©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA BUJAC ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 37217/03)
Hotărâre
Strasbourg
2 noiembrie 2010
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Bujac împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători,şi Santiago Quesada, grefier,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 octombrie 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 37217/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Horaţiu Bujac („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan‑Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În cererea sa, reclamantul se plângea în special de încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie, pe motiv că, parţial, arestarea sa preventivă nu avea temei legal, şi de încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie, ca urmare a imposibilităţii de a obţine eliberarea sa pe parcursul procedurii.
4. La 4 octombrie 2007, Curtea a declarat cererea parţial inadmisibilă şi a comunicat Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3 şi pe art. 5 § 1 şi 3 din Convenţie. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul acestor capete de cerere vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1979 şi locuieşte în Sibiu.
6. La 18 martie 2002, acesta a fost arestat, reţinut şi acuzat că ar fi participat la mai multe furturi.
7. Prin ordonanţa din 19 martie 2002, procurorul care coordona ancheta a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru treizeci de zile. La 17 aprilie 2002, la expirarea validităţii acestui mandat, legalitatea prelungirii arestului a fost examinată de Judecătoria Sibiu („judecătoria”), care a dispus prelungirea perioadei de detenţie. Legalitatea detenţiei a fost apoi analizată în mod periodic în timpul urmăririi penale. Ultima prelungire acoperea perioada cuprinsă între 13 iunie şi 13 iulie 2002.
8. Încheierea din 13 iunie 2002, prin care arestarea preventivă era prelungită pentru o durată de treizeci de zile, a fost confirmată prin decizia Tribunalului Sibiu („tribunalul”) din 3 iulie 2002.
9. Prin rechizitoriul din 14 iunie 2002, parchetul a trimis reclamantul şi alţi cinci coinculpaţi în faţa judecătoriei pentru furt şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni.
10. Reclamantul a fost reţinut în centrul de reţinere şi arestare preventivă din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Sibiu („centrul”) până la 17 iunie 2002, dată la care a fost transferat la Penitenciarul Aiud.
11. Potrivit afirmaţiilor sale, ar fi fost adus de fiecare dată de la centru la audierile din perioada urmăririi penale, cu cătuşe şi sub privirile familiei şi publicului.
12. În timpul primei şedinţe care a avut loc după înregistrarea actului de acuzare, la 10 iulie 2002, judecătoria a verificat legalitatea arestării preventive a reclamantului şi, în temeiul art. 300 alin. (3) C. proc. pen., a dispus menţinerea acesteia fără să precizeze durata prelungirii.
13. Reclamantul a formulat o cerere de revocare a măsurii de arestare preventivă şi a solicitat, cu titlu subsidiar, înlocuirea acestei măsuri cu interdicţia de a părăsi localitatea. Prin încheierea din 18 decembrie 2002, precizând că motivele arestului preventiv erau în continuare valabile, judecătoria a respins cererile menţionate. O nouă cerere a reclamantului pentru înlocuirea arestării preventive cu interdicţia de a părăsi localitatea a fost respinsă prin încheierea din 19 martie 2003.
14. La 14 aprilie 2003, reclamantul a formulat o cerere de liberare provizorie sub control judiciar. La 14 mai 2003, observând că pedeapsa pe care ar fi putut să o primească reclamantul depăşea limita de şapte ani impusă de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. pentru a beneficia de această măsură, judecătoria a respins cererea ca fiind inadmisibilă.
15. Prin hotărârea din 21 mai 2003, judecătoria a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani şi zece luni pentru furt şi asociere pentru săvârşirea unei infracţiuni. De asemenea, aceasta dispunea menţinerea părţii interesate în arest preventiv.
16. Prin hotărârea din 20 februarie 2004, în urma apelului reclamantului, Tribunalul Sibiu a redus pedeapsa la patru ani şi şase luni de închisoare.
17. Prin hotărârea din 29 aprilie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia a admis parţial recursul reclamantului. Aceasta l-a achitat pe reclamant în ceea ce priveşte acuzaţia de asociere pentru săvârşirea unei infracţiuni şi a redus pedeapsa pentru furt la trei ani de închisoare.
18. La 26 mai 2004, reclamantul a fost eliberat condiţionat.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
19. Dispoziţiile relevante în speţă ale Constituţiei, în vigoare la momentul faptelor, se citesc după cum urmează:
Art. 23 alin. (4)
„Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. (...) Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.”
Art. 145 alin. (2)
„Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României.”
20. Dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor erau redactate după cum urmează:
Art. 136
Scopul şi categoriile măsurilor preventive
„(1) În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală [...], se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: [...] b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) arestarea preventivă.
(2) [...] măsurile arătate la lit. b) şi c) se pot lua numai de procuror sau de instanţa de judecată.”
Art. 139
„ (1) Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
(2) Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere[a interesatului].”
Art. 140
„(1) Măsurile preventive încetează de drept:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare; [...]”
Art. 1401
„(1) Împotriva ordonanţei de arestare preventivă [...] se poate face plângere la instanţa căreia i‑ar reveni competenţa să judece cauza în fond [...]”
(5) Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere, asupra legalităţii măsurii, după ascultarea învinuitului sau a inculpatului.
(6) Încheierea este supusă recursului. [...]
(8) Când consideră că măsura preventivă luată este ilegală, instanţa dispune revocarea arestării şi punerea în libertate a învinuitului sau a inculpatului [...]”
Art. 149
„(1) Durata arestării inculpatului nu poate depăşi 30 zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.
(...)
(3) Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la soluţionarea definitivă a cauzei [inclusiv căile de recurs] , afară de cazul când instanţa dispune revocarea ei.”
Art. 160¹
„În tot cursul procesului penal, inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.”
Art. 160² alin. (1)
„Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi al infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 7 ani.”
Art. 300 alin. (3)
„În cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este, de asemenea, datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării si menţinerii acestei măsuri.”
21. Sesizată cu privire la o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 149 alin. (3) C. proc. pen., Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997 în următorii termeni: [...] arestarea preventivă, fără distincţie, după cum s-a făcut în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, este conformă cu art. 23 alin. (4) din Constituţie, dacă nu depăşeşte 30 de zile, şi [...] orice prelungire a arestării nu se poate face decât, cum prevede aceeaşi dispoziţie constituţională, pentru o durată ce nu poate depăşi, de asemenea, 30 de zile.”
22. Într-o altă decizie, publicată în MO nr. 151/2000, Curtea Constituţională a hotărât că deciziile sale prin care erau admise excepţii de neconstituţionalitate aveau efect absolut, erga omnes.
23. În art. 1602 alin. 1 C. proc. pen., în versiunea sa actuală, modificată prin Legea nr. 281/2003, limita de pedeapsă cu închisoarea prevăzută pentru infracţiunile intenţionate a fost schimbată la cel mult doisprezece ani.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE
24. Reclamantul se plânge că i s-au pus cătuşe atunci când a fost transportat din centru la sala de judecată din cadrul instanţelor care trebuiau să se pronunţe cu privire la arestarea sa preventivă şi că a fost văzut astfel de către familie şi public. Acesta invocă art. 3 din Convenţie care prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Cu privire la admisibilitate
25. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestui capăt de cerere pentru nerespectarea termenului de şase luni. Acesta susţine că, în cererea sa, reclamantul se plânge că a fost adus cu cătuşe de la centru, în timpul anchetei penale, şi că nu face nicio referire la şedinţele ţinute pe fondul cauzei după trimiterea sa în judecată. Din perspectiva Guvernului, punctul de început al termenului de şase luni în speţă este 3 iulie 2002, dată la care Tribunalul Sibiu ar fi confirmat încheierea din 13 iunie 2002 a Judecătoriei Sibiu. Subliniind că niciun recurs nu era disponibil în dreptul intern şi că reclamantul a introdus cererea în faţa Curţii la 15 octombrie 2003, Guvernul consideră că acest capăt de cerere este tardiv.
26. Reclamantul contestă argumentele Guvernului, fără alte precizări.
27. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, nu poate fi sesizată decât în termen de şase luni de la data deciziei interne definitive pronunţate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne care pot să ofere un mijloc eficient şi suficient pentru repararea capetelor de cerere care fac obiectul cererii. În lipsa unui recurs eficient, termenul de şase luni prevăzut la art. 35 § 1 curge începând cu actul sau decizia în cauză şi, atunci când este vorba de o situaţie continuă, curge de la sfârşitul acesteia [a se vedea, printre altele, Mujea împotriva României (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002].
28. În speţă, reluând termenii din plângerea reclamantului, conform cărora „cu ocazia şedinţelor privind prelungirea arestării preventive, precum şi la recursuri, [acesta] a fost escortat de la centru la instanţă, cu cătuşe”, Curtea consideră că partea interesată şi-a limitat plângerea la perioada reţinerii sale în centru.
29. Curtea ia notă de faptul că, la 17 iunie 2002, reclamantul a fost transferat de la centru la Penitenciarul Aiud şi că ultima şedinţă din perioada luată în considerare a avut loc la 13 iunie 2002. Având în vedere că dreptul intern nu oferea niciun recurs care să poată conduce la remedierea unei asemenea plângeri şi că reclamantul a sesizat Curtea doar la 15 octombrie 2003, este necesar ca această plângere să fie declarată inadmisibilă, ca urmare a nerespectării termenului de şase luni, în temeiul art. 35 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 1 DIN CONVENŢIE
30. Reclamantul susţine că arestarea sa preventivă nu avea nicio bază legală, începând cu august 2002, în măsura în care, conform afirmaţiilor sale, aceasta nu fusese prelungită în mod legal de nicio instanţă naţională. Acesta invocă art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie, formulat după cum urmează:
„1.Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: [...]
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; [...]”
A. Cu privire la admisibilitate
1. Cu privire la excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne
31. Guvernul consideră că dreptul intern conferea reclamantului posibilitatea de a solicita încetarea arestării preventive după expirarea efectelor încheierii din 10 iulie 2002 pronunţate de judecătorie. În această privinţă, Guvernul consideră că încheierea respectivă, chiar dacă nu preciza durata menţinerii măsurii de arestare preventivă, trebuia interpretată ca producând efecte până la 9 august 2002, dată la care ar fi expirat perioada de treizeci de zile prevăzută la art. 23 alin. (4) din Constituţie. Astfel, Guvernul consideră că, începând cu 9 august 2002, reclamantul putea solicita judecătoriei să constate încetarea de jure a arestării preventive. Acesta adaugă că, chiar şi în cazul în care respectiva instanţă ar fi respins cererea, reclamantul avea posibilitatea, făcând apel la dispoziţiile Constituţiei şi la Decizia nr. 546/1997 a Curţii Constituţionale, să sesizeze tribunalul cu un recurs. Fără să speculeze cu privire la rezultatul unui astfel de demers, Guvernul susţine că, în ipoteza în care instanţa de recurs ar fi constatat încetarea de drept a arestării preventive, acesta avea posibilitatea şi chiar obligaţia de a dispune repunerea imediată în libertate a reclamantului.
32. În sprijinul argumentelor sale, Guvernul a depus la dosar copiile încheierilor sau ale deciziilor pronunţate în recurs privind menţinerea sau ridicarea măsurilor de arestare preventivă. Curtea ia notă de faptul că Guvernul a depus astfel copia unei decizii a Curţii de Apel Galaţi, în care aceasta a decis, făcând referire la interpretarea Curţii Constituţionale, că, după expirarea termenului de treizeci de zile, în lipsa unei noi prelungiri, arestarea preventivă înceta de drept. Într-o altă încheiere prezentată de Guvern, Judecătoria Iaşi a constatat, fără să aducă precizări privind temeiul legal, încetarea de drept a efectelor unei măsuri de arestare preventivă. În alte şase decizii depuse la dosar, instanţele competente au constatat că motivele care au justificat menţinerea arestării preventive nu mai erau valabile şi au dispus punerea în libertate a inculpaţilor. În alte treisprezece decizii prezentate de Guvern, întemeindu-se pe art. 23 alin. (4) din Constituţie, instanţele competente au prelungit arestarea preventivă a inculpaţilor cu o durată de treizeci de zile.
33. Reclamantul contestă argumentele Guvernului.
34. Curtea reaminteşte că art. 35 § 1 din Convenţie nu prescrie decât epuizarea căilor de recurs care sunt în acelaşi timp legate de încălcarea în cauză, disponibile şi adecvate. Acestea trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de accesibilitatea şi efectivitatea dorite; este obligaţia statului pârât să demonstreze că aceste cerinţe sunt întrunite [a se vedea, printre altele, Aquilina împotriva Maltei (GC), nr. 25642/94, pct. 39, CEDO 1999‑III şi Wloch împotriva Poloniei (dec.), nr. 27785/95, 30 martie 2000].
35. De asemenea, Curtea reaminteşte că cerinţa unui temei juridic continuu pentru fiecare privare de libertate se extinde pe toată perioada arestării. Această cerinţă impusă la art. 5 § 1 din Convenţie are ca scop să asigure că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Ječius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, pct. 56, CEDO 2000‑IX). Astfel, în principiu, temeiul legal al oricărei arestări trebuie să existe din momentul în care măsura este luată împotriva persoanei în cauză, iar aceasta trebuie să acopere întreaga perioadă a arestării.
36. În plus, Curtea reaminteşte că, în măsura în care un reclamant se plânge de lipsa unui temei legal al arestării sale preventive, un recurs efectiv presupune ca instanţa naţională sesizată să poată dispune punerea imediată în libertate a persoanei în cauză, după ce a constatat ilegalitatea arestării respective (Włoch, decizie citată anterior).
37. În această privinţă, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat deja, în cauza Konolos împotriva României (nr. 26600/02, pct. 34, 7 februarie 2008), că, în dreptul românesc, cererea de revocare a arestului preventiv era o cale de atac care permitea unui individ să obţină punerea sa imediată în libertate din momentul în care instanţele naţionale constatau absenţa temeiului legal al unei asemenea arestări.
38. În speţă, Curtea ia notă de faptul că reclamantul a formulat o astfel de cerere de revocare a măsurii de arest preventiv, precum şi o cerere de înlocuire a acestei măsuri cu o interdicţie de a părăsi localitatea, şi că cele două cereri au fost respinse la 18 decembrie 2002 şi, respectiv, la 19 martie 2003. Curtea subliniază că rezultatul acestor demersuri contrazice în mod clar argumentul Guvernului conform căruia, începând cu 9 august 2002, instanţele interne trebuiau să constate încetarea de drept a arestării preventive a reclamantului.
39. În această privinţă, Curtea reaminteşte că a stabilit, în hotărârea Konolos (citată anterior, pct. 37), că instanţele interne nu urmau jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind obligaţia, chiar şi după trimiterea în judecată, de a prelungi arestarea preventivă la fiecare treizeci de zile. Desigur, deciziile depuse de Guvern la dosar indică faptul că unele instanţe judecătoreşti au aplicat corect legislaţia naţională şi că şi-au îndeplinit obligaţia de a prelungi arestarea cu durate de treizeci de zile. Cu toate acestea, în prezenta cauză, precum, printre altele, în cauza Konolos, decizia Curţii Constituţionale nu a fost luată în considerare de instanţele naţionale competente.
40. În speţă, chiar dacă arestarea preventivă ar fi trebuit să înceteze de drept la treizeci de zile de la pronunţarea încheierii din 13 iulie 2002, Curtea consideră că era responsabilitatea directă a autorităţilor publice să îl pună în libertate pe reclamant, chiar şi în lipsa unei cereri explicite de constatare a încetării de drept a măsurii de arestare preventivă în cauză. Or, nu numai că reclamantul nu a fost pus în libertate, dar încercările sale de a obţine înlocuirea arestării preventive cu o măsură preventivă mai puţin restrictivă au eşuat.
41. În plus, Curtea ia notă de faptul că, într-o singură decizie dintre cele depuse la dosar de Guvern, instanţa competentă a constatat încheierea de drept a măsurii de arestare preventivă la încheierea unei perioade de treizeci de zile, în lipsa unei noi prelungiri. Or, având în vedere constatările Curţii în hotărârea Konolos şi situaţia de fapt în prezenta cauză, această unică decizie nu este în măsură să convingă Curtea că o asemenea cale de atac prezenta perspective rezonabile de succes (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 68, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-IV).42. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea nu este convinsă că această cale de atac propusă de Guvern ar fi permis redresarea situaţiei reclamantului. În consecinţă, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern.2. Cu privire la temeinicia capătului de cerere
43. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Cu privire la perioada care trebuie luată în considerare
44. Guvernul consideră că prezentul capăt de cerere trebuie analizat pentru trei perioade diferite. Astfel, consideră că încheierile din 10 iulie 2002, din 18 decembrie 2002 şi din 19 martie 2003 aveau ca efect implicit prelungirea arestării cu treizeci de zile, chiar şi în lipsa precizării perioadei pentru care a fost prelungită arestarea. Prin urmare, potrivit acestuia, fiecare perioadă care trebuia luată în considerare a început să curgă la treizeci de zile de la pronunţarea încheierilor menţionate şi s-a finalizat la data pronunţării încheierii următoare. Astfel, Guvernul susţine că o primă perioadă a început la 9 august 2002 şi s-a finalizat la 18 decembrie 2002, data pronunţării încheierii prin care a fost respinsă cererea reclamantului de revocare a măsurii de arestare preventivă. A doua perioadă ar fi început la 17 ianuarie 2002 şi s-ar fi încheiat la 19 martie 2003, dată la care judecătoria a analizat cererea reclamantului de înlocuire a arestului preventiv. În cele din urmă, a treia perioadă ar fi început la 18 aprilie 2003 şi s-ar fi încheiat la 21 mai 2003, data condamnării reclamantului.
45. Reclamantul respinge acest argument.
46. Curtea observă că încheierile din 18 decembrie 2002 şi din 19 martie 2003 nu au făcut decât să respingă cererile reclamantului de revocare a măsurii de arestare preventivă şi/sau de înlocuire a acestei măsuri cu o măsură mai puţin restrictivă şi că acestea nu conţin nicio precizare cu privire la menţinerea sau prelungirea arestării. De asemenea, Curtea observă că încheierile au fost pronunţate ca urmare a cererilor reclamantului. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că aceste două încheieri pot fi considerate drept încheieri care au avut ca obiect controlul periodic al legalităţii arestării preventive a reclamantului şi al necesităţii menţinerii sau prelungirii acestei măsuri. Prin urmare, Curtea constată că împărţirea perioadei care trebuie luată în considerare în trei perioade distincte este artificială în speţă.
47. Cu toate acestea, asemenea Guvernului, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 august 2002, adică la treizeci de zile de la pronunţarea încheierii din 10 iulie 2002, prin care judecătoria a dispus prelungirea arestării reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Konolos, citată anterior, pct. 52). În ceea ce priveşte sfârşitul acestei perioade, Curtea l-a stabilit deja, în decizia Bujac împotriva României [(dec.), nr. 37217/03, 4 octombrie 2007], ca fiind 21 mai 2003, data condamnării în primă instanţă a reclamantului.
În consecinţă, acest capăt de cerere trebuie analizat pentru perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003.
2. Argumentele părţilor
48. Guvernul consideră că, până la pronunţarea hotărârii din primă instanţă prin care reclamantul era condamnat la pedeapsa cu închisoarea, acesta a fost reţinut în mod legal, în temeiul încheierilor din 10 iulie 2002, din 18 decembrie 2002 şi din 18 martie 2003. Acesta doreşte să precizeze că reclamantul a fost plasat şi menţinut în arest preventiv pe motiv că existau împotriva sa suspiciuni plauzibile privind săvârşirea de infracţiuni împotriva patrimoniului.
49. În ceea ce priveşte existenţa unei contradicţii între încheierea din 10 iulie 2002 şi decizia Curţii Constituţionale privind durata arestului preventiv din timpul fazei de judecată, Guvernul indică faptul că interpretarea şi aplicarea dreptului intern revin în primul rând instanţelor naţionale.
50. În cele din urmă, făcând referire la art. 140 C. proc. pen., Guvernul afirmă că arestul preventiv putea înceta fie la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare, fie în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare. În această privinţă, prezenta cauză se diferenţiază, în opinia Guvernului, de cauza Pantea împotriva României (nr. 33343/96, pct. 226, CEDO 2003‑VI), în care instanţele interne ar fi constatat ilegalitatea arestării preventive în cauză, pe motiv că nu ar fi existat nicio hotărâre judecătorească prin care să se constate neregularitatea acestei măsuri.
51. Reclamantul respinge acest argument.
3. Motivarea Curţii
52. Curtea reaminteşte, în primul rând, că art. 5 din Convenţie garantează dreptul fundamental la libertate şi la siguranţă. Acest drept dobândeşte o importanţă foarte mare într-o „societate democratică”, în sensul Convenţiei [Assanidzé împotriva Georgiei (GC), nr. 71503/01, pct. 169, CEDO 2004-II].
53. În continuare, Curtea reafirmă că, în cazul unei privări de libertate, este deosebit de important să se respecte principiul general al securităţii juridice.
54. În această privinţă, Curtea reaminteşte că termenii „legal” şi „potrivit căilor legale”, prevăzuţi la art. 5 § 1 din Convenţie, fac, în esenţă, trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a se respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 139, Culegere 1998‑VIII). Totuşi, „legalitatea” detenţiei în raport cu dreptul intern nu este întotdeauna elementul decisiv. De asemenea, Curtea trebuie să fie convinsă că detenţia din perioada respectivă este conformă scopului prevăzut la art. 5 § 1 din Convenţie, şi anume protejarea individului de orice privare arbitrară de libertate (Ječius, citată anterior, pct. 56).
55. Deşi este, în primul rând, de competenţa autorităţilor naţionale, în special a curţilor şi a tribunalelor, să interpreteze şi să aplice dreptul intern, situaţia este diferită în privinţa cauzelor în care, din perspectiva art. 5 § 1, nerespectarea dreptului intern determină încălcarea Convenţiei. Într-un astfel de caz, Curtea poate exercita un anumit control pentru a examina dacă dreptul intern a fost într-adevăr respectat (a se vedea, printre multe altele, Scott împotriva Spaniei, 18 decembrie 1996, pct. 57, Culegere 1996‑VI şi Ambruszkiewicz împotriva Poloniei, nr. 38797/03, pct. 26, 4 mai 2006).
56. În speţă, Curtea observă că una din cele trei încheieri evocate de Guvern a menţinut arestarea preventivă a reclamantului, fără să precizeze totuşi durata prelungirii, în timp ce celelalte două au respins cererile formulate de reclamant privind revocarea măsurii şi/sau înlocuirea acesteia cu o măsură preventivă mai puţin restrictivă.
57. În cauza Konolos (citată anterior, pct. 50-51), Curtea a subliniat că, prin interpretarea art. 23 alin. (4) din Constituţie, Curtea Constituţională constatase că, în pofida lipsei unei proceduri specifice, instanţele erau obligate să controleze legalitatea arestării la fiecare treizeci de zile, până la încheierea procedurii. Prin urmare, Curtea hotărâse că instanţele naţionale dispuneau de o jurisprudenţă clară a Curţii Constituţionale, pe care îşi puteau întemeia deciziile.
58. În aceeaşi cauză (Konolos, citată anterior, pct. 50-52), Curtea a mai stabilit că o hotărâre judecătorească, prin care se prelungeşte arestarea preventivă, fără să se precizeze durata acestei prelungiri şi depăşind limitele prevăzute de legislaţia naţională, astfel cum este interpretată de Curtea Constituţională, nu poate constitui un temei legal suficient, în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. Întrucât faptele sunt similare în speţă, nimic nu justifică îndepărtarea Curţii de la această concluzie.
59. Prin urmare, este necesar să se reţină că, în perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003, arestarea preventivă a reclamantului nu era întemeiată pe vreo decizie internă valabilă sau pe alt temei „legal” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE
60. Reclamantul se plânge că cererea sa de punere în libertate sub control judiciar a fost respinsă, cerere care ar fi fost declarată inadmisibilă de Judecătoria Sibiu prin încheierea din 14 mai 2003.
61. Curtea consideră că este necesar ca acest capăt de cerere să fie analizat din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol [...] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere.”
A. Cu privire la admisibilitate
62. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
63. Potrivit Guvernului, cererea de liberare provizorie a fost respinsă pe motiv că nu îndeplinea condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. Guvernul precizează că, potrivit legislaţiei în vigoare la momentul respectiv, liberarea provizorie se putea aplica numai persoanelor acuzate de o infracţiune pasibilă de cel mult şapte ani de închisoare. De asemenea, acesta consideră că, la data introducerii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, durata efectivă a arestului preventiv al reclamantului, de aproape un an şi o lună, nu depăşea limita unei durate rezonabile.
64. În plus, Guvernul consideră că eventuala ingerinţă în dreptul reclamantului de a fi pus în libertate în timpul procedurii nu a avut consecinţe grave pentru persoana în cauză, având în vedere că cererea sa ar fi fost respinsă la 14 mai 2003 şi că, la 21 mai 2003, ar fi fost condamnat în primă instanţă la o pedeapsă cu închisoarea.
65. Reclamantul respinge aceste argumente.
2. Motivarea Curţii
66. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, conform căreia art. 5 § 3 vizează structural două aspecte distincte: primele ore după arestare, moment în care o persoană se află sub controlul autorităţilor şi perioada anterioară eventualului proces în faţa unei instanţe de drept penal, în timpul căreia suspectul poate fi deţinut sau eliberat, condiţionat sau nu. Aceste două componente conferă drepturi distincte şi nu au în aparenţă nicio legătură logică sau temporală [McKay (GC), nr. 543/03, pct. 31, CEDO 2006-X].
67. În ceea ce priveşte a doua componentă, Curtea reaminteşte că a constatat deja că există o prezumţie în favoarea eliberării [McKay (GC), citată anterior, pct. 41].
68. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie obligă instanţele interne să îşi exercite controlul privind menţinerea în arest preventiv a unei persoane, cu scopul de a garanta eliberarea persoanei în cauză atunci când circumstanţele nu mai justifică privarea sa de libertate; într-adevăr, prelungirea arestării se justifică într-o speţă dată numai dacă există indicii concrete care să impună prevalarea interesului public, fără să afecteze prezumţia de nevinovăţie, asupra normei privind respectarea libertăţii individuale enunţate la art. 5 din Convenţie [a se vedea, printre multe altele, McKay (GC), citată anterior, pct. 42 şi 45].
69. În plus, Curtea reaminteşte că a apreciat, în hotărârile S.B.C. împotriva Regatului Unit (nr. 39360/98, 19 iunie 2001) şi Boicenco împotriva Moldovei (nr. 41088/05, pct. 149, 11 iulie 2006), că art. 5 § 3 era încălcat atunci când legislaţia naţională excludea în prealabil orice control jurisdicţional asupra arestului preventiv şi, prin urmare, posibilitatea de a obţine o eliberare pe cauţiune sau sub control judiciar, în timpul procedurii. În aceste cauze, Curtea a hotărât că imposibilitatea ca anumite categorii de deţinuţi acuzaţi de infracţiuni grave să beneficieze de punerea în libertate provizorie încălca flagrant dreptul individual conferit de partea a doua din § 3 al acestei dispoziţii.
70. În prezenta cauză, Curtea constată că, deşi reclamantul nu putea obţine liberarea sa sub control judiciar în temeiul art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., totuşi codul menţionat anterior îi oferea posibilitatea de a formula alte recursuri - de care a şi făcut uz, de altfel - putând să obţină punerea în libertate în cursul procedurii.
71. Astfel, cererea de revocare a măsurii de arestare preventivă şi cererea de înlocuire a acestei măsuri cu o interdicţie de a părăsi localitatea permiteau amândouă obţinerea punerii imediate în libertate, cu condiţia ca instanţele naţionale să fi constatat că motivele care justificau privarea de libertate a persoanei în cauză dispăruseră. Având în vedere că aceste cereri au fost respinse după o analiză pe fond a motivelor care justificau arestarea preventivă, Curtea nu poate considera că reclamantul a fost privat de orice control al persistenţei motivelor plauzibile pentru a fi suspectat că a săvârşit infracţiunea în cauză şi a altor motive care puteau justifica privarea sa de libertate (a se vedea, mutatis mutandis, Krejčíř împotriva Republicii Cehe, nr. 39298/04 şi 8723/05, pct. 103, CEDO 2009‑...).
72. Spre deosebire de cauzele S.B.C. şi Boicenco (citate anterior), instanţele naţionale aveau posibilitatea de a dispune punerea în libertate necondiţionată pe toată durata procedurii penale iniţiate împotriva reclamantului sau de a decide aplicarea unei măsuri provizorii mai puţin restrictive. Potrivit Curţii, cerinţele art. 5 § 3 au fost astfel respectate.
73. Prin urmare, art. 5 § 3 din Convenţie nu a fost încălcat în această privinţă.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
74. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
75. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor efectuate în timpul arestării sale preventive, adică taxele şcolare de la universitate şi penalizările cauzate de întreruperea studiilor, contravaloarea coletelor primite din partea familiei sale, precum şi cheltuielile de transport suportate de familie pentru a ajunge la locul de detenţie. De asemenea, acesta solicită suma de 55 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.
76. Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material solicitat şi pretinsele încălcări ale Convenţiei. În plus, acesta consideră că suma solicitată pentru prejudiciul moral este excesivă.
77. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 5 § 1. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul material, aceasta nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul material pretins. Pe de altă parte, aceasta evidenţiază că reclamantul a fost condamnat şi că perioada arestării sale preventive i-a fost scăzută din pedeapsă. În consecinţă, Curtea consideră că cererea acestuia nu poate fi admisă (a se vedea, mutatis mutandis, Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDO 2002‑VI).
78. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă 8 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
79. De asemenea, reclamantul solicită 1 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. În acest sens, depune facturi pentru traduceri în valoare de aproximativ 50 EUR.
80. Indicând faptul că reclamantul nu a prezentat documentele justificative necesare în sprijinul cererii sale, Guvernul solicită Curţii să nu acorde nicio sumă cu acest titlu.
81. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de documentele care se află în posesia sa şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 50 EUR.
C. Dobânzi moratorii
82. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 pentru perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003 şi pe art. 5 § 3 din Convenţie, ca urmare a imposibilităţii de a obţine liberarea sub control judiciar pe parcursul procedurii, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003;
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte capătul de cerere privind pretinsa imposibilitate de a obţine punerea în libertate sub control judiciar în timpul procedurii;
4. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 8 000 EUR (opt mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii. 50 EUR (cincizeci de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 noiembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy