Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
CAUZA BUHANIUC c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 56074/10)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
28 ianuarie 2014
DEFINITIVĂ
28.04.2014
Această hotărîre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Buhaniuc c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită într-o Cameră compusă din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberînd la 7 ianuarie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. Cauza a fost iniţiată prin cererea (nr. 56074/10) depusă la 30 septembrie 2010 contra Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Sergiu Buhaniuc („reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl V. Zama, avocat care îşi desfăşoară activitatea în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamantul s-a plîns, în particular, că a fost maltratat în timpul reţinerii sale şi că nu a fost efectuată o investigaţie efectivă în legătură cu plîngerea sa despre maltratare.
4. La 12 decembrie 2011 cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1990 şi locuieşte în Chişinău.
6. Circumstanţele cauzei, după cum au fost prezentate de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
7. La 5 aprilie 2009 în Republica Moldova au avut loc alegeri generale.
La 6 şi 7 aprilie 2009 pe străzile oraşului s-au adunat o mulţime de oameni pentru a protesta împotriva pretinselor fraude electorale. La 7 aprilie 2009 şi în zilele următoare, sute de persoane au fost arestate.
A. Arestarea reclamantului şi pretinsa maltratare
8. Reclamantul a fost arestat în seara zilei de 7 aprilie 2009, iar în ziua următoare a fost sancţionat cu 10 zile de arest contravenţional de către o instanţa de judecată. Potrivit reclamantului, în timpul reţinerii el a fost lovit cu pumnul în ochi de către un colaborator al poliţiei îmbrăcat în civil, iar ulterior, el a fost maltratat la Comisariatul de poliţie Buiucani şi la Comisariatul General de Poliţie („CGP”). El a fost bătut de către grupuri de la 5 pînă la 12 persoane îmbrăcate atît în uniformă cît şi în civil, concomitent fiind impus să treacă printr-un „coridor al morţii” format din poliţişti aliniaţi, care loveau cu picioarele şi pumnii victima în timp ce aceasta intra sau ieşea din comisariat, mai ales la CGP.
9. El a fost lovit în ambele urechi odată (formă de tortură denumită „telefonul”) şi în regiunea capului cu pumnii şi bastoanele de cauciuc, în timp ce mîinile îi erau încătuşate la spate. De asemenea, el a fost impus să ţină mîinile ridicate sus timp îndelungat, iar în acelaşi timp era lovit periodic. Din cauza maltratării el şi-a pierdut conştiinţa de cîteva ori.
10. În plus, reclamantul a susţinut că a fost deţinut împreună cu alte opt persoane într-o celulă murdară şi umedă, cu suprafaţa de 4 x 4 m, în care nu pătrundea lumina zilei şi nu avea acces la alte mijloace ce să-i permită să determine perioada zilei sau data; de asemenea, el nu a avut acces de a comunica cu lumea din afară, inclusiv cu rudele sale, un avocat sau un medic.
11. Pe parcursul primelor 24 de ore de detenţie nu a beneficiat de apă. După aceea, li s-a distribuit apă murdară în sticle de plastic neigienice din care urmau să bea toţi cei din celulă. Reclamantul a fost diagnosticat ulterior cu hepatită cronică de etiologie neidentificată. Nu a fost asigurat cu mîncare. În celula aglomerată reclamantul nu a avut posibilitatea să doarmă timp de trei zile. Nu avea veceu în celulă, iar acces la veceul din afara celulei se permitea în mod haotic şi doar după ce persoana era umilită.
12. De asemenea, reclamantul a susţinut că a fost supus maltratării de natură psihologică: el a fost ameninţat cu închisoarea pe termen lung, cu violul şi cu moartea. El a fost interogat de mai multe persoane odată şi a fost forţat să semneze foi nescrise.
B. Investigarea desfăşurată în legătură cu plîngerea reclamantului despre maltratare
13. La 11 aprilie 2009 reclamantul a fost examinat de un expert medico-legal, care a constatat prezenţa unei echimoze la ochiul stîng.
14. La 15 aprilie 2009 reclamantul a depus la Procuratura Militară o plîngere despre maltratarea sa de către colaboratorii de poliţie.
15. La 29 aprilie 2009 reclamantul a fost examinat la Centrul pentru Reabilitarea Victimelor Torturii „Memoria” – organizaţie neguvernamentală finanţată de Uniunea Europeană, membră a Adunării Generale a Consiliului Internaţional pentru Reabilitarea Victimelor Torturii (CIRVT). La 15 decembrie 2009 i-a fost eliberat un extras din fişa medicală care cuprindea rezultatele testelor medicale şi a consultaţiilor medicilor. Potrivit documentului, reclamantul a suferit, inter alia, consecinţele unei traume la cap – sindromul hipertensiunii intracraniene şi tulburare de stres post-traumatic, precum şi afecţiune post-traumatică a urechilor.
16. Procurorul responsabil de cauză a audiat pe colaboratorii de poliţie care l-au reţinut pe reclamant şi aceştia au declarat că nu au utilizat forţa. La 29 mai 2009 procurorul a decis să refuze în începerea urmăririi penale în legătură cu alegaţiile reclamantului pe motiv că fapta nu întruneşte elementele infracţiunii. La 5 februarie 2010 reclamantul a depus o plîngere la Procuratura Generală, menţionînd că a primit o copie a ordonanţei doar la 22 ianuarie 2010. La 18 februarie 2010 Procuratura Generală a menţinut ordonanţa din 29 mai 2009.
17. La 25 martie 2010 reclamantul a depus o plîngere împotriva ordonanţelor din 29 martie 2009 şi 18 februarie 2010 în instanţa de judecată. La 19 aprilie 2010 judecătorul de instrucţie al Judecătoriei Buiucani mun. Chişinău a anulat cele două ordonanţe şi a dispus efectuarea unei investigaţii suplimentare. Instanţa de judecată a constatat că ordonanţele emise de procurori s-au bazat doar pe declaraţiile colaboratorilor de poliţie acuzaţi de maltratarea reclamantului. În timp ce unul dintre procurori a constatat că la reţinerea reclamantului a fost utilizată forţa, ceea ce ar putea explica leziunile de pe corpul acestuia, colaboratorii de poliţie care l-au reţinut au negat că au utilizat forţa.
18. La o dată necunoscută anterioară datei de 10 mai 2010 a fost pornită urmărirea penală în legătură cu alegaţiile reclamantului.
19. La 19 mai 2010 reclamantul a fost recunoscut în calitate de parte vătămată. El a descris circumstanţele în care a avut loc pretinsa maltratare şi a participat la procedura de recunoaştere a persoanei după fotografie, dar nu a recunoscut niciuna dintre persoanele din fotografiile prezentate.
20. La 25 mai 2010 procurorul a suspendat urmărirea penală pe motiv că nu a fost identificată nici o persoană care poate fi pusă sub învinuire.
21. După comunicarea prezentei cereri de către Curte Guvernului pîrît la 12 decembrie 2011, Procuratura Generală a recomandat procuraturii militare Chişinău la 8 februarie 2012 să reia urmărirea penală în legătură cu plîngerile reclamantului. Procuratura a considerat ordonanţa din 25 mai 2010 ca fiind neîntemeiată şi a enumerat o listă cu 12 acţiuni procesuale necesare de a fi efectuate în cadrul noii urmăriri penale. Această listă includea acţiuni precum: audierea lui S., care a fost reţinut odată cu reclamantul; audierea persoanelor care au fost deţinute împreună cu reclamantul în timpul evenimentelor din aprilie 2009; audierea expertului medic-legist care l-a examinat pe reclamant în cadrul Comisariatului de poliţie Buiucani mun. Chişinău; obţinerea diverselor dovezi medicale privind sănătatea reclamantului anterior şi ulterior detenţiei din aprilie 2009, inclusiv raportul Centrului „Memoria”; examinarea documentelor relevante din cauza penală de învinuire a reclamantului; efectuarea confruntărilor dintre reclamant şi colaboratorii de poliţie care l-au reţinut pe 7 aprilie 2009.
22. La 22 martie 2012 a fost audiat în calitate de martor expertul medico-legal care l-a examinat pe reclamant la Comisariatul de poliţie Buiucani mun. Chişinău. El a declarat că în raportul de examinare medico-legală a menţionat despre toate leziunile de pe corpul reclamantului. De asemenea, el a adăugat că în timpul examinării era prezent şi un colaborator de poliţie, însă acesta nu au făcut careva presiuni asupra reclamantului.
23. La 26 martie 2012 procurorul militar i-a recunoscut în calitate de bănuiţi pe doi colaboratori de poliţie şi i-a audiat. Părţile nu au informat Curtea despre careva evoluţii în acest sens.
II. RAPOARTE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE RELEVANTE
24. Documentele relevante au fost rezumate în cauza Taraburca c. Moldovei (nr. 18919/10, §§ 33-37, 6 decembrie 2011).
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
25. Reclamantul s-a plîns că a fost maltratat de către colaboratorii de poliţie şi că nu a fost efectuată o investigare efectivă în legătură cu alegaţiile sale despre maltratare. Reclamantul a invocat articolul 3 din Convenţie care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
26. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne disponibile întrucît urmărirea penală efectuată în legătură cu plîngerile sale este încă pendinte.
27. Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 din Convenție este de a oferi Statelor Contractante posibilitatea de a preveni sau de a repara încălcările care se pretind că au fost comise de către aceștia, înainte de a sesiza Curtea. În consecință, Statele nu au obligația de a răspunde pentru acțiunile lor în fața unui organ internațional înainte de a avea posibilitatea de a soluționa cauza în baza sistemelor lor de drept (a se vedea, de exemplu, Remli c. Franței, 23 aprilie 1996, § 33, Culegere ale hotărîrilor și deciziilor 1996-II, și Selmouni c. Franței [MC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V).În același timp, “un reclamant nu trebuie să epuizeze căile de recurs care, deși teoretic ar putea reprezenta un remediu, în realitate nu oferă nici o șansă de redresare a încălcării pretinse” (a se vedea Yoyler c. Turciei, nr. 26973/95, 13 ianuarie 1997, și Akdivar și alții c. Turciei, § 68, 30 august 1996, Culegere 1996-IV).
28. În prezenta cauză, este adevărat că procedurile încă sunt pendinte în fața autorităților naționale. Cu toate acestea, Curtea constată că chestiunea epuizării căilor de recurs interne inextricabil legată de fondul plîngerii invocate în temeiul articolului 3 din Convenţie, și anume, de aspectul privind eficacitatea investigaţiei efectuate în legătură cu alegaţiile reclamantului despre maltratare. Prin urmare, Curtea consideră că ambele chestiuni trebuie să fie conexate și examinate împreună (a se vedea Mikheyev c. Rusiei, nr. 77617/01, § 88, 26 ianuarie 2006).
29. În continuare, Curtea notează că plîngerile nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Alte temeiuri pentru a declara cererea inadmisibilă nu au fost stabilite. Prin urmare, cererea trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
30. Reclamantul a susţinut că el a fost maltratat în timp ce se afla sub custodia colaboratorilor de poliţie şi că investigaţia efectuată în legătură cu alegaţiile sale despre maltratare a fost tergiversată şi inefectivă. Pînă la comunicarea prezentei cereri Guvernului pîrît, investigaţia s-a limitat de a audia cîţiva colaboratori de poliţie. Reclamantul nu a avut posibilitatea să-i identifice pe autori în cadrul unei confruntări. Mai mult, avînd în vedere că urmărirea penală propriu-zisă nu a fost începută, aceasta a limitat competenţele procurorilor de a efectua o investigaţie completă a cazului. Doar după comunicarea prezentei cereri autorităţile au recunoscut în calitate de bănuiţi doi colaboratori de poliţie. În fine, cel puţin o anumită parte a investigaţiei a fost efectuată de colaboratorii de poliţie angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne - aceeaşi instituţie în care erau angajaţi şi colaboratorii de poliţie bănuiţi de maltratare.
31. Guvernul a susţinut că nu poate substitui autoritatea procurorilor şi instanţelor de judecată şi prin această să submineze urmărirea penală care era pendinte. De asemenea, Guvernul a menţionat că imediat ce au fost dezvăluite informaţii noi, organul de urmărire penală a întreprins acţiuni prompte. Astfel încît, tergiversările aparente, care s-au datorat unor factori obiectivi, cum ar fi faptul că nu a fost identificată nici o persoană care poate fi pusă sub învinuire, nu trebuie luate în considerare la stabilirea efectivităţii investigaţiei.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
32. După cum a statuat Curtea de mai multe ori, articolul 3 din Convenţie consfințește una dintre valorile fundamentale ale societăţii democratice. Chiar şi în cele mai dificile situaţii, cum ar fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura, pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante. Spre deosebire de majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu prevede excepţii, și în conformitate cu articolul 15 § 2 nu este permisă nici o derogare de la prevederile sale, chiar dacă există un pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea cauza Selmouni c. Franţei [MC], nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999-V, şi cauza Assenov şi alţii c. Bulgariei, 28 octombrie 1998, § 93, Rapoarte 1998-VIII).
33. Curtea reiterează că atunci cînd un individ este privat de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci cînd ea nu este strict necesară prin comportamentul său, lezează demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 din Convenţie (Ribitsch c. Austriei, 4 decembrie 1995, § 38, seria A nr. 336). Atunci cînd unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timpul detenţiei sau în timp ce se află sub custodia poliţiei, orice asemenea leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc c. României, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă a circumstanţelor în care au fost cauzate leziunile corporale, neîndeplinirea căreia ridică o chestiune clară în temeiul articolului 3 din Convenţie (Selmouni c. Franţei, § 87).
34. În egală măsură, Curtea aminteşte că, dacă o persoană face o afirmaţie credibilă că, fiind în custodia poliţiei sau altor autorităţi similare ale Statului, a suferit un tratament contrar articolului 3 din Convenţie, această prevedere, combinată cu obligaţia generală impusă Statului prin articolul 1 din Convenţie de «a garanta oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite (...) [în] Convenţie », implică în sine desfăşurarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca şi investigaţia în temeiul articolului 2, această investigaţie trebuie să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. În caz contrar, interdicţia generală prin lege a torturii, a tratamentelor sau a pedepselor inumane şi degradante, în pofida importanţei sale fundamentale, ar fi ineficientă în practică şi ar face posibil, în anumite cazuri, ca funcţionarii Statului comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub custodia lor, ei beneficiind, astfel, de o imunitate virtuală (a se vedea, printre altele, Labita c. Italiei [MC], nr. 26772/95, § 131, CEDO 2000-IV).
35. Pentru ca o investigaţie să fie efectivă, persoanele care efectuează investigaţia trebuie să fie independente de cei implicaţi în evenimentele respective (a se vedea, printre altele, Barbu Anghelescu c. României, nr. 46430/99, § 66, 5 octombrie 2004). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, dar şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, Ergı c. Turciei, 28 iulie 1998, §§ 83-84, Rapoarte 1998-IV).
36. Investigaţia efectuată în legătură cu pretinsele rele tratamente trebuie să fie minuţioasă. Aceasta înseamnă că autorităţile întotdeauna trebuie să depună un efort serios pentru a constata ce s-a întîmplat în fapt şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau justifica deciziile lor ( a se vedea Assenov şi alţii, menţionat supra, § 103, şi urm.). Autorităţile trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obţine probe referitoare la faptele în cauză, inclusiv, inter alia, declaraţiile martorilor oculari şi expertizele de examinare medico-legale (a se vedea Tanrıkulu c. Turciei [MC], nr. 23763/94, CEDO 1999‑IV §104 şi urm., şi Gül c. Turciei, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficienţă a investigaţiei care subminează capacitatea sa de a stabili cauza prejudiciilor suferite sau identitatea responsabililor riscă să se concludă că aceasta nu corespunde standardului de eficacitate
(b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
37. Revenind la circumstanţele prezentei cauze, Curtea notează că spre deosebite de alte cauze care au fost examinate în privinţa Republicii Moldova referitoare la cauze individuale privind pretinse maltratări, prezenta cauză face parte dintr-un număr mare de pretenţii similare despre maltratare comise într-o perioadă de timp relativ scurtă (a se vedea Taraburca c. Moldovei, citată supra, § 48).
38. Ţinînd cont de acest context în care au avut loc maltratări sistematice şi de mari proporţii ai deţinuţilor de către colaboratorii de poliţie, totuşi, înainte să constate încălcarea articolului 3 din Convenţie, Curtea trebuie să verifice dacă reclamantul a prezentat suficiente probe pentru a demonstra că el personal a fost maltratat (a se vedea Taraburca c. Moldovei, citată supra, § 48). Astfel, Curtea notează că la 7 aprilie 2009 reclamantul a fost reţinut de colaboratorii de poliţie (a se vedea paragraful 8 supra), iar la 11 aprilie 2009 el a fost examinat de un expert medico-legal care a constatat o echimoză la ochiul stîng (a se vedea paragraful 13 supra). Natura acestei vătămări a ochiului reclamantului corespunde evenimentelor relatate de reclamant.
39. De asemenea Curtea atrage atenţia asupra declaraţiilor expertului medico-legal despre prezenţa unui colaborator de poliţie în timpul examinării medicale a reclamantului. Acest lucru trebuie să fi subminat orice încercare a reclamantului de a arăta mai multe vătămări corporale expertului medico-legal, de frică de a nu fi maltratat. Avînd în vedere starea generală de nesiguranţă în diverse locuri de detenţie ulterior dezordinilor din 7 aprilie 2009, frica reclamantului nu a fost nefondată (a se compara cu Taraburca, citată supra, § 52). Constatările Centrului „Memoria” (a se vedea paragraful 15 supra) nu fac decît să confirme descrierea evenimentelor de către reclamant, în special traumatismul în regiunea capului şi afecţiunea post-traumatică a urechilor.
40. Avînd în vedere omiterea de a efectua o examinare medicală la intrarea reclamantului în izolatorul de detenţie provizorie şi lipsa vreunui proces verbal privind utilizarea forţei sau unei menţiuni referitoare la existenţa leziunilor corporale, Curtea constată că autorităţile nu au prezentat vreo dovadă că reclamantul a avut aceste leziuni pînă la reţinere şi nici explicaţii plauzibile referitoare la originea echimozei la ochiul stîng. Medicii Centrului „Memoria” au constatat şi alte semne de rele tratamente.
41. Mai mult, reclamantul s-a plîns de condiţii inumane de detenţie (a se vedea paragrafele 10 şi 11 supra). Curtea notează că reclamantul a fost deţinut o perioadă de timp relativ scurtă la Comisariatul de poliţie Buiucani mun. Chişinău şi la sediul CGP, care au fost extrem de aglomerate în perioada 7 şi 12 aprilie 2009 (a se vedea Taraburca, citată supra, § 33). Guvernul nu a disputat condiţiile invocate de reclamant, şi anume că nu a beneficiat de apă timp de 24 de ore în detenţie, că nu a fost asigurat cu hrană şi că reclamantul a fost privat de somn şi de acces permanent la un veceu. Deşi circumstanţele de mai sus ar putea prin sine constitui o problemă în temeiul articolului 3 din Convenţie, Curtea consideră că în prezenta cauză acestea sunt elemente adiţionale care au contribuit la suferinţa pe care reclamantul trebuie să fi avut de suferit în urma maltratării (a se vedea Taraburca, citată supra, § 51).
42. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că a fost încălcat articolul 3 din Convenţie sub aspect material.
43. În continuare, Curtea notează că investigaţia efectuată în legătură cu plîngerea reclamantului este foarte deficientă. În primul rînd, în pofida acuzaţiilor grave ale reclamantului împotriva colaboratorilor de poliţie, nici o urmărire penală nu a fost pornită pînă la începutul lunii mai 2010 (a se vedea paragraful 18 supra), mai mult de 1 an şi ceva de la depunerea plîngerii de către reclamant. În plus, după cum a constatat judecătorul de instrucţie, ordonanţele de refuz în începerea urmăririi penale din 29 mai 2009 şi 18 februarie 2010 au fost întemeiate doar pe declaraţiile colaboratorilor de poliţie (a se vedea paragraful 17 supra).
44. Trebuie menţionat faptul că ordonanţa din 29 mai 2009 a fost comunicată reclamantului abia la 22 ianuarie 2010, ceea ce constituie o tergiversare inexplicabilă care a durat prea mult într-un astfel de caz (a se vedea, de exemplu, Pădureţ c. Moldovei, nr. 33134/03, §§ 63, 64 şi 68, 5 ianuarie 2010). Prin urmare, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia procurorul a acţionat prompt atunci cînd noi informaţii îi erau puse la dispoziţie.
45. În fine, Curtea observă că după reluarea urmăririi penale ca urmare a comunicării prezentei cereri Guvernului pîrît, procuratura a identificat 12 acţiuni procesuale necesare de a fi efectuate în cadrul noii urmăriri penale (a se vedea paragraful 21 supra). Organul de urmărire penală este acel care trebuie să-şi organizeze activitatea după cum consideră necesar într-o anumită cauză penală. Totuşi, Curtea nu poate să nu atragă atenţia asupra faptului că pînă în luna februarie 2012, aproape 3 ani de la depunerea plîngerii despre relele tratamente, lista celor 12 acţiuni procesuale menţionată supra şi care încă nu au fost efectuate, includea măsuri esenţiale fără de care investigaţia nu poate fi considerată că a fost efectivă (a se vedea paragraful 21 supra).
46. Curtea reiterează că atunci cînd remediul naţional ales de reclamant este adecvat în teorie, iar cu trecerea timpului, acesta se dovedeşte a fi inefectiv, reclamantul nu mai are obligaţia de a-l epuiza (a se vedea Tepe c. Turciei, 27244/95, Decizia Comisiei din 25 noiembrie 1996 şi Mikheyev c. Rusiei, nr. 77617/01, § 86, 26 ianuarie 2006). Constatînd că investigaţia efectuată în legătură cu alegaţiile reclamantului nu a fost efectivă, Curtea consideră că el nu mai are obligaţia de a aştepta finalizarea investigaţiei în vederea epuizării căilor de recurs interne. Prin urmare, Curtea respinge excepţia neepuizării căilor interne de recurs invocată de Guvern şi constată că de asemenea a fost încălcat articolul 3 din Convenţie sub aspect procedural.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
47. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciul material
48. Reclamantul a susţinut că costul eventualelor tratamente medicale necesare pentru îmbunătăţirea stării de sănătate ca urmare a maltratării sale nu poate fi determinat. Prin urmare, a solicitat Curţii să rezerve această chestiune pentru o hotărîre ulterioară.
49. Guvernul a considerat că reclamantul nu a înaintat vreo pretenţie la acest capitol.
50. Curtea notează că reclamantul nu a prezentat în timp util pretenţiile sale şi vreo dovadă privind tratamentele medicale urmate sau planificate, or să justifice sau să estimeze în alt mod costurile sale de viitor. În asemenea circumstanţe, Curtea nu acordă nici o sumă în acest sens.
B. Prejudiciul moral
51. Reclamantul a pretins suma de 30000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a încălcărilor constatate supra.
52. Guvernul a susţinut că, în cazul în care va fi constatată încălcarea articolului 3 din Convenţie, Curtea trebuie să ofere o reparaţie doar în ceea ce priveşte aspectul procedural al plîngerii reclamantului. De asemenea, Guvernul a menţionat că reclamantul poate să solicite compensaţii la nivel naţional, în dependenţă de rezultatul urmăririi penale pendinte. În orice caz, suma este exagerată prin prisma jurisprudenţei similare.
53. Avînd în vedere încălcările constatate mai sus şi gravitatea lor, Curtea consideră că în prezenta cauză se justifică acordarea unei sume băneşti cu titlu de prejudiciu moral. Apreciind în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului suma de 15000 EUR.
C. Costuri şi cheltuieli
54. De asemenea, reclamantul a pretins suma de 1370 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii. El a prezentat documente în susţinerea pretenţiei sale.
55. Guvernul a obiectat şi a solicitat Curţii să respingă pretenţia.
56. Avînd în vedere încălcările constatate mai sus, Curtea acordă suma integrală pretinsă de reclamant.
D. Penalităţi
57. Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Declară plîngerea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 3 din Convenţie atît sub aspect material cît şi procedural;
3. Hotărăşte
(a) că statul pîrît trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărîre va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărîrii:
(i) 15000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice taxe care pot fi percepute cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) 1370 EUR (o mie trei sute şaptezeci euro), plus orice taxe care pot fi percepute, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei procente;
4. Respinge restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris la 28 ianuarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy