Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA BUHANIUC c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 56074/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
28 ianuarie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Buhaniuc c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiunii,
Deliberând la 7 ianuarie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 56074/10) depusă la Curte la 30 septembrie 2010 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Sergiu Buhaniuc („reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat în faţa Curţii de către dl V. Zama, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamantul a invocat faptul că a fost maltratat în timpul detenţiei şi că investigaţia pe marginea acuzaţiilor sale de maltratare nu a fost efectivă.
4. La 12 decembrie 2011 cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1990. El locuieşte în Costeşti.
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
7. La 5 aprilie 2009, în Republica Moldova au avut loc alegeri generale.
La 6 şi 7 aprilie 2009, pe străzile oraşului s-au adunat mulţime de oameni pentru a protesta împotriva pretinselor fraude electorale. La 7 aprilie 2009 şi în zilele următoare au fost arestate sute de persoane.
A. Reţinerea reclamantului şi pretinsa maltratare
8. Reclamantul a fost arestat în seama zilei de 7 aprilie 2009, iar în ziua următoare a fost condamnat de instanţa de judecată la 10 zile de arest contravenţional. Potrivit reclamantului, în timpul reţinerii el a fost lovit cu pumnul în ochi de către un colaborator al poliţiei îmbrăcat în civil, iar ulterior, el a fost maltratat la Comisariatul de poliţie Buiucani şi la Comisariatul General de Poliţie („CGP”). El a fost bătut de grupuri a câte 5-12 poliţişti îmbrăcaţi în civil şi în uniformă în timp ce era pus să treacă printr-un „coridor al morţii” format de poliţişti aliniaţi care loveau cu picioarele şi pumnii victima în timp ce aceasta intra sau ieşea din comisariat, mai ales la CGP.
9. El a fost lovit în amândouă urechile odată (formă de tortură denumită „telefonul”) şi în regiunea capului, cu pumnii şi bastoanele de cauciuc, în timp ce mâinile îi erau încătuşate la spate. În plus, l-au pus să ţină mâinile întinse deasupra capului timp îndelungat, iar în acelaşi timp era lovit periodic. Din cauza maltratării el şi-a pierdut conştiinţa de câteva ori.
10. Reclamantul susţine că a fost deţinut cu alte opt persoane împreună într-o celulă murdară şi umedă, măsurând 4 x 4 m, în care nu pătrundea lumina zilei şi nici alte mijloace prin care să-şi dea seama de ora din zi sau de dată; în plus, el nu a avut acces nici la lumea exterioară, la rude, la avocat sau la doctor.
11. În primele 24 de ore de detenţie nu a primit apă. După aceea, li s-a distribuit apă murdară în sticle de plastic neigienice din care urmau să bea toţi cei din celulă. Reclamantul a fost diagnosticat ulterior cu hepatită de origine necunoscută. Nu i s-a dat de mâncare. El nu a avut posibilitatea să doarmă timp de trei zile în acea celulă aglomerată. Nu aveau toaletă în celulă, iar acces la toaleta din afara celulei se dădea doar întâmplător şi după ce persoana era supusă umilinţelor.
12. Reclamantul susţine că a fost utilizată şi maltratarea de natură psihologică: el a fost ameninţat cu închisoarea pe termen lung, cu violul şi cu moartea. El a fost interogat de mai multe persoane odată şi a fost forţat să semneze hârtii goale.
B. Investigarea acuzaţiei de maltratare a reclamantului
13. La 11 aprilie 2009, reclamantul a fost examinat de un medic, care a constatat prezenţa unui hematom la ochiul stâng.
14. La 15 aprilie 2009, reclamantul a depus la Procuratura Militară o plângere în privinţa maltratării sale de către poliţie.
15. La 29 aprilie 2009, reclamantul a fost examinat la Centrul pentru Reabilitarea Victimelor Torturii „Memoria” – organizaţie neguvernamentală finanţată de Uniunea Europeană, membră a Adunării Generale a Consiliului Internaţional pentru Reabilitarea Victimelor Torturii (IRCT). La 15 decembrie 2009, i-a fost eliberat un extras din fişa medicală care cuprindea rezultatele testelor medicale şi a consultaţiilor de către diverşi doctori. Potrivit documentului, reclamantul a suferit, între altele, consecinţele unei traume la cap – sindromul hipertensiunii intracraniene şi tulburare de stres post-traumatic, precum şi afecţiune post-traumatică a urechilor.
16. Procurorul i-a audiat pe poliţiştii care l-au reţinut pe reclamant. Aceştia au declarat că nu au utilizat forţa. La 29 mai 2009, procurorul a emis ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale în privinţa acuzaţiei de maltratare a reclamantului pe motiv că lipsesc probele că a avut loc o infracţiuni. La 5 februarie 2010, reclamantul a depus o plângere la Procuratura Generală, menţionând că a primit o copie a ordonanţei doar în data de 22 ianuarie 2010. La 18 februarie 2010, Procuratura Generală a confirmat ordonanţa din 29 mai 2009.
17. La 25 martie 2010, reclamantul a atacat în instanţa de judecată ordonanţele din 29 martie 2009 şi 18 februarie 2010. La 19 aprilie 2010, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Buiucani a anulat cele două ordonanţe şi a dispus efectuarea unei investigaţii suplimentare. Instanţa de judecată a constatat că ordonanţele emise de procurori s-au bazat doar pe declaraţiile colaboratorilor poliţiei acuzaţi de maltratarea reclamantului. În timp ce unul din procurori a constatat că la reţinerea reclamantului a fost utilizată forţa, ceea ce ar putea explica leziunile de pe corpul acestuia, poliţiştii care l-au reţinut au negat că au utilizat forţa.
18. La o dată necunoscută anterioară datei de 10 mai 2010 a fost începută urmărirea penală pe marginea acuzaţiei de maltratare a reclamantului.
19. La 19 mai 2010, reclamantul a fost recunoscut în calitate de victimă. El a descris circumstanţele în care a avut loc presupusa maltratare şi a participat la o prezentare spre recunoaştere, dar nu a recunoscut niciuna din persoanele din fotografiile prezentate.
20. La 25 mai 2010, procurorul a suspendat urmărirea penală pe motiv că nu a fost identificat niciun bănuit.
21. Ulterior comunicării prezentei cereri Guvernului pârât la 12 decembrie 2011, la 8 februarie 2012, Procuratura Generală a recomandat Procuraturii Militare Chişinău să reia urmărirea penală. Procuratura a considerat că ordonanţa din 25 mai 2010 este neîntemeiată şi a întocmit o listă cu 12 acţiuni de urmărire penală care trebuie întreprinse în cursul urmăririi penale. Lista includea acţiuni precum: audierea lui S., care a fost reţinut odată cu reclamantul; audierea persoanelor deţinute împreună cu reclamantul în timpul evenimentelor din aprilie 2009; audierea medicului care l-a examinat pe reclamant în cadrul Comisariatului de poliţie Buiucani; obţinerea diverselor dovezi medicale privind sănătatea reclamantului anterior şi ulterior detenţiei din aprilie 2009, inclusiv raportul Centrului „Memoria”; examinarea documentelor din dosar privind acuzaţiilor împotriva reclamantului; organizarea confruntărilor cu prezenţa reclamantului şi a colaboratorilor care l-au reţinut pe 7 aprilie 2009.
22. La 22 martie 2010 a fost audiat în calitate de martor medicul care l-a examinat pe reclamant la Comisariatul de poliţie Buiucani. El a declarat că a menţionat toate leziunile de pe corpul reclamantului. De asemenea, el a adăugat că colaboratorii poliţiei erau prezenţi în timp ce l-a examinat pe reclamant şi că aceştia nu au făcut presiune asupra reclamantului.
23. La 26 martie 2012, procurorul militar i-a recunoscut în calitate de bănuiţi pe doi colaboratori ai poliţiei şi i-a audiat. Părţile nu au informat Curtea despre evoluţia acestei cauze.
II. DOCUMENTE INTERNAŢIONALE RELEVANTE
24. Documentele internaţionale relevante au fost rezumate în cauza Taraburca v. Moldova (nr. 18919/10, §§ 33-37, 6 decembrie 2011).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
25. Reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 3 al Convenţiei ca urmare a relelor tratamente aplicate de poliţie în timpul reţinerii şi detenţiei. De asemenea, el a reclamat anchetarea insuficientă a acuzaţiilor sale de maltratare. Articolul 3 prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
26. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne disponibile întrucât urmărirea penală pe marginea plângerii lui este în curs de desfăşurare.
27. Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 al Convenţiei este de a oferi Statelor Contractante oportunitatea de a preveni sau de a repara încălcările reclamante împotriva lor, înainte ca acele acuzaţii să fie invocate în faţa Curţii. Drept consecinţă, Statul este scutit de răspundere pentru acţiunile sale în faţa unui organ internaţional înainte ca el să fi avut posibilitatea să redreseze lucrurile prin propriul sistem juridic (a se vedea, de exemplu, Remli v. France, 23 aprilie 1996, § 33, Reports of Judgments and Decisions 1996-II, and Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V). În acelaşi timp, „un reclamant nu este obligat să exercite recursurile care, deşi în teorie sunt de natură să ofere reparaţii, în realitate ele nu oferă nicio şansă de redresare a încălcării invocate” (a se vedea Yoyler v. Turkey, nr. 26973/95, 13 ianuarie 1997, şi Akdivar and Others v. Turkey, § 68, 30 august 1996, Reports 1996-IV).
28. În speţă, este adevărat că procedurile sunt încă pendinte în faţa autorităţilor naţionale, însă, Curea consideră că chestiunea privind neepuizarea căilor de atac este inextricabil legată de fondul plângerii întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei, adică de efectivitatea investigaţiei pe marginea acuzaţiilor de maltratare. Prin urmare, ea consideră că cele două chestiuni trebuie conexate şi examinate împreună (a se vedea Mikheyev v. Russia, nr. 77617/01, § 88, 26 ianuarie 2006).
29. Curtea notează în continuare că plângerile nu sunt vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Ea notează, în continuare, că cerere nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, ea trebuie decalară admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
30. Reclamantul a susţinut că a fost maltratat în timpul detenţiei şi că urmărirea penală pe marginea acuzaţiei sale de maltratare a fost lentă şi inefectivă. Înainte ca prezenta cerere să fie comunicată Guvernului, urmărirea penală s-a limitat la audierea câtorva poliţişti. El nu a avut posibilitatea să-i identifice pe autori în cadrul unei confruntări, de asemenea, urmărirea penală propriu-zisă nu a fost începută, iar din această cauză procurorii nu au avut competenţa deplină să ancheteze cazul. Doar după comunicarea prezentei cauze autorităţile au recunoscut doi poliţişti în calitate de bănuiţi. În fine, cel puţin o parte din anchetă a fost desfăşurată de angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne - aceeaşi instituţie la care erau angajaţi şi poliţiştii bănuiţi de maltratare.
31. Guvernul a susţinut că nu se poate substitui procurorilor şi instanţelor de judecată şi prin această să submineze urmărirea penală pendinte. De asemenea, acesta a menţionat că imediat ce au fost dezvăluite informaţii noi, organul de urmărire penală a întreprins acţiuni prompte. Astfel încât, întârzierile aparente, care s-au datorat unor factori obiectivi, cum ar fi faptul că nu a fost identificat niciun bănuit, nu trebuie luate în considerare la stabilirea efectivităţii investigaţiei.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
32. După cum a declarat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea cauza Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi cauza Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93, Reports 1998-VIII).
33. Curtea aminteşte că recurgerea la forţa fizică în timpul reţinerii unei persoane, în cazul în care aceasta nu a fost determinată de comportamentul celui reţinut, înjoseşte demnitatea umană şi constituie o încălcare a dreptului consacrat în articolul 3 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, § 38, Seriile A nr. 336). Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timpul detenţiei sau în timp ce se află sub controlul poliţiei, orice asemenea leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă a circumstanţelor în care au fost cauzate leziunile corporale; în caz contrar devine incident articolul 3 al Convenţiei (Selmouni v. France, § 87).
34. Curtea aminteşte în continuare că, atunci când o persoană formulează o pretenţie serioasă şi legitimă că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi ai statului, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului din articolul 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca şi investigaţia impusă de articolul 2, investigaţia relevantă în speţă trebuie să conducă la stabilirea circumstanţelor cauzei şi, dacă acuzaţiile se dovedesc a fi adevărate, la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante ar fi inefectivă în practică, în pofida importanţei sale fundamentale, şi ar permite, în anumite cazuri, funcţionarilor de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ceea ce, practic, înseamnă impunitate (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
35. Pentru ca o investigaţie să fie efectivă, poate fi necesar ca persoanele care efectuează investigaţia să fie independente de cei implicaţi în evenimentele respective (a se vedea, printre altele, Barbu Anghelescu v. Romania, no. 46430/99, § 66, 5 October 2004). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, Ergı v. Turkey, 28 iulie 1998, §§ 83-84, Reports 1998-IV).
36. Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie completă. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau pentru a emite decizii în baza lor (a se vedea Assenov and Others, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili pentru a obţine probe privind incidentul, inclusiv declaraţii ale martorilor oculari şi probe medico-legale (a se vedea, Tanrıkulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 et seq., şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea compromite stabilirea cauzei leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu se conformeze acestui standard.
(b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
37. Curtea notează că, spre deosebite de cauzele anterioare privind cazurile individuale de pretinse maltratări examinate de Curte în raport cu Republica Moldova, prezenta cauză face parte dintr-un număr mare de acuzaţii similare de maltratare comise într-un timp relativ scurt (a se vedea Taraburca v. Moldova, citată mai sus, § 48).
38. Ţinând cont de acest context în care au avut loc maltratări sistematice şi la scară largă a deţinuţilor de către poliţie, totuşi, înainte să constate încălcarea articolului 3 al Convenţiei, Curtea trebuie să verifice dacă reclamantul a adus suficiente probe pentru a demonstra că el personal a fost maltratat (a se vedea Taraburca v. Moldova, citată mai sus, § 48). Astfel, ea notează că la 7 aprilie 2009, reclamantul a fost reţinut de poliţie (a se vedea paragraful 8 de mai sus), iar la 11 aprilie 2009 el a fost examinat de un doctor care a constatat un hematom în regiunea ochiului stâng (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Natura acestei leziuni corespunde evenimentelor relatate de reclamant.
39. Curtea ia notă, de asemenea, de declaraţia doctorului privind prezenţa poliţiştilor în timpul examenului medical. Acest lucru trebuie să fi zădărnicit orice încercare a reclamantului de a arăta doctorului şi alte leziuni de frică de a nu fi maltratat. Având în vedere starea generală de nesiguranţă în diverse locuri de detenţie ulterior dezordinilor din 7 aprilie 2009, teama reclamantului nu a fost lipsită de temei (a se compara cu Taraburca, citată mai sus, § 52). Constatările Centrului „Memoria” (a se vedea paragraful 15 de mai sus) nu fac decât să confirme descrierea evenimentelor de către reclamant, în special traumatismul în regiunea capului şi afecţiunea post-traumatică a urechilor.
40. Având în vedere lipsa unui examen medical efectuat la momentul reţinerii reclamantului şi a oricărei consemnări a utilizării forţei sau a leziunilor, Curtea constată că autorităţile nu au prezentat probe care să demonstreze faptul că reclamantul a suferit aceste leziuni înainte de reţinere şi nici explicaţii plauzibile a originii hematomului din regiunea ochiului stâng. Doctorii Centrului „Memoria” au constat şi alte semne ale unor rele tratamente grave.
41. Mai mult, reclamantul s-a plâns de condiţii inumane de detenţie (a se vedea paragrafele 10 şi 11 de mai sus). Curtea notează că reclamantul a fost deţinut un timp relativ scurt la Comisariatul de poliţie al sectorului Buiucani şi la sediul CGP, care au fost extrem de aglomerate în perioada 7-12 aprilie 2009 (a se vedea Taraburca, citată mai sus, § 33). Guvernul nu a disputat condiţiile invocate de reclamant, şi anume lipsirea de apă timp de 24 de ore în detenţie, de hrană, de somn şi de acces regulat la toaletă. Deşi circumstanţele de mai sus ar putea prin sine constitui o problemă în temeiul articolului 3 al Convenţiei, Curtea consideră că în prezenta cauză acestea sunt elemente adiţionale care au contribuit la suferinţa pe care reclamantul trebuie s-o fi simţit în urma maltratării (a se vedea Taraburca, citată mai sus, § 51).
42. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei sub aspect material.
43. În continuare, Curtea notează că ancheta pe marginea plângerii reclamantului este foarte deficientă. În primul rând, în ciuda acuzaţiilor grave împotriva poliţiştilor, procuratura a pornit formal urmărirea penală abia în luna mai 2010 (a se vedea paragraful 18 de mai sus), adică peste 1 an şi ceva de la depunerea plângerii de către reclamant. În plus, după cum a constatat judecătorul de instrucţie, ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale din 29 mai 2009 şi 18 februarie 2010 s-au bazat exclusiv pe declaraţiile poliţiştilor (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
44. Trebuie menţionat faptul că ordonanţa din 29 mai 2009 a fost comunicată reclamantului abia la 22 ianuarie 2010, ceea ce constituie o întârziere inexplicabil de lungă într-un dosar ca acesta (a se vedea, de exemplu, Pădureţ v. Moldova, nr. 33134/03, §§ 63, 64 şi 68, 5 ianuarie 2010). Astfel încât, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia procurorul a acţionat prompt în momentul în care au fost dezvăluite informaţii noi.
45. În fine, Curtea observă că după reluarea dosarului penal ca urmare a comunicării prezentei cerere Guvernului pârât, organele de urmărire penală au identificat 12 acţiuni de urmărire penală care să fie întreprinse în cursul anchetei (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să-şi organizeze activitatea după cum consideră necesar într-o anumite cauză penală. Totuşi, Curtea nu poate să nu noteze că până în luna februarie 2012, aproape 3 ani de la depunerea plângerii privind relele tratamente, cele 12 acţiuni de urmărire penală menţionată mai sus nu fuseseră întreprinse, şi nici măcar măsurile elementare fără de care o anchetă nu poate fi considerată efectivă (a se vedea paragraful 21 de mai sus).
46. Curtea reiterează că atunci când recursul angajat de reclamant este adecvat în teorie, iar cu trecerea timpului, acesta se dovedeşte a fi inefectiv, reclamantul nu mai are obligaţia de a-l epuiza (a se vedea Tepe v. Turkey, 27244/95, Deciziile Comisie din 25 noiembrie 1996). Constatând că investigaţia pe marginea acuzaţiilor reclamantului nu este efectivă, Curtea consideră că el nu mai are obligaţia de a aştepta finalizarea investigaţiei pentru ca ulterior să epuizeze recursurile interne. Prin urmare, Curtea respinge obiecţia Guvernului şi costată că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei sub aspect procedural.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLUL 41 AL CONVENŢIEI
47. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
48. Reclamantul a susţinut că costul tratamentelor medicale necesare în starea lui de sănătate nu poate fi stabilit. Prin urmare, a solicitat Curţii să rezerve această chestiune pentru o hotărâre ulterioară.
49. Guvernul a considerat că reclamantul nu a înaintat nicio pretenţie la acest capitol.
50. Curtea notează că reclamantul nu a prezentat în timp util pretenţiile sale şi dovezile privind tratamentele medicale urmate sau planificate. De asemenea, el nu a fundamentat şi nici nu a estimat cheltuielile sale viitoare. În asemenea circumstanţe, Curtea nu acordă nicio sumă cu titlu de prejudiciu material.
B. Prejudiciul moral
51. Reclamantul a pretins 30,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit în rezultatul violărilor constate mai sus.
52. Guvernul a susţinut că, în cazul în care Curtea va constata încălcarea articolului 3 al Convenţiei, ea trebuie să ofere compensaţii doar în ceea ce priveşte aspectul procedural al plângerii reclamantului. De asemenea, Guvernul a adăugat că reclamantul încă are posibilitatea să solicite compensaţii la nivel naţional, în funcţie de rezultatul urmăririi penale pendinte. În orice caz, suma este exagerată având în vedere cauzele similare.
53. Având în vedere încălcările constatate mai sus şi gravitatea lor, Curtea consideră că se justifică acordarea unor despăgubiri morale în prezenta cauză. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 15 000 EUR.
C. Costuri şi cheltuieli
54. De asemenea, reclamantul a pretins 1,370 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii. El a prezentat documente în susţinerea pretenţiei sale.
55. Guvernul a făcut obiecţie, solicitând Curţii să respingă pretenţia.
56. Având în vedere încălcările constatate mai sus, Curtea satisface integral pretenţia reclamantului cu acest titlu.
D. Dobânda de întârziere
57. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Declară plângerea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei atât sub aspect material cât şi procedural;
3. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) 15,000 EUR (cincisprezece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxe care pot fi percepute; şi
(ii) 1,370 EUR (o mie trei sute şaptezeci de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxe care pot fi percepute;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
4. Respinge restul pretenţiilor privind satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 28 ianuarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy