Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,
efectuată de către organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
DECIZIE
CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA
Cererii nr. 21102/03
depusă de S.A. BUCURIA şi alţii
împotriva Republicii Moldova
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită la 31 mai 2011 în cadrul unei camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Având în vedere cererea sus-menţionată depusă la 8 aprilie 2003,
Având în vedere observaţiile prezentate de Guvernul pârât şi observaţiile prezentate în răspuns de către reclamanţi,
În urma deliberării, decide următoarele:
ÎN FAPT
1. Reclamanţii sunt S.A. Bucuria, o societate pe acţiuni înregistrată în Chişinău, şi trei cetăţeni ai Republicii Moldova, care locuiesc la Chişinău: dl Pavel Filip, care s-a născut în anul 1966; dl Serghei Covtoniuc, care s-a născut în anul 1961 şi dna Liuba Noviţcaia, care s-a născut în anul 1960. Ei au fost reprezentaţi în faţa Curţii de către dna J. Hanganu, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
3. Primul reclamant, S.A. Bucuria („compania”) este cel mai mare producător de ciocolată şi alte produse de cofetărie din Republica Moldova. Al doilea reclamant este actualul director general al companiei şi acţionar, şi al treilea şi al patrulea reclamant sunt de asemenea acţionari.
1. Scrisoarea din 29 august 2000
4. Potrivit articolului 2 § 1 al Statutului companiei, obiectivul companiei este de a avea „un profit permanent”. Articolul 7.10(k) al Statutului companiei prevede că aprobarea deciziilor privind oferirea unei garanţii persoanelor terţe şi garantarea bunurilor companiei ţine de competenţa consiliului de administraţie al companiei.
5. La 29 august 2000, dl Vasile Tarlev, care era atunci director general al companiei, a trimis o scrisoare către Moldindcombank („banca”). În scrisoare se declara că compania este de acord, în mod irevocabil şi necondiţionat, să garanteze acordarea unui împrumut, care urma să fie făcut de către banca în sumă de 1,850,000 dolari ai Statelor Unite (SUA), o sumă evaluată, ulterior, la 18,5% din valoarea estimată a companiei. Banii erau destinaţi pentru a finanţa cumpărarea de către o companie moldovenească, Feodosia S.R.L., a 837,787 de acţiuni în companie de la Agroprodimpex Cipru S.R.L., o companie înregistrată în Limassol.
6. În martie 2001, ca urmare a victoriei Partidului Comunist la alegerile parlamentare, dl Tarlev a demisionat din funcţia de director general al companiei. La 19 aprilie 2001, acesta a fost numit prim-ministru de către Preşedintele Republicii Moldova şi a rămas în această funcţie până la 18 martie 2008. Director general al companiei a devenit al doilea reclamant.
7. La 28 iunie 2001, banca a cerut rambursarea integrală a creditului garantat.
2. Plângerea penală depusă împotriva dlui Tarlev
8. Ca urmare a cererii de rambursare, compania a depus o plângere penală împotriva dlui Tarlev. Plângerea a fost respinsă de Procurorul General la 19 iulie 2002, pe motiv că faptele invocate nu constituie o infracţiune. Se pare că compania nu a solicitat o revizuire judiciară a deciziei Procurorului General.
9. La 10 decembrie 2008, compania a fost informată că la 1 decembrie 2008, Procuratura Generală a redeschis dosarul penal în privinţa acţiunilor presupus ilegale ale dlui Tarlev.
3. Procedurile privind valabilitatea acordului de garanţie
10. La 22 octombrie 2001, compania a iniţiat o acţiune civilă împotriva băncii şi a S.R.L. Feodosia, solicitând recunoaşterea garanţiei emise de către dl Vasile Tarlev drept nulă ab initio. Compania s-a bazat pe articolul 7.10(k) al Statutului său, potrivit căruia doar consiliul în deplina sa componenţa era competent să garanteze un împrumut acordat unei persoane terţe, şi, de asemenea, pe articolele 50 şi 61 ale Codului civil şi articolul 83 al Legii nr. 1134 din 2 aprilie 1997 privind societăţile pe acţiuni („Legea nr. 1134”), care cere votul unanim al consiliului companiei pentru încheierea oricărei „tranzacţii de proporţii” (a se vedea mai jos).
a. Procedurile în faţa Judecătoriei economice de circumscripţie Chişinău
11. La 11 decembrie 2001, Judecătoria economică de circumscripţie Chişinău a organizat o şedinţă de judecată, şi la 23 ianuarie 2002 aceasta a respins acţiunea. Instanţa a constatat că nici statutul companiei şi nici Legea nr. 1134 nu împiedica directorul general să garanteze pentru persoanele terţe şi că acordul de garanţie nu a reprezentat „o tranzacţie de proporţii” în sensul articolelor 82 şi 83 ale Legii nr. 1143, deoarece obiectul acestei tranzacţii erau bunurile a căror valoare constituia mai puţin de 25% din valoarea activelor companiei. Prin urmare, scrisoarea semnată de dl Tarlev la 29 august 2000 era obligatorie şi valabilă pentru companie.
12. În continuare, instanţa de judecată a hotărât că, chiar dacă decizia consiliului companiei nu era necesară prin lege, din procesul-verbal prezentat de către pârâţi, se pare că consiliul a avut o adunare extraordinară la 19 ianuarie 2001, la care toţi cinci membri au aprobat acordul de garanţie menţionat în scrisoarea dlui Tarlev din 28 august 2000.
b. Apelul depus la Curtea de Apel Economică
13. Compania a depus un apel la Curtea de Apel Economică, declarând, inter alia, că prima instanţă a greşit, în primul rând, atunci când a constatat că nici Statutul companiei, şi nici dreptul intern, nu au împiedicat directorul general să ofere o garanţie obligatorie în numele companiei pentru o sumă atât de mare şi, în al doilea rând, constatând că consiliul companiei s-a întrunit şi a aprobat acordul la 19 ianuarie 2001. Compania a susţinut că procesul-verbal al acelei şedinţe a fost falsificat şi a cerut instanţei de judecată să audieze probele membrilor consiliului companiei care se pretinde că au fost prezenţi la acea şedinţă.
14. La 14 mai 2002, Curtea de Apel a respins cererea companiei de a audia martorii şi a menţinut hotărârea primei instanţe, pe motiv că procesul-verbal al şedinţei din 19 ianuarie 2001 a fost valabil, cu excepţia cazului în care este declarat nul de către instanţă. De asemenea, instanţa a constatat că prevederile articolelor 82 şi 83 ale Legii privind societăţile pe acţiuni (a se vedea mai jos) nu erau aplicabile, deoarece acordul de garanţie nu a reprezentat „o tranzacţie de proporţii”.
c. Decizia consiliului de administraţie de a declara procesul-verbal din 19 ianuarie 2001 nevalabil
15. La 24 mai 2002, consiliul de administraţie al companiei a avut o şedinţă extraordinară cu scopul de a examina valabilitatea procesului-verbal al şedinţei din 19 ianuarie 2001. Consiliul a confirmat că nu s-a întrunit la 19 ianuarie 2001. Acesta a constatat că procesul-verbal a fost semnat de către dl Tarlev şi un inginer angajat de către companie, Eugenia G., care a confirmat că nu a fost prezentă la nici o şedinţă şi a semnat la cererea dlui Tarlev, fără a înţelege ceea ce a semnat. Contrar cerinţelor articolelor 50, 52 şi 61 ale Codului civil, articolelor 2.1 şi 7.10 (k) ale Statutului companiei şi articolului 68 al Legii nr. 1134, procesul-verbal nu includea numele persoanelor care se pretinde că au fost prezenţi la acea şedinţă, agenda sau numele persoanelor numite în calitate de preşedinte şi secretarul şedinţei, şi nu a fost semnat de către secretarul şi preşedintele şedinţei. Consiliul a decis în unanimitate să declare procesul-verbal din 19 ianuarie 2001 nevalabil şi fals.
d. Recursul depus la Curtea Supremă de Justiţie
16. Compania a depus un recurs la Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei Curţii de Apel din 14 mai 2002. Ea a susţinut, în special, că procesul-verbal al şedinţei unde se pretinde că a fost aprobat acordul de garanţie, nu corespundea formalităţilor cerute de lege şi a fost declarat nul de către consiliul companiei în cadrul şedinţei sale din 24 mai 2002.
17. În răspuns la recursul companiei, banca şi S.A. Feodosia au depus declaraţii scrise ale celor patru din cinci membri ai consiliului companiei în exerciţiu în ianuarie 2001, inclusiv ale dlui Tarlev. În declaraţiile lor din 13 decembrie 2002, membrii consiliului au confirmat că, de fapt, ei au avut o şedinţă la 19 ianuarie 2001 şi au votat pentru aprobarea acordului de garanţie. Curtea Supremă a constatat că aceste probe, împreună cu procesul-verbal, au confirmat faptul că la şedinţa din 19 ianuarie 2001 s-a votat în unanimitate. De asemenea, aceasta a menţinut decizia Curţii de Apel, potrivit căreia procesul-verbal a fost valabil, deoarece compania nu a iniţiat o procedură specifică pentru a contesta valabilitatea acestuia în faţa instanţei de judecată. în ceea ce priveşte refuzul Procurorului General de a porni o urmărire penală împotriva dlui Tarlev, Curtea Supremă consideră că acesta s-a bazat pe constatarea că compania avea practica de a întocmi procese-verbale ale şedinţelor fără ca acestea să corespundă cerinţelor formale ale legii. Prin urmare, Curtea Supremă a constatat că instanţele judecătoreşti inferioare au pronunţat decizii corecte şi a respins recursul la 18 decembrie 2002.
4. Procedurile privind valabilitatea procesului-verbal din 19 ianuarie 2001
18. La 13 mai 2003, a avut loc Adunarea Generală a acţionarilor, unde s-a decis că atât scrisoarea de garanţie emisă de către dl Tarlev la 29 august 2000, cât şi procesul-verbal al pretinsei şedinţe din 19 ianuarie 2001, sunt nule.
19. Ca urmare a acestei şedinţe, al treilea reclamant, un acţionar, a înaintat o acţiune împotriva companiei la Judecătoria Economică Chişinău, solicitând anularea procesului-verbal din 19 ianuarie 2001, pe motiv că acesta a fost întocmit contrar cerinţelor legale. Compania a recunoscut în faţa instanţei că procesul-verbal al şedinţei din 19 ianuarie 2001 a fost falsificat.
20. La 2 septembrie 2002, banca a vândut la S.A. Fuchsia, o companie înregistrată în Mauritius, datoria care aparţinea lui S.A. Feodosia şi care a fost garantată de către companie. La data vânzării, datoria, inclusiv capitalul şi acţiunile, valorau USD 2,603,873. Banca, S.A. Feodosia şi S.A. Fuchsia au intervenit în procedurile intentate de către reclamantul al treilea împotriva companiei, şi au pretins că procedurile erau o simplă manevră din partea companiei şi a acţionarilor săi pentru a evita plata datoriei.
21. Judecătoria Economică a audiat probele celor doi directori, care au pretins că au participat la şedinţa din 19 ianuarie 2001, precum şi pe inginerul, Eugenia G., care a semnat procesul-verbal. Cei doi directori au declarat că nu au participat la vreo şedinţă din această dată şi că declaraţiile lor din 17 decembrie 2002 au fost făcute ca urmare a presiunii exercitate şi a ameninţărilor. Eugenia G. a declarat că nu a participat la şedinţă şi că secretarul dlui Tarlev a rugat-o să semneze procesul-verbal.
22. Printr-o hotărâre din 23 septembrie 2003, Judecătoria Economică a constatat că la data de 19 ianuarie 2001 nu a avut loc nici o şedinţă. Referindu-se la articolul 7.10(k) al Statutului companiei, potrivit căruia aprobarea deciziilor privind oferirea unei garanţii persoanelor terţe ţine de competenţa consiliului de administraţie al companiei, instanţa a constatat că scrisoarea de garanţie semnată de către dl Tarlev la 29 august 2000 a fost ultra vires şi că procesul-verbal al şedinţei din 19 ianuarie 2001 a fost nul ab initio.
23. Banca pârâtă a atacat această hotărâre. La 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel Economică a casat hotărârea din 23 septembrie 2003, fără a numi vreo şedinţă. Curtea de Apel a notat că Judecătoriei Economice i-au fost prezentate două seturi contradictorii de declaraţii scrise. Fără a face referinţă la probele orale prezentate de trei martori audiaţi de către instanţa de judecată, aceasta a constatat că declaraţiile directorilor din 20 martie 2003 ar fi putut fi făcute sub presiunea noului director general al companiei (al doilea reclamant), în timp ce celelalte declaraţii erau, în opinia instanţei, mai credibile, deoarece autorii lor le-au făcut personal în faţa unui notar. În baza probelor pe care le deţine, instanţa de judecată a conchis că toţi cei cinci membri ai consiliului au fost prezenţi la şedinţa din 19 ianuarie 2001 şi au votat pentru aprobarea acordului de garanţie. Indiferent de concluzia de mai sus, Curtea de Apel a constatat că Curtea Supremă deja a decis, în decizia sa definitivă din 18 septembrie 2002, că consiliul s-a întrunit într-o şedinţă extraordinară la 19 ianuarie 2001, atunci când a confirmat valabilitatea scrisorii de garanţie. În consecinţă, valabilitatea procesului-verbal şi a scrisorii de garanţie nu mai putea fi contestată şi acţiunea celui de-al treilea reclamant a fost respinsă.
24. Al treilea reclamant a depus un recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Recursul a fost respins la 26 februarie 2004 din următoarele motive:
„instanţa de apel s-a bazat în decizia sa prin care a respins pretenţia [reclamantului] pe faptul că pretenţia [reclamantului] a fost deja examinată în cadrul procedurilor privind nulitatea scrisorii de garanţie, care s-au încheiat cu pronunţarea deciziei Curţii Supreme la 18 decembrie 2002. Din această decizie reiese clar că instanţa de judecată a constatat că valabilitatea scrisorii de garanţie a fost confirmată la şedinţa consiliului din 19 ianuarie 2001, convocată special în acest scop. Prin urmare, instanţa a decis că acest act şi procesul-verbal al şedinţei consiliului au fost legale.”
5. Procedurile de executare
25. La 11 iunie 2004, Curtea de Apel Economică a emis titlu executoriu. Potrivit acestuia, compania a plătit, în perioada septembrie – octombrie 2004, către S.A. Fuchsia suma de USD 2,330,012.19.
B. Dreptul intern relevant
1. Legislaţia privind societăţile pe acţiuni
26. Prevederile relevante ale legislaţiei privind societăţile pe acţiuni se conţin în Legea nr. 1134 din 2 aprilie 1997 cu privire la societăţile pe acţiuni, care sunt următoarele:
„Articolul 50. Adunarea generală a acţionarilor şi atribuţiile ei
...
(4) Adunarea generală a acţionarilor, dacă statutul societăţii nu prevede altfel, de asemenea aprobă:
a) direcţiile prioritare ale activităţii societăţii;
b) modul de înştiinţare a acţionarilor despre ţinerea adunării generale, precum şi modul de prezentare acţionarilor a materialelor de pe ordinea de zi a adunării generale pentru a se lua cunoştinţă de ele;
b1) modul de asigurare a accesului acţionarilor la documentele societăţii, prevăzute în articolul 92 paragraful (1);
c) regulamentul organului executiv al societăţii şi deciziile privind alegerea organului executiv şi numirea conducătorului acestuia sau încetarea înainte de termen a împuternicirilor lui, privind stabilirea cuantumului retribuţiei muncii lui, remuneraţiei şi compensaţiilor, privind tragerea lui la răspundere sau eliberarea de răspundere;
d) dările de seamă trimestriale ale organului executiv al societăţii;
e) hotărîrile privind deschiderea, transformarea sau dizolvarea filialelor şi reprezentanţelor, privind numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor lor, precum şi modificările şi completările operate în statut în legătură cu aceasta.”
Articolul 65. Consiliul societăţii şi atribuţiile lui
(1) Consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre adunările generale şi, în limitele atribuţiilor sale, exercită conducerea generală şi controlul asupra activităţii societăţii. Consiliul societăţii este subordonat adunării generale a acţionarilor.
(2) Consiliul societăţii are următoarele atribuţii:
a) decide cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor;
b) aprobă valoarea de piaţă a bunurilor care constituie obiectul unei tranzacţii de proporţii;
c) decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii prevăzute la art.83 alin. (1);
d) încheie contracte cu organul executiv al societăţii;
e) confirmă registratorul societăţii şi stabileşte cuantumul retribuţiei serviciilor lui;
f) aprobă prospectul ofertei publice de valori mobiliare;
g) aprobă darea de seamă asupra rezultatelor emisiunii şi modifică în legătură cu aceasta statutul societăţii;
g1) aprobă decizia cu privire la emisiunea obligaţiunilor, cu excepţia obligaţiunilor convertibile, precum şi darea de seamă asupra rezultatelor emisiunii de obligaţiuni;
h) decide, în cursul anului financiar, cu privire la repartizarea profitului net, la folosirea capitalului de rezervă, precum şi a mijloacelor fondurilor speciale ale societăţii;
i) face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata dividendelor anuale şi decide cu privire la plata dividendelor intermediare;
j) aprobă fondul sau normativele de retribuire a muncii salariaţilor societăţii;
k) decide cu privire la aderarea societăţii la asociaţie sau la o altă uniune; şi
l) decide în orice alte probleme prevăzute de prezenta lege şi de statutul societăţii.
(3) La atribuţiile consiliului societăţii se referă de asemenea soluţionarea chestiunilor arătate la art.50 alin.(4), dacă statutul societăţii sau hotărîrea adunării generale a acţionarilor prevede aceasta.
(4) Chestiunile ce ţin de competenţa consiliului societăţii nu pot fi transmise spre examinare organului executiv al societăţii, cu excepţia cazului prevăzut la art.69 alin.(3).
(5) Consiliul societăţii prezintă adunării generale a acţionarilor raportul anual cu privire la activitatea sa şi la funcţionarea societăţii, întocmit în conformitate cu legislaţia cu privire la valorile mobiliare, cu statutul societăţii şi cu regulamentul consiliului societăţii, precum şi informaţia privind remunerarea persoanelor cu funcţii de răspundere.
(6) Împuternicirile consiliului societăţii nu pot fi delegate altei persoane.
(7) Dacă consiliul societăţii nu se înfiinţează sau împuternicirile lui au încetat, împuternicirile consiliului, cu excepţia celor de pregătire şi desfăşurare a adunării generale a acţionarilor, le exercită adunarea generală.
27. Articolele 82 şi 83 ale aceleaşi legi prevăd că „tranzacţiile de proporţii”, a căror valoare constituie peste 25%, dar nu mai mult de 50% din din valoarea activelor companiei, se adoptă doar în unanimitate de toţi membri ai consiliului societăţii.
28. Atribuţiile organului executiv sunt stabilite în articolul 69, care prevede:
„Articolul 69. Organul executiv al societăţii
(1) De competenţa organului executiv ţin toate chestiunile de conducere a activităţii curente a societăţii, cu excepţia chestiunilor ce ţin de competenţa adunării generale a acţionarilor sau ale consiliului societăţii.
(2) Organul executiv al societăţii asigură îndeplinirea hotărîrilor adunării generale a acţionarilor, deciziilor consiliului societăţii şi este subordonat:
a) consiliului societăţii; şi
b) adunării generale a acţionarilor, dacă aceasta este prevăzut de statutul societăţii.
(3) Dacă consiliul societăţii nu a fost înfiinţat sau împuternicirile lui au încetat, împuternicirile de pregătire şi ţinere a adunării generale a acţionarilor le exercită organul executiv al societăţii.
(4) Organul executiv al societăţii poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal (director general, director). Din organul executiv al societăţii nu pot face parte persoanele specificate la art.31 alin.(12). Persoanele deja alese (numite) vor fi revocate din funcţie.
(5) Statutul societăţii poate prevedea existenţa concomitentă a două organe executive arătate la alin.(4). În acest caz, organul executiv unipersonal îndeplineşte şi funcţia de conducător al organului executiv colegial.
(6) Organul executiv al societăţii prezintă autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale fondatoare rapoartele privind activitatea economico-financiară a societăţii, în care cota statului reprezintă 50% plus o acţiune, şi, după caz, rezultatele auditului independent al rapoartelor financiare anuale.
(7) Organul executiv al societăţii este obligat să asigure prezentarea consiliului societăţii, comisiei de cenzori şi fiecărui membru al acestora a documentelor şi a altor informaţii necesare pentru îndeplinirea în mod corespunzător a atribuţiilor lor.”
2. Justiţia în Republica Moldova
29. Potrivit legii, toţi judecătorii trebuie să fie competenţi, să deţină diploma de studii juridice universitare, să aibă experienţă de lucru relevantă, să fie fără antecedente penale, să aibă o reputaţie bună, şi să cunoască limba oficială de stat. Toţi candidaţii la funcţia de judecător trebuie să treacă un examen scris.
30. În perioada în cauză, judecătorii judecătoriilor de sector şi municipale, ale Curţii de Apel, şi ale instanţelor specializate, cum este Judecătoria Economică, erau numiţi de către Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii Curţii Supreme erau numiţi de către Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Parlamentul, Guvernul, şi Consiliului Superior al Magistraturii, fiecare, numea doi din şase judecători la Curtea Constituţională.
31. Consiliul Superior al Magistraturii include câţiva membri ex officio, şi anume Ministrul Justiţiei, Procurorul General, Preşedintele Curţii Supreme şi Preşedintele Curţii de Apel. Alţi trei membri sunt aleşi de către Curtea Supremă şi trei de către Parlament.
32. Judecătorii sunt numiţi pentru o perioada iniţială de cinci ani şi după aceasta, cu excepţia apariţiei unor obiecţii serioase, rămân în această poziţie până la pensionare. Potrivit unei modificări la Legea nr. 947 din 19 iulie 1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, introduse la 19 iulie 2001, preşedinţii şi vice-preşedinţii tribunalelor erau, în perioada în cauză, numiţi pentru o perioadă de patru ani.
PRETENŢII
33. Reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că ei nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa unei instanţe independente şi imparţiale. Ei au pretins, de asemenea, că decizia instanţei naţionale a încălcat dreptul lor la protecţia proprietăţii, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
ÎN DREPT
34. Reclamanţii au pretins că ei nu au beneficiat de un proces echitabil din partea unei instanţe independente şi imparţiale, cu violarea articolului 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil ... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.”
35. Reclamanţii au pretins că decizia Curţii Supreme, potrivit căreia scrisoarea de garanţie emisă de către dl Tarlev era valabilă, în ciuda prevederilor clare din Statutul companiei şi declaraţiilor prin care s-a negat faptul că la 19 ianuarie 2001 a avut loc o şedinţă, a fost mai mult decât o simplă eroare în interpretarea şi aplicarea prevederilor legislaţiei naţionale. În opinia lor, decizia a fost arbitrară şi, prin urmare, a fost adoptată cu încălcarea cerinţelor de echitate din articolul 6 § 1 al Convenţiei. În această decizie lipseau nu doar elemente de fapt şi de drept, care să permită instanţelor de judecată să constate că scrisoarea de garanţie ar fi putut fi emisă în mod valabil de către altcineva decât consiliul companiei, instanţele de judecată, de asemenea, nu au examinat probele, potrivit cărora nu a avut loc nici o şedinţă la 19 ianuarie 2001, data la care consiliul pretinde că s-a întâlnit pentru a confirma în mod retroactiv scrisoarea emisă fără autorizaţie de către dl Tarlev.
36. Reclamanţii s-au plâns că această cauză nu a fost examinată de către o instanţă independentă şi imparţială. Ei au afirmat că majoritatea judecătorilor care făceau parte din completul de judecată la Curtea de Apel şi Curtea Supremă au fost numiţi de către Preşedintele Voronin în anii 2001-2002. Potrivit declaraţiilor reclamanţilor, aceşti judecători nu erau suficient de independenţi de puterea executivă şi nu erau imparţiali în privinţa dlui Tarlev. Situaţia a fost agravată de faptul că procesul de numire nu era transparent; nu exista legislaţie care ar stabili criterii şi proceduri relevante şi, în schimb, decizia finală era lăsată în totalitate la discreţia Preşedintelui. Acest fapt este nepotrivit, mai cu seamă, pentru o „nouă democraţie”, cum este Republica Moldova, unde principiile supremaţiei legii şi independenţei puterii judecătoreşti nu au fost stabilite în perioada sovietică.
37. Guvernul a negat faptul că a avut loc vreo violare a articolului 6 al Convenţiei. Acesta a stabilit că procedurile privind compania reclamantă au fost echitabile şi în conformitate cu articolul 6 al Convenţiei şi că instanţele judecătoreşti naţionale au examinat chestiunile disputate în baza probelor ce le-au fost înaintate. Toate instanţele judecătoreşti care au examinat această cauză au fost independente şi imparţiale şi stabilite în conformitate cu legea. Contrar afirmaţiilor reclamanţilor, fiecare din cei şapte judecători care au participat la examinare au fost numiţi pentru perioade nedeterminate de timp până la vârsta de pensionare. Judecătorul de la Judecătoria Economică Chişinău a fost numit în calitate de judecător în anul 1990 şi, prin urmare, a încheiat perioada de probaţiune de cinci ani şi, la data examinării cauzei de către el, a fost numit până la vârsta de pensionare. Cei trei judecători de la Curtea de Apel Economică au devenit judecători în anii 1988, 1991 şi 1997. Ei toţi au fost judecători la Judecătoria Economică. La data pronunţării deciziei Curţii de Apel, doi dintre ei au fost numiţi în oficiu pentru perioade nedeterminate de timp, al treilea judecător a fost numit în oficiu pentru perioada nedeterminată de timp cu aproximativ două săptămâni după pronunţarea deciziei, şi toţi trei au trecut procedura de numire judiciară la Consiliul Superior al Magistraturii. La momentul şedinţei, toţi trei judecători care au examinat cauza la Curtea Supremă erau numiţi pentru perioade nedeterminate de timp. Ei au devenit judecători în anii 1979, 1981 şi, respectiv, 1985, şi au fost numiţi pentru o perioadă nedeterminată de timp în anii 1995, 1996 şi, respectiv, 2000.
38. Curtea subliniază că, în conformitate cu articolul 19 al Convenţiei, este obligaţia acesteia de a asigura respectarea angajamentelor asumate de către Părţile Contractante la Convenţie. În special, aceasta nu are funcţia de a aborda erorile de fapt sau de drept comise de o instanţă naţională sau să substituie propria apreciere cu cea a instanţelor de judecată naţionale sau ale altor autorităţi naţionale, cu excepţia cazului şi în măsura în care acestea pot încălca drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate pune în discuţie aprecierea dată de autorităţile naţionale, cu excepţia cazului în care există dovezi clare ale unor acţiuni arbitrare (a se vedea Sisojeva and Others v. Latvia [GC], nr. 60654/00, § 89, ECHR 2007‑II; a se vedea, de asemenea, spre exemplu, García Ruiz v. Spain [GC], nr. 30544/96, §§ 28-29, ECHR 1999-I).
39. În această cauză, nu există nici o dovadă a săvârşirii unor acţiuni arbitrare. Instanţele naţionale au interpretat dreptul intern, în special Legea privind societăţile pe acţiuni, şi au considerat că, având în vedere mărimea tranzacţiei, fostul director general a fost în drept să asume unele obligaţiuni în numele companiei, fără a fi nevoie de aprobarea consiliului de administraţie. În orice caz, instanţele judecătoreşti naţionale au examinat, de asemenea, probele, inclusiv procesul-verbal al şedinţei din 19 ianuarie 2001, precum şi declaraţiile contradictorii ale membrilor consiliului de administraţie, şi au concluzionat că şedinţa a avut loc şi consiliul de administraţie a aprobat de asemenea această tranzacţie. Interpretarea şi aplicarea dreptului intern şi aprecierea faptelor şi a probelor într-un caz sunt, în general, chestiuni ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor naţionale. În această cauză, nu se poate spune, că concluziile acestora erau iraţionale sau în mod vădit nefondate, astfel încât să ducă la violarea articolului 6 al Convenţiei.
40. De asemenea, reclamanţii s-au plâns că instanţele de judecată care au examinat pretenţia lor nu erau structural independente de executiv. Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată ca fiind „independentă”, trebuie de luat în consideraţie, inter alia, maniera de numire a membrilor acesteia şi termenul acestora, existenţa unor garanţii împotriva presiunilor externe şi faptul dacă aceasta prezintă o aparenţă a independenţei. Ceea ce este la mijloc, este încrederea pe care aceste instanţe trebuie să o inspire publicului. Există două aspecte a cerinţei de „imparţialitate”. În primul rând, instanţa trebuie să fie subiectiv liberă de a aduce atingeri personale sau de părtinire. În al doilea rând, aceasta trebuie, de asemenea, să fie imparţială din punct de vedere obiectiv, ceea ce înseamnă faptul că aceasta trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă (a se vedea, inter alia, Cooper v. the United Kingdom [GC], nr. 48843/99, § 104, ECHR 2003-XII; a se vedea, de asemenea, Clarke v. the United Kingdom (dec.) nr. 23695/02, ECHR 2005-X (extracts)). Instanţele de judecată trebuie să fie independente de puterea executivă şi de părţi (Ringeisen v. Austria, 16 iulie 1971, Series A nr. 13, § 95).
41. Curtea notează că procedurile în această cauză implică valabilitatea unui acord de garanţie, în ceea ce priveşte un împrumut de proporţii, încheiat de dl Tarlev, care ulterior a devenit prim-ministru. Cu toate acestea, dl Tarlev nu a fost parte în cadrul procedurii, care a fost iniţiată de către companie împotriva băncii şi a beneficiarului împrumutului. Nu a fost stabilit faptul dacă dl Tarlev a fost într-un fel sau altul legat de părţile sau era cointeresat în câştigul sau pierderea cauzei.
42. Trei instanţe diferite, şi un total de şapte judecători, au fost implicaţi în proceduri. La momentul examinării acestei cauze, toţi judecătorii, cu excepţia unuia, au fost numiţi pentru perioade nedeterminate de timp, activând anterior în calitate de judecători timp de cel puţin cinci ani. Curtea consideră că termenul, pentru care au fost numiţi judecătorii implicaţi în examinarea acestei cauze, oferă o garanţie a independenţei.
43. În ceea ce priveşte modul în care judecătorii au fost numiţi, Curtea constată că judecătorii de la Judecătoria Economică Chişinău şi Curtea de Apel Economică au fost numiţi de către Preşedintele Republicii Moldova la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii de la Curtea Supremă au fost numiţi de către Parlament, din nou, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Deşi este adevărat că la momentul respectiv judecătorii de la Judecătoria Economică Chişinău şi Curtea de Apel Economică, care au examinat cauza, au fost numiţi în funcţie pentru un termen nedeterminat de către Preşedintele Republicii, care, de asemenea, l-a numit pe dl Tarlev în calitate de prim-ministru, este demn de remarcat faptul că toţi trei judecători de la Curtea Supremă care au examinat în cele din urmă această cauză, au fost numiţi în funcţie pentru o perioadă nedeterminată de timp, înainte de alegerea Partidului Comunist în anul 2001. În sfârşit, Curtea constată că nu există nici o dovadă de imparţialitate subiectivă sau părtinire din partea unuia dintre judecătorii implicaţi în această cauză.
44. În orice caz, nu reiese că careva obiecţii referitoare la independenţa puterii judecătoreşti au fost ridicate pe parcursul procedurii naţionale. Nu este corect ca o parte în litigiu să aştepte rezultatul unei cauze şi, atunci când îl pierde, să pretindă ex-post facto că instanţele care au decis asupra cauzei, nu au avut suficientă independenţă structurală faţă de puterea executivă
45. Prin urmare, Curtea constată că pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei este vădit nefondată şi a respins-o în temeiul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
46. De asemenea, reclamanţii au pretins că obligaţia de a plăti băncii 2.3 milioane USD, ca urmare a deciziei arbitrare pronunţate de instanţele de judecată naţionale, a dus la violarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
47. Guvernul a afirmat că, potrivit informaţiei oferite de bancă, compania încă nu a plătit datoria.
48. Având în vedere constatarea Curţii în privinţa articolului 6 al Convenţiei, aceasta nu consideră că este necesar de a examina pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy