©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
DECIZIE
Cererea nr. 22707/05 prezentată de Paula BULGARU împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită la 15 mai 2012 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 17 iunie 2005,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:
În fapt
1. Reclamanta, Paula Bulgaru, este resortisant român, s-a născut în 1980 şi are domiciliul în Bucureşti. Aceasta este reprezentată în faţa Curţii de N. Popescu, avocat în Bucureşti.
A. Circumstanţele cauzei
2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, se pot rezuma după cum urmează.
1. Contextul cauzei
3. Reclamanta face parte dintr-o comunitate religioasă ortodoxă, în interiorul căreia un grup de aproximativ 30 de călugăriţe, printre care şi reclamanta, militează pentru o reformă spirituală a Bisericii Ortodoxe Române şi condamnă cu vehemenţă colaborarea ierarhilor Bisericii cu fostul regim comunist.
4. Între 2000 şi 2001, reclamanta a luat parte la sărbători religioase importante, în cadrul cărora şi-a exprimat, în mod public, criticile cu privire la mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi la alţi ierarhi. Poliţia i-a aplicat mai multe amenzi contravenţionale pentru tulburarea ordinii şi liniştii publice. Nefiind plătite, aceste amenzi s-au transformat în închisoare contravenţională şi reclamanta a petrecut mai multe săptămâni în detenţie.
5. La 11 iunie 2002, Curtea de Apel Iaşi a condamnat reclamanta la plata unei amenzi penale pentru tulburarea ordinii şi liniştii publice, în cadrul unei slujbe religioase la Catedrala Mitropolitană din Iaşi.
6. La 26 octombrie 2002, reclamanta a fost agresată în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, în urma exprimării nemulţumirii sale cu privire la Patriarhul Bisericii Ortodoxe, care oficia slujba religioasă. Potrivit declaraţiilor persoanei în cauză, autorii agresiunii erau gărzile de corp ale patriarhului, care au bătut-o cu bestialitate, înainte de intervenţia jandarmilor. Un certificat medical prezentat de reclamantă atestă o fractură nazală şi mai multe traumatisme severe.
2. Acţiunea civilă a reclamantei
7. Prin cererea introdusă la 26 ianuarie 2004 în faţa Judecătoriei Bucureşti, reclamanta a cerut obligarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române la plata unui miliard de lei (ROL) (aproximativ 25 000 EUR), cu titlu de despăgubiri pentru agresiunile suferite din partea agenţilor patriarhiei, în special pentru cele din data de 26 octombrie 2006.
8. Judecătorul delegat a atras atenţia reclamantei asupra obligaţiei de a plăti taxa judiciară de timbru, al cărei cuantum este calculat în funcţie de valoarea pretenţiilor sale. Persoana în cauză şi-a micşorat pretenţiile la 3,4 milioane ROL (aproximativ 75 EUR) şi a plătit taxa judiciară de timbru corespunzătoare.
9. Prin hotărârea din 10 iunie 2004, judecătoria a respins plângerea cu motivarea că reclamanta nu a demonstrat că agresorii erau angajaţi sau prepuşi ai patriarhiei. Aceasta a precizat, de asemenea, că reclamanta nu a formulat plângeri penale care să fi permis organelor de anchetă începerea investigaţiilor în vederea identificării şi pedepsirii persoanelor răspunzătoare de agresiunile în cauză.
10. Recursul reclamantei a fost anulat prin hotărârea definitivă din 20 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti. Hotărârea preciza că reclamanta nu şi-a motivat recursul în termenul legal.
3. Plângerea reclamantei împotriva procesului-verbal de contravenţie din 21 mai 2004
11. La 21 mai 2004, reclamanta a luat parte la o ceremonie religioasă, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
În momentul rugăciunii pentru patriarh, reclamanta, care era însoţită de alte două persoane, a spus cu voce tare că acesta nu merita ca oamenii să se roage pentru el.
12. Persoana în cauză şi celelalte două persoane au fost agresate şi insultate înainte de a fi date afară din catedrală, într-un mod violent.
13. Poliţia i-a aplicat reclamantei o amendă contravenţională de 1,5 milioane ROL (aproximativ 40 EUR) pentru tulburarea ordinii şi liniştii publice.
14. Reclamanta a contestat procesul-verbal, afirmând că, în conformitate cu dispoziţiile din dreptul intern şi internaţional, cât şi cu normele canonice, aceasta avea dreptul şi obligaţia de a denunţa abuzurile ierarhilor. Aceasta a declarat că fusese agresată în mod violent de preoţi care i-au adus injurii şi care au incitat şi alte persoane împotriva sa.
15. Acesta a solicitat, de asemenea, audierea uneia dintre persoanele care o însoţeau. Acest martor a confirmat faptele şi a precizat că reclamanta a vorbit pe un ton ridicat, dar că aceasta nu a strigat.
16. Un alt martor menţionat în procesul-verbal a declarat că a auzit strigăte într-un moment important al slujbei şi că enoriaşii prezenţi la faţa locului au reacţionat şi au scos-o afară pe reclamantă. Acesta a precizat că s-a apropiat de persoana în cauză pentru a-i restitui ochelarii şi că nu a văzut preoţii care ar fi luat parte la incident.
17. Prin hotărârea de la 22 octombrie 2004, Judecătoria Bucureşti a respins contestaţia reclamantei, considerând că reieşea din probele administrate la dosar că aceasta cauzase, prin comportamentul său, tulburarea ordinii şi liniştii publice.
18. Recursul formulat de reclamantă a fost respins prin hotărârea definitivă din 10 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, care a confirmat temeinicia hotărârii primei instanţe.
B. Dreptul intern relevant
1. Regimul juridic al contravenţiilor
19. Conform Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, în vigoare la momentul faptelor, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă sau cu închisoare contravenţională următoarele fapte: provocarea sau participarea la scandal în localuri publice; săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene; proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice.
20. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003, publicată în Monitorul Oficial la 26 decembrie 2003, Guvernul a scos închisoarea contravenţională de pe lista sancţiunilor aplicabile autorilor contravenţiilor. Începând cu acea dată, principalele sancţiuni care pot fi aplicate sunt avertismentul, amenda şi obligaţia de a presta o activitate în folosul comunităţii. Aceasta din urmă nu poate fi aplicată decât de o instanţă. Toate sancţiunile cu închisoare contravenţională prevăzute de diferite acte normative în vigoare au fost transformate în prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
21. În caz de refuz al contravenientului de a executa o activitate în folosul comunităţii, instanţa poate înlocui această sancţiune cu o amendă. Executarea unei pedepse cu amenda se efectuează potrivit normelor privind executarea creanţelor bugetare, iar în caz de neplată a amenzii aceasta nu poate fi transformată într-o pedeapsă privativă de libertate.
2. Regimul juridic al taxelor judiciare de timbru
22. Conform Legii nr. 146 din 24 iulie 1997 cu privire la taxele judiciare de timbru, în vigoare la momentul faptelor, acţiunile şi cererile introduse în faţa instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, calculate proporţional cu cuantumul sumei pretinse. Ministerul Finanţelor Publice poate acorda scutiri, reduceri sau reeşalonări pentru plata taxelor judiciare de timbru.
23. Legea nr. 146/1997 a fost modificată de Legea nr. 195/2004, care prevede că acordarea scutirilor, reducerilor, eşalonărilor sau amânărilor pentru plata taxei judiciare de timbru este de competenţa instanţelor judecătoreşti.
3. Regimul juridic al plângerii penale pentru lovire şi alte violenţe
24. Conform art. 180 C. pen., lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amenda. Lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
25. Art. 279 C. proc. pen. prevede, de asemenea, că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea persoanei vătămate. O astfel de plângere trebuie adresată fie instanţei, fie procurorului, în funcţie de gravitatea violenţelor pretinse.
Capete de cerere
26. Invocând art. 3 din convenţie, reclamanta se plânge de violenţele la care ar fi fost supusă din partea membrilor clerului şi civililor, în prezenţa agenţilor de poliţie, cu ocazia mai multor manifestări religioase. Aceasta precizează că, din motive etice şi religioase, a refuzat să formuleze plângere penală împotriva agresorilor săi. Cu toate acestea, făcând referire la hotărârea Biyan împotriva Turciei (nr. 56363/00, pct. 34-37, 3 februarie 2005), reclamanta consideră că autorităţile interne ar fi trebuit să înceapă din oficiu o anchetă cu privire la aceste violenţe.
27. Invocând apoi art. 6 din convenţie, reclamanta se plânge de obligarea sa la plata unei amenzi contravenţionale pentru incidentul din 21 mai 2004. Susţine că sancţiunea relevă un caracter punitiv şi, în orice caz, reprezintă o sancţiune de natură penală. Reclamanta critică motivarea instanţelor, succintă după părerea sa, care ar fi omis examinarea conţinutului şi naturii afirmaţiilor sale.
28. În temeiul aceluiaşi articol, reclamanta denunţă, de asemenea, stabilirea unor taxe de timbru foarte ridicate care au împiedicat-o să beneficieze de accesul efectiv la o instanţă, pentru a solicita despăgubiri pentru violenţele şi jignirile suferite.
29. Invocând, de asemenea, art. 7 din convenţie, aceasta pretinde că condamnarea sa pentru evenimentele din 21 mai 2004 constituie sancţionarea pentru fapte care nu sunt prevăzute în dreptul penal intern. Adaugă că criticile sale la adresa patriarhului nu ar putea fi calificate drept „tulburarea ordinii şi liniştii publice”, în sensul Legii nr. 61/1991.
30. În plus, invocând art. 9 şi art. 10 din convenţie, reclamanta susţine că obligarea sa la plata unei amenzi contravenţionale a adus atingere libertăţii sale de gândire, de conştiinţă şi de religie. Aceasta susţine că nu exista un motiv social imperios care să justifice restrângerea acestor libertăţi, că instanţele nu au argumentat suficient pentru a justifica această condamnare şi că sancţiunea era prea ridicată pentru o persoană fără nicio formă de venit.
31. În cele din urmă, reclamanta consideră că a făcut obiectul unui tratament discriminatoriu, contrar art. 14 din convenţie. Reclamanta susţine că autorităţile interne au favorizat conducătorii Bisericii Ortodoxe din moment ce, în loc să ancheteze cu privire la violenţele la care aceasta fusese victimă, acestea i-au aplicat mai multe sancţiuni pentru critica adusă acestor conducători.
În drept
A. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din convenţie
32. În cadrul art. 3 din convenţie, reclamanta se plânge că a fost agresată de membri ai clerului şi de laici. Aceasta denunţă, de asemenea, pasivitatea agenţilor de poliţie prezenţi şi neînceperea din oficiu a unei anchete de către autorităţile naţionale cu privire la aceste agresiuni.
33. Curtea reaminteşte că art. 3 din convenţie impune statelor contractante o obligaţie negativă, aceea de a nu supune un individ la un tratament inuman şi degradant. Reaminteşte că răspunderea statului poate fi angajată, de asemenea, când autorităţile au omis să ia în mod preventiv măsuri de ordin practic, adecvate pentru a împiedica ca persoanele aflate în jurisdicţia sa să fie supuse la violenţe, chiar dacă acestea sunt săvârşite de persoane particulare; totuşi, o astfel de obligaţie pozitivă trebuie interpretată astfel încât să nu impună autorităţilor o sarcină insuportabilă sau excesivă (a se vedea, mutatis mutandis, Osman împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 116, Culegere de hotărâri şi decizii 1998 VIII, Ay împotriva Turciei, nr. 30951/96, pct. 55, 22 martie 2005, Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, pct. 115, CEDO 2000-III, şi Pantea împotriva României nr. 33343/96, pct. 189-190, CEDO 2003-VI).
34. În speţă, Curtea reţine că nu se contestă faptul că reclamanta a fost supusă unor acte de agresiune directă din partea agenţilor de poliţie, ci faptul că aceasta a fost agresată de persoane particulare, laici sau membri ai clerului. Prin urmare, trebuie examinat dacă poliţiştii prezenţi la ceremoniile religioase în cauză şi-au respectat obligaţia de a preveni şi elimina atingerile aduse reclamantei şi dacă autorităţile interne aveau obligaţia de a începe o anchetă în absenţa formulării unei plângeri prealabile.
35. Curtea notează că incidentele în cauză au luat amploare într-un mod imprevizibil, în timpul ceremoniilor religioase, în interiorul bisericii, după ce reclamanta şi-a exprimat cu voce tare criticile cu privire la ierarhii Bisericii.
36. Curtea consideră că agenţii de poliţie prezenţi la eveniment nu aveau obligaţia de a lua măsuri preventive speciale pentru a asigura securitatea reclamantei, dat fiind faptul că niciun element de la dosar nu permite să se presupună că aceştia erau la curent cu intenţiile reclamantei şi că, în consecinţă, fuseseră avertizaţi de existenţa unui risc sigur şi imediat pentru integritatea fizică a acesteia.
37. Cu privire la plângerile legate de pasivitatea poliţiştilor şi obligaţia autorităţilor interne de a începe o anchetă din oficiu, Curtea notează că formularea unei plângeri penale pentru violenţele comise de terţi constituia la momentul faptelor o cale de atac efectivă, în sensul art. 35 § 1 din convenţie, din moment ce conducea la deschiderea unei anchete care ar fi putut rezulta în identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Curtea observă că reclamanta nu susţine contrariul, dar că aceasta afirmă că, în cauză, convingerile sale etice şi religioase au împiedicat-o să formuleze o plângere penală faţă de agresorii săi.
38. Curtea a hotărât deja că circumstanţe particulare ar fi putut-o scuti pe reclamantă de obligaţia de a formula o plângere prealabilă cu privire la acuzaţia de rele tratamente. Acesta a fost, în special, cazul unui reclamant care a repetat demersurile în faţa instanţelor interne, încercând, fără rezultat, deschiderea unei anchete oficiale cu privire la pretinsele violenţe care îi fuseseră aplicate în arest, de către poliţişti (Biyan, citată anterior, pct. 35).
39. Cu toate acestea, în speţă, Curtea constată, mai întâi, că violenţele denunţate au fost comise de persoane particulare. Consideră apoi că, deşi reclamanta avea libertatea de a nu depune plângere penală din cauza convingerilor sale etice şi religioase, aceste convingeri nu o scuteau de obligaţia de a epuiza căile de atac interne. Ţinând cont de existenţa unei căi de atac efective în dreptul intern, de care reclamanta avea cunoştinţă, dar pe care a ales în mod deliberat să nu o folosească, Curtea consideră că autorităţile nu erau obligate să înceapă din oficiu o anchetă penală, în absenţa unei plângeri din partea persoanei în cauză.
40. Având în vedere consideraţiile anterioare, Curtea consideră că respectivele capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din convenţie trebuie respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
B. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 din convenţie
41. În cadrul art. 6 din convenţie, reclamanta se plânge de obligarea sa la plata unei amenzi contravenţionale pentru incidentul din 21 mai 2004. Aceasta pretinde că era vorba despre o condamnare penală, care nu a fost motivată suficient. Reclamanta denunţă, de asemenea, cuantumul excesiv al taxelor judiciare de timbru, care au împiedicat-o să solicite despăgubiri civile.
42. În ceea ce priveşte calificarea sancţiunii, Curtea consideră că, în speţă, caracterul contravenţional sau penal al acesteia nu prezintă o importanţă particulară, din moment ce procedura litigioasă a respectat garanţiile unui proces echitabil.
43. În acest sens, Curtea constată că instanţele sesizate cu contestaţia reclamantei au examinat legalitatea procesului-verbal într-o manieră contradictorie, în cadrul unei proceduri care a respectat garanţiile procedurale oferite de dreptul intern, şi au oferit persoanei în cauză posibilitatea de a-şi apăra punctul de vedere şi de a audia martori (a se vedea, a contrario, Anghel împotriva României, nr. 28183/03, pct. 56 şi urm., 4 octombrie 2007). Prin urmare, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a pune la îndoială temeinicia hotărârilor instanţelor interne, care au confirmat într-un mod suficient motivat legalitatea procesului-verbal litigios.
44. În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la pretinsa încălcare a dreptului de acces la justiţie din cauza taxelor judiciare de timbru excesive, Curtea observă că acţiunea civilă a reclamantei a fost examinată de Judecătoria Bucureşti, după ce reclamanta a diminuat cuantumul pretenţiilor sale şi a plătit o parte din taxele judiciare de timbru. În orice caz, Curtea observă că, pe de o parte, reclamanta nu a cerut instanţei acordarea unei scutiri sau reduceri a taxelor judiciare de timbru şi că, pe de altă parte, recursul acesteia a fost anulat ca nemotivat.
45. Rezultă că, în cauză, capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din convenţie este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
C. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 7 din convenţie
46. Din punct de vedere al art. 7 din convenţie, reclamanta se plânge de condamnarea sa pentru fapte care nu erau prevăzute de dreptul penal intern.
47. Curtea constată că, la 21 mai 2004, reclamanta a fost sancţionată cu amendă pentru consecinţele comportamentului său, şi anume pentru perturbarea slujbei religioase şi provocarea de tulburări în interiorul şi în exteriorul catedralei, şi nu pentru conţinutul criticilor sale la adresa ierarhilor Bisericii.
48. Instanţele interne care au examinat legalitatea procesului-verbal de contravenţie au hotărât că, în temeiul Legii nr. 61/1991, comportamentul reclamantei din data de 21 mai 2004 constituia „tulburarea ordinii şi liniştii publice”.
49. Având în vedere consideraţiile expuse anterior (supra, pct. 43), Curtea nu poate contesta concluzia instanţelor interne cu privire la încadrarea juridică a acestor fapte.
50. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
D. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 9, art. 10 şi art. 14 din convenţie
51. Reclamanta pretinde încălcarea art. 9, art. 10 şi art. 11 din convenţie, prin condamnarea sa pentru critica adusă ierarhilor Bisericii Ortodoxe.
52. Curtea reaminteşte că statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî existenţa şi amploarea unei ingerinţe, dar că aceasta se dublează printr-un control european, care se referă în acelaşi timp la lege şi la deciziile care îl aplică. Marja de apreciere se referă în special la selectarea de metode rezonabile şi corespunzătoare pe care le utilizează autorităţile, pentru a asigura derularea paşnică a evenimentelor publice legale (Plattform „Ärzte für das Leben” împotriva Austriei, 21 iunie 1988, pct. 34, seria A nr. 139, şi Chorherr împotriva Austriei, 25 august 1993, pct. 31, seria A nr. 266 B).
53. În speţă, Curtea notează că reclamanta a fost sancţionată în mai multe rânduri pentru adoptarea unor poziţii critice împotriva ierarhilor Bisericii. Hotărârile judecătoreşti interne cu privire la evenimentele petrecute între 2000 şi 2001 fiind anterioare cu mai mult de şase luni introducerii prezentei cereri, Curtea se va limita să examineze amenda contravenţională aplicată reclamantei la 21 mai 2004.
54. În acest sens, Curtea consideră că, prin alegerea unei sărbători religioase la Catedrala Patriarhală din Bucureşti ca un cadru pentru criticile sale, reclamanta ar fi trebuit să se aştepte să provoace agitaţie în asistenţă, lucru care poate duce la aplicarea unei sancţiuni (a se vedea, mutatis mutandis, Chorherr, citată anterior, pct. 32).
55. Curtea acordă, de asemenea, importanţă faptului că amenda aplicată nu avea ca scop sancţionarea exprimării unei opinii, ci sancţionarea tulburării ordinii şi liniştii publice. Consideră că cuantumul amenzii, deşi ridicat pentru o persoană fără venit, era totuşi moderat şi reţine că amenda nu mai putea fi schimbată într-o pedeapsă privativă de libertate (supra, pct. 19 şi urm.).
56. Prin urmare, având în vedere circumstanţele speţei, Curtea consideră că autorităţile au acţionat în cadrul marjei de apreciere care le este recunoscută în materie.
57. În fine, cu privire la acuzaţiile de parţialitate a autorităţilor interne în favoarea conducătorilor Bisericii Ortodoxe, ţinând cont de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu constată niciun indiciu care să permită identificarea existenţei unei discriminări împotriva reclamantei, cu încălcarea art. 14 din convenţie.
58. Reiese că, în cauză, capetele de cerere întemeiate pe art. 9, art. 10 şi art. 14 din convenţie sunt în mod vădit nefondate şi, prin urmare, trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Marialena Tsirli Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy