©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
CAUZA BUCUREŞTEANU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 20558/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 aprilie 2013
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Bucureşteanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 26 martie 2013,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 20558/04 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi ai acestui stat, domnii Florea şi Florin Bucureşteanu („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 17 martie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de V. Ştefănescu, avocat în Târgovişte. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, doamnele I. Cambrea şi C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul Florin Bucureşteanu se plânge de lipsa unei anchete prompte şi eficiente în ceea ce priveşte agresiunea pe care a suferit-o la 12 august 2000. Reclamantul Florea Bucureşteanu se plânge de durata arestării sale preventive şi de lipsa motivării menţinerii acestei măsuri de către instanţele interne.
4. La 7 februarie 2012, cererea a fost declarată inadmisibilă în parte, iar capetele de cerere sus-menţionate au fost comunicate Guvernului în temeiul art. 3 şi art. 5 § 3 din Convenţie. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamanţii, domnii Florea şi Florin Bucureşteanu, sunt născuţi în 1953 şi, respectiv, 1976, şi domiciliază în Târgovişte. Cel de al doilea reclamant este fiul primului reclamant.
A. Agresiunea comisă asupra lui Florin Bucureşteanu şi procedura penală iniţiată
7. La 12 august 2000, reclamantul a fost agresat de mai multe persoane. A fost internat în Spitalul de Urgenţă Bucureşti, cu următorul diagnostic: traumatism cranio-cerebral, fractură de os la antebraţul drept, fractură de coaste şi plagă la nivelul sprâncenelor. A fost externat la 22 august 2000.
8. Prin certificatul din 30 octombrie 2000, Serviciul medico-legal Dâmboviţa a constatat că reclamantul necesitase 80-85 de zile de îngrijiri medicale.
9. La 29 august 2000, reclamantul a depus o plângere penală în faţa Parchetului împotriva unui număr de opt persoane pentru vătămare corporală gravă, infracţiune prevăzută la art. 182 din Codul penal (denumit în continuare „C. pen.”). La 30 august 2000, a depus la poliţie aceeaşi plângere.
10. Parchetul l-a audiat pe reclamant, pe părinţii săi, doisprezece martori, precum şi pe şapte dintre cele opt persoane indicate de reclamant ca fiind agresorii. Acestea din urmă au negat că l-ar fi agresat pe reclamant.
11. Prin actul din 9 august 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte a dispus începerea urmăririi penale faţă de patru dintre persoanele indicate de reclamant şi neînceperea urmăririi penale faţă de celelalte patru. Cu toate acestea, la 30 noiembrie 2001, ţinând seama de declaraţiile contradictorii ale persoanelor ascultate, parchetul a dispus încetarea urmăririi penale, motivând că agresiunea nu fusese comisă de persoanele indicate de reclamant. Dosarul a fost trimis poliţiei judiciare pentru continuarea instrumentării cauzei în vederea identificării agresorilor.
12. La 28 februarie 2002, reclamantul a propus proba cu martori, şi anume partenera sa şi unchiul său. Aceştia au fost audiaţi de poliţie. Au declarat că au fost martori la agresiunea comisă asupra reclamantului şi au identificat mai multe persoane care i-au aplicat lovituri acestuia.
13. La 12 iulie 2002, poliţia a început urmărirea penală in rem faţă de agresiunea comisă asupra reclamantului.
14. În lipsa unor informaţii din partea autorităţilor cu privire la desfăşurarea anchetei, reclamantul şi părinţii săi au trimis scrisori Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi Inspectoratului General al Poliţiei Române, solicitând informaţii suplimentare despre stadiul anchetei şi denunţând durata procedurii. Prin scrisoarea din 16 octombrie 2003, Inspectoratul General al Poliţiei i-a informat că ancheta era în desfăşurare la Poliţia judiciară Târgovişte.
15. Prin procesul-verbal din 6 august 2004, organele de cercetare penală au dispus reluarea urmăririi penale faţă de patru dintre presupuşii agresori.
16. În octombrie 2004, poliţia judiciară a înaintat parchetului dosarul cauzei, cu propunere de trimitere în judecată a celor patru persoane pe care le identificaseră doi martori, alţii decât partenera şi unchiul reclamantului, ca fiind agresorii acestuia din urmă.
17. Cu toate acestea, la 16 decembrie 2004, parchetul a dispus din nou încetarea urmăririi penale şi retrimiterea dosarului cauzei la poliţia judiciară pentru completarea cercetărilor. Parchetul a constatat că argumentul reclamantului privind agresarea sa de către persoanele pe care le-a identificat ca fiind agresorii nu a fost confirmată decât de un martor, V.D., care fusese deja audiat la 20 aprilie şi 16 septembrie 2004. Parchetul a dispus totodată eliminarea declaraţiei respective pe motiv că acelaşi martor prezentase o versiune asupra faptelor diferită faţă de cea de la prima sa ascultare, la 7 mai 2001. Parchetul a precizat totodată că familia reclamantului şi cea a presupuşilor agresori erau cunoscute în oraş ca aparţinând unor „grupuri de delincvenţi”.
18. Dosarul a fost retrimis Poliţiei judiciare Târgovişte.
19. La 15 martie 2006, Poliţia judiciară Târgovişte a solicitat Inspectoratului de Poliţie Judeţean Prahova să îl supună pe unul dintre presupuşii agresori unui test poligraf. Din probele aflate la dosar nu reiese dacă testul a fost într-adevăr efectuat.
20. La 21 august 2006, trei dintre presupuşii agresori au fost citaţi pentru a se prezenta la poliţie în vederea interogării. Aceştia au refuzat să dea declaraţii scrise şi au precizat că îşi menţin declaraţiile anterioare.
21. În perioada 2004 – 2007, reclamantul şi mama sa au solicitat informaţii referitoare la dosar de la Poliţia judiciară Târgovişte, Parchetul Naţional Anticorupţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Ministerul Justiţiei şi Preşedintele Republicii. De fiecare dată, autorităţile le-au răspuns că ancheta era în desfăşurare. Prin scrisoarea din 22 iunie 2006, Poliţia judiciară Târgovişte i-a informat că cercetările continuă deoarece parchetul a considerat că probele aflate la dosar nu permiteau să se stabilească dacă presupuşii agresori comiseseră faptele respective. În scrisoarea din 17 septembrie 2007, poliţia a adăugat că, în pofida continuării cercetărilor, dosarul a fost înregistrat în categoria dosarelor cu „autor necunoscut”, în urma actelor parchetului din 30 noiembrie 2001 şi 16 decembrie 2004 de încetare a urmăririi penale faţă de cele patru persoane indicate de reclamant în plângerea sa penală ca fiind agresorii.
22. Reclamantul afirmă că în toată această perioadă autorităţile au refuzat să îi ofere fotocopii ale documentelor aflate la dosar.
23. Actele parchetului din 30 noiembrie 2001 şi 16 decembrie 2004 (supra, pct. 11 şi 17) nu i-au fost comunicate reclamantului. Acesta a luat cunoştinţă de conţinutul lor prin intermediul avocatului său, la 13 septembrie 2010.
24. Prin actul din 27 decembrie 2010, parchetul a clasat cauza deoarece s-a prescris răspunderea penală în temeiul art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. Actul respectiv i-a fost comunicat reclamantului.
25. Guvernul a prezentat Curţii o scrisoare, datată 18 mai 2012, din partea Inspectoratului de Poliţie Judeţean Dâmboviţa, care atesta că toate petiţiile şi reclamaţiile primite în perioada noiembrie 2001 – martie 2004 au fost distruse, conform dispoziţiilor legale privind arhivarea documentelor de poliţie. Acesta a prezentat, de asemenea, două scrisori din partea Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, datate 15 şi 18 mai 2012, care atestau că nu s-a înregistrat nicio cerere scrisă din partea reclamantului în perioada noiembrie 2001 – martie 2004 şi că actele sale din 30 noiembrie 2001 şi 16 decembrie 2004 au fost comunicate la cererea avocatului reclamantului, la 12 iulie 2011.
B. Arestarea preventivă a lui Florea Bucureşteanu
26. La 17 iulie 2006, domiciliul reclamantului a fost atacat de membrii unei „bande” care ar fi proferat ameninţări şi ar fi tras focuri de armă. În consecinţă, familia reclamantului a solicitat ajutorul poliţiei.
27. În noaptea dinspre 17/18 iulie 2006, a avut loc un incident cu arme de foc în apropierea domiciliului reclamantului. În baza unui act al procurorului, reclamantul Florea Bucureşteanu a fost reţinut în data de 18 iulie 2006, la ora 5 a.m. Printr-un act din aceeaşi dată, parchetul a dispus începerea urmăririi penale şi l-a pus pe reclamant sub învinuirea de tentativă de omor (art. 174 – 175 C. pen.) şi de deţinere, fără drept, de arme (art. 279 C. pen.).
28. În aceeaşi zi, prin hotărârea Tribunalului Dâmboviţa s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru 29 de zile, în perioada 19 iulie – 16 august 2006. Acesta era acuzat că a tras un foc de armă, cu un pistol pe care îl deţinea fără drept, în direcţia unui automobil în care se aflau patru persoane, glonţul lovind fesa dreaptă a uneia dintre acestea. Instanţa a hotărât că există motive verosimile de a bănui că reclamantul săvârşise infracţiunile de tentativă de omor şi deţinere, fără drept, de arme. Instanţa a constatat că trei martori au declarat că l-au văzut pe reclamant trăgând cu pistolul în direcţia unui automobil. Mai mult, în timpul percheziţiei efectuate la domiciliul reclamantului, poliţia a găsit mai multe muniţii. Instanţa a făcut totodată referire la documentele medicale depuse la dosar, la raportul de expertiză tehnică privind automobilul implicat în incident şi la rapoartele de cercetare la faţa locului.
De asemenea, instanţa a stabilit că arestarea preventivă a reclamantului era justificată, în sensul art. 148 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, din motive de ordine publică, în raport cu circumstanţele faptice, cu efectele cauzate sau care ar fi putut apărea, cu comportamentul extrem de agresiv al reclamantului, cu atitudinea sa lipsită de sinceritate şi faptul că atentase la viaţa altei persoane. Reclamantul, asistat de doi avocaţi aleşi, a fost audiat de instanţă.
29. Prin hotărârea din 21 iulie 2006, pronunţată în urma apelului formulat de reclamant, Curtea de Apel Ploieşti a menţinut hotărârea Tribunalului Dâmboviţa din 18 iulie 2006.
30. La 21 august 2006, parchetul a extins urmărirea penală faţă de reclamant pentru uz de armă letală, fără drept (art. 136 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor).
31. Măsura arestării preventive a fost prelungită consecutiv de Tribunalul Dâmboviţa la 11 august, 11 septembrie, 3 octombrie, 3 noiembrie, 4 decembrie 2006, 8 ianuarie, 5 februarie, 6 martie, 3 aprilie, 1 iunie 2007, considerând că motivele arestării preventive iniţiale existau în continuare. În timpul şedinţelor din 15 septembrie şi 3 octombrie 2006, precum şi al celei din 1 iunie 2007, instanţa a respins cererile reclamantului pentru înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi oraşul sau ţara.
32. Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârilor din 11 septembrie, 3 octombrie şi 4 decembrie 2006, precum şi împotriva celor din 8 ianuarie şi 1 iunie 2007. Recursurile reclamantului au fost respinse de Curtea de Apel Ploieşti, care a constatat că reclamantul era recidivist (avea deja o condamnare pentru furt), existau riscuri să încerce să împiedice aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, ţinând seama în special de conflictul dintre familia reclamantului şi grupul din care făcea parte victima. Instanţa a menţionat totodată necesitatea de a căuta probe şi de a asculta martori. Aceasta a subliniat, în cele din urmă, că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică, dat fiind sentimentul de nesiguranţă pe care l-ar fi cauzat publicului, având în vedere gravitatea infracţiunilor de care era inculpat şi faptul că reclamantul era bănuit de uz de armă de foc, în public, împotriva unor persoane.
33. Reclamantul a fost asistat de doi avocaţi aleşi în faţa Tribunalului Dâmboviţa şi a Curţii de Apel Ploieşti.
34. În baza rechizitoriului din 31 august 2006, reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Tribunalului Dâmboviţa pentru tentativă de omor şi încălcarea regimului armelor şi al muniţiilor.
35. Instanţa a amânat şedinţa în trei ocazii, la cererea victimei – pentru a putea fi asistată de avocatul ales, precum şi la cererea reclamantului ori a victimei – pentru a obţine informaţii despre cererea de strămutare formulată de victimă. După mai multe amânări ale şedinţei, determinate de refuzul mai multor martori de a compărea în vederea audierii lor, instanţa a emis mandate de aducere şi l-a obligat pe un martor la plata unei amenzi. Prin hotărârea din 13 iulie 2007, Tribunalul Dâmboviţa l-a condamnat pe reclamant la 7 ani şi 6 luni de închisoare cu executare pentru infracţiunile pentru care fusese trimis în judecată.
36. Prin hotărârea din 12 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, pedeapsa reclamantului a fost redusă la 3 ani şi 6 luni de închisoare. Hotărârea a fost menţinută, în ultimă instanţă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 11 martie 2008.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
37. Reclamantul Florin Bucureşteanu se plânge de lipsa unei anchete prompte şi eficiente în ceea ce priveşte agresiunea pe care a suferit-o la 12 august 2000. Acesta invocă drepturile garantate prin art. 2, 5 şi 6 din Convenţie. Curtea reaminteşte că, în decizia sa parţială din 7 februarie 2012, a considerat că se impunea examinarea acestui capăt de cerere în sensul art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
Art. 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
38. Guvernul invocă nerespectarea termenului de şase luni şi neepuizarea căilor de atac interne de către reclamant.
1. Excepţia întemeiată pe nerespectarea termenului de şase luni
39. Guvernul consideră că reclamantul a omis să solicite parchetului sau poliţiei judiciare informaţii privind stadiul anchetei declanşate în urma plângerii sale penale, deşi era asistat de un avocat ales. Scrisorile trimise autorităţilor publice (supra, pct. 21) nu pot fi interpretate ca dovezi ale interesului său faţă de anchetă. De asemenea, Guvernul subliniază că reclamantul a început să se intereseze de rezultatul anchetei doar în urma deciziei din 16 decembrie 2004, prin care parchetul a trimis dosarul la poliţia judiciară, şi în urma cererilor de informaţii formulate de Curte în cadrul prezentei cauze. Astfel, Guvernul consideră că situaţia din prezenta cauză se aseamănă cu cea din cauzele Andriţă împotriva României [(dec.), nr. 67708/01, 27 ianuarie 2009], Finozhenok împotriva Rusiei [(dec.), nr. 3025/06, 31 mai 2011], şi Nasirkhayeva împotriva Rusiei [(dec.), nr. 1721/07, 31 mai 2011].
40. Reclamantul precizează că a făcut toate demersurile necesare pentru a se informa despre rezultatul anchetei penale declanşate în urma plângerii sale penale, însă acestea nu au avut niciun succes.
41. Curtea reaminteşte că regula celor şase luni are ca scop să servească securităţii juridice şi să garanteze că toate cauzele care ridică chestiuni referitoare la Convenţie sunt examinate într-un termen rezonabil, evitând ca autorităţile şi celelalte persoane implicate să rămână prea mult timp în incertitudine [P.M. împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 6638/03, 24 august 2004 şi Bulut şi Yavuz împotriva Turciei (dec.), nr. 73065/01, 28 mai 2002]. În plus, această regulă îi oferă potenţialului reclamant un termen de reflecţie suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea introducerii unei cereri şi, dacă este cazul, să stabilească capetele de cerere şi argumentele precise care trebuie prezentate [O’Loughlin şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 23274/04, 25 august 2005], indicându-le persoanelor de drept privat, dar şi autorităţilor, perioada după care nu se mai exercită controlul Curţii [Tahsin Ipek împotriva Turciei (dec.), nr. 39706/98, 7 noiembrie 2000]. Doar căile de atac obişnuite şi efective pot fi luate în considerare deoarece un reclamant nu poate amâna termenul strict impus de Convenţie încercând să adreseze cereri inoportune instanţelor sau instituţiilor care nu au puterea sau competenţa necesare pentru acordarea, în temeiul Convenţiei, a unei reparaţii efective privind respectivul capăt de cerere [Fernie împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 14881/04, 5 ianuarie 2006].
42. În prezenta cauză, Curtea doreşte să sublinieze pentru început că, spre deosebire de cauzele Andriţă, Finozhenok şi Nasirkhayeva citate de Guvern, în prezenta cerere, ancheta nu era finalizată la data la care a fost sesizată Curtea [a se vedea, de asemenea, a contrario, Nicorici împotriva României (dec.), nr. 648/05, pct. 31, 4 octombrie 2011]. Pe de altă parte, din probele aflate la dosar, reiese că la 28 februarie 2002 reclamantul a propus, în cadrul procedurii, proba cu martori şi că, prin scrisoarea din 16 octombrie 2003, adică cu mai puţin de şase luni înaintea introducerii prezentei cereri, Inspectoratul General al Poliţiei i-a informat pe părinţii reclamantului că ancheta era în desfăşurare la Poliţia judiciară Târgovişte (supra, pct. 14). În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamantului nu i se poate reproşa că ar fi dat dovadă de neglijenţă şi că, prin urmare, acesta a respectat termenul de şase luni în prezenta cerere. În consecinţă, respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern în acest sens.
2. Excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne
43. Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut formula, în conformitate cu art. 2781 C. proc. pen., o plângere în faţa instanţelor împotriva actelor Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte din 30 noiembrie 2001 şi 16 decembrie 2004. Potrivit Guvernului, această cale de atac era adecvată, eficientă, suficientă şi accesibilă, iar reclamantul avea cunoştinţă de existenţa actelor sus-menţionate.
44. Reclamantul contestă argumentul Guvernului.
45. Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor de atac interne enunţată la art. 35 § 1 din Convenţie urmăreşte să le acorde statelor contractante posibilitatea remedierii situaţiei în ordinea lor juridică internă înainte de a fi obligate să răspundă de actele lor în faţa unui organism internaţional (Egmez împotriva Ciprului, nr. 30873/96, pct. 64, CEDO 2000XII). În acest sens, un reclamant trebuie să folosească în mod normal căile de atac interne cu adevărat eficiente şi suficiente. În cazul în care a fost utilizată o cale de atac, nu se impune utilizarea altei căi al cărei scop este practic acelaşi [Günes împotriva Turciei (dec.), nr. 28490/95, 9 octombrie 2001].
46. Curtea observă că, în prezenta cauză, având în vedere copiile dosarului de cercetare penală prezentate de părţi, nu există nicio dovadă a comunicării către reclamant, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală, a actelor Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte din 30 noiembrie 2001 şi 16 decembrie 2004. Curtea constată că, deşi poliţia l-a informat pe reclamant că parchetul efectuase acte, informarea avusese loc abia la câţiva ani de la efectuarea lor, în urma cererilor repetate ale reclamantului. Pe de altă parte, scrisorile respective erau foarte sumare, neavând decât câteva rânduri, şi precizau că actele îi priveau doar pe câţiva dintre prezumtivii agresori şi că ancheta era în desfăşurare (supra, pct. 21). În aceste condiţii, Curtea nu îi poate imputa reclamantului că nu a atacat actele parchetului din 30 noiembrie 2001 şi 16 decembrie 2004. Rezultă că excepţia preliminară ridicată de Guvern trebuie respinsă.
47. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
48. Guvernul consideră că autorităţile interne au efectuat o anchetă efectivă şi nu au rămas inactive faţă de susţinerile reclamantului. Făcând referire la faptele relevante, Guvernul constată că a avut loc ascultarea reclamantului şi a martorilor şi că au fost luate în considerare certificatul medico-legal şi celelalte documente medicale prezentate. Cu toate acestea, probele aflate la dosar nu au permis autorităţilor să ajungă la concluzia că persoanele indicate de reclamant în plângerea sa erau autorii agresiunii.
49. În opinia Guvernului, atitudinea pasivă a reclamantului a prejudiciat ancheta întrucât acesta nu a făcut demersuri pentru a se interesa despre rezultatul procedurii şi nu a manifestat niciun interes faţă de desfăşurarea anchetei. De asemenea, acesta nu a solicitat procurorului să fie informat despre actele efectuate.
50. La rândul său, reclamantul afirmă că autorităţile nu au efectuat o anchetă promptă şi eficientă în ceea ce priveşte agresiunii suferite. Acesta subliniază că procedura a fost excesiv de lungă şi că, la finalul a zece ani, acţiunea penală s-a prescris. În orice caz, în opinia sa, desfăşurarea anchetei nu a demonstrat că scopul autorităţilor era aflarea adevărului.
51. Curtea reaminteşte că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor naţionale datoria de a desfăşura o anchetă oficială eficientă atunci când o persoană susţine, în mod „întemeiat”, că a fost victima unor acţiuni contrare art. 3 şi comise în împrejurări suspecte, indiferent de calitatea persoanelor în cauză (M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, pct. 151 şi 153, CEDO 2003-XII). Această anchetă trebuie să poată conduce nu numai la identificarea, ci şi la pedepsirea vinovaţilor (Macovei şi alţii împotriva României, nr. 5048/02, pct. 46, 21 iunie 2007). Cerinţa de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită în cadrul obligaţiei de cercetare penală, chiar dacă respectiva cercetare vizează fapte comise de civili (Ebcin împotriva Turciei, nr. 19506/05, pct. 56, 1 februarie 2011).
52. În prezenta cauză, Curtea consideră că temeinicia susţinerilor reclamantului privind vătămarea integrităţii sale corporale rezulta din realitatea necontestată a leziunilor menţionate în certificatul medico-legal din 8 iulie 1998 (supra, pct. 7 şi 8). Având în vedere caracterul autonom al termenilor art. 3 din Convenţie, Curtea consideră această constatare suficientă pentru a include agresiunea a cărei victimă a fost reclamantul în sfera de protecţie a acestui articol (a se vedea, mutatis mutandis, Macovei şi alţii, citată anterior, pct. 50).
53. Curtea constată că a avut totuşi loc o anchetă în prezenta cauză. Rămâne de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost efectuată şi caracterul său „efectiv”.
54. Procedura împotriva agresorilor bănuiţi de reclamant de vătămare corporală gravă a început la 29 august 2000 în urma plângerii reclamantului. Aceasta s-a încheiat la 27 decembrie 2010, dată la care Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte a constatat prescripţia acţiunii publice. Astfel, ancheta s-a desfăşurat timp de peste 10 ani. Curtea consideră că, indiferent de complexitatea anchetei, o asemenea durată viciază inevitabil eficacitatea acesteia. Acest fapt este atestat de încheierea cercetării penale pe motivul prescripţiei (Şerban împotriva României, nr. 11014/05, pct. 84, 10 ianuarie 2012).
55. În această privinţă, Curtea constată că reiese din probele aflate la dosar că, în pofida depoziţiilor contradictorii ale persoanelor ascultate (supra, pct. 11 şi 17), autorităţile nu au încercat în niciun fel să clarifice împrejurările faptice ale cauzei, procedând de exemplu la confruntări. În ceea ce priveşte ordonanţa parchetului din 16 decembrie 2004, Curtea precizează că motivarea sa se bazează, în afară de lipsa probelor care să confirme implicarea celor patru prezumtivi făptaşi în agresiune, pe aprecierea personală a procurorului însărcinat cu ancheta, în legătură cu contextul agresiunii. Astfel, acesta subliniază că familia reclamantului şi cea a presupuşilor agresori erau cunoscute în oraş ca aparţinând unor „grupuri de delincvenţi” (supra, pct. 17). O astfel de afirmaţie nu poate decât să confirme un oarecare dezinteres al autorităţilor faţă de afirmaţiile reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Ghiga Chiujdea împotriva României, nr. 4390/03, pct. 43, 5 octombrie 2010). În orice caz, Curtea observă că, în urma acestei ordonanţe a parchetului, nu s-a luat nicio măsură reală de cercetare penală de către poliţia judiciară Târgovişte, care s-a limitat la înregistrarea dosarului în categoria dosarelor cu „autor necunoscut” (supra, pct. 21 in fine; mutatis mutandis, Predică împotriva României, nr. 42344/07, pct. 69, 7 iunie 2011).
56. În aceste împrejurări, Curtea consideră că autorităţile nu au efectuat o anchetă diligentă şi efectivă asupra afirmaţiei reclamantului.
57. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că a fost încălcat art. 3 din Convenţie, sub aspect procedural, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Florin Bucureşteanu.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE
58. Reclamantul Florea Bucureşteanu se plânge de durata arestului său preventiv şi de lipsa motivării menţinerii acestei măsuri de către instanţele interne. Acesta invocă art. 5, 6 şi 7 din Convenţie. Curtea reaminteşte că, în decizia sa parţială din 7 februarie 2012, a considerat că se impunea examinarea acestui capăt de cerere în sensul art. 5 § 3 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
A. Argumentele părţilor
59. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul declară că arestul preventiv al reclamantului a început la 18 iulie 2006 şi a încetat la data condamnării sale în primă instanţă, la 13 iulie 2007. Cu toate acestea, consideră că, având în vedere hotărârile pronunţate de Curte în cauzele Degeratu împotriva României (nr. 35104/02, pct. 39, 6 iulie 2010), Begu împotriva României (nr. 20448/02, pct. 98, 15 martie 2011), Konolos împotriva României (nr. 26600/02, pct. 34, 7 februarie 2008), şi Bujac împotriva României (nr. 37217/03, pct. 70-73, 2 noiembrie 2010), durata arestului de 6 luni consecutive în urma deciziilor din 1 august şi 3 noiembrie 2006 şi din 5 februarie, 6 martie şi 3 aprilie 2007 ale Tribunalului Dâmboviţa, împotriva cărora reclamantul nu a declarat recurs, nu trebuie luată în considerare la calcularea duratei arestului preventiv al reclamantului. În consecinţă, durata arestului preventiv care trebuie luată în considerare este de circa 6 luni.
60. Guvernul susţine că instanţele naţionale au justificat constant necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive, oferind motive relevante şi suficiente, detaliate şi nestereotipice. Acestea au examinat împrejurările cauzei în lumina cerinţelor de la art. 5 § 3 din Convenţie, a caracterului infracţiunilor imputate – care intrau în categoria celor îndreptate împotriva vieţii, precum şi a oportunităţii unor măsuri alternative la arestul preventiv.
61. În ceea ce priveşte desfăşurarea procedurii, Guvernul subliniază în primul rând caracterul complex al cauzei, care avea ca obiect o infracţiune gravă. În continuare, acesta declară că autorităţile au dat dovadă de diligenţă. În această privinţă, Guvernul subliniază că reclamantul a fost trimis în judecată la doar o lună şi jumătate de la inculparea sa şi că procedura în primă instanţă s-a desfăşurat cu celeritate. Acesta adaugă că instanţa a emis mandate de aducere pentru martorii care nu s-au prezentat la audiere şi că pe unul dintre aceştia l-a obligat la plata unei amenzi din acelaşi motiv. În fine, Guvernul subliniază că instanţa nu a amânat şedinţele decât din motive întemeiate şi asta doar la cererea reclamantului sau a victimei.
62. La rândul său, reclamantul consideră în primul rând că durata arestului care trebuie luată în considerare este de 1 an şi 6 luni, perioadă care începe la 18 iulie 2006, data ordonanţei de reţinere, şi se încheie la 11 martie 2008, data deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În această privinţă, reclamantul consideră că atacarea cu recurs a hotărârilor tribunalului de prelungire a arestului preventiv ar fi fost lipsită de efect deoarece instanţele au examinat exclusiv sub aspect formal problema arestului său preventiv.
63. Reclamantul adaugă că instanţele naţionale au omis să motiveze menţinerea arestului său preventiv în raport cu datele personale sau cele ale cauzei. Acesta afirmă că nu numai durata arestului său preventiv nu a respectat cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie, ci că şi durata întregii proceduri penale a fost prea mare ţinând seama de faptul că nu a beneficiat de dreptul de a fi judecat în stare de libertate.
B. Motivarea Curţii
64. Pentru început, în conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea consideră că, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie, arestarea preventivă a reclamantului a început la 18 iulie 2006, odată cu arestarea sa, şi a încetat la 13 iulie 2007, data condamnării sale în primă instanţă [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 147, CEDO 2000‑IV]. Acesta a durat aşadar aproape un an.
65. Guvernul consideră că, în lumina concluziilor Curţii în cauza Degeratu, citată anterior, durata arestării de şase luni consecutive hotărârilor Tribunalului Dâmboviţa de prelungire a arestării reclamantului, pe care acesta nu le-a atacat cu recurs, nu trebuie să fie luată în considerare la calcularea duratei totale a arestării preventive. Curtea nu consideră necesar să soluţioneze, în prezenta cauză, această problemă, având în vedere că, şi în eventualitatea în care ar lua în considerare durata cea mai mare – de circa un an – aceasta se dovedeşte rezonabilă din motivele prezentate mai jos [Medinţu împotriva României (dec.), nr. 5623/04, pct. 42, 13 noiembrie 2012].
66. În conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea a elaborat patru motive fundamentale acceptabile pentru a dispune sau a menţine măsura arestării preventive în privinţa unei persoane suspectate de săvârşirea unei infracţiuni: pericolul ca inculpatul să fugă; riscul ca inculpatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei ori să comită noi infracţiuni; sau riscul ca punerea în libertate a acestuia să tulbure ordinea publică. De asemenea, Curtea a hotărât că instanţele care se pronunţă cu privire la oportunitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care să poată confirma necesitatea acestei măsuri (a se vedea, printre altele, Georgiou împotriva Greciei (dec.), nr. 8710/08, 22 martie 2011).
67. În prezenta cauză, Curtea observă în primul rând că actul prin care se dispunea arestarea preventivă a reclamantului era întemeiat pe art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., instanţa arătând, în esenţă, că rămânerea reclamantului în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică (supra, pct. 28).
68. În continuare, se impune constatarea că instanţele interne au procedat din oficiu, la intervale regulate, la controlul legalităţii şi oportunităţii menţinerii măsurii arestării preventive a reclamantului. Instanţele au justificat în hotărârile lor necesitatea măsurii făcând trimiteri la textele de lege şi la faptele pe care le considerau relevante. Astfel, acestea au realizat o examinare concretă a situaţiei şi a personalităţii reclamantului, în special a impactului asupra ordinii publice şi asupra bunei administrări a justiţiei. Dat fiind intervalul scurt de timp dintre hotărârile respective, este rezonabil faptul că instanţele au folosit în unele perioade motivări similare, bazându-se pe motive identice pentru a justifica menţinerea măsurii arestării preventive a reclamantului [Georgiou, (dec.), citată anterior şi Medinţu (dec.), citată anterior, pct. 47].
69. Trebuie remarcat, de asemenea, că, odată cu trecerea timpului, instanţele au prezentat motive diferite pentru a justifica menţinerea reclamantului în arest, motive care nu pot fi considerate stereotipice (supra, pct. 31 şi 32). Pe de altă parte, instanţele naţionale au examinat oportunitatea înlocuirii măsurii arestării preventive cu o altă măsură (supra, pct. 31 in fine).
70. În ceea ce priveşte diligenţa autorităţilor în desfăşurarea anchetei, Curtea constată că urmărirea penală începută împotriva reclamantului a condus, la doar o lună şi jumătate de la arestarea sa preventivă, la trimiterea sa în judecată (a se vedea rechizitoriul din 31 august 2006, supra, pct. 34). Ulterior înscrierii pe rolul instanţelor, şedinţele au fost amânate iniţial la cererea reclamantului şi a victimei (supra, pct. 35). Ulterior audierii reclamantului şi a co-inculpaţilor, precum şi a martorilor principali, instanţa a pronunţat hotărârea pe fondul cauzei. Prin urmare, autorităţilor judiciare nu li se poate imputa nicio lipsă de diligenţă în soluţionarea cauzei.
71. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi § 4 din convenţie.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
72. În observaţiile transmise Curţii la 22 octombrie 2012, reclamanţii Florin şi Florea Bucureşteanu se consideră victime ale încălcării art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, susţinând că nerespectarea drepturilor lor garantate prin art. 3 şi art. 5 § 3 din Convenţie ar rezulta din atitudinile discriminatorii ale poliţiei şi organelor judiciare faţă de persoanele de etnie romă. Reclamantul Florea Bucureşteanu susţine, în plus, că, din cauza faptului că a fost arestat preventiv, s-a aflat în imposibilitatea de a beneficia de o apărare „deplină şi efectivă”, în sensul art. 6 şi 13 din Convenţie, în procedura penală încheiată cu condamnarea sa penală.
73. Curtea observă că cele două proceduri care au făcut obiectul prezentei cereri s-au încheiat prin actul de clasare din 27 decembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Florin Bucureşteanu, şi, respectiv, prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 11 martie 2008, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Florea Bucureşteanu. Însă prezentele capete de cerere au fost formulate pentru prima dată la 22 octombrie 2012, adică după mai mult de şase luni.
74. Rezultă că aceste capete de cerere sunt tardive şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
75. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
76. Reclamantul Florin Bucureşteanu solicită 20 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material suferit şi 250 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral constând în suferinţa cauzată de agresiune, spitalizare, îngrijirile medicale, invaliditatea permanentă dobândită în urma agresiunii, precum şi de problemele sale psihologice din ultimii doisprezece ani.
77. Guvernul subliniază că reclamantul Florin Bucureşteanu nu a justificat în niciun fel prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. Cu privire la prejudiciul moral invocat, Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate clară cu încălcările invocate şi că nu este justificat în niciun fel. Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat documente care să ateste starea sa de sănătate sau de invaliditate şi că, în orice caz, consecinţele medicale ale agresiunii asupra sa nu sunt relevante în ceea ce priveşte latura procedurală a art. 3 din Convenţie, care formează obiectul prezentei cereri. Acesta subliniază de asemenea că sumele solicitate sunt excesive în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie. Cu titlu subsidiar, Guvernul consideră că o constatare a unei încălcări ar reprezenta în sine o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral invocat.
78. Curtea subliniază că, în prezenta cauză, unicul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă în faptul că reclamantul Florin Bucureşteanu nu a beneficiat de o anchetă eficientă în ceea ce priveşte agresiunea pe care a suferit-o, încălcându-se art. 3 din Convenţie.
79. Curtea observă că cererea de reparaţie a prejudiciului material nu este întemeiată. Cu toate acestea, consideră că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu moral de necontestat, ţinând seama de încălcarea constatată mai sus. Prin urmare, pronunţându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului Florin Bucureşteanu 7 500 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
80. Reclamanţii solicită, de asemenea, 7 000 RON, respectiv aproximativ 1 500 EUR, precum şi 8 000 RON, respectiv 1 700 EUR, pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii.
81. Guvernul subliniază că reclamanţii nu au trimis contractele de asistenţă juridică, prin care se stabilea onorariul avocatului, precum şi un centralizator cu numărul de ore lucrate efectiv de acesta. Guvernul consideră că, în orice caz, sumele cerute sunt excesive.
82. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR solicitată pentru procedura în faţa Curţii şi o acordă reclamantului Florin Bucureşteanu.
C. Dobânzi moratorii
83. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie cu privire la reclamantul Florin Bucureşteanu, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect procedural, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Florin Bucureşteanu;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului Florin Bucureşteanu, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i) 7 500 EUR (şapte mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii) 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 16 aprilie 2013, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy