CASE OF BURDOV v. RUSSIA (No. 2) - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

SECŢIA ÎNTÂI

CAUZA BURDOV v. RUSIA (nr. 2)

(Cererea nr.33509/04)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

15 ianuarie 2009

DEFINITIVĂ

04/05/2009

Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cauza Burdov v. Rusia (nr. 2),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea Întâi), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Christos Rozakis, Preşedinte,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou, judecători,
şi André Wampach, Grefier adjunct al Secţiunii,

  Deliberând la 16 decembrie 2008 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 33509/04) depusă împotriva Federaţiei Ruse la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean rus, dl Anatoliy Tikhonovich Burdov („reclamantul”), la 15 iulie 2004.

2. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de către dl V. Milinchuk, fostul Reprezentant al Federaţiei Ruse la Curte şi de către dl G. Matyushkin, Reprezentantul Federaţiei Ruse la Curte.

3. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 de omisiunea autorităţilor de a se conforma cu hotărârile pronunţate de către instanţele judecătoreşti naţionale în favoarea sa.

4. La 22 noiembrie 2007 Preşedintele Secţiunii Întâi a decis să comunice cererea reclamantului Guvernului. S-a mai decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3).

5. La 3 iulie 2008 Camera a decis, în conformitate cu articolul 54 § 2 (c) al Regulamentului Curţii, să trateze cererea cu prioritate după cum prevede articolul 41 al Regulamentului Curţii şi să invite părţile să-i prezinte observaţii scrise complementare cu privire la cererea de mai sus. Camera a mai decis să informeze părţile că ea examina oportunitatea aplicării în această cauză a procedurii cu privire la o hotărâre pilot (a se vedea Broniowski v. Polonia [MC], 31443/96, §§ 189-194 şi dispozitivul hotărârii, CEDO 2004-V şi Hutten-Czapska v. Polonia [MC] nr. 35014/97, CEDO 2006-... §§ 231-239 şi dispozitivul hotărârii). Reclamantul a prezentat observaţii complementare la 11 august 2008, iar Guvernul la 26 septembrie 2008. 

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Reclamantul, dl Anatoliy Tikhonovich Burdov, este un cetăţean rus care s-a născut în anul 1952 şi locuieşte în Shakhty, Regiunea Rostov din Federaţia Rusă.

7. La 1 octombrie 1986, reclamantul a fost chemat de autorităţile militare să participe la operaţiunile de salvare la locul dezastrului de la centrala nucleară din Chernobyl. Reclamantul a fost implicat în operaţiunile de salvare până la 11 ianuarie 1987 şi, ca rezultat, a suferit o expunere extinsă la emisii radioactive. În legătură cu acest fapt, el are dreptul la diverse beneficii sociale.

8. Având în vedere că autorităţile competente ale statului nu i-au plătit aceste beneficii pe deplin şi la timp, începând cu 1997 reclamantul le-a acţionat în judecată în mod repetat. Instanţele judecătoreşti, în mod repetat, au acceptat pretenţiile reclamantului, însă mai multe hotărâri ale lor nu au fost executate pe parcursul diverselor perioade de timp.

A. Hotărârea Curţii din 7 mai 2002 în cauza Burdov v. Rusia şi evoluţiile ulterioare

1. Constatările Curţii

9. La 20 martie 2000 reclamantul s-a plâns prima dată la Curte de neexecutarea hotărârilor judecătoreşti naţionale (cererea nr. 59498/00). În hotărârea sa din 7 mai 2002, Curtea a constatat că hotărârile Judecătoriei oraşului Shakhty din 3 martie 1997, 21 mai 1999 şi 9 martie 2000 nu au fost executate în întregime sau parţial cel puţin până la 5 martie 2001 când Ministerul Finanţelor a decis să achite în întregime suma datorată reclamantului. Prin urmare, Curtea a constatat că au avut loc violări ale articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 din cauza omisiunii autorităţilor timp de mai mulţi ani de a lua măsurile necesare pentru a se conforma cu aceste hotărâri (Burdov v. Rusia, nr. 59498/00, §§ 37-38, CEDO 2002-III).

2. Rezoluţia ResDH(2004)85 a Comitetului de Miniştri cu privire la hotărârea Curţii din 7 mai 2002

10. Potrivit articolului 46 § 2 al Convenţiei, hotărârea Curţii din 7 mai 2002 în cauza Burdov v. Rusia a fost transmisă Comitetului de Miniştri pentru supravegherea executării acesteia. Comitetul a invitat Guvernul să-l informeze despre măsurile care au fost luate ca urmare a hotărârii Curţii din 7 mai 2002, având în vedere obligaţia Federaţiei Ruse de a o executa, după cum prevede articolul 46 § 1. La 22 decembrie 2004 Comitetul a adoptat Rezoluţia ResDH(2004)85 în această cauză. Măsurile luate de autorităţile ruse au fost rezumate de către Guvern în anexa la această Rezoluţie:

„(...) În ceea ce priveşte măsurile individuale, sumele datorate conform hotărârilor judecătoreşti naţionale au fost plătite reclamantului la 5 martie 2001. (...) Ulterior, la 11 iulie 2003 (definitivă din 1 octombrie 2003) Judecătoria oraşului Shakhty a dispus o nouă indexare a indemnizaţiei lunare. Autorităţile sociale continuă să se conformeze cu hotărârile judecătoreşti naţionale prin plata regulată a sumelor acordate.

Suplimentar, următoarele măsuri generale au fost adoptate de către autorităţile ruse pentru a se conforma cu hotărârea Curţii Europene.

a)      Soluţionarea cauzelor similare

În primul rând, guvernul a plătit datoriile acumulate ca urmare a neexecutării, ca şi în această cauză, a hotărârilor judecătoreşti naţionale prin care s-a dispus plata compensaţiilor şi indemnizaţiilor pentru victimele de la Chernobyl aflate în situaţia reclamantului (în total 2,846 milioane ruble au fost plătite în perioada ianuarie – octombrie 2002).

5 128 de alte hotărâri judecătoreşti naţionale cu privire la indexarea indemnizaţiilor pentru victimele de la Chernobyl au fost executate de către autorităţi.

De asemenea, Guvernul şi-a îmbunătăţit procesul bugetar pentru a asigura ca mijloacele bugetare necesare să fie alocate instituţiilor protecţiei sociale (2,152.071,000 ruble au fost alocate pentru 2003, 2,538,280,500 ruble pentru 2004 şi 2,622,335,000 pentru 2005) pentru a permite acestora să-şi îndeplinească în mod continuu obligaţiile financiare care rezultă printre altele din hotărâri judecătoreşti similare. (...)

b)      Noul sistem de indexare introdus prin lege

În ceea ce priveşte obligaţia de indexare continuă a sumelor acordate de instanţele judecătoreşti naţionale, legislaţia în vigoare în perioada relevantă prevedea costul vieţii în calitate de index pentru calcularea indemnizaţiilor. Prin hotărârea din 19 iunie 2002, Curtea Constituţională a declarat prevederile legislative relevante neconstituţionale, deoarece acest sistem a fost considerat lipsit de claritate şi previzibilitate; în această hotărâre, Curtea Constituţională s-a referit, printre altele, la concluziile Curţii Europene din hotărârea Burdov. Ulterior, la 2 aprilie 2004, Parlamentul rus a modificat legislaţia care reglementa asigurarea socială a victimelor de la Chernobyl. Noua lege, care este în vigoare din 29 aprilie 2009, prevede un nou sistem de indexare a indemnizaţiilor, care se bazează pe rata inflaţiei folosită pentru calcularea bugetului federal pentru următorul an financiar.

c)       Publicarea şi diseminarea hotărârii

Hotărârea Curţii Europene în cauza Burdov a fost publicată în Rossijskaia Gazeta (la 4 iulie 2002), principala revistă periodică oficială în care se publică toate legile şi actele normative ale Federaţiei Ruse şi care este distribuită tuturor autorităţilor. Hotărârea a fost de asemenea publicată în mai multe reviste de drept ruse şi în bazele de date din internet, fiind astfel uşor accesibilă autorităţilor şi publicului.

d)      Concluzie

Având în vedere cele de mai sus, Guvernul rus consideră că măsurile adoptate ca urmare a hotărârii vor preveni noi violări similare ale Convenţiei în privinţa categoriei persoanelor aflate în situaţia reclamantului şi că astfel, în această cauză Federaţia Rusă şi-a îndeplinit obligaţiile sale conform articolului 46 paragraf 1 al Convenţiei.

De asemenea, Guvernul crede că măsurile adoptate constituie un pas semnificativ spre soluţionarea unei probleme mai generale privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti naţionale în diferite domenii, după cum s-a subliniat, în special, în alte cauze depuse la Curtea Europeană împotriva Federaţiei Ruse. Guvernul continuă să ia măsuri pentru a remedia această problemă, şi nu doar în contextul executării, sub supravegherea Comitetului, a altor hotărâri ale Curţii Europene.”

11. Comitetul a fost satisfăcut că la 16 iulie 2002, în cadrul termenului stabilit, Guvernul i-a plătit reclamantului suma satisfacţiei echitabile prevăzută în hotărârea din 7 mai 2002. În special, el a mai notat, măsurile luate în privinţa categoriei persoanelor aflate în situaţia reclamantului. Având în vedere toate măsurile adoptate, Comitetul a conchis că în această cauză el şi-a exercitat funcţiile sale conform articolului 46 § 2 al Convenţiei. În acelaşi timp, Comitetul a reamintit că problema mai generală a neexecutării hotărârilor judecătoreşti naţionale în Federaţia Rusă era examinată de către autorităţi, sub supravegherea Comitetului, în contextul altor cauze pendinte.

B. Executarea noilor hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului

1. Hotărârea Judecătoriei oraşului Shakhty din 17 aprilie 2003

12. La 17 aprilie 2003 Judecătoria oraşului Shakhty a dispus ca Departamentul Muncii şi Dezvoltării Sociale (Управление труда и социального развития) din Shakhty să-i plătească reclamantului 15,984.80 ruble ruseşti (RUB) drept compensaţie pentru întârzierile în plata beneficiilor conform articolului 208 din Codul de Procedură Civilă. La 9 iulie 2003 hotărârea a fost menţinută de către Judecătoria regională Rostov şi a devenit definitivă.

13. Între 2003-2005 reclamantul a prezentat, în mod consecutiv, titlul executor autorităţii pârâte, executorilor judecătoreşti, Trezoreriei Federale şi ulterior din nou autorităţii pârâte. La 19 august 2005 autorităţile au transferat suma indicată în hotărârea judecătorească în contul reclamantului.

2. Hotărârea Judecătoriei oraşului Shakhty din 4 decembrie 2003

14. La 4 decembrie 2003 Judecătoria oraşului Shakhty a dispus ca Departamentul Muncii şi Dezvoltării Sociale să-i plătească reclamantului RUB 68,463.54 ca dobândă de întârziere pentru întârzierile în efectuarea plăţilor între 1999-2001, conform Legii Asigurării Sociale Obligatorii din 1998 (nr. 125-ФЗ). Hotărârea nu a fost contestată şi a devenit definitivă la 15 decembrie 2003.

15. Potrivit reclamantului, el a prezentat titlul spre executare Departamentului pârât la aceeaşi dată. La o dată nespecificată titlul a fost depus la Departamentul de Executare din Shakty; ultimul a decis la 30 iunie 2004 că hotărârea era imposibil de a fi executată, deoarece bunurile debitorului nu puteau fi sechestrate.

16. La 14 noiembrie 2005 Judecătoria oraşului Shakhty a admis cererea autorităţii pârâte de a corecta o eroare aritmetică şi a redus suma la RUB 68,308.42. La 9 martie 2006 aceeaşi instanţă judecătorească a admis cererea reclamantului de a corecta o eroare aritmetică şi a dispus ca autoritatea pârâtă să-i plătească reclamantului RUB 108,251.95. La 18 octombrie 2006 autorităţile i-au plătit reclamantului această sumă.

3. Hotărârea Judecătoriei oraşului Shakhty din 24 martie 2006

17. La 24 martie 2006 Judecătoria oraşului Shakhty a dispus ca Departamentul Muncii şi Dezvoltării Sociale (Департамент труда и социального развития) din Shakhty să indexeze indemnizaţia lunară pentru alimentaţie datorată reclamantului conform situaţiei la 1 ianuarie 2006. Instanţa judecătorească a stabilit suma plăţilor lunare la RUB 1,183.73 cu indexarea ulterioară şi a dispus plata unei sume unice în mărime de RUB 36,877.06 pentru compensarea plăţilor lunare restante. Suplimentar, începând cu 1 ianuarie 2006 Departamentului i s-a indicat să reia plăţile lunare în mărime de RUB 1,972.92 cu indexarea ulterioară în privinţa compensaţiei pentru prejudicierea sănătăţii. Instanţa judecătorească a mai dispus ca autoritatea pârâtă să-i plătească reclamantului RUB 4,980.24 şi RUB 13,312.46 pentru compensarea plăţilor lunare restante pentru perioada 2000 - 2005 pentru prejudicierea sănătăţii şi, respectiv, pentru indemnizaţia pentru alimentaţie şi plata unei indexări suplimentare în mărime de RUB 1,652.35 pentru prejudicierea sănătăţii. La 22 mai 2006 hotărârea a fost menţinută de către Judecătoria regională Rostov şi a devenit definitivă.

18. La 20 iulie 2007 Judecătoria oraşului Shakhty a corectat o eroare aritmetică în hotărârea sa şi a schimbat suma acordată iniţial în mărime de RUB 4,980.24 în suma de RUB 5,222.78.

19. La 2 noiembrie 2006 hotărârea judecătorească din 24 martie 2006 a fost executată în cea mai mare parte: suma totală de RUB 67,940.56 a fost transferată în contul reclamantului. În acelaşi timp, Ministerul Finanţelor nu a mărit plăţile lunare aşa cum s-a dispus în hotărârea judecătorească, reclamantul continuând să primească astfel de plăţi la un nivel mai scăzut. La 1 iulie 2007 Ministerul a decis să le mărească. La 17 august 2007 reclamantul a primit RUB 9,112.26 pentru compensarea plăţilor lunare restante până la acea dată.

4. Hotărârile judecătoreşti din 22 mai 2007 şi 21 august 2007

20. La 22 mai 2007 Judecătoria oraşului Shakhty a decis că Departamentul Muncii şi Dezvoltării Sociale trebuia să plătească reclamantului începând cu 1 iunie 2007 suma de RUB 17,219.43 lunar, cu indexarea ulterioară, pentru compensarea prejudiciului adus sănătăţii. Suplimentar, Departamentul trebuia să plătească RUB 188,566 pentru compensarea plăţilor lunare restante. Hotărârea judecătorească nu a fost contestată şi a devenit definitivă la 4 iunie 2007. Ea a fost executată la 5 decembrie 2007.

21. La 21 august 2007 Judecătoria oraşului Shakhty a dispus ca Agenţia Federală a Muncii şi Angajării să-i plătească reclamantului RUB 225,821.73 pentru compensarea anumitor întârzieri între 2000-2007 în plăţile pentru prejudiciul adus sănătăţii. Hotărârea judecătorească nu a fost contestată şi a devenit definitivă la 3 septembrie 2007. Ea a fost executată la 3 decembrie 2007.II.MATERIALE NAŢIONALE RELEVANTE         

A. Executarea hotărârilor judecătoreşti naţionale

1. Legea cu privire la Procedurile de Executare

22. Articolul 9 al Legii Federale cu privire la Procedurile de Executare din 21 iulie 1997 (nr. 119-ФЗ) aşa cum era în vigoare în acea perioadă prevedea că un executor judecătoresc trebuia să stabilească un termen de până la cinci zile pentru executarea voluntară de către pârât a titlului executoriu. De asemenea, executorul judecătoresc trebuia să prevină pârâtul că vor urma acţiuni de constrângere dacă pârâtul nu respecta termenul stabilit. Conform articolului 13 al Legii, procedurile de executare trebuiau îndeplinite în termen de două luni din momentul primirii titlului executoriu de către executorul judecătoresc.

2. Procedura specială de executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva Statului şi a entităţilor statale

23. În 2001-2005 hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva autorităţilor publice au fost executate în conformitate cu o procedură specială stabilită, printre altele, prin Hotărârea Guvernului nr. 143 din 22 februarie 2001 şi ulterior, prin Hotărârea nr. 666 din 22 septembrie 2002, atribuind executarea în competenţa Ministerului Finanţelor (a se vedea mai multe detalii în Pridatchenko şi Alţii v. Rusia, nr. 2191/03, 3104/03, 16094/03 şi 24486/03, §§ 33-39, 21 iunie 2007). Printr-o hotărâre din 14 iulie 2005 (nr. 8-П), Curtea Constituţională a considerat anumite prevederi care reglementează procedura specială de executare ca fiind incompatibile cu Constituţia. După hotărâre, Legea din 27 decembrie 2005 (nr. 197-ФЗ) a introdus un nou Capitol în Codul Bugetar, modificând această procedură specială. În special, Legea a atribuit Trezoreriei Federale competenţa de a executa hotărârile judecătoreşti împotriva entităţilor legale finanţate de către bugetul federal şi Ministerului Finanţelor competenţa de a executa hotărârile judecătoreşti împotriva Statului. Conform articolului 242.2.6 al Codului Bugetar, hotărârile judecătoreşti trebuie executate în termen de trei luni după primirea documentelor necesare.

24. Proceduri speciale suplimentare care reglementează plata beneficiilor sociale persoanelor care au suferit în urma emisiilor radioactive în dezastrul de la Chernobyl au fost stabilite prin Legea nr. 1244-1 din 15 mai 1991 cu modificările ulterioare şi prin hotărârile Guvernului nr. 607 din 21 august 2001, nr. 73 din 14 februarie 2005 şi nr. 872 din 30 decembrie 2006. Între 2002-2004 compensaţiile pentru prejudiciul adus sănătăţii au fost asigurate de către Ministerul Muncii în limitele alocaţiilor bugetare prevăzute pentru anul fiscal relevant. Între 2005-2006 astfel de compensaţii au fost asigurate de departamentele teritoriale ale Agenţiei Federale a Muncii şi Angajării, iar între 2007-2008 de către însăşi Agenţia în baza registrelor prezentate de instituţiile de asistenţă socială şi în limitele alocaţiilor bugetare prevăzute în acest scop.

3. Raportul Comisarului pentru Drepturile Omului al Federaţiei Ruse

 25. Raportul din 2007 cu privire la Activităţile Comisarului pentru Drepturile Omului al Federaţiei Ruse a menţionat că percepţia că hotărârile judecătoreşti naţionale sunt ceea ce cineva ar putea numi „recomandări ne-obligatorii” continua să fie un fenomen răspândit nu doar în societate, dar şi în autorităţile de stat. El a remarcat că problema neexecutării a apărut şi în privinţa hotărârilor Curţii Constituţionale. Potrivit raportului, problema a fost discutată între decembrie 2006 şi martie 2007 în cadrul unor întâlniri speciale în toate circumscripţiile federale cu implicarea autorităţilor regionale şi a reprezentanţilor Administraţiei Preşedintelui. Astfel, a apărut ideea de a crea un mecanism de filtrare la nivel naţional, care ar permite examinarea plângerilor cu privire la încălcarea Convenţiei la nivel naţional. Comisarul a conchis că trebuiau depuse eforturi comune cu scopul de a elimina cauzele problemei decât doar de a reduce numărul de plângeri.

B. Remediile naţionale privind neexecutarea sau executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti naţionalePrevederile legale

(a) Dreptul civil

26. Capitolul 25 al Codului de Procedură Civilă prevede procedura pentru contestarea acţiunilor sau inacţiunilor Statului în instanţele judecătoreşti. Dacă o instanţă constată că plângerea este fondată, ea dispune ca autoritatea de stat în cauză să remedieze încălcarea sau ilegalitatea constatată (articolul 258).

27. Articolul 208 al Codului de Procedură Civilă prevede „indexarea” sumelor acordate prin hotărâri judecătoreşti: instanţa care a acordat suma poate s-o mărească la cererea părţii proporţional cu creşterea coeficientului oficial al preţului de vânzare cu amănuntul până la data plăţii efective. Dobânda de întârziere şi alte compensaţii pentru prejudiciul material pot fi suplimentar recuperate de la debitor pentru neexecutarea unei obligaţii monetare şi folosirea fondurilor altei persoane (articolul 395 al Codului Civil).

28. Prejudiciul cauzat prin acţiunea ilegală sau inacţiunea Statului sau a autorităţilor locale sau funcţionarilor acestora se compensează din Trezoreria Federală sau dintr-o entitate trezorerială federală (articolul 1069). Compensarea prejudiciului cauzat unei persoane fizice prin condamnare ilegală, urmărire penală, arestarea sau interdicţia de a părăsi locul de trai pe durata procesului este făcută în întregime indiferent de vinovăţia funcţionarilor de stat în cauză, urmând procedura prevăzută de lege (articolul 1070 § 1). Prejudiciul cauzat prin administrarea justiţiei se compensează dacă vinovăţia judecătorului este stabilită printr-o sentinţa de condamnare irevocabilă (articolul 1070 § 2).

29. O instanţă judecătorească poate atrage la răspundere o persoană care a comis un delict, pentru prejudiciul moral cauzat unei persoane fizice prin acţiuni care au prejudiciat drepturile ei nepatrimoniale sau care au afectat alte bunuri intangibile care aparţin acestei persoane (articolele 151 şi 1099 § 1). Compensarea prejudiciului moral cauzat prin prejudicierea drepturilor patrimoniale ale persoanei se recuperează doar în cazurile prevăzute de lege (articolul 1099 § 2 al Codului Civil). Compensarea prejudiciului moral este obligatorie indiferent de vinovăţia persoanei care a comis delictul, dacă se cauzează prejudicii vieţii unei persoane sau integrităţii corporale, cauzat prin atragerea ilegală la răspundere penală, diseminarea informaţiilor care nu corespund adevărului şi în alte cazuri prevăzute de lege (articolul 1100 al Codului Civil).

(b) Dreptul penal

30. Articolul 315 al Codului Penal prevede sancţiuni pentru omisiunea continuă a unui funcţionar al statului sau a unui funcţionar public de a se conforma cu o hotărâre judecătorească care a intrat în vigoare. Sancţiunile includ o amendă, suspendarea temporară de la serviciu, munca în folosul comunităţii (обязательные работы) pentru un termen maxim de 240 ore sau lipsirea de libertate pentru un termen de maxim doi ani.Hotărârea Curţii Constituţionale din 25 ianuarie 2001

  31. Prin Hotărârea nr. 1-P din 25 ianuarie 2001, Curtea Constituţională a constatat că articolul 1070 § 2 al Codului Civil era compatibil cu Constituţia în măsura în care el prevede condiţii speciale privind răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin administrarea justiţiei. Totuşi, ea a clarificat că sintagma „administrarea justiţiei” nu acoperea procedurile judiciare în întregime, ci doar acţiunile judiciare care se refereau la fondul unei cauze. Alte acţiuni judiciare – îndeosebi cu caracter procedural – nu cădeau sub incidenţa noţiunii „administrarea justiţiei”.

32. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin astfel de acţiuni procedurale sau omisiuni de a acţiona, cum ar fi încălcarea termenului rezonabil pentru procedurile judecătoreşti, ar putea surveni chiar şi în absenţa unei condamnări penale irevocabile a unui judecător, dacă vinovăţia judecătorului a fost stabilită într-un proces civil. Totuşi, Curtea Constituţională a subliniat că dreptul constituţional de a fi compensat de către Stat pentru prejudiciu nu ar trebui să aibă legătură cu vinovăţia personală a unui judecător. O persoană trebuie să poată obţine compensaţii pentru orice prejudiciu suferit printr-o violare de către o instanţă judecătorească a dreptului său la un proces echitabil în sensul articolului 6 al Convenţiei.

33. Curtea Constituţională a conchis că Parlamentul trebuie să adopte cadrul legislativ cu privire la temeiurile şi procedura pentru compensarea de către Stat a prejudiciului cauzat prin acţiuni sau inacţiuni ilegale ale unei instanţe judecătoreşti sau ale unui judecător şi să determine competenţa teritorială şi materială cu privire la astfel de pretenţii.Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 26 septembrie 2008 şi noua Lege cu privire la compensaţii

34. La 26 septembrie 2008 Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat o hotărâre (nr. 16) de a prezenta Dumei de Stat a Federaţiei Ruse un proiect al Legii Constituţionale cu privire la compensarea de către Stat a prejudiciului cauzat prin încălcări ale dreptului la un proces de judecată într-un termen rezonabil şi ale dreptului la executarea într-un termen rezonabil a hotărârilor judecătoreşti care au intrat în vigoare (în continuare „proiectul Legii privind Compensaţiile”). De asemenea, Curtea Supremă de Justiţie a decis să prezinte Dumei de Stat un al doilea proiect de lege care să introducă modificări în anumite acte normative care au legătură cu adoptarea proiectului Legii privind Compensaţiile. Ambele proiecte de legi au fost oficial prezentate Dumei de Stat la 30 septembrie 2008.

35. Scopul proiectului Legii privind Compensaţiile este de a stabili în Rusia un recurs legal intern cu privire la încălcările drepturilor la un proces de judecată într-un termen rezonabil şi la executarea unei hotărâri judecătoreşti executorii într-un termen rezonabil (articolul 1 § 1). De asemenea, proiectul de lege prevede că reclamanţii în cauzele care încă nu au fost declarate admisibile de către Curte pot aplica pentru compensarea prejudiciului în conformitate cu proiectul de lege în termen de şase luni după intrarea sa în vigoare, planificată pentru 1 ianuarie 2010 (articolul 19). Proiectul de lege dădea dreptul instanţelor judecătoreşti de drept comun să examineze cauzele împotriva Statului cu privire la pretinse încălcări ale drepturilor menţionate mai sus (articolul 3 § 1) şi prevede reguli speciale care reglementează procedurile în astfel de cauze. Statul este reprezentat în proceduri de către Ministerul Finanţelor (articolul 3 § 3). Ultimul trebuie să dovedească că nu a avut loc o încălcare a cerinţei privind termenul rezonabil, în timp ce reclamantul trebuie să dovedească existenţa prejudiciului material (articolul 11 § 1). Pentru a decide într-o cauză, instanţa evaluează complexitatea acesteia, comportamentul părţilor şi al altor participanţi la proces, precum şi acţiunile sau inacţiunile autorităţilor judecătoreşti sau de urmărire penală, ale părţilor în procedurile de executare sau ale autorităţilor de executare. Instanţa judecătorească mai evaluează durata încălcării şi importanţa consecinţelor acesteia pentru persoanele afectate (articolul 12). Dacă instanţa constată o încălcare, ea acordă o sumă de bani pentru prejudiciu, care va fi determinată în funcţie de circumstanţele specifice ale cauzei, cerinţele cu privire la echitate şi standardele Convenţiei (articolul 14). Instanţa poate lua o hotărâre separată constatând o încălcare a legii de către o instanţă judecătorească sau un funcţionar de stat şi să dispună îndeplinirea unor acţiuni procedurale specifice, cu o cerere de a informa instanţa în termen de o lună (articolul 15).

36. Nota explicativă a Curţii Supreme de Justiţie prevede necesităţile pentru alocaţii bugetare adiţionale pentru a asigura implementarea proiectului Legii privind Compensaţiile. Suma medie a compensaţiei per cauză este estimată la EUR 3,050 având în vedere faptul că sumele cu titlu de satisfacţie echitabilă acordate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele privind neexecutarea au variat de obicei între EUR 1,200 şi EUR 4,900.

37. Al doilea proiect de lege introduce modificări în alte acte normative. Conform noului articol 1070.1 al Codului Civil, prejudiciul cauzat prin încălcări ale cerinţei privind termenul rezonabil de către autorităţile de stat în procedurile judecătoreşti sau în executarea hotărârilor judecătoreşti se compensează din Trezoreria Federală. Conform noului articol 242.2 al Codului Bugetar, hotărârile judecătoreşti care acordă astfel de compensaţii trebuie executate în termen de două luni.Adresarea Preşedintelui Federaţiei Ruse către Adunarea Federală

38. În Adresarea sa către Adunarea Federală făcută la 5 noiembrie 2008, Preşedintele Federaţiei Ruse a declarat în special că era necesar de a stabili un mecanism pentru compensarea prejudiciului cauzat prin încălcări ale drepturilor cetăţenilor la un proces de judecată într-un termen rezonabil şi la executarea deplină şi în termen a hotărârilor judecătoreşti. Preşedintele a subliniat că executarea hotărârilor judecătoreşti era în continuare o problemă enormă, care se referea la toate instanţele judecătoreşti, inclusiv Curtea Constituţională. În continuare, el a declarat că problema se datora în special lipsei atragerii reale la răspundere a funcţionarilor şi cetăţenilor care nu executau hotărârile judecătoreşti şi că această răspundere trebuia stabilită.III.MATERIALE INTERNAŢIONALE RELEVANTE         

A. Consiliul Europei

1. Comitetul de Miniştri

39. La 3-5 decembrie 2007 Comitetul de Miniştri a reluat discuţiile conform articolului 46 § 2 al Convenţiei cu privire la grupul de hotărâri ale Curţii împotriva Rusiei privind neexecutarea sau întârzierile în executarea hotărârilor judecătoreşti naţionale (grupul Timofeyev şi alţii, CM/Del/OJ/DH(2007)1013 Public). La 19 decembrie 2007 Comitetul a adoptat următoarea decizie (CM/Del/Dec(2007)1013 FINALĂ):

„Delegaţii, (...)au reamintit că aceste hotărâri relevă diverse probleme structurale în sistemul de drept rus care, prin natura şi proporţia lor, afectează grav eficienţa sa şi cauzează foarte multe violări ale Convenţiei un număr crescut al cărora au fost prezentate Curţii;au luat cunoştinţă cu interes de diversele măsuri care au fost adoptate sau care sunt luate de anumite autorităţi competente pentru a preveni violări similare şi a remedia acele violări care au avut deja loc prin crearea sau îmbunătăţirea procedurilor naţionale, de măsurile care urmează a fi luate;au subliniat din nou că problemele relevate prin hotărâri necesită soluţii urgente pentru a asigura că drepturile relevante garantate de Convenţie sunt protejate, în mod adecvat, la nivel naţional, prevenind astfel un număr extrem de mare de cereri similare la Curte;au invitat autorităţile competente să continue consultările bilaterale cu Secretariatul în vederea stabilirii unei strategii corespunzătoare pentru adoptarea măsurilor necesare, inclusiv prin crearea recursurilor naţionale efective; (...)”

 40. Problemele privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti naţionale în Rusia şi diversele măsuri care au fost deja luate sau urmează a fi luate de către autorităţi în contextul executării hotărârilor Curţii au fost examinate în detalii în documentele Comitetului de Miniştri CM/Inf/DH(2006)45 din 1 decembrie 2006 şi CM/Inf/DH(2006)19rev3 din 4 iunie 2007. Ultimul document a prezentat progresul obţinut până acum de către autorităţile ruseşti, a punctat mai multe întrebări care încă persistă şi a propus măsuri suplimentare pentru o soluţionare comprehensivă a problemei. Principalele exemple de acţiuni propuse au fost rezumate după cum urmează (a se vedea CM/Inf/DH(2006)19rev3, citat mai sus, pagina 1):

„-Îmbunătăţirea procedurilor bugetare şi a implementării practice a deciziilor privind bugetul;

-Identificarea unei singure autorităţi de stat ca pârât;

-Asigurarea compensaţiilor efective pentru întârzieri (indexarea, dobânda de întârziere, prejudicii specifice, penalităţi pentru întârzieri);

-Creşterea eficienţei recursurilor naţionale pentru executarea corespunzătoare a hotărârilor judecătoreşti;

-Îmbunătăţirea cadrului legal care reglementează executarea forţată împotriva autorităţilor publice;

-Asigurarea răspunderii efective a funcţionarilor publici pentru neexecutare;

Se acordă o atenţie specială căilor posibile de a asigura coerenţa actualelor mecanisme de executare prin permiterea Trezoreriei şi executorilor judecătoreşti să acţioneze într-o manieră complementară în domeniile lor respective de competenţă cu un control judiciar corespunzător. Un accent puternic se pune de asemenea pe căile posibile de a preveni iniţierea procedurilor judecătoreşti împotriva statului prin îmbunătăţirea procedurilor bugetare, care ar permite statului să-şi respecte la timp obligaţiile sale pecuniare.”

41. În Recomandarea Rec(2004)6 către statele membre cu privire la îmbunătăţirea recursurilor naţionale adoptată la 12 mai 2004, Comitetul de Miniştri a recomandat inter alia ca:

  „(...) statele membre să revizuiască, ca urmare a hotărârilor Curţii care punctează deficienţe structurale sau generale în legislaţia sau practica naţională, eficienţa recursurilor naţionale existente şi, unde este necesar, crearea recursurilor eficiente, pentru a evita prezentarea cererilor repetitive la Curte (...)”

42. Anexa la Recomandare prevede în continuare inter alia:

 „(...) Recursurile în urma unei hotărâri „pilot”

13. După adoptarea unei hotărâri,care relevă deficienţe structurale sau generale în dreptul sau practica naţională („cauză pilot”), iar un număr mare de cereri la Curte cu privire la aceeaşi problemă („cauze repetitive”) sunt pe rol sau sunt susceptibile de a fi depuse la Curte, statul pârât trebuie să asigure că potenţialii reclamanţi dispun, dacă este cazul, de un recurs efectiv care să le permită să se adreseze unei autorităţi naţionale competente, recurs care ar putea fi, în egală măsură, folosit şi de reclamanţii actuali. Un astfel de recurs rapid şi eficient le-ar permite acestora să obţină o reparaţie la nivel naţional, în conformitate cu principiul subsidiarităţii sistemului Convenţiei.

14. Introducerea unui astfel de recurs la nivel naţional ar putea, de asemenea, reduce, în mod semnificativ, volumul de lucru al Curţii. În timp ce executarea promptă a hotărârii pilot rămâne esenţială pentru soluţionarea problemei structurale şi, astfel, pentru prevenirea cererilor viitoare cu privire la aceeaşi chestiune, ar putea exista o categorie de persoane care au fost deja afectate de această problemă înainte de soluţionarea acesteia. (...)

16. În special, după o hotărâre pilot, în care s-a constatat o problemă structurală specifică, o alternativă ar putea fi adoptarea unei abordări ad hoc, prin care statul în cauză ar evalua oportunitatea introducerii unui recurs specific sau extinderea unui recurs existent prin intermediul legii sau al interpretării judiciare. (...)

18. În cazul în care, ca urmare a unei cauze pilot, sunt create recursuri specifice, guvernele ar trebui să informeze rapid Curtea, pentru ca aceasta să le poată lua în considerare la examinarea cauzelor repetitive ulterioare. (...)”

2. Adunarea Parlamentară

43. În Rezoluţia 1516 (2006) cu privire la executarea hotărârilor Curţii Europene, adoptată la 2 octombrie 2006, Adunarea Parlamentară a notat cu o îngrijorare serioasă existenţa continuă în câteva state a unor deficienţe structurale majore care cauzează un număr mare de constatări repetitive ale încălcărilor Convenţiei şi reprezintă un pericol serios pentru supremaţia legii în statele în cauză. Adunarea a enumerate printre acele deficienţe unele imperfecţiuni majore în organizarea judecătorească şi procedurile din Federaţia Rusă, inclusiv neexecutarea cronică a hotărârilor judecătoreşti naţionale pronunţate împotriva Statului (a se vedea paragraful 10.2). Adunarea a chemat autorităţile Statelor în cauză, inclusiv Federaţia Rusă, să soluţioneze chestiunile de o importanţă deosebită menţionate în rezoluţie şi să acorde acestei acţiuni cea mai importantă prioritate politică.

44. În raportul Comitetului privind Afacerile Juridice şi Drepturile Omului, raportorul, dl Erik Jurgens, a îndemnat la soluţionarea urgentă a problemelor menţionate mai sus, deoarece ele afectează un număr foarte mare de oameni în Rusia. De asemenea, el a avertizat că fluxul de numeroase cauze clone la Curte putea să submineze eficienţa mecanismului creat de Convenţie (Doc. 11020). El a mai declarat:

  „58.  Raportorul salută poziţia sinceră şi deschisă a majorităţii instituţiilor şi oficialilor ruşi pe care el i-a întâlnit la Moscova, precum şi înţelegerea lor clară că problemele de mai sus afectează eficienţa sistemului judecătoresc rus şi a Statului în întregime. Este poate sugestiv faptul că în special preşedinţii Curţii Constituţionale şi Curţii Supreme de Justiţie au demonstrat o atitudine foarte constructivă, ambii recunoscând problemele şi încurajând Raportorul în eforturile sale de a ajuta la identificarea unei soluţii pentru ei.

59.  Autorităţile au dat asigurări că cele mai importante probleme vor fi examinate în mod prioritar şi vor fi luaţi paşi corespunzători pentru a asigura adoptarea rapidă a reformelor cerute de hotărârile Curţii Europene.

60.  Dorinţa clară a oficialilor ruşi de a soluţiona problemele importante menţionate mai sus este foarte binevenită. Raportorul subliniază că complexitatea acestor chestiuni cere eforturi susţinute şi coordonate ale tuturor actorilor sistemului de drept rus.

61.  Totuşi, strategii detaliate de reformă în acest sens, încă rămân a fi stabilite. Având în vedere aceste probleme invocate în hotărâri şi altele care vor apărea, Raportorul a recomandat ferm autorităţilor de a crea un mecanism special de cooperare între autorităţi în executarea hotărârilor Curţii de la Strasbourg. Implicarea constantă a Parlamentului şi Delegaţiei ruse la Adunarea Parlamentară în procesul de executare este de asemenea necesară. Raportorul este convins că colegii săi parlamentari ruşi vor lua în mod serios în consideraţie recomandarea sa de a crea un mecanism şi o procedură specifică pentru supravegherea de către parlament a executării hotărârilor Curţii de la Strasbourg, precum şi celelalte propuneri relevante făcute în proiectul rezoluţiei. Raportorul crede, de asemenea, că membrii delegaţiei ruse la Adunarea Parlamentară vor promova şi vor realiza adoptarea măsurilor specifice cerute prin anumite hotărâri (pentru detalii, a se vedea Anexa III, Partea III).”

B. Naţiunile Unite

45. În observaţiile preliminare după vizita în Rusia din 19-29 mai 2008, Raportorul Special al Naţiunilor Unite pentru independenţa judecătorilor şi avocaţilor, dl Leandro Despouy, a exprimat „îngrijorări importante asupra faptului că un procent important de hotărâri judecătoreşti, inclusiv cele împotriva funcţionarilor de stat, nu au fost executate”. El a adăugat că „problemele legate de executarea hotărârilor judecătoreşti în Rusia au contribuit la imaginea proastă a justiţiei în ochii populaţiei”.

ÎN DREPT

I.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI ŞI A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE

46. Reclamantul a pretins că omisiunea prelungită a autorităţilor de a se conforma cu hotărârile judecătoreşti obligatorii şi executorii pronunţate în favoarea sa i-a încălcat dreptul la o instanţă garantat de articolul 6 al Convenţiei şi dreptul la protecţia proprietăţii garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1, care, în partea lor relevantă, prevăd următoarele:

Articolul 6 § 1

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil... .”

Articolul 1 al Protocolului nr. 1

 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional... .”Argumentele părţilorGuvernul

47. Iniţial în observaţiile sale Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. Totuşi, în observaţiile sale suplimentare în răspuns la cele ale reclamantului, Guvernul nu şi-a menţinut obiecţia sa cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne.

48. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantul nu mai putea pretinde că este victima pretinselor violări: prejudiciul cauzat prin întârzierile în executare au fost compensate prin sumele adiţionale de indexare oferite de instanţele judecătoreşti conform articolului 208 al Codului de Procedură Civilă. Guvernul şi-a susţinut argumentul prin referirea la anumite decizii ale Curţii (mai ales Nemakina v. Rusia (dec.), nr. 14217/04, 10 iulie 2007, şi Derkach v. Rusia (dec.), nr. 3352/05, 3 mai 2007).

49. În continuare Guvernul a susţinut că pretenţiile erau vădit nefondate: în opinia sa, perioadele de timp de la primirea documentelor necesare de către autorităţile competente până la plata efectivă a sumelor acordate de instanţele judecătoreşti au variat între treisprezece zile şi nouă luni şi au fost, astfel, rezonabile prin prisma jurisprudenţei Curţii. Guvernul l-a acuzat pe reclamant că a retras în mod repetat titlul executoriu privind hotărârea judecătorească din 17 aprilie 2003 şi l-a transmis consecutiv la diferite autorităţi. Hotărârea din 4 decembrie 2003 a fost executată doar după şase luni după rectificarea sa la 9 martie 2006. In fine, hotărârea din 24 martie 2006 a fost executată în două etape: la 2 noiembrie 2006 în cea mai mare parte şi la 17 august 2007 restul hotărârii, adică doar peste nouă luni după executarea parţială.

50. În sfârşit, Guvernul s-a referit la complexitatea procedurilor de executare în această cauză, având în vedere că era vorba despre câteva hotărâri judecătoreşti. De asemenea, el a subliniat circumstanţele obiective, cum ar fi complexitatea sistemului federal bugetar care avea mai multe nivele şi modificările legislative, care au dus la întârzieri în executare de care Guvernul nu era responsabil.  Reclamantul

51. Reclamantul a susţinut că el s-a plâns diferitelor autorităţi statale inclusiv Ministerului Finanţelor, Trezoreriei Federale, procuraturii şi executorilor judecătoreşti despre insuficienţa plăţilor regulate şi/sau întârzierile în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea sa. În opinia sa, autorităţile statului ar fi trebuit să dea dovadă de diligenţă în acest sens, însă nu au întreprins acţiunile necesare. El a considerat că întârzierile surprinzător de mici în executarea hotărârilor din 22 mai 2007 şi 21 august 2007 se pare că au fost rezultatul deciziei Curţii de a comunica cererea sa Guvernului.

52. În ceea ce priveşte celelalte trei hotărâri judecătoreşti, reclamantul nu a fost de acord cu calculul întârzierilor făcut de Guvern. El a susţinut că o întârziere de 31 de luni în executarea hotărârii din 17 aprilie 2003 era imputabilă diverselor autorităţi; titlul executoriu a hotărârii din 4 decembrie 2003 a rămas timp de 21 de luni la Departamentul Muncii şi Dezvoltării Sociale din Shakhty, fără a se întreprinde vreo acţiune, înainte ca acesta să se fi adresat instanţei pentru corectarea unei erori aritmetice; hotărârea din 24 martie 2006 a rămas neexecutată, deşi parţial, până în august 2007. Reclamantul a conchis că el în continuare era victimă a violărilor articolului 6 al Convenţiei şi articolului 1 al Protocolului nr. 1.Aprecierea CurţiiAdmisibilitatea

53. Curtea notează că Guvernul a renunţat, în mod explicit, la obiecţia sa cu privire la neepuizarea de către reclamant a căilor de recurs interne şi ea nu va examina această chestiune.

54. În ceea ce priveşte calitatea de victimă a reclamantului, Curtea reaminteşte că în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei, „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică ... care se pretinde victimă a unei încălcări, de către una din Înaltele Părţi Contractante, a drepturilor recunoscute în Convenţie sau protocoalele sale. ...”.

55. Ţine în primul rând de autorităţile naţionale să remedieze orice pretinsă violare a Convenţiei. În această privinţă, chestiunea dacă reclamantul poate sau nu pretinde că este victimă a unei pretinse violări este relevantă la toate etapele procedurilor iniţiate conform Convenţiei (a se vedea Burdov, citată mai sus, § 30).

56. Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului, cum ar fi executarea unei hotărâri judecătoreşti după o întârziere substanţială, nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, expres sau în substanţă, violarea şi au oferit o redresare pentru violarea Convenţiei (a se vedea, Petrushko v. Rusia, nr. 36494/02, §§ 14-16, 24 februarie 2005, cu alte referinţe). Redresarea oferită trebuie să fie corespunzătoare şi suficientă, în caz contrar, persoana poate continua să pretindă că este victimă a încălcării (a se vedea Scordino v. Italia (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, § 181, CEDO 2006‑..., şi Cocchiarella v. Italia [MC], nr. 64886/01, § 72, CEDO 2006‑...).

57. Guvernul a susţinut că instanţele judecătoreşti naţionale au acordat reclamantului compensaţii pentru întârzierile în executarea hotărârilor pronunţate în favoarea lui prin indexarea sumelor acordate iniţial, conform articolului 208 al Codului de Procedură Civilă. Reclamantul nu a contestat acest fapt, însă a susţinut că el şi-a păstrat statutul de victimă. Astfel, Curtea trebuie să decidă dacă indexarea sumelor poate constitui o recunoaştere a violărilor Convenţiei şi constituie o redresare corespunzătoare şi suficientă în acest sens.

58. Curtea notează, în ceea ce priveşte primul aspect, că hotărârile la care s-a referit Guvernul nu au recunoscut, în mod explicit, violările Convenţiei. Prin aceste hotărâri au fost acordate compensaţii în baza unui fapt obiectiv că între momentul când sumele erau datorate şi momentul când acestea au fost plătite, s-a scurs o anumită perioadă de timp. Astfel, apare întrebarea dacă aceste hotărâri au recunoscut în esenţă pretinsele violări. Totuşi, Curtea nu consideră necesar de a decide asupra acestei chestiuni, având în vedere concluzia sa de mai jos privind faptul dacă redresarea oferită a fost adecvată şi suficientă.

59. Cu privire la ultimul aspect, Curtea observă că articolul 208 al Codului de Procedură Civilă permite instanţelor judecătoreşti doar să mărească sumele acordate, potrivit coeficientului oficial al preţurilor, compensând astfel deprecierea monedei naţionale. Compensaţiile oferite astfel au acoperit doar pierderile legate de inflaţie, însă nu şi alte prejudicii suportate de reclamant, fie materiale sau morale. Guvernul nu a adus niciun argument care să dovedească contrariul. Curtea a examinat deja această chestiune în alte cauze privind Rusia şi a conchis că doar compensaţiile pentru pierderile legate de inflaţie, deşi accesibile şi efective în drept şi în practică, nu constituie o redresare adecvată şi suficientă în sensul Convenţiei (a se vedea Moroko v. Rusia, nr. 20937/07, § 27, 12 iunie 2008). În ceea ce priveşte hotărârile anterioare ale Curţii la care s-a referit Guvernul (a se vedea paragraful 48 de mai sus), Curtea subliniază că acestea reflectă circumstanţele specifice ale acelor cauze (a se vedea Moroko, citată mai sus, § 26) şi nu trebuie interpretate ca stabilind vreun principiu general care ar contrazice această concluzie a Curţii.

60. Prin urmare, Curtea conchide că reclamantului nu i s-a oferit o redresare adecvată şi suficientă în ceea ce priveşte pretinsele violări şi că el mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 al Convenţiei. Prin urmare, obiecţia Guvernului trebuie respinsă.

61. Referitor la alte argumente prezentate de către părţi, Curtea notează că acestea ridică chestiuni serioase care necesită o examinare a fondului cauzei. Prin urmare, Curtea consideră că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi nu este inadmisibilă în baza niciunui alt temei. Prin urmare, ea trebuie declarată admisibilă.

2.  Fondul

62. Nu se contestă de către părţi faptul că cele cinci hotărâri judecătoreşti din această cauză au fost executate în întregime, însă cu anumite întârzieri. Singura chestiune care urmează a fi decisă de către Curte este dacă aceste întârzieri au încălcat Convenţia.

63. În această privinţă părţile nu au fost de acord cel puţin privind trei din cele cinci hotărâri judecătoreşti: Guvernul a considerat că întârzierile au fost până la zece luni şi au fost în conformitate cu Convenţia; reclamantul a considerat că întârzierile au fost mult mai lungi şi, astfel, au încălcat Convenţia.

64. Având în vedere aceste poziţii divergente, Curtea consideră corespunzător de a reaminti şi clarifica principalele principii stabilite prin jurisprudenţa sa care trebuie să ghideze determinarea chestiunilor relevante prin prisma Convenţiei.

(a)    Principiile generale

65. Dreptul la o instanţă protejat de articolul 6 ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept al unui Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părţi. Executarea unei hotărâri pronunţate de orice instanţă judecătorească trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea Hornsby v. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Rapoarte ale hotărârilor şi deciziilor 1997-II).

66. Astfel, o întârziere nerezonabil de lungă în executarea unei hotărâri obligatorii poate încălca Convenţia (a se vedea Burdov v. Rusia, nr. 59498/00, CEDO 2002‑III). Rezonabilitatea unei astfel de întârzieri trebuie determinată având în vedere, în special, complexitatea procedurilor de executare, propriul comportament al reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi suma şi natura compensaţiei acordate de către instanţa judecătorească (a se vedea Raylyan v. Rusia, nr. 22000/03, § 31, 15 februarie 2007).

67. Deşi Curtea ia în consideraţie termenele pentru procedurile de executare stabilite în legislaţia naţională, nerespectarea acestora nu constituie, în mod automat, o încălcare a Convenţiei. O anumită întârziere ar putea fi justificată în anumite circumstanţe însă nu poate fi, în niciun caz, astfel încât să afecteze esenţa dreptului protejat de articolul 6 § 1 (a se vedea Burdov, citată mai sus, § 35). Astfel, Curtea a considerat, spre exemplu, într-o cauză recentă privind Rusia, că o întârziere totală de nouă luni în care autorităţile au executat o hotărâre nu a fost prima facie nerezonabilă prin prisma Convenţiei (a se vedea Moroko, citată mai sus, § 43). Totuşi, o astfel de presupunere nu exclude necesitatea unei evaluări prin prisma criteriilor menţionate mai sus (a se vedea paragraful 66 de mai sus) şi luând în consideraţie alte circumstanţe relevante (a se vedea Moroko, citată mai sus, §§ 44-45).

68. Unei persoane care a obţinut o hotărâre judecătorească împotriva statului nu ar trebui să i se ceară să iniţieze proceduri separate de executare (a se vedea Metaxas v. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). În astfel de cazuri, autoritatea de stat pârâtă trebuie notificată în mod corespunzător despre hotărârea judecătorească, astfel încât să poată lua toate iniţiativele necesare pentru a se conforma cu aceasta sau a o transmite altei autorităţi de stat competente responsabile de executare. Acest lucru este îndeosebi relevant în situaţia când, având în vedere dificultăţile şi posibila suprapunere a executării şi procedurilor de executare, un reclamant poate avea dubii rezonabile despre care autoritate este responsabilă de executare sau de procedurile de executare forţată a hotărârii (a se vedea Akashev v. Rusia, nr. 30616/05, § 21, 12 iunie 2008).

69. Părţii care a câştigat procesul poate să i se ceară să îndeplinească anumiţi paşi procedurali pentru a recupera datoria stabilită prin hotărârea judecătorească, fie în timpul executării benevole a unei hotărâri judecătoreşti de către Stat sau în timpul executării forţate (Shvedov v. Rusia, nr. 69306/01, §§ 29–37, 20 octombrie 2005). Prin urmare, nu este nerezonabil ca autorităţile să ceară reclamantului prezentarea documentelor adiţionale, cum ar fi rechizitele bancare, pentru a permite sau grăbi executarea unei hotărâri judecătoreşti (a se vedea, mutatis mutandis, Kosmidis şi Kosmidou v. Grecia, nr. 32141/04, § 24, 8 noiembrie 2007). Totuşi, cerinţa cooperării creditorului nu trebuie să depăşească ceea ce este strict necesar şi, în orice caz, nu scuteşte autorităţile de obligaţia lor conform Convenţiei de a întreprinde acţiuni prompte din propria lor iniţiativă, în baza informaţiilor care le sunt disponibile, cu scopul de a-şi onora obligaţiile din hotărârea judecătorească împotriva Statului (a se vedea Akashev, citată mai sus, § 22). Astfel, Curtea consideră că sarcina de a asigura conformarea cu o hotărâre judecătorească împotriva Statului aparţine în primul rând autorităţilor statale, începând cu data la care hotărârea devine obligatorie şi executorie.

70. Complexitatea procedurii de executare naţionale sau a sistemului bugetar de stat nu poate scuti Statul de obligaţia sa conform Convenţiei de a garanta tuturor dreptul la executarea în termen rezonabil a unei hotărâri judecătoreşti obligatorii şi executorii. De asemenea, o autoritate de stat nu poate invoca lipsa fondurilor sau a altor resurse (cum ar fi spaţiu locativ) drept scuză pentru a nu-şi onora o datorie stabilită într-o hotărâre judecătorească (a se vedea Burdov, citată mai sus, § 35, şi Kukalo v. Rusia, nr. 63995/00, § 49, 3 noiembrie 2005). Statele Contractante trebuie să-şi organizeze sistemele lor de drept astfel încât autorităţile competente să poată să-şi îndeplinească obligaţia lor în această privinţă (a se vedea mutatis mutandis Comingersoll S.A. v. Portugalia [MC], nr. 35382/97, § 24, CEDO 2000‑IV, şi Frydlender v. Franţa [MC], nr. 30979/96, § 45, CEDO 2000‑VII).

(b)    Aplicarea acestor principii în această cauză

71. Curtea va examina întârzierile în executarea celor cinci hotărâri judecătoreşti din această cauză în baza principiilor de mai sus.

(i)    Hotărârea din 17 aprilie 2003

72. Hotărârea Judecătoriei oraşului Shakhty din 17 aprilie 2003 a devenit obligatorie şi executorie la 9 iulie 2003 şi la acea dată autoritatea pârâtă cunoştea sau trebuia să cunoască despre obligaţia sa de a plăti reclamantului suma acordată. Faptul că reclamantul a prezentat un titlu executoriu doar o lună mai târziu nu afectează începutul obligaţiei autorităţii de a se conforma cu hotărârea judecătorească. Într-adevăr, el nu trebuia să iniţieze vreo executare sau orice alte proceduri similare (a se vedea paragraful 68 de mai sus). Astfel, începând cu acea dată autoritatea pârâtă a avut obligaţia de a lua toate măsurile necesare, fie de sine stătător sau în cooperare cu alte autorităţi responsabile federale şi/sau locale, pentru a asigura că fondurile necesare erau disponibile pentru a onora datoria Statului. Se pare că, într-adevăr, autoritatea pârâtă a avut la dispoziţia sa toate datele necesare, cum ar fi adresa reclamantului şi rechizitele bancare, pentru a efectua plata în orice moment.

73. Prin urmare, timpul luat de către autorităţi pentru a se conforma cu o hotărâre judecătorească trebuie calculat din momentul în care ea a devenit irevocabilă şi executorie, adică la 9 iulie 2003, până la momentul când suma acordată prin hotărâre a fost plătită reclamantului, adică la 19 august 2005. Astfel, timpul luat pentru a se conforma cu hotărârea judecătorească din 17 aprilie 2003 a fost de doi ani şi o lună.

74. O întârziere atât de lungă în plata unei sume acordate printr-o hotărâre judecătorească este evident incompatibilă cu cerinţele Convenţiei descrise mai sus şi Curtea nu găseşte nicio circumstanţă s-o justifice.

75. În special, se notează că executarea nu a fost complexă: hotărârea judecătorească cerea plata unei sume de bani. Reclamantul nu a creat niciun obstacol pentru executare. El nici nu poate fi acuzat pentru încercarea sa de a obţine ajutor de la executorii judecătoreşti şi Trezoreria Federală după ce a aşteptat în van timp de mai mult de nouă luni pentru ca pârâtul să se conformeze benevol cu hotărârea judecătorească. Pe de altă parte, Curtea notează că titlul executoriu s-a aflat perioade îndelungate, fără niciun rezultat, la diferite autorităţi, în special, nouă luni la Departamentul pârât, patru luni la executorii judecătoreşti şi unsprezece luni la Trezoreria Federală. Curtea nu găseşte nicio justificare pentru această inacţiune. Complexitatea sistemului bugetar care are mai multe nivele la care s-a referit Guvernul nu poate justifica lipsa coordonării corespunzătoare între autorităţi şi inacţiunile acestora în perioadele menţionate mai sus.

76. Elementele de mai sus sunt suficiente pentru Curte să conchidă că Statul nu a executat hotărârea judecătorească din 17 aprilie 2003 într-un termen rezonabil.

(ii) Hotărârea judecătorească din 4 decembrie 2003

77. Hotărârea judecătorească din 4 decembrie 2003 a devenit definitivă la 15 decembrie 2003 şi a fost executată la 18 octombrie 2006. Timpul luat de către autorităţi pentru a se conforma cu hotărârea judecătorească a fost de doi ani şi zece luni. Este adevărat, după cum a punctat Guvernul, că instanţa a modificat această hotărâre de două ori. Prima rectificare a fost făcută la 14 noiembrie 2005 la cererea autorităţii pârâte de a reduce suma iniţială cu RUB 155 (EUR 4). Totuşi, necesitatea unei astfel de rectificări poate explica doar o parte foarte mică din perioada totală a întârzierii. Totuşi, Guvernul nu a oferit nicio explicaţie pentru perioada de aproape doi ani care s-a scurs între 15 decembrie 2003 şi 14 noiembrie 2005. El nici nu a informat Curtea despre vreo măsură luată de către autoritatea pârâtă pentru a executa hotărârea judecătorească în timpul acelei perioade. Chiar dacă presupunem că autoritatea a acţionat cu mai multă diligenţă la o etapă mai târzie, o întârziere atât de lungă este suficientă pentru Curte de a constata o violare a dreptului la executarea acestei hotărâri judecătoreşti într-un termen rezonabil.

(iii) Hotărârea judecătorească din 24 martie 2006

78. Curtea constată în afara oricărui dubiu că hotărârea judecătorească din 24 martie 2006, care a devenit obligatorie la 22 mai 2006, a fost executată la 2 noiembrie 2006, însă doar parţial. Părţile au mai fost de acord că executarea deplină a hotărârii a avut loc la 17 august 2007.

79. Deşi notează că autorităţile au acţionat cu o diligenţă relativă plătind cea mai mare parte din sumele băneşti în termen de şase luni, Curtea consideră că articolul 6 impune o obligaţie de a se conforma cu o hotărâre judecătorească obligatorie şi executorie pe deplin. Astfel, Curtea va evalua rezonabilitatea întregii perioade până la executarea deplină. Timpul luat de către autorităţi pentru a se conforma cu hotărârea judecătorească în întregime a fost de un an şi aproape trei luni.

80. După cum rezultă în special din observaţiile Guvernului şi scrisoarea vice procurorului din Shakhty din 29 aprilie 2007 prezentată de reclamant, executarea deplină a hotărârii judecătoreşti nu a fost posibilă din cauza lipsei regulilor sau procedurilor corespunzătoare la nivel federal. Într-adevăr, măririle decise de către instanţa judecătorească din Shakhty nu au fost plătite reclamantului până la adoptarea unei proceduri specifice în această privinţă de către Ministerul Finanţelor (a se vedea paragraful 19).

81. Totuşi, Curtea nu a găsit în observaţiile Guvernului niciun motiv care ar justifica o întârziere de mai mult de un an în adoptarea de către Ministerul Finanţelor a noii proceduri. Curtea nu poate atribui întârzierea nici dificultăţilor obiective la care s-a referit Guvernul: chestiunea era numai sub controlul Guvernului. În orice caz, lipsa regulilor sau procedurilor generale la nivel federal nu poate per se să justifice o întârziere atât de lungă în executarea unei hotărâri judecătoreşti obligatorii şi executorii. În opinia Curţii, dreptul la o instanţă nu ar fi efectiv dacă executarea unei hotărâri judecătoreşti obligatorii şi executorii într-o anumită cauză ar fi condiţionată de adoptarea de către administraţie a procedurilor sau regulilor generale în domeniul respectiv.

82. In fine în ceea ce priveşte natura sumei acordate, Guvernul a susţinut că beneficiile în cauză nu sunt unicul venit al reclamantului, fiind astfel de o importanţă mai mică. Curtea nu poate fi de acord cu acest argument având în vedere că cel puţin unele din aceste sume băneşti erau sume substanţiale pentru compensarea prejudiciului adus sănătăţii suferit de către reclamant la locul dezastrului nuclear de la Chernobyl, care i-a cauzat invaliditate permanentă. În opinia Curţii, astfel de sume băneşti prin natura lor nu pot fi deloc calificate ca fiind mici sau nesemnificative.

83. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea conchide că omisiunea autorităţilor timp de un an şi aproape trei luni de a se conforma pe deplin cu hotărârea judecătorească din 24 martie 2006, de asemenea, a încălcat dreptul reclamantului la o instanţă.

(iv) Hotărârile judecătoreşti din 22 mai 2007 şi 21 august 2007

84. Curtea notează că hotărârile Judecătoriei oraşului Shakhty din 22 mai 2007 şi 21 august 2007 au devenit definitive la 4 iunie 2007 şi, respectiv, la 3 septembrie 2007; ele au fost executate la 5 decembrie 2007 şi, respectiv, la 3 decembrie 2007. Timpul luat de autorităţi pentru a executa hotărârile judecătoreşti a fost de şase luni şi, respectiv, de trei luni.

85. Reclamantul s-a referit la anumite dificultăţi iniţiale în obţinerea executării primei hotărâri, care au fost soluţionate rapid după comunicarea acestei cereri de către Curte Guvernului. Cu toate acestea, Curtea este satisfăcută că perioadele de 6 şi, respectiv, 3 luni luate de către autorităţi pentru a executa aceste hotărâri judecătoreşti nu par în sine nerezonabile; mai mult decât atât, Curtea nu găseşte vreo circumstanţă specială care să dovedească că aceste întârzieri au afectat esenţa dreptului reclamantului la o instanţă.

(v) Concluzii

86. Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că prin întârzierea executării hotărârilor Judecătoriei oraşului Shakhty din 17 aprilie 2003, 4 decembrie 2003 şi 24 martie 2006, autorităţile nu au respectat dreptul reclamantului la o instanţă. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 al Convenţiei.

87. Dat fiind faptul că hotărârile judecătoreşti obligatorii şi executorii au creat un drept cert de a plăti sume băneşti în favoarea reclamantului, care trebuie considerat drept „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (a se vedea Vasilopoulou v. Grecia, nr. 47541/99, § 22, 21 martie 2002), omisiunea prelungită a autorităţilor de a se conforma cu aceste hotărâri judecătoreşti a constituit, de asemenea, o încălcare a dreptului reclamantului la protecţia proprietăţii (a se vedea Burdov, citată mai sus, § 41). Prin urmare, a avut loc şi o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

88. Luând în consideraţie constatările sale din paragrafele 84-85 de mai sus, Curtea conchide că nu a avut loc o violare a articolului 6 şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti din 22 mai 2007 şi 21 august 2007.

II.EXISTENŢA CĂILOR DE RECURS INTERNE EFECTIVE DUPĂ CUM O CERE ARTICOLUL 13 AL CONVENŢIEI

89. Reclamantul nu a pretins lipsa căilor de recurs interne efective în privinţa pretenţiei sale cu privire la neexecutarea prelungită de către autorităţi a hotărârilor judecătoreşti naţionale pronunţate în favoarea sa. Totuşi, Curtea a observat că pretinsa ineficienţă a căilor de recurs interne a fost invocată de multe ori în faţa Curţii în cauzele privind neexecutarea sau executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti naţionale. Prin urmare, ea a decis din proprie iniţiativă să examinează în această cauză această chestiune prin prisma articolului 13 şi a cerut părţilor să prezinte observaţii. Articolul 13 al Convenţiei prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

A. Argumentele părţilor

90. Reclamantul nu a prezentat niciun argument specific privind existenţa căilor de recurs interne şi eficienţa acestora. În observaţiile sale anterioare el a menţionat că el şi-a prezentat plângerile diverselor autorităţi, inclusiv Ministerului Finanţelor, Trezoreriei Federale, procuraturii şi executorilor judecătoreşti, însă fără succes.

91. Guvernul a susţinut că existau câteva căi de recurs interne eficiente împotriva neexecutării, pe care reclamantul nu le-a încercat în această cauză. În primul rând, Constituţia garantează oricărei persoane protecţie legală şi dreptul de a contesta în instanţele judecătoreşti acţiunile sau inacţiunile autorităţilor de stat. Legea nr. 4866-1 din 27 aprilie 1993 şi Capitolul 25 al Codului de Procedură Civilă permite ca astfel de acţiuni sau inacţiuni să fie condamnate de către instanţele judecătoreşti, deschizând astfel calea pentru a cere prejudicii şi a iniţia proceduri penale, în temeiul articolului 315 al Codului Penal, împotriva celor responsabili de întârzierile în executare. A fost prezentat un exemplu de practică judiciară: printr-o hotărâre din 13 iulie 2007 Judecătoria de circumscripţie Leninskiy din Cheboksary, Republica Chuvashiya a constatat că inacţiunea departamentului regional al trezoreriei a fost ilegală şi a dispus plata sumei restante în baza hotărârii judecătoreşti în termen de o zi lucrătoare.

92. În al doilea rând, Guvernul a susţinut că Capitolul 59 al Codului Civil prevedea temeiuri pentru a cere prejudicii materiale şi morale pentru întârzieri în executare şi că acest recurs şi-a dovedit eficienţa în practică. Au fost prezentate sau s-a făcut referire la patru exemple de practică judiciară prin care s-au acordat compensaţii pentru prejudiciul moral (hotărârea din 23 octombrie 2006 în cauza Khakimovy a Judecătoriei de circumscripţie Novo-Savinovskiy din Kazan, Republica Tatarstan; hotărâri pronunţate la date nespecificate în cauzele Akuginova şi Alţii de Judecătoria oraşului Elista, Republica Kalmykiya; hotărârea din 3 august 2004 în cauza Butko a Judecătoriei de circumscripţie Kirovskiy din Astrakhan; hotărârea din 28 martie 2008 în cauza Shubin a Judecătoriei oraşului Beloretsk, Republica Bashkortostan).

93. În al treilea rând, Guvernul a făcut referire la articolul 208 al Codului de Procedură Civilă şi la articolul 395 al Codului Civil, ca prevăzând temeiuri pentru compensarea prejudiciului material. Primul permite indexarea sumelor acordate prin hotărâri judecătoreşti, iar aplicarea lui nu este condiţionată de stabilirea vinovăţiei pentru întârziere; au fost oferite câteva exemple ale aplicării cu succes a acestuia. Ultimul permite solicitarea dobânzii de întârziere şi a altor compensaţii pentru prejudiciul material adiţional, care rezultă din executarea întârziată; au fost prezentate două hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie, în care a fost aplicată această prevedere în 2002 şi 2006 în cauze privind neexecutarea.

94. In fine Guvernul a susţinut că Curtea Supremă de Justiţie a pregătit un proiect de lege constituţională care să introducă un recurs naţional împotriva duratei excesive a procedurilor judecătoreşti şi a executării întârziate a hotărârilor judecătoreşti şi că acesta va fi examinat în scurt timp de Guvern.

95. Guvernul a conchis că legislaţia rusă prevede diferite recursuri care trebuie examinate ca un tot întreg; ele au fost formulate în mod clar şi aplicate în practică aşa cum o cere articolul 13.

B. Aprecierea Curţii

1. Principii generale

96. Curtea reaminteşte că articolul 13 reprezintă expresia directă a obligaţiei statelor care reiese din articolul 1 al Convenţiei, de a proteja drepturile omului în primul rând în cadrul propriilor lor sisteme de drept. Prin urmare, el cere ca statele să ofere un recurs intern care să soluţioneze esenţa unei „pretenţii serioase şi legitime” conform Convenţiei şi să acorde o redresare adecvată (a se vedea Kudła v. Polonia [MC], nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000‑XI).

97. Întinderea obligaţiilor Statelor Contractante care reies din articolul 13 variază în funcţie de natura pretenţiei reclamantului; „eficienţa” unui „recurs” în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant. În acelaşi timp, recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie „efectiv” atât în practică cât şi în lege, fie în sensul de a preveni o pretinsă violare sau continuarea acesteia, fie de a oferi o redresare adecvată pentru orice violare care a avut loc deja. Chiar dacă un singur recurs nu satisface în sine pe deplin cerinţele articolului 13, totalitatea remediilor prevăzute de legislaţia naţională poate să o facă (a se vedea Kudła, citată mai sus, §§ 157-158, şi Wasserman v. Rusia (nr. 2), nr. 21071/05, § 45, 10 aprilie 2008).

98. Mai ales în cauzele privind durata procedurilor un recurs creat pentru a grăbi procedurile, cu scopul de a preveni ca acestea să devină excesiv de lungi, este cea mai eficientă soluţie (a se vedea Scordino v. Italia (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, § 183, CEDO 2006‑...). La fel, în cauzele privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti, orice mijloace naţionale de a preveni o violare prin asigurarea executării la timp, sunt, în principiu, de cea mai mare valoare. Totuşi, atunci când o hotărâre judecătorească este pronunţată împotriva statului şi în favoarea unei persoane, ultima nu trebuie, în principiu, să fie obligată să folosească astfel de mijloace (a se vedea mutatis mutandis, Metaxas, citată mai sus, § 19): sarcina de a se conforma unei astfel de hotărâri judecătoreşti revine în primul rând autorităţilor de stat, care trebuie să folosească toate mijloacele disponibile în sistemul de drept naţional pentru a grăbi executarea, prevenind astfel violări ale Convenţiei (a se vedea mutatis mutandis, Akashev, citată mai sus, §§ 21-22).

99. Statele pot, de asemenea, alege să introducă doar un recurs compensatoriu, fără ca acel recurs să fie considerat ineficient. Atunci când un astfel de recurs compensatoriu este disponibil în sistemul de drept naţional, Curtea trebuie să acorde statului o marjă de apreciere mai largă, pentru a-i permite să organizeze recursul dat într-un mod compatibil cu propriile lui sistem de drept şi tradiţii şi conform nivelului de viaţă în statul respectiv. Cu toate acestea, Curţii i se cere să verifice dacă modul în care legislaţia naţională este interpretată şi aplicată produce consecinţe care sunt conforme cu principiile din Convenţie, aşa cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii (a se vedea Scordino, citată mai sus, §§ 187-191). Curtea a stabilit criterii pentru verificarea eficienţei unui recurs compensatoriu privind procedurile judiciare cu o durată excesivă. Aceste criterii, care pot fi, de asemenea, aplicate în cauzele privind neexecutarea (a se vedea Wasserman, citată mai sus, §§ 49 şi 51) sunt următoarele:

- o acţiune privind compensarea trebuie examinată într-un termen rezonabil (a se vedea Scordino, citată mai sus, § 195 in fine);

- compensaţiile trebuie plătite prompt şi, în general, nu mai târziu de 6 luni de la data la care hotărârea privind acordarea compensaţiei devine executorie (ibid., § 198);

- regulile de procedură cu privire la acţiunea privind compensarea trebuie să fie conforme principiului echităţii garantat de articolul 6 al Convenţiei (ibid., § 200);

- regulile cu privire la costurile judiciare nu trebuie să pună o sarcină excesivă asupra reclamanţilor atunci când acţiunile lor sunt justificate (ibid., § 201);

- nivelul compensaţiilor nu trebuie să fie nerezonabil în comparaţie cu sumele acordate de Curte în cauze similare (ibid., §§ 202-206 şi 213).

100. În ceea ce priveşte ultimul criteriu, Curtea a indicat că în privinţa prejudiciului material instanţele judecătoreşti naţionale sunt în mod clar într-o poziţie mai bună să determine existenţa şi cuantumul. Totuşi, situaţia este diferită în privinţa prejudiciului moral. Există o prezumţie puternică, însă care poate fi combătută, că procedurile excesiv de lungi vor cauza prejudicii morale (a se vedea Scordino, citată mai sus, §§ 203-204, şi Wasserman, citată mai sus, § 50). Curtea consideră că această prezumţie este deosebit de puternică în privinţa întârzierii excesive în executarea de către Stat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia, având în vedere frustrarea inevitabilă cauzată de desconsiderarea de către Stat a obligaţiei sale de a-şi onora datoria şi de faptul că reclamantul a trecut deja prin procedurile judecătoreşti şi a obţinut succes.

2. Aplicarea acestor principii în această cauză

(a) Recursurile preventive

101. Curtea reaminteşte că ea a constatat deja în câteva cauze că în sistemul de drept rus nu exista un recurs preventiv care ar fi putut grăbi executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva unei autorităţi de stat (a se vedea Lositskiy v. Rusia, nr. 24395/02, §§ 29-31, 14 decembrie 2006, şi Isakov v. Rusia, nr. 20745/04, §§ 21-22, 19 iunie 2008). Ea a constatat în special că executorii judecătoreşti nu aveau competenţa de a obliga Statul să plătească datoria din hotărârea judecătorească.

102. Incapacitatea executorilor judecătoreşti de a influenţa în vreun fel executarea hotărârilor judecătoreşti în favoarea reclamantului, care l-au pus în imposibilitatea de a obţine o redresare, a fost dovedită şi în această cauză. În aprilie şi iunie 2004 procedurile de executare au fost iniţiate de executorii judecătoreşti în privinţa hotărârilor din 14 aprilie şi 4 decembrie 2003. În iulie 2004 ele au fost încetate fără vreun rezultat. Departamentul regional Rostov al Ministerului Justiţiei l-a informat pe reclamant printr-o scrisoare din 12 iulie 2004 că executorii judecătoreşti nu aveau competenţa să pună sechestru pe fondurile din contul bancar principal (лицевой счет) al autorităţii debitoare, în timp ce contul de decontare (расчетный счет) pe fondurile căruia executorii judecătoreşti puteau pune sechestru, nu conţineau nimic.

103. Guvernul a mai considerat că un alt recurs, prevăzut de Capitolul 25 al Codului de Procedură Civilă, putea produce un efect preventiv. Curtea a dat o apreciere deja eficienţei acestuia şi a conchis că un recurs judiciar împotriva inacţiunii autorităţii debitoare ar fi avut ca rezultat o hotărâre judecătorească declarativă care ar reitera ceea ce era deja evident din prima hotărâre, şi anume că statul trebuia să-şi onoreze o datorie (a se vedea Moroko, citată mai sus, § 25). În ceea ce priveşte capacitatea instanţelor judecătoreşti de a dispune remedierea în temeiul articolului 258 al Codului de Procedură Civilă, această nouă hotărâre nu ar aduce reclamantul mai aproape de scopul său dorit, adică plata efectivă a sumei acordate prin hotărârea judecătorească (a se vedea Jasiūnienė v. Lituania (dec.), nr. 41510/98, 24 octombrie 2000, şi Plotnikovy v. Rusia, nr. 43883/02, § 16, 24 februarie 2005). Este sugestiv faptul că în singurul exemplu de aplicare a acestei prevederi prezentat Curţii (a se vedea paragraful 91 de mai sus), Guvernul nu a specificat dacă autoritatea pârâtă s-a conformat în mod efectiv hotărârii instanţei naţionale de a plăti suma acordată prin hotărârea judecătorească în termen de o zi lucrătoare. Prin urmare, Curtea consideră că acest recurs nu permite prevenirea efectivă a unei violări privind neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti împotriva statului.

104. În ceea ce priveşte articolul 315 al Codului Penal, menţionat de Guvern şi numeroasele sancţiuni pe care acesta le prevede, Curtea nu exclude că o astfel de măsură de constrângere ar putea contribui la schimbarea atitudinii celor care în mod inacceptabil întârzie executarea hotărârilor judecătoreşti. Totuşi, Curtea nu a văzut vreo probă privind eficienţa acestei norme în practică. Dimpotrivă, această prevedere nu a fost folosită în pofida plângerilor repetate ale reclamantului la autorităţile competente, inclusiv la procurori (a se vedea paragraful 80 de mai sus). În aceste circumstanţe, Curtea nu poate considera că această prevedere ar fi efectivă atât în teorie cât şi în practică, aşa cum o cere articolul 13 al Convenţiei.

(b) Recursurile compensatorii

(i) Prejudiciul material

105. Curtea a mai examinat de câteva ori chestiunea eficienţei anumitor recursuri compensatorii la care s-a referit Guvernul.

106. În ceea ce priveşte compensarea prejudiciului material pentru întârzieri în executare, Guvernul s-a referit la posibilităţile oferite de articolul 395 al Codului Civil şi articolul 208 al Codului de Procedură Civilă. În privinţa primului, Curţii i-au fost prezentate puţine probe care să dovedească eficienţa acestui recurs. Cele două hotărâri judecătoreşti citate de Guvern sunt departe de a dovedi existenţa unei practici judiciare larg răspândite şi uniforme în acest sens. Dimpotrivă, în una din cele două cauze menţionate instanţele judecătoreşti inferioare au respins de trei ori pretenţia de compensare depusă conform articolului 395, pe motiv că creditorul nu a dovedit că instituţia debitoare a folosit suma neplătită pentru ea însăşi şi, astfel, era responsabilă conform acelei prevederi. În legătură cu aceasta, Curtea face referire la constatarea sa că un recurs folosirea căruia este condiţionată de vinovăţia debitorului nu este eficient în cauzele privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti de către stat (a se vedea Moroko, citată mai sus, § 29, şi paragrafele 111-113 de mai jos).

107. Situaţia este diferită în ceea ce priveşte recursul prevăzut de articolul 208 al Codului de Procedură Civilă, care permite indexarea sumelor. Curtea notează că persoanelor, aflate într-o situaţie asemănătoare cu cea a reclamantului, li s-au acordat în mod frecvent compensaţii pentru pierderile legate de inflaţie în baza articolului 208 al Codului de Procedură Civilă. De o importanţă deosebită este faptul subliniat de Guvern şi ilustrat prin exemple concrete că această compensaţie era calculată şi acordată într-o procedură specială, fără a cere ca vinovăţia sau acţiunile ilegale ale autorităţilor să fie dovedite de reclamant. În continuare, Curtea mai notează că această compensaţie se calculează în baza unui coeficient oficial obiectiv al preţurilor de vânzare cu amănuntul, care de fapt reflectă deprecierea monedei naţionale (a se compara cu Akkuş v. Turcia, 9 iulie 1997, §§ 30-31, Rapoarte 1997‑IV, şi Aka v. Turcia, 23 septembrie 1998, §§ 48-51, Rapoarte 1998‑VI). Prin urmare, acest recurs poate compensa în mod adecvat pierderile legate de inflaţie. Faptul că reclamantului i-au fost acordate astfel de compensaţii de mai multe ori, de asemenea, este de natură să confirme că prevederea este aplicată de instanţele judecătoreşti în cauzele privind neexecutarea.

108. Pe de altă parte, plata unor astfel de compensaţii a fost întârziată în această cauză, subminând grav eficienţa acestui recurs în practică. Curtea acceptă că autorităţile au nevoie de timp pentru a efectua plata. Totuşi, ea reaminteşte că, în general, perioada nu ar trebui să depăşească 6 luni de la data la care hotărârea privind acordarea compensaţiei devine executorie (a se vedea Scordino, citată mai sus, § 198). Având în vedere toate materialele de care dispune, Curtea nu este convinsă că această cerinţă este în mod sistematic satisfăcută în privinţa plăţii compensaţiilor acordate de instanţele judecătoreşti naţionale conform articolului 208 al Codului de Procedură Civilă. Totuşi, chiar dacă presupunem că cerinţa de a plăti rapid o astfel de compensaţie este îndeplinită, doar acest recurs nu ar oferi o redresare suficientă, deoarece el poate compensa doar prejudiciul care rezultă din deprecierea monetară (a se vedea § 59 de mai sus).

(ii) Prejudiciul moral

109. În continuare, Curtea trebuie să examineze dacă Capitolul 59 al Codului Civil, la care a făcut referire Guvernul, constituie un recurs efectiv pentru compensarea prejudiciului moral în cazul neexecutării unei hotărâri judecătoreşti. Curtea reaminteşte că ea a evaluat deja eficienţa acestui recurs în câteva cauze recente, atât în contextul articolului 35 § 1 cât şi al articolului 13 al Convenţiei.

110. Curtea a constatat că, deşi posibilitatea unei astfel de compensaţii nu era totalmente exclusă, acest recurs nu a oferit şanse rezonabile de succes, fiind, în special, condiţionat de stabilirea vinovăţiei autorităţilor (a se vedea Moroko, citată mai sus, §§ 28-29). În această cauză Guvernul nu a contestat că compensaţia conform Capitolului 59 era supusă acestei condiţii, spre deosebire de indexarea conform articolului 208 al Codului de procedură civilă (a se vedea § 107 de mai sus).

111. În această privinţă, Curtea face referire la o prezumţie foarte puternică, care totuşi poate fi combătută, că întârzierea excesivă în executarea unei hotărâri judecătoreşti obligatorii şi executorii va cauza prejudicii morale (a se vedea § 100 de mai sus). Faptul că compensarea prejudiciului moral în cauzele de neexecutare este condiţionată de vinovăţia autorităţii pârâte este dificil de a fi conciliat cu această prezumţie. Într-adevăr, întârzierile în executare constatate de Curte nu se datorează în mod necesar omisiunilor autorităţii pârâte într-o anumită cauză, însă poate fi atribuită mecanismelor deficiente la nivel federal şi/sau local şi, nu în ultimul rând, complexităţii excesive şi formalităţii procedurilor bugetare şi financiare, care întârzie în mod considerabil transferurile de fonduri între autorităţile responsabile şi plata lor ulterioară beneficiarilor finali.

112. Curtea notează că Codul Civil enumeră un număr foarte limitat de situaţii în care prejudiciul moral poate fi recuperat indiferent de vinovăţia pârâtului (în special articolele 1070 § 1 şi 1100). Atât procedurile excesiv de lungi cât şi întârzierile în executarea hotărârilor judecătoreşti nu apar în această listă. Suplimentar, Codul prevede ca prejudiciul cauzat prin administrarea justiţiei să fie compensat dacă vinovăţia judecătorului este stabilită printr-o sentinţă de condamnare irevocabilă (articolul 1070 § 2).

113. În acest context, Curtea Constituţională a constatat în 2001 că dreptul constituţional la compensarea de către stat a prejudiciului cauzat prin acţiuni procedurale, inclusiv procedurile excesiv de lungi, nu ar trebui să fie legat de vinovăţia personală a unui judecător. Făcând referire, inter alia, la articolul 6 al Convenţiei, Curtea Constituţională a dispus ca Parlamentul să elaboreze cadrul normativ privind temeiurile şi procedura pentru astfel de compensaţii. Totuşi, Curtea notează că nu a fost încă adoptată vreo lege în această privinţă.

114. Cu toate acestea, Guvernul a susţinut că Capitolul 59 a fost aplicat în practică cu succes, citând patru exemple specifice din practica judiciară naţională. Curtea notează că aceleaşi exemple au fost citate de Guvern în alte cauze similare şi îşi confirmă opinia că acestea par a fi mai degrabă cazuri excepţionale şi izolate decât probe ale unei practici judiciare bine stabilite şi uniforme. Prin urmare, ele nu pot schimba concluzia anterioară a Curţii că recursul în cauză nu este efectiv în teorie şi practică.

115. Mai mult decât atât, Curtea notează că chiar şi în astfel de cauze excepţionale de aplicare a Capitolului 59, nivelul compensaţiilor acordate pentru prejudiciul moral a fost uneori nerezonabil de mic comparativ cu sumele acordate de Curte în cazuri similare de neexecutare. Spre exemplu, în cauza Butko, citată de Guvern, reclamantul a primit RUB 2,000 (EUR 55) cu titlu de prejudiciu moral (hotărâre din 3 august 2004). Aceeaşi sumă a fost acordată cu acest titlu lui V. Mukhlynova în cauza Akuginova şi Alţii, la fel menţionată de Guvern (hotărâre din 22 ianuarie 2006). Curtea mai reaminteşte că ea a constatat în alte două cauze că sumele acordate reclamanţilor cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin întârzierile în executarea hotărârilor judecătoreşti au fost vădit nerezonabile prin prisma jurisprudenţei Curţii (a se vedea Wasserman, citată mai sus, § 56, şi Gayvoronskiy v. Rusia, nr. 13519/02, § 39, 25 martie 2008). Pe lângă aceasta, în prima cauză au fost acordate compensaţii în proceduri excesiv de lungi, iar în a doua cauză compensaţia a fost plătită cu o întârziere considerabilă.

116. Având în vedere deficienţele menţionate mai sus, Curtea consideră că recursul prevăzut de Capitolul 59 al Codului Civil nu poate fi considerat eficient în teorie şi în practică, aşa cum o cere articolul 13 al Convenţiei.

(c) Concluzie

117. Curtea conchide că nu a existat un recurs intern efectiv, fie preventiv fie compensatoriu, care să permită o redresare adecvată şi suficientă pentru violarea Convenţiei pe motiv de neexecutare prelungită a hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva statului sau a entităţilor acestuia. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 14 AL CONVENŢIEI

118. Invocând articolul 14 al Convenţiei, reclamantul s-a plâns de discriminare din cauza pretinsei omisiuni a autorităţilor de a aplica Legea privind Asigurarea Socială Obligatorie, din 1998 (No. 125-ФЗ) faţă de lichidatorii dezastrului de la Chernobyl la fel ca şi faţă de alte grupuri profesionale. În special, el a susţinut că nu a primit dobânda de întârziere prevăzută de această Lege. Guvernul a susţinut că această chestiune se referea la aplicarea legislaţiei naţionale şi că ţinea doar de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale.

119. Curtea notează că hotărârea din 4 decembrie 2003 a Judecătoriei oraşului Shakhty a satisfăcut pretenţia reclamantului în temeiul legii menţionate mai sus (a se vedea paragraful 14 de mai sus). În orice caz, pretenţia reclamantului privind pretinsa discriminare ar fi trebuit prezentată mai întâi instanţelor judecătoreşti naţionale, după cum prevede articolul 35 § 1 al Convenţiei. Reclamantul nu a dovedit că el a epuizat căile de recurs interne în această privinţă şi nici nu şi-a argumentat pretenţia în faţa Curţii. Prin urmare, Curtea constată că nu există o aparenţă a unei violări a articolului 14 şi respinge această pretenţie.

IV. PRETINSA ÎNTÂRZIERE ÎN PLATA SATISFACŢIEI ECHITABILE DATORATE CONFORM HOTĂRÂRII CURŢII DIN 7 MAI 2002

120. Reclamantul s-a mai plâns de omisiunea autorităţilor de a-i plăti întreaga sumă a satisfacţiei echitabile acordate prin hotărârea Curţii din 7 mai 2002. Potrivit calculelor sale, suma de EUR 3,000, care i-a fost acordată, era echivalentul la acea dată a sumei de RUB 94,981.50, în timp ce el a primit doar RUB 92,724.60. Prin urmare, el a pretins diferenţa de RUB 2,256.90.

121. Curtea reiterează că conform articolului 46 § 2 al Convenţiei, supravegherea executării hotărârilor sale este pusă în sarcina Comitetului de Miniştri (a se vedea paragrafele 10-11 de mai sus). Curtea nu are competenţa de a examina această pretenţie, care trebuia prezentată Comitetului de Miniştri (a se vedea Haase şi alţii v. Germania (dec.), nr. 34499/04, 7 februarie 2008).

V.APLICAREA ARTICOLULUI 46 AL CONVENŢIEI

122. În primul rând, Curtea notează că neexecutarea sau executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti constituie o problemă repetitivă în Rusia, care a dus la numeroase violări ale Convenţiei. De la prima astfel de constatare în cauza Burdov în 2002, Curtea a constatat deja astfel de violări în mai mult de 200 de hotărâri. Prin urmare, Curtea consideră că este adecvat şi la timp să examineze conform articolului 46 al Convenţiei această a doua cauză prezentată de acelaşi reclamant. Această normă prevede următoarele:

„Articolul 46. Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor

1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei.”

A.Argumentele părţilor

123. Reclamantul a susţinut că omisiunea repetată a autorităţilor ruse de a executa hotărârile judecătoreşti naţionale pronunţate împotriva lor constituia o problemă sistemică, după cum o demonstrau hotărârile repetitive de neexecutare în cazul său.

124. Guvernul a susţinut că nu a existat o astfel de problemă în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti sau căile de recurs interne. El a susţinut că Curtea Constituţională nu a contestat existenţa unei proceduri speciale pentru executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva Statului (hotărâre din 14 iulie 2005). Existau şi alte reguli speciale privind plata beneficiilor pentru victimele dezastrului de la Chernobyl. În 2007 au fost făcute alocaţii bugetare suplimentare considerabile pentru plata datoriilor restante conform hotărârilor judecătoreşti naţionale şi necesităţile curente în astfel de fonduri au fost reflectate în bugetul pe anul 2007. Guvernul a conchis că existau mecanisme clare pentru executarea unor astfel de hotărâri, în special în ceea ce priveşte victimele dezastrului de la Chernobyl. Complexitatea unor astfel de mecanisme se datora structurii în mai multe nivele a sistemului bugetar şi necesităţii de coordonare între autorităţile federale şi locale. Suplimentar, Guvernul a prezentat nişte informaţii statistice despre executarea hotărârilor judecătoreşti prezentate de ministerele federale şi de executorii judecătoreşti.

B. Aprecierea Curţii   

1.Principii generale

125. Curtea reiterează că articolul 46 al Convenţiei, aşa cum este interpretat în lumina articolului 1, impune Statului pârât o obligaţie juridică de a implementa, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsuri generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a asigura dreptul reclamantului pe care Curtea l-a constatat ca fiind încălcat. Astfel de măsuri trebuie, de asemenea, luate în privinţa altor persoane aflate în situaţia reclamantului, mai ales prin soluţionarea problemelor care au dus la constatările Curţii (a se vedea Scozzari şi Giunta v. Italia [MC], nr. 39221/98 şi 41963/98, § 249, CEDO 2000-VIII; Christine Goodwin v. Marea Britanie [MC], nr. 28957/95, § 120, CEDO 2002-VI; Lukenda v. Slovenia, nr. 23032/02, § 94, CEDO 2005‑X; şi S. şi Marper v. Marea Britanie [MC], nr. 30562/04 şi 30566/04, § 134, CEDO 2008- ...). Această obligaţie a fost subliniată, în mod constant, de către Comitetul de Miniştri în timpul supravegherii executării hotărârilor Curţii (a se vedea, printre multe altele, Rezoluţiile Provizorii DH(97)336 în cauzele cu privire la durata proceselor judecătoreşti în Italia; DH(99)434 în cauzele cu privire la acţiunile forţelor de securitate în Turcia; şi ResDH(2001)65 în cauza Scozzari şi Giunta v. Italia; ResDH(2006)1 în cauzele Ryabykh şi Volkova).

126. Pentru a facilita implementarea efectivă a hotărârilor sale, Curtea poate adopta procedura cu privire la o hotărâre pilot care îi permite să identifice, în mod clar, într-o hotărâre existenţa problemelor structurale care duc la violări şi să indice măsuri sau acţiuni concrete care să fie luate de către Statul pârât pentru remedierea acestora (a se vedea Broniowski v. Polonia [MC], nr. 31443/96, §§ 189-194 şi dispozitivul hotărârii, CEDO 2004-V, şi Hutten-Czapska v. Polonia [MC] nr. 35014/97, CEDO 2006-... §§ 231-239 şi dispozitivul hotărârii). Totuşi, această abordare cu privire la pronunţarea unei hotărâri este urmată de acordarea respectului corespunzător funcţiilor respective ale organelor instituite prin Convenţie: ţine de competenţa Comitetului de Miniştri să evalueze implementarea măsurilor individuale şi generale în conformitate cu articolul 46 § 2 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski v. Polonia (reglementare amiabilă) [MC], nr. 31443/96, § 42, CEDO 2005‑IX, şi Hutten-Czapska v. Polonia (reglementare amiabilă) [MC], nr. 35014/97, § 42, 28 aprilie 2008).

127. Un alt scop important al procedurii cu privire la o hotărâre pilot este de a convinge Statul pârât să soluţioneze un număr mare de cauze individuale care rezultă din aceeaşi problemă structurală la nivel naţional, implementând, astfel, principiul subsidiarităţii care stă la baza sistemului instituit prin Convenţie. Într-adevăr, sarcina Curţii, care este de a „asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru Înaltele Părţi Contractante din prezenta Convenţie şi din protocoalele sale”, aşa cum ea este definită prin articolul 19 nu este, neapărat, îndeplinită, în mod reuşit, prin repetarea într-un număr mare de cauze a aceloraşi constatări (a se vedea, mutatis mutandis, E.G. v. Polonia (dec.), nr. 50425/99, § 27, 23 septembrie 2008). Scopul procedurii cu privire la hotărârea pilot este de a facilita soluţionarea cea mai rapidă şi mai efectivă a disfuncţiei care afectează protecţia drepturilor în cauză garantate de Convenţie în sistemul de drept naţional (a se vedea Wolkenberg şi Alţii v. Polonia (dec.), nr. 50003/99, § 34, CEDO 2007‑... (extrase)). În timp ce acţiunea Statului pârât ar trebui, în primul rând, să aibă ca scop soluţionarea unei astfel de disfuncţii şi introducerea, unde este cazul, a recursurilor interne efective în privinţa violărilor respective, ea ar putea, de asemenea, să includă soluţii ad hoc precum încheierea acordurilor de reglementare amiabilă cu reclamanţii sau ofertele unilaterale de reglementare, care să fie în conformitate cu cerinţele Convenţiei. Curtea ar putea decide să amâne examinarea tuturor cauzelor similare, dând, astfel, Statului pârât oportunitatea de a le soluţiona prin astfel de căi diferite (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski, citată mai sus, § 198, şi Xenides-Arestis v. Turcia, nr. 46347/99, § 50, 22 decembrie 2005).

128. Totuşi, dacă, după adoptarea unei hotărâri pilot, Statul pârât nu adoptă astfel de măsuri şi continuă să încalce Convenţia, Curtea nu va avea de ales decât să reia examinarea tuturor cererilor similare aflate pe rolul său şi să pronunţe hotărâri în privinţa lor pentru a asigura respectarea efectivă a Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, E.G. v. Polonia, citată mai sus, § 28).

2.Aplicarea principiilor în această cauză

(a) Aplicarea procedurii cu privire la hotărârea pilot

129. Curtea notează că această cauză poate fi distinsă în unele privinţe de anumite „cauze pilot” precedente, cum ar fi de exemplu Broniowski şi Hutten-Czapska. De fapt persoanele în aceeaşi poziţie ca şi reclamantul nu aparţin, în mod necesar, „unui grup de cetăţeni care poate fi identificat” (a se compara cu Broniowski, citată mai sus, § 189, şi Hutten-Czapska, citată mai sus, § 229). Mai mult decât atât, cele două hotărâri menţionate anterior au fost primele care au identificat noi probleme structurale la baza numeroaselor cauze similare care au urmat, deşi această cauză este examinată după ce aproape 200 de hotărâri au subliniat pe larg problema neexecutării în Rusia.

130. În pofida acestor diferenţe, Curtea consideră că este potrivit de a aplica în această cauză procedura cu privire la o hotărâre pilot, având în vedere în special caracterul repetitiv şi persistent al problemelor fundamentale, numărul mare de persoane afectate de acestea în Rusia şi necesitatea urgentă de a le acorda o redresare rapidă şi corespunzătoare la nivel naţional.

(b) Existenţa unei practici incompatibile cu Convenţia

131. În primul rând Curtea constată că violările constatate în această hotărâre nu au fost cauzate de un incident izolat şi nici nu pot fi atribuite unei anumite evoluţii a evenimentelor în această cauză, însă au fost mai degrabă consecinţa unor deficienţe de reglementare şi/sau a unui comportament administrativ al autorităţilor în executarea hotărârilor judecătoreşti obligatorii şi executorii prin care s-au dispus plata unor sume băneşti de către autorităţile de stat (a se compara cu Broniowski, citată mai sus, § 189, şi Hutten-Czapska, citată mai sus, § 229).

132. Deşi în observaţiile sale suplimentare Guvernul a negat o astfel de situaţie, argumentele acestuia în această cauză par să contrazică o recunoaştere aproape incontestabilă atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional a existenţei problemelor structurale în acest domeniu (a se vedea paragrafele 25 şi 38-45 de mai sus). Mai mult decât atât, problemele se pare că au fost recunoscute de către autorităţile ruse competente (a se vedea mai ales CM/Inf/DH(2006)45, citată mai sus) şi sunt subliniate în mod repetat de către Comitetul de Miniştri. Deciziile recente ale Comitetului de Miniştri au notat, în special, că problemele structurale în cauză în sistemul de drept rus au afectat grav, prin caracterul şi dimensiunea lor, eficienţa acestuia, cauzând foarte multe violări ale Convenţiei (a se vedea paragraful 39 de mai sus).

133. Îngrijorările importante exprimate şi constatările făcute de diferite autorităţi şi instituţii corespund cu aproape 200 de hotărâri ale Curţii care au subliniat multiplele aspecte ale problemelor structurale fundamentale, care nu afectează doar victimele de la Chernobyl, aşa cum este în această cauză, însă şi alte grupuri largi ale populaţiei ruse, inclusiv în mod special unele grupuri vulnerabile. Astfel, s-a constatat că Statul frecvent a întârziat considerabil executarea hotărârilor judecătoreşti privind plata beneficiilor sociale cum ar fi pensiile sau indemnizaţiile pentru copii, compensarea prejudiciului suferit în timpul serviciului militar sau compensarea pentru atragerea ilegală la răspundere penală. Curtea nu poate ignora faptul că aproximativ 700 de cauze împotriva Rusiei privind fapte similare se află actualmente pe rolul Curţii şi că unele din cauze, ca şi această cauză, impun Curtea să constate a doua oară violări ale Convenţiei în privinţa aceloraşi reclamanţi (a se vedea Wasserman (nr. 2), citată mai sus, şi Kukalo v. Rusia (nr. 2), nr. 11319/04, 24 iulie 2008). Mai mult decât atât, victimele neexecutării sau executării întârziate nu dispun de un recurs efectiv, fie preventiv sau compensatoriu, care să permită redresarea adecvată şi suficientă la nivel naţional (a se vedea paragrafele 101-117 de mai sus).

134. Constatările Curţii, împreună cu celelalte materiale aflate în posesia sa, indică în mod clar că astfel de încălcări reflectă o disfuncţie structurală persistentă. Curtea notează cu o mare îngrijorare că violările constatate în această cauză au avut loc după câţiva ani de la prima ei hotărâre de la 7 mai 2002, în pofida obligaţiei Rusiei conform articolului 46 de a adopta, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile necesare de remediere şi prevenire, atât la nivel general cât şi individual. În special Curtea notează că neexecutarea uneia din hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului a durat până în luna august 2007, inclusiv din cauza omisiunii autorităţilor competente de a adopta procedurile necesare (a se vedea paragrafele 80-81 de mai sus).

135. Având în vedere cele de mai sus, Curtea conchide că această situaţie trebuie calificată ca o practică incompatibilă cu Convenţia (a se vedea Bottazzi v. Italia [MC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999‑V).

(c) Măsuri generale

136. Curtea notează că problemele aflate la baza violărilor articolului 6 şi articolului 1 al Protocolului nr. 1 constatate în această cauză au un caracter de proporţii şi complex. Într-adevăr, ele nu-şi au originea în reglementări legale sau în vreo lacună în legislaţia rusă. Prin urmare, ele necesită implementarea măsurilor comprehensive şi complexe, posibil cu caracter legislativ sau administrativ cu implicarea diferitelor autorităţi atât la nivel federal cât şi la nivel local. Fiind supus monitorizării de către Comitetul de Miniştri, Statul pârât poate alege mijloacele prin care el îşi va îndeplini obligaţia sa legală conform articolului 46 al Convenţiei, cu condiţia ca măsurile să fie compatibile cu concluziile stabilite în hotărârea Curţii (a se vedea Scozzari şi Giunta, citată mai sus, § 249).

137. Curtea notează că adoptarea unor astfel de măsuri a fost examinată în detaliu de către Comitetul de Miniştri în cooperare cu autorităţile competente ruse (a se vedea deciziile şi documentele citate în paragrafele 39-40 de mai sus). Deciziile şi documentele Comitetului de Miniştri arată că deşi implementarea măsurilor necesare este departe de a fi încheiată, în această privinţă se examinează sau se iau acţiuni suplimentare (a se vedea principalele măsuri subliniate în paragraful 40 de mai sus). Curtea notează că acest proces ridică mai multe chestiuni complexe de ordin legal şi practic care, în principiu, sunt în afara funcţiei judiciare a Curţii. Astfel, în aceste circumstanţe ea se va abţine să indice luarea vreunei măsuri generale concrete. Comitetul de Miniştri se află într-o poziţie mai bună şi este mai bine echipat să monitorizeze măsurile care trebuie adoptate de Rusia în această privinţă. Prin urmare, Curtea lasă în seama Comitetului de Miniştri să asigure că Federaţia Rusă, conform obligaţiilor sale în temeiul Convenţiei, adoptă măsurile necesare compatibile cu concluziile Curţii în această hotărâre.

138. Totuşi, Curtea observă că situaţia este diferită în ceea ce priveşte violarea articolului 13 din cauza lipsei recursurilor interne efective. Conform articolului 46 al Convenţiei, constatările Curţii în paragrafele 101-117 de mai sus cer, în mod clar, crearea unui recurs intern efectiv sau o combinaţie de recursuri care să permită ca o redresare adecvată şi suficientă să fie acordată unui număr mare de persoane afectate de violările în cauză. Având în vedere concluziile Curţii, este destul de puţin probabil că un astfel de recurs efectiv poate fi creat fără modificarea legislaţiei naţionale privind anumite chestiuni specifice.

139. În această privinţă, Curtea acordă o importanţă considerabilă constatărilor Curţii Constituţionale a Rusiei, care în ianuarie 2001 a invitat Parlamentul să creeze o procedură pentru compensarea prejudiciului suferit, inter alia, din cauza procedurilor excesiv de lungi. De o importanţă deosebită este constatarea făcută cu referire mai ales la articolul 6 al Convenţiei că astfel de compensaţii nu trebuie condiţionate de stabilirea vinovăţiei (a se vedea paragrafele 32-33 de mai sus). De asemenea, Curtea salută iniţiativa recentă a Curţii Supreme de Justiţie în acest domeniu şi notează proiectele de legi prezentate Parlamentului la 30 septembrie 2008 cu scopul de a introduce remedii privind violările în cauză (a se vedea paragrafele 34-36 de mai sus). Curtea notează cu interes referirea la standardele Convenţiei ca bază pentru determinarea compensaţiilor pentru prejudicii, şi că sumele medii ale compensaţiilor pentru întârzieri în executarea hotărârilor judecătoreşti au fost calculate cu referire la jurisprudenţa Curţii (a se vedea paragrafele 35 şi 36 de mai sus).

140. Totuşi, nu ţine de competenţa Curţii să evalueze cât de adecvate sunt reformele curente sau să specifice care ar fi cea mai potrivită modalitate de a crea remediile naţionale necesare (a se vedea Hutten-Czapska, citată mai sus, § 239). Statul poate fie să modifice tipurile de remedii legale existente sau să introducă noi remedii pentru a asigura o redresare efectivă reală pentru violarea drepturilor în cauză garantate de Convenţie (a se vedea Lukenda, citată mai sus, § 98; Xenides-Arestis, citată mai sus, § 40). Ţine de competenţa Statului să asigure, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, că un recurs nou sau o combinaţie de recursuri respectă atât în teorie cât şi în practică cerinţele Convenţiei, după cum s-a stabilit în această hotărâre (a se vedea în special §§ 96-100). Făcând acest lucru, autorităţile ar trebui să respecte Recomandarea Comitetului de Miniştri Rec(2004)6 către statele membre privind îmbunătăţirea remediilor naţionale.

141. Prin urmare, Curtea conchide că Statul pârât trebuie să introducă un recurs care asigură o redresare cu adevărat efectivă pentru violările Convenţiei din cauza omisiunii prelungite a autorităţilor statului de a se conforma cu hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva Statului sau a entităţilor acestuia. Un astfel de recurs trebuie să fie conform principiilor din Convenţie aşa cum acestea au fost descrise în special în această hotărâre şi să fie disponibil în termen de şase luni de la data la care această hotărâre devine definitivă (a se compara cu Xenides-Arestis, citată mai sus, § 40 şi punctul 5 al dispozitivului hotărârii).

(d)    Acordarea redresării în cauze similare

142. Curtea reiterează că unul din scopurile procedurii cu privire la o hotărâre pilot este de a permite acordarea, cel mai rapid posibil, a unei redresări la nivel naţional unui număr mare de persoane care au suferit din cauza problemei structurale identificate în hotărârea pilot (a se vedea paragraful 127 de mai sus). Astfel, în hotărârea pilot s-ar putea decide amânarea procedurilor în toate cauzele care rezultă din aceeaşi problemă structurală până la implementarea de către Statul pârât a măsurilor relevante. După această hotărâre, Curtea consideră corespunzător să adopte o atitudine similară şi în ceea ce priveşte distincţia între cauzele care se află deja pe rolul Curţii şi cele care ar putea fi depuse în viitor.

(i)    Cererile depuse după pronunţarea acestei hotărâri

143. Curtea va amâna procedurile cu privire la toate cererile noi depuse la Curte după pronunţarea acestei hotărâri, în care reclamanţii se plâng doar de neexecutarea şi/sau executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti naţionale prin care s-a dispus plata sumelor băneşti de către autorităţile statului. Amânarea va fi valabilă pentru o perioadă de un an după ce această hotărâre devine definitivă. Reclamanţii în aceste cauze vor fi informaţi în mod corespunzător.

(ii) Cererile depuse înainte de pronunţarea acestei hotărâri

144. Totuşi, în ceea ce priveşte cererile depuse până la adoptarea acestei hotărâri, Curtea decide să adopte o altă atitudine. În opinia Curţii, ar fi inechitabil dacă reclamanţii în aceste cauze, care după cum se pretinde au suferit încălcări continue ale dreptului lor la o instanţă pe parcursul mai mult ani şi au cerut ajutor din partea acestei Curţi, ar fi obligaţi din nou să depună pretenţiile lor la autorităţile naţionale, fie în temeiul noului recurs sau într-un alt temei.

145. Prin urmare, Curtea consideră că Statul pârât trebuie să ofere în decursul unui an de la data la care hotărârea devine definitivă o redresare adecvată şi suficientă tuturor victimelor neexecutării sau executării nerezonabil de întârziate de către autorităţile de stat a hotărârilor judecătoreşti naţionale pronunţate în favoarea lor privind acordarea sumelor, care au depus cererile lor la Curte înainte de pronunţarea acestei hotărâri şi ale căror cereri au fost comunicate Guvernului în temeiul articolului 54 § 2(b) al Regulamentului Curţii. Se reaminteşte faptul că întârzierile în executarea hotărârilor trebuie calculate şi evaluate prin referirea la cerinţele stabilite de Convenţie, în special în conformitate cu criteriile definite în această hotărâre (a se vedea în special paragrafele 66-67 şi 73 de mai sus). În opinia Curţii, o astfel de redresare ar putea fi realizată prin implementarea proprio motu de către autorităţi a unui recurs naţional efectiv în aceste cauze sau prin soluţii ad hoc cum ar fi încheierea acordurilor de reglementare amiabilă cu reclamanţii sau oferte unilaterale de reglementare, care să corespundă cerinţelor stabilite de Convenţie (a se vedea paragraful 127 de mai sus).

146. Până la adoptarea de către autorităţile ruse a măsurilor de redresare la nivel naţional, Curtea decide să amâne procedurile contencioase în toate aceste cauze pe un termen de un an de la data la care această hotărâre devine definitivă. Această decizie nu se reflectă asupra competenţei Curţii de a declara în orice moment o astfel de cauză inadmisibilă sau s-o scoată de pe rolul său ca urmare a unui acord de reglementare amiabilă încheiat între părţi sau a soluţionării chestiunii în cauză prin alte mijloace în conformitate cu articolele 37 sau 39 ale Convenţiei.

VI.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

147. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul

148. Reclamantul a pretins o sumă totală de EUR 40,000 cu titlu de prejudiciu material şi moral. El s-a referit la suferinţele cauzate prin omisiunea repetată şi continuă a Statului de a se conforma cu hotărârile judecătoreşti naţionale, în pofida primei sale cereri care s-a soldat cu succes la Curte. El şi-a susţinut pretenţia privind prejudiciul material prin pretinsa omisiune a Statului de a-i plăti dobânda de întârziere conform Legii cu privire la Asigurarea Socială Obligatorie din 1998 (a se vedea paragraful 118 de mai sus).

149. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu material şi că faptul constatării unei violări ar oferi o satisfacţie echitabilă adecvată pentru orice prejudiciu suferit. El a făcut referire la anumite cauze privind neexecutarea în care Curtea fie a acordat sume modeste (Plotnikovy v. Rusia, nr. 43883/02, § 34, 24 februarie 2005) cu titlu de prejudiciu moral sau a decis că constatarea unei violări a fost suficientă (Poznakhirina v. Rusia, nr. 25964/02, 24 februarie 2005; Shapovalova v. Rusia, nr. 2047/03, 5 octombrie 2006; Shestopalova şi Alţii v. Rusia, nr. 39866/02, 17 noiembrie 2005; şi Bobrova v. Rusia, nr. 24654/03, 17 noiembrie 2005).

150. Curtea reaminteşte că ea a respins pretenţia reclamantului privind neplata dobânzii de întârziere conform Legii cu privire la Asigurarea Socială Obligatorie din 1998 (a se vedea paragraful 119 de mai sus); prin urmare, ea de asemenea respinge, în această privinţă, pretenţia reclamantului cu titlu de prejudiciu material.

151. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea acceptă că reclamantul a suferit frustrări şi suferinţe psihice din cauza violărilor constatate. Mai mult, Curtea consideră că această chestiune este gata pentru decizie şi poate fi examinată în această hotărâre fără a aştepta adoptarea măsurilor generale, aşa cum s-a decis mai sus (a se vedea paragraful 141 de mai sus).

152. Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul că o constatare a unei violări ar oferi o satisfacţie echitabilă adecvată. În această privinţă, Curtea face referire la o prezumţie foarte puternică că neexecutarea sau executarea cu întârziere de către autorităţi a unei hotărâri judecătoreşti obligatorii şi executorii va cauza prejudiciu moral (a se vedea paragrafele 100 şi 111 de mai sus). Din marea majoritate a hotărârilor sale rezultă în mod clar că astfel de violări ale Convenţiei cauzează, în principiu, frustrări şi suferinţe psihice, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a unei violări.

153. În acest context, cauzele la care s-a referit Guvernul par mai degrabă excepţionale. Într-adevăr, poziţia Curţii în aceste cauze poate fi explicată prin circumstanţele lor foarte specifice şi nu în ultimul rând prin mărimea mică a sumelor acordate de instanţele judecătoreşti naţionale (în cele mai multe cauze mai puţin de EUR 100) şi importanţa nesemnificativă a sumelor faţă de veniturile reclamanţilor (a se vedea Poznakhirina, citată mai sus, § 35).

154. Curtea reaminteşte că ea determină mărimea sumelor cu titlu de prejudiciu moral, luând în consideraţie astfel de factori ca vârsta reclamantului, venitul personal, natura sumelor acordate de instanţele judecătoreşti naţionale, durata procedurilor de executare şi alte aspecte relevante (a se vedea Plotnikovy, citată mai sus, § 34). Sănătatea reclamantului de asemenea se ia în consideraţie, precum şi numărul hotărârilor care nu au fost executate în mod corespunzător şi/sau la timp. Toţi aceşti factori ar putea influenţa într-o măsură diferită suma acordată de Curte cu titlu de prejudiciu moral şi chiar să aibă ca rezultat, în mod excepţional, neacordarea unei sume cu acest titlu. În acelaşi timp, s-a dovedit destul de clar în jurisprudenţa Curţii că astfel de sume sunt, în principiu, direct proporţionale cu perioada în care o hotărâre judecătorească obligatorie şi executorie a rămas neexecutată.

155. Revenind la circumstanţele acestei cauze, Curtea reaminteşte că prin hotărârea din 7 mai 2002 ea a acordat aceluiaşi reclamant EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a întârzierilor în executare, care au variat între aproape un an şi trei ani în cadrul jurisdicţiei Curţii şi privind trei hotărâri judecătoreşti naţionale (a se vedea Burdov, citată mai sus, §§ 36 şi 47).

156. În această cauză acelaşi reclamant a suferit în urma întârzierilor în executare comparabile în ceea ce priveşte sume de bani similare acordate prin alte trei hotărâri judecătoreşti naţionale. Prin urmare, violările constatate de Curte ar cere, în principiu, acordarea unei sume cu titlu de satisfacţie echitabilă egală sau foarte apropiată celei decise prin hotărârea din 7 mai 2002. Suplimentar, Curtea va lua în consideraţie că frustrarea şi stresul cauzate prin neexecutarea hotărârilor judecătoreşti naţionale pot fi intensificate prin existenţa unei practici incompatibile cu Convenţia deoarece ea, ca o chestiune de principiu, afectează în mod serios încrederea cetăţenilor în sistemul judecătoresc. Totuşi, acest factor trebuie atent aplicat luând în consideraţie atitudinea şi eforturile Statului de a combate o astfel de practică cu scopul de a-şi îndeplini obligaţiile sale potrivit Convenţiei (a se vedea paragraful 137 de mai sus). De asemenea, Curtea trebuie să ia în consideraţie circumstanţele speciale ale acestei cauze. Într-adevăr, trebuie acceptat faptul că frustrarea şi stresul reclamantului au fost intensificate prin omisiunea continuă a autorităţilor de a-şi onora datoriile lor conform hotărârilor judecătoreşti naţionale, în pofida primei constatări a violărilor de către Curte în cauza sa. Ca rezultat, reclamantul nu a avut de ales decât să ceară ajutor prin intermediul unei litigări internaţionale care ia timp în faţa Curţii. Având în vedere acest element important, Curtea consideră că în această cauză o compensaţie mai mare cu titlu de prejudiciu moral va fi corespunzătoare.

157. Având în vedere cele de mai sus şi hotărând în mod echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului EUR 6,000 cu titlu de prejudiciu moral.

B. Costuri şi cheltuieli

158. Reclamantul nu a pretins vreo compensaţie cu titlu de costuri şi cheltuieli. Din acest motiv, Curtea nu acordă vreo sumă cu acest titlu.

C. Dobânda de întârziere

159. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata dobânzii la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.Declară admisibilă pretenţia privind omisiunea prelungită a autorităţilor de a se conforma cu hotărârile judecătoreşti obligatorii şi executorii în favoarea reclamantului, iar restul pretenţiilor reclamantului inadmisibile;

2.Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 în ceea ce priveşte omisiunea prelungită a Statului de a executa trei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus plata de către autorităţi a sumelor băneşti către reclamant;

3. Hotărăşte că nu a avut loc o violare a articolului 6 al Convenţiei şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti din 22 mai 2007 şi 21 august 2007;

4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 13 al Convenţiei din cauza lipsei recursurilor interne efective în ceea ce priveşte neexecutarea sau executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti în favoarea reclamantului;

5. Hotărăşte că violările de mai sus se datorează unei practici incompatibile cu Convenţia, care constă în omisiunea continuă a Statului de a-şi onora datoriile stabilite în hotărârile judecătoreşti, în privinţa cărora părţile care au avut de suferit nu au un recurs intern efectiv;

6. Hotărăşte că Statul pârât trebuie să instituie, în termen de şase luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, un recurs intern efectiv sau o combinaţie de astfel de recursuri, care să asigure o redresare adecvată şi suficientă pentru neexecutarea sau executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti, care să fie în conformitate cu principiile Convenţiei aşa cum acestea au fost stabilite în jurisprudenţa Curţii;

7. Hotărăşte că Statul pârât trebuie să ofere o astfel de redresare, în termen de un an de la data la care această hotărâre devine definitivă, tuturor victimelor neplăţii sau plăţii nerezonabil de întârziate de către autorităţile de Stat a datoriei stabilite prin hotărâre judecătorească în favoarea lor, în cauzele depuse la Curte înainte de pronunţarea acestei hotărâri şi celor care au fost comunicate Guvernului în temeiul articolului 54 § 2 (b) al Regulamentului Curţii;

8. Hotărăşte că până la adoptarea măsurilor de mai sus, Curtea va amâna, pe o perioadă de un an de la data la care hotărârea devine definitivă, procedurile în toate cauzele cu privire doar la neexecutarea şi/sau executarea întârziată a hotărârilor judecătoreşti naţionale prin care s-au dispus plata sumelor băneşti de către autorităţile de stat, fără a afecta competenţa Curţii de a declara în orice moment o astfel de cauză inadmisibilă sau s-o scoată de pe rolul său ca urmare a reglementării amiabile între părţi sau a soluţionării chestiunii în cauză prin alte mijloace în conformitate cu articolele 37 sau 39 ale Convenţiei;

9. Hotărăşte

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, EUR 6,000 (şase mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertită în ruble ruseşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;

(b)  că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

10. Respinge restul pretenţiei reclamantului cu titlu de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 15 ianuarie 2009, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

André WampachChristos Rozakis

Grefier adjunctPreşedinte

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost efectuată cu susţinerea Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă Curtea şi Curtea nu este responsabilă de calitatea acesteia. Ea poate fi descărcată din baza de date a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului HUDOC () sau din alte baze de date cărora Curtea le-a pus-o la dispoziţie. Ea poate fi reprodusă în scopuri necomerciale cu condiţia că este citat titlul deplin al cauzei împreună cu indicaţia cu privire la dreptul de autor şi referirea la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă există intenţia de a folosi orice parte a acestei traduceri în scopuri comerciale, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be downloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has shared it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2012

Les langues officielles de la Cour européenne des droits de l’homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut être téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (), ou de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut être reproduite à des fins non commerciales, sous réserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que de la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante : publishing@.

 

Full & Egal Universal Law Academy