă de temeiurile oferite de către Guvern şi consideră că acesta nu a oferit o explicaţie plauzibilă a faptului cum au fost cauzate leziunile primului reclamant. O posibilitate pur teoretică că leziunile primului reclamant au fost auto-provocate sau că el le-a obţinut ca urmare a căderii nu este suficientă pentru a respinge bănuiala serioasă împotriva Guvernului în absenţa unor probe contrare.
55. În lumina celor de mai sus şi în baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea conchide că Guvernul nu a adus o explicaţie plauzibilă a leziunilor primului reclamant şi conchide că acestea au fost rezultatul unui tratament inuman şi degradant aplicat în timpul aflării acestuia în custodia poliţiei. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei.
56. Având în vedere carenţele identificate în cadrul investigaţiei (a se vedea paragraful 53 mai sus), Curtea, de asemenea, conchide că autorităţile statului nu au desfăşurat o investigaţie corespunzătoare a acuzaţiilor reclamantului de maltratare. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei şi sub aspectul procedural al acestei norme.
III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
57. Al treilea şi al patrulea reclamant s-au plâns că percheziţia efectuată la domiciliile lor la 4 iunie 2005 a reprezentat o ingerinţă în dreptul lor la respectarea domiciliului, adică nu a avut loc în conformitate cu legea, nu a urmat un scop legitim şi nu a fost necesară într-o societate democratică.
58. Guvernul nu a prezentat careva declaraţii cu privire la fondul acestei pretenţii.
59. Curtea consideră că intrarea ofiţerilor de poliţie în casele reclamanţilor a reprezentat o ingerinţă în dreptul lor la respectarea domiciliului. O ingerinţă ar veni în contradicţie cu articolul 8 al Convenţiei, cu excepţia situaţiei în care este „în conformitate cu legea”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime la care se face referinţă în paragraful 2 şi de asemenea este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge scopul (a se vedea următoarele hotărâri: Silver and Others v. the United Kingdom, 25 martie 1983, § 84, Seria A nr. 61; Campbell v. the United Kingdom, 25 martie 1992, § 34, Seria A nr. 233; Calogero Diana v. Italy, 15 noiembrie 1996, § 28, Reports 1996-V; şi Petra v. Romania, 23 septembrie 1998, § 36, Reports 1998-VII).
60. Expresia „în conformitate cu legea” nu necesită doar conformitate cu legea naţională, dar de asemenea se referă la calitatea acestei legi (a se vedea Halford v. the United Kingdom, § 49, Reports 1997-III). Curtea reiterează că legea naţională trebuie să indice cu o claritate rezonabilă domeniul şi modul de exercitare a discreţiei relevante oferite autorităţilor publice pentru a asigura persoanelor un grad minim de protecţie la care au dreptul cetăţenii conform principiului supremaţiei legii într-o societate democratică (a se vedea Domenichini v. Italy, § 33, Reports 1996-V).
61. Curtea notează că percheziţia la domiciliile reclamanţilor a fost efectuată în timpul nopţii pe 4 iunie 2005 între orele 00.00 şi 03.00. Articolul 128 al Codului de procedură penală prevede că este interzis de a face percheziţii în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant.
Din motivul că Guvernul nu a declarat că percheziţia domiciliului celui de-al treilea şi al patrulea reclamant cade sub excepţia prevăzută de articolul 128 al Codului de procedură penală, Curtea consideră că ingerinţa pretinsă nu era „în conformitate cu legea” în sensul articolului 8 al Convenţiei. Prin urmare, nu este necesar de a examina dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim şi dacă era „necesară într-o societate democratică”.
62. Prin urmare, Curtea constată că a existat o violare a articolului 8 al Convenţiei în ceea ce priveşte dreptul celui de-al treilea şi al patrulea reclamant la respectarea domiciliului.IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 13 AL CONVENŢIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 3 AL CONVENŢIEI
63. Primul reclamant s-a plâns că nu a beneficiat de căi efective de recurs în privinţa pretenţiei sale formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei privind maltratarea sa de către poliţie.
64. Curtea consideră că această pretenţie ridică în mare parte aceleaşi chestiuni ca cele examinate în paragrafele 53 şi 56 de mai sus şi că nu sunt ridicate chestiuni separate în temeiul articolului 13 combinat cu articolul 3 al Convenţiei.
V.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
65. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
A. Prejudiciul
66. Primul şi al doilea reclamant au pretins fiecare câte 30,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Cel de-al treilea şi al patrulea reclamant au pretins fiecare câte EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral.
67. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse şi a susţinut că acestea erau vădit nefondate şi excesive.
68. Având în vedere încălcările constatate mai sus, şi faptul că toate pretenţiile formulate în privinţa celui de-al doilea reclamant au fost declarate inadmisibile, Curtea consideră că compensarea prejudiciului moral este justificată în acest caz doar în privinţa primului, celui de-al treilea şi al patrulea reclamant. Făcând evaluarea sa în bază echitabilă, Curtea acordă suma de EUR 15,000 primului reclamant, 1,200 EUR celui de-al treilea reclamant şi EUR 1,200 celui de-al patrulea reclamant.
B. Costuri şi cheltuieli
69. Avocaţii reclamanţilor au pretins EUR 34,373 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi în faţa Curţii. Ei au prezentat o listă detaliată a orelor lucrate.
70. Guvernul a contestat această sumă şi a susţinut că aceasta era excesivă şi nefondată.
71. Curtea observă că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
72. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată de reclamanţi, criteriile de mai sus, complexitatea cauzei şi faptul că majoritatea pretenţiilor formulate au fost declarate inadmisibile, Curtea acordă reclamanţilor EUR 1,200 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C. Dobânda
73. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1. Declară, cu majoritate, admisibile pretenţiile formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei, cele formulate combinat cu articolul 13 al Convenţiei în privinţa primului reclamant, şi în temeiul articolului 8 al Convenţiei în privinţa celui de-al treilea şi al patrulea reclamant, iar restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare materială şi procedurală a articolului 3 al Convenţiei ca urmare a maltratării primului reclamant de către ofiţerii de poliţie la 6 septembrie 2005;
3. Hotărăşte, cu şase voturi contra unu, că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenţiei în privinţa celui de-al treilea şi al patrulea reclamanţi;
4. Hotărăşte, în unanimitate, că nu apar chestiuni separate în privinţa pretenţiei formulate în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 3 al Convenţiei;
5. Hotărăşte cu şase voturi contra unu
(a) că statul pârât trebuie să plătească în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei:
(i) dlui I. Bisir EUR 15,000 (cincisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) dnei S. Bisir EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) dnei E. Tulus EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;
(iv) avocaţilor reclamanţilor EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că sumele de mai sus trebuie să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută; şi
(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 17 mai 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall Grefier adjunct Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy