©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia întâi
CAUZA BOURDOV ÎMPOTRIVA RUSIEI (NR. 2)
(Cererea nr. 33509/04)
Hotărâre
Strasbourg
15 ianuarie 2009
Definitivă
04/05/2009
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), reunită într-o cameră compusă din Christos Rozakis, preşedinte, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, şi André Wampach, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 16 decembrie 2008,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 33509/04 îndreptată împotriva Federaţiei Ruse, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Anatoli Tikhonovitch Bourdov („reclamantul”), a sesizat Curtea la 15 iulie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat iniţial de către doamna V. Milinchuk, la vremea respectivă reprezentanta Federaţiei Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de către domnul G. Matyushkin, reprezentantul Federaţiei Ruse la Curte.
3. Invocând art. 6 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie, domnul Bourdov s-a plâns în cererea sa de neexecutarea, de către autorităţi, a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa de instanţele naţionale.
4. La 22 noiembrie 2007, preşedintele Secţiei întâi a decis să comunice Guvernului capetele de cerere formulate de reclamant. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. La 3 iulie 2008, Camera a hotărât, pe de o parte, să examineze cu prioritate cauza, în conformitate cu posibilitatea prevăzută la art. 41 din Regulamentul Curţii, iar pe de altă parte, să invite părţile să prezinte în scris observaţii suplimentare privind cererea, în conformitate cu art. 54 § 2 lit. c) din regulament. De altfel, Camera a decis să informeze părţile că analizează oportunitatea aplicării procedurii hotărârii-pilot în prezenta cauză [a se vedea Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 189-194, CEDO 2004‑V şi dispozitivul acesteia, precum şi Hutten‑Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35014/97, pct. 231‑239, CEDO 2006‑VIII şi dispozitivul acesteia]. Reclamantul şi Guvernul au depus observaţii suplimentare la 11 august 2008 şi, respectiv, 26 septembrie 2008.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Chakhty, în regiunea Rostov-pe-Don (Federaţia Rusă).
7. La 1 octombrie 1986, acesta a fost chemat de autorităţile militare să participe la operaţiunile de urgenţă efectuate la locul catastrofei de la centrala nucleară din Cernobîl. Acesta a participat la operaţiuni până la 11 ianuarie 1987 şi, în consecinţă, a fost expus din plin emisiilor radioactive. Ca urmare a acestui fapt, are dreptul la diverse indemnizaţii sociale.
8. Considerând că autorităţile de stat competente nu îi acordau aceste despăgubiri nici în cuantumul corespunzător şi nici în termenul dorit, reclamantul le-a dat în judecată în faţa instanţelor naţionale de mai multe ori începând din 1997. Acestea din urmă i-au dat câştig de cauză în mod repetat, însă unele dintre hotărârile acestora au rămas neexecutate pe parcursul unor intervale de timp variabile.
A. Hotărârea pronunţată de Curte la 7 mai 2002 în cauza Bourdov împotriva Rusiei şi evenimentele ulterioare
1. Constatările Curţii
9. Într-o primă cerere (nr. 59498/00), prin care a sesizat Curtea la 20 martie 2000, reclamantul s-a plâns deja de neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti interne. În hotărârea din 7 mai 2002, Curtea a constatat că hotărârile pronunţate de Tribunalul municipal Chakhty („tribunalul municipal”) la 3 martie 1997, 21 mai 1999 şi 9 martie 2000 au rămas neexecutate, în tot sau în parte, cel puţin până la 5 martie 2001, dată la care Ministerul Finanţelor a decis să plătească reclamantului în totalitate restul sumelor datorate acestuia. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, dat fiind că timp de mai mulţi ani autorităţile au omis să ia măsurile necesare pentru a se conforma hotărârilor respective, acestea au încălcat art. 6 din convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţie (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 37-38, CEDO 2002-III).
2. Rezoluţia ResDH(2004)85 a Comitetului de Miniştri privind hotărârea pronunţată de Curte la 7 mai 2002
10. Conform dispoziţiilor art. 46 § 2 din convenţie, Comitetul de Miniştri a fost sesizat în privinţa hotărârii din 7 mai 2002 pentru a supraveghea executarea acesteia. Acesta a solicitat Guvernului să îl informeze despre măsurile luate în urma acestei hotărâri, având în vedere obligaţia Federaţiei Ruse de a se conforma hotărârii în temeiul art. 46 § 1 din convenţie. La 22 decembrie 2004, Comitetul de Miniştri a adoptat Rezoluţia ResDH(2004)85 cu privire la această cauză. Măsurile luate de autorităţile ruse au fost rezumate astfel de către Guvern în anexa la rezoluţie:
„Referitor la măsurile de ordin individual, sumele datorate în baza hotărârilor judecătoreşti interne au fost plătite reclamantului la 5 martie 2001 [...] Prin urmare, o nouă indexare a alocaţiei lunare a fost stabilită de Tribunalul municipal Chakhty la 11 iulie 2003 (hotărâre rămasă definitivă la 1 octombrie 2003). Organismele de asigurări sociale se conformează în continuare hotărârilor judecătoreşti interne plătind periodic reclamantului sumele care i-au fost acordate de către instanţă.
De asemenea, autorităţile ruse au adoptat următoarele măsuri cu caracter general pentru a se conforma hotărârii Curţii Europene.
a) Soluţionarea cauzelor similare
Mai întâi, guvernul a plătit arieratele acumulate ca urmare a neexecutării (precum în prezenta cauză) a hotărârilor interne care dispuneau plata unor indemnizaţii şi alocaţii victimelor de la Cernobîl aflate în aceeaşi situaţie cu reclamantul (în total 284,6 milioane de ruble au fost plătite în perioada ianuarie-octombrie 2002).
Autorităţile au executat ale 5 128 de hotărâri interne privind indexarea alocaţiilor acordate victimelor de la Cernobîl.
De asemenea, Guvernul a îmbunătăţit procedurile bugetare pentru a putea aloca organismelor de asigurări sociale fondurile necesare (s-au alocat 2 152 071 000 ruble pentru 2003, 2 538 280 500 ruble pentru 2004 şi 2 622 335 000 pentru 2005), astfel încât să li se dea posibilitatea de a se achita de obligaţiile financiare ce decurg din hotărâri similare [...]
b) Noul sistem de indexare instituit prin legislaţie
Referitor la obligaţia de a indexa periodic sumele acordate de către instanţele interne, legislaţia în vigoare la vremea respectivă impunea indexarea alocaţiilor în baza indicelui costului vieţii. Prin decizia din 19 iunie 2002, Curtea Constituţională a declarat respectivele dispoziţii legislative neconstituţionale, în măsura în care consacrau un sistem lipsit de claritate şi previzibilitate; în decizie, Curtea Constituţională a făcut trimitere în special la concluziile formulate de Curtea Europeană în hotărârea Bourdov. În consecinţă, la 2 aprilie 2004, Parlamentul rus a modificat legislaţia privind protecţia socială a victimelor de la Cernobîl. Noua lege, intrată în vigoare la 29 aprilie 2004, prevede un nou sistem de indexare a alocaţiilor, care se bazează pe rata inflaţiei folosită la calcularea bugetului federal pentru exerciţiul următor.
c) Publicarea şi difuzarea hotărârii
Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în cauza Bourdov a fost publicată în Rossijskaia Gazeta (la 4 iulie 2002), publicaţia periodică oficială principală în care se publică toate actele cu putere de lege ale Federaţiei Ruse şi care se difuzează în mare măsură la aproape toate autorităţile. Hotărârea a fost publicată, de asemenea, în unele reviste juridice ruseşti şi apare în baze de date de pe Internet; aceasta poate fi consultată aşadar cu uşurinţă de către autorităţile publice şi populaţie.
d) Concluzie
Având în vedere cele de mai sus, Guvernul rus consideră că măsurile adoptate în urma acestei hotărâri vor evita ca alte persoane aflate în aceeaşi situaţie ca reclamantul să fie victime ale unor încălcări similare; acesta consideră aşadar că, în speţă, Federaţia Rusă s-a achitat de obligaţiile care îi revin în temeiul art. 46 § 1 din convenţie.
Potrivit Guvernului, măsurile adoptate constituie totodată o etapă importantă în calea reglementării problemei mai generale a neexecutării hotărârilor pronunţate de instanţele interne în domenii diferite, problemă care a fost scoasă în evidenţă mai ales prin alte cereri îndreptate împotriva Federaţiei Ruse şi adresate Curţii. Guvernul continuă să adopte dispoziţii pentru rezolvarea acestei probleme, mai ales în cadrul executării, sub supravegherea Comitetului, a altor hotărâri ale Curţii Europene.”
11. Comitetul de Miniştri a constatat că, la 16 iulie 2002, în termenul stabilit, Guvernul a plătit reclamantului suma care i-a fost acordată cu titlu de reparaţie echitabilă prin hotărârea din 7 mai 2002. În plus, acesta a indicat în special măsurile luate cu privire la persoanele aflate într-o situaţie similară cu a reclamantului. Ţinând seama de toate măsurile respective, acesta a concluzionat că şi-a îndeplinit sarcinile de la art. 46 § 2 din convenţie în prezenta cauză. Cu toate acestea, a reamintit că problema mai generală a neexecutării hotărârilor judecătoreşti interne în Federaţia Rusă făcea obiectul, sub supravegherea sa, în cadrul altor cauze pendinte, al unei examinări de către autorităţi.
B. Executarea noilor hotărâri interne în favoarea reclamantului
1. Hotărârea pronunţată de tribunalul municipal la 17 aprilie 2003
12. Prin hotărârea din 17 aprilie 2003, pronunţată în temeiul art. 28 din Codul de procedură civilă, tribunalul municipal a obligat Direcţia de Muncă şi Dezvoltare Socială (Управление труда и социального развития) din Chakhty să îi plătească reclamantului 15 984,80 ruble ruseşti (RUB) pentru întârzierile la indexarea indemnizaţiilor sale. Prin hotărârea din 9 iulie 2003, Curtea Regională Rostov a confirmat această hotărâre, care a rămas definitivă la aceeaşi dată.
13. Între 2003 şi 2005, reclamantul a transmis titlul executoriu, succesiv, autorităţii pârâte, executorilor, Trezoreriei publice federale şi din nou autorităţii pârâte. La 19 august 2005, suma acordată de instanţă a fost virată în contul bancar al reclamantului.
2. Hotărârea pronunţată de tribunalul municipal la 4 decembrie 2003
14. Prin hotărârea din 4 decembrie 2003, tribunalul municipal a obligat Biroul de Muncă şi Dezvoltare Socială din Chakhty, în temeiul Legii din 1998 (nr. 125-Ф3) privind asigurările sociale obligatorii, să îi plătească reclamantului 68 463,54 RUB cu titlu de dobânzi moratorii pentru plăţile efectuate cu întârziere între 1999 şi 2001. Acesta nu a atacat hotărârea respectivă, care a rămas definitivă la 15 decembrie 2003.
15. Reclamantul afirmă că a comunicat titlul executoriu autorităţii pârâte la aceeaşi dată. La o dată neprecizată, actul a fost trimis biroului executorilor judecătoreşti din Chakhty. Prin decizia din 30 iunie 2004, acesta din urmă a declarat imposibilitatea de a executa hotărârea în litigiu pe motiv că bunurile autorităţii debitoare nu puteau fi executate silit.
16. La 14 noiembrie 2005, tribunalul municipal a admis o cerere, formulată de autoritatea pârâtă, de rectificare a unei erori de calcul şi a stabilit suma alocată la 68 308,42 RUB. La 9 martie 2006, tribunalul a admis o altă cerere de rectificare, formulată de această dată de către reclamant, şi a obligat autoritatea pârâtă să îi plătească acestuia 108 251,95 RUB. La 18 octombrie 2006, autorităţile au plătit reclamantului această ultimă sumă.
3. Hotărârea pronunţată de tribunalul municipal la 24 martie 2006
17. La 24 martie 2006, tribunalul municipal a dispus ca Direcţia de Muncă şi Dezvoltare Socială din Chakhty să indexeze retroactiv, de la 1 ianuarie 2006, indemnizaţia lunară de subzistenţă datorată reclamantului. Instanţa a stabilit cuantumul indemnizaţiei la 1 183,73 RUB, de indexat în consecinţă, şi a dispus să i se plătească reclamantului suma forfetară de 36 877,06 RUB ca despăgubire pentru insuficienţa sumelor lunare plătite anterior. În plus, cuantumul indemnizaţiei lunare pentru vătămarea sănătăţii datorată de autoritatea pârâtă reclamantului a fost stabilită retroactiv, de la 1 ianuarie 2006, la 1 972,92 RUB, de indexat în consecinţă. De asemenea, instanţa a dispus ca autoritatea pârâtă să plătească reclamantului 4 980,24 RUB şi 13 312,46 RUB pentru a compensa insuficienţa cuantumului indemnizaţiilor lunare de subzistenţă şi, respectiv, pentru vătămarea sănătăţii, plătite între 2000 şi 2005, precum şi 1 652,35 RUB cu titlu de indexare a indemnizaţiei pentru vătămarea sănătăţii. Prin hotărârea din 22 mai 2006, Curtea Regională Rostov a confirmat această hotărâre, care a rămas definitivă la aceeaşi dată.
18. La 20 iulie 2007, tribunalul municipal a rectificat o eroare de calcul în hotărârea pronunţată şi a majorat de la 4 980,24 la 5 222,78 RUB una dintre sumele alocate iniţial.
19. La 2 noiembrie 2006, hotărârea din 24 martie 2006 a fost executată în mare parte: contul bancar al reclamantului a fost creditat cu un total de 67 940,56 RUB. În schimb, Ministerul Finanţelor nu a majorat cuantumurile lunare acordate, contrar dispoziţiilor instanţei, reclamantul continuând să încaseze indemnizaţii cu un cuantum mai mic. Prin decizia din 1 iulie 2007, ministerul a decis indexarea cuantumurilor respective. La 17 august 2007, reclamantul a primit 9 112,26 RUB ca despăgubire pentru insuficienţa sumelor lunare plătite până la data menţionată.
4. Hotărârile pronunţate la 22 mai şi 21 august 2007
20. Prin hotărârea din 22 mai 2007, tribunalul municipal a dispus ca Direcţia de Muncă şi Dezvoltare Socială din Chakhty să plătească reclamantului, de la 1 iunie 2007, o sumă indexabilă de 17 219,43 RUB pe lună cu titlu de indemnizaţie pentru vătămarea sănătăţii, precum şi 188 566 RUB ca despăgubire pentru insuficienţa sumelor lunare plătite anterior. Reclamantul nu a atacat hotărârea, care a rămas definitivă la 4 iunie 2007 şi a fost executată la 5 decembrie 2007.
21. Prin hotărârea din 21 august 2007, tribunalul municipal a dispus ca Agenţia Federală de Muncă şi Ocuparea Forţei de Muncă să plătească reclamantului 225 821,73 RUB ca despăgubire pentru unele întârzieri survenite între 2000 şi 2007 la plata indemnizaţiei pentru vătămarea sănătăţii. Reclamantul nu a atacat hotărârea, care a rămas definitivă la 3 septembrie 2007 şi a fost executată la 3 decembrie 2007.
II. Elemente relevante din dreptul şi practica interne
A. Executarea hotărârilor judecătoreşti interne
1. Legea privind căile de executare
22. Art. 9 din Legea federală din 21 iulie 1997 privind căile de executare (nr. 119-Ф3) în vigoare la vremea faptelor prevedea că executorul judecătoresc trebuie să acorde până la 5 zile pârâtului în cadrul procedurii executării pentru a se conforma de bună voie titlului executoriu. De asemenea, executorul trebuie să avertizeze persoana în cauză că nerespectarea termenului atrage după sine executarea silită. În temeiul art. 13 din lege, orice procedură de executare se încheie în termen de 2 luni de la primirea, de către executorul judecătoresc, a titlului executoriu.
2. Procedura executării speciale pentru hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva statului sau organismelor acestuia
23. Între 2001 şi 2005, hotărârile judecătoreşti pronunţate împotriva autorităţilor publice erau executate de Ministerul Finanţelor conform unei proceduri speciale, instituite în special prin Decretul Guvernului nr. 143 din 22 februarie 2001, iar ulterior prin Decretul nr. 666 din 22 septembrie 2002 (pentru alte detalii, a se vedea Pridatchenko şi alţii împotriva Rusiei, nr. 2191/03, 3104/03, 16094/03 şi 24486/03, 21 iunie 2007). Prin hotărârea din 14 iulie 2005 (nr. 8-П), Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale anumite dispoziţii de reglementare a procedurii speciale. În urma acestei hotărâri, Legea din 27 decembrie 2005 (nr. 197-ФЗ) a introdus în Codul bugetar un capitol de modificare a procedurii. Potrivit noilor dispoziţii, hotărârile trebuie executate de Trezoreria Publică Federală dacă au fost pronunţate împotriva unor persoane juridice finanţate din bugetul federal şi de Ministerul Finanţelor dacă au fost pronunţate împotriva statului. În temeiul art. 242.2.6 din codul menţionat, orice hotărâre se execută în termen de 3 luni de la data primirii documentelor necesare.
24. Alte proceduri speciale pentru plata indemnizaţiilor sociale pentru persoanele expuse la emisii radioactive în contextul catastrofei de la Cernobîl au fost instituite prin Legea nr. 1244-1 din 15 mai 1991, modificată ulterior de câteva ori, precum şi prin Decretul Guvernului nr. 607 din 21 august 2001, nr. 73 din 14 februarie 2005 şi nr. 872 din 30 decembrie 2006. Între 2002 şi 2004, indemnizaţiile pentru vătămarea sănătăţii au fost plătite de Ministerul Muncii, în limita creditelor alocate pentru exerciţiul fiscal în cauză. În 2005-2006, acestea au fost plătite de serviciile deconcentrate ale Agenţiei Federale de Muncă şi Ocuparea Forţei de Muncă; ulterior, în 2007-2008, au fost plătite chiar de această agenţie, în baza registrelor comunicate de organismele de asigurări sociale şi în limita creditelor bugetare alocate în acest scop.
3. Raportul Comisarului pentru Drepturile Omului din Federaţia Rusă
25. Raportul de activitate al Comisarului pentru Drepturile Omului din Federaţia Rusă din 2007 sublinia existenţa unei practici comune, în cadrul nu numai al societăţii, ci şi al organelor statului, de a considera hotărârile judecătoreşti interne „recomandări fără caracter obligatoriu”. În raport se preciza că până şi hotărârile Curţii Constituţionale se confruntă cu problema neexecutării. Potrivit raportului, problema a fost analizată între decembrie 2006 şi martie 2007 în cadrul unor reuniuni speciale care au avut loc în cadrul tuturor instanţelor federale şi la care au participat autorităţi regionale şi reprezentanţi ai administraţiei prezidenţiale. S-a lansat ideea instituirii unui mecanism de filtrare, care să permită examinarea, la nivel naţional, a reclamaţiilor formulate în baza convenţiei. Concluzia comisarului a fost că se impunea un efort concertat pentru eliminarea surselor problemei mai degrabă decât mulţumirea că se reduce numărul cererilor.
B. Căile de atac naţionale în materie de neexecutare sau de întârziere a executării hotărârilor judecătoreşti interne
1. Dispoziţii legale
a) Drept civil
26. Capitolul 25 din Codul de procedură civilă prevede o procedură pentru contestarea, în faţa instanţei, a acţiunii sau inacţiunii autorităţilor statului. Dacă instanţa consideră capătul de cerere întemeiat, atunci obligă autoritatea în cauză să repare încălcarea sau neregula constatată (art. 258).
27. Art. 208 din Codul de procedură civilă prevede „indexarea” indemnizaţiilor acordate de către instanţă: aceasta poate, la cererea unei părţi, să majoreze sumele pentru a fi în concordanţă cu creşterea indicelui preţurilor de consum până la data plăţii efective a sumelor. În plus, partea debitoare poate fi obligată la plata unor dobânzi moratorii, precum şi a altor sume pentru prejudiciul material cauzat eventual prin neîndeplinirea unei obligaţii pecuniare şi folosirea unor fonduri aparţinând altora (art. 395 din Codul civil).
28. Orice persoană vătămată prin acţiunea sau inacţiunea nelegală a statului, autorităţilor locale ori a agenţilor acestora trebuie să fie despăgubită de Trezoreria Publică Federală sau de unul dintre organismele acestuia (art. 1069 din Codul civil). Prejudiciul suferit de orice persoană pe nedrept condamnată, urmărită penal, arestată preventiv sau arestată la domiciliu în aşteptarea procesului trebuie reparat în mod integral, indiferent dacă a fost cauzat sau nu din culpa agenţilor statului în cauză, şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege (art. 1070 § 1 din Codul civil). Se acordă despăgubire pentru orice prejudiciu cauzat în cadrul administrării justiţiei dacă s-a stabilit culpa magistratului printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare (art. 1070 § 2 din Codul civil).
29. Orice persoană care o lezează pe alta în materie de drepturi personale nepatrimoniale sau alte bunuri necorporale poate fi obligată de instanţă la repararea prejudiciului moral cauzat (art. 151 şi 1099 § 1). Prejudiciul moral cauzat printr-o atingere adusă drepturilor patrimoniale nu poate fi reparat decât în cazurile prevăzute de lege (art. 1099 § 2). Prejudiciul moral poate da naştere unei reparaţii în lipsa vinovăţiei autorului acestuia dacă este o urmare a unei atingeri aduse vieţii sau integrităţii fizice a victimei, a unei urmăriri penale contrare legii sau a difuzării unor informaţii false, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (art. 1100).
b) Drept penal
30. Art. 315 din Codul penal prevede sancţiuni pentru agenţii publici care persistă în nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat. Aceste sancţiuni includ în special amenda, suspendarea temporară, activităţi de interes general (обязательные работы) pe o durată maximă de 240 de ore sau lipsirea de libertate pe o durată maximă de 2 ani.
2. Hotărârea pronunţată de Curtea Constituţională la 25 ianuarie 2001
31. În hotărârea nr. 1-P din 25 ianuarie 2001, Curtea Constituţională a declarat constituţională stabilirea prin art. 1070 § 2 din Codul civil a unor condiţii speciale pentru angajarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate în cadrul administrării justiţiei. Aceasta a precizat însă că noţiunea „administrarea justiţiei” nu include toate actele unei proceduri judiciare, ci se limitează la cele ale instanţei care judecă fondul cauzei. Celelalte acte judiciare – în principal cele cu caracter procedural – nu sunt cuprinse în această noţiune.
32. Răspunderea statului ca urmare a actelor judiciare sau a inacţiunii unui judecător – de exemplu în caz de neîndeplinire a obligaţiei de a se pronunţa în termen rezonabil – poate fi angajată chiar şi atunci când judecătorul respectiv nu a fost sancţionat pentru acel fapt printr-o condamnare penală definitivă. Curtea Constituţională a subliniat totuşi că dreptul constituţional de a primi de la stat indemnizaţie pentru acest tip de prejudiciu nu este condiţionat de stabilirea vinovăţiei personale a judecătorului. Orice persoană care a fost judecată de o instanţă fără să i se respecte dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din convenţie trebuie să aibă posibilitatea de a obţine reparaţia oricărui prejudiciu care i-ar fi putut fi cauzat.
33. Curtea Constituţională a considerat că era necesar ca Parlamentul să emită o lege pentru stabilirea condiţiilor şi a procedurii de reparaţie de către stat a prejudiciilor cauzate de acţiunea sau inacţiunea nelegală a unei instanţe sau a unui judecător şi pentru stabilirea instanţei competente ratione materiae şi ratione loci pentru judecarea cauzelor de acest tip.
3. Decizia pronunţată de Curtea Supremă la 26 septembrie 2008 şi noul proiect de lege privind despăgubirea
34. La 26 septembrie 2008, plenul Curţii Supreme a adoptat o decizie (nr. 16) care prevedea să se prezinte Dumei de Stat a Federaţiei Ruse un proiect de lege constituţională privind despăgubirea de către stat pentru daunele cauzate prin încălcarea dreptului justiţiabililor la soluţionarea cauzelor acestora în termen rezonabil sau a dreptului la obţinerea, în termen rezonabil, a executării hotărârilor judecătoreşti care au dobândit autoritate de lucru judecat („proiectul de lege privind despăgubirea”). De asemenea, Curtea Supremă a decis să prezinte Dumei de Stat un proiect de lege ordinară privind modificarea anumitor dispoziţii legislative în contextul adoptării proiectului de lege privind despăgubirea. Ambele proiecte de lege au fost prezentate oficial Dumei de Stat la 30 septembrie 2008.
35. Obiectivul proiectului de lege privind despăgubirea este de a institui în Rusia o cale de atac pentru încălcarea dreptului justiţiabililor la soluţionarea cauzelor acestora în termen rezonabil şi a dreptului la obţinerea executării hotărârilor judecătoreşti cu titlu executoriu în termen rezonabil (art. 1 § 1). Acesta prevede, de asemenea, posibilitatea reclamanţilor în cauze nedeclarate încă admisibile de către Curte de a solicita o reparaţie în baza dispoziţiilor acesteia privind acest tip de încălcări în termen de 6 luni de la data intrării legii în vigoare, prevăzută pentru 1 ianuarie 2010 (art. 19). Proiectul acordă instanţelor de drept comun competenţa de a judeca orice capăt de cerere întemeiat pe încălcarea drepturilor menţionate anterior (art. 3 § 1) şi prevede norme procedurale speciale în materie. Statul este reprezentat în faţa acestui tip de instanţă de Ministerul Finanţelor (art. 3 § 3). Acesta din urmă ar trebui să demonstreze lipsa neîndeplinirii cerinţei termenului rezonabil, reclamantul trebuind la rândul său să demonstreze existenţa unui prejudiciu material (art. 11 § 1). Pentru pronunţarea deciziei, instanţa va examina complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi al celorlalţi participanţi la procedură, precum şi actele sau omisiunile autorităţilor judiciare sau ale parchetului, ale părţilor la procedura executării sau ale organelor responsabile de procedură. De asemenea, va aprecia durata încălcării şi gravitatea consecinţelor acesteia pentru persoana vătămată (art. 12). În caz de constatare a unei încălcări, instanţa acordă, cu titlu de reparaţie, o sumă al cărei nivel va fi stabilit avându-se în vedere circumstanţele specifice speţei, cerinţele echităţii şi normele convenţiei (art. 14). Instanţa ar putea să constate într-o decizie separată încălcarea legii de către o instanţă sau un funcţionar public şi să dispună adoptarea unor măsuri procedurale specifice, solicitând un raport în termen de o lună (art. 15).
36. În memorandumul explicativ, Curtea Supremă precizează că punerea în aplicare a proiectului de lege privind despăgubirea ar necesita credite bugetare suplimentare. Valoarea medie a indemnizaţiilor acordate este estimată la 3 050 EUR pentru fiecare caz, sumele acordate de Curte cu titlu de reparaţie echitabilă în cauzele având ca obiect neexecutarea variind de obicei între 1 200 şi 4 900 EUR.
37. Cel de-al doilea proiect de lege are ca obiect modificarea altor dispoziţii de natură legislativă. Noul art. 1070.1 din Codul civil prevede despăgubirea de către Trezoreria Publică Federală a victimelor unor încălcări, comise de către autorităţile statului, cu privire la cerinţa existenţei unui termen rezonabil în cadrul procedurilor judiciare sau al executării hotărârilor. Noul art. 242.2 din Codul bugetar prevede că hotărârile judecătoreşti de alocare a acestui tip de despăgubiri se execută în termen de 2 luni.
4. Alocuţiunea Preşedintelui Federaţiei Ruse în faţa Adunării Federale
38. În alocuţiunea sa în faţa Adunării Federale din data de 5 noiembrie 2008, Preşedintele Federaţiei Ruse a declarat în special că este necesară instituirea unui mecanism de despăgubire a justiţiabililor vătămaţi prin încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil şi a dreptului la executarea integrală şi în timp util a hotărârilor judecătoreşti. Acesta a subliniat că punerea în aplicare a hotărârilor rămâne o problemă enormă care afectează toate instanţele, inclusiv Curtea Constituţională. Acesta a adăugat că problema este cauzată în principal de absenţa unei răspunderi reale a agenţilor şi persoanelor care nu respectă hotărârile instanţelor şi că este necesară instituirea unei asemenea răspunderi.
III. Elemente relevante din dreptul internaţional
A. Consiliul Europei
1. Comitetul de Miniştri
39. În perioada 3–5 decembrie 2007, Comitetul de Miniştri a făcut evaluarea, în raport cu art. 46 § 2 din convenţie, a grupului de hotărâri pronunţate de Curte împotriva Rusiei în cauzele având ca obiect neexecutarea sau executarea tardivă a hotărârilor judecătoreşti interne [grupul Timofeïev şi alţii, CM/Del/OJ/DH(2007)1013 Public]. Comitetul a adoptat următoarea decizie la 19 decembrie 2007 [CM/Del/Dec(2007)1013 FINAL]:
„Delegaţii, [...]
1. reamintesc că aceste hotărâri indică diverse probleme structurale în sistemul juridic rus care, prin natura şi amploarea lor, afectează grav eficienţa acestuia şi cauzează numeroase încălcări ale convenţiei, Curtea fiind sesizată cu tot mai multe dintre acestea;
2. iau act, cu interes, de diversele măsuri adoptate sau în curs de adoptare de către autorităţile competente pentru a preveni noi încălcări similare şi pentru a le repara pe cele comise deja prin instituirea sau îmbunătăţirea procedurilor interne corespunzătoare, măsuri ce rămân a fi puse în practică;
3. subliniază din nou că problemele evidenţiate de hotărâri necesită soluţii urgente pentru a avea siguranţa că drepturile relevante din convenţie sunt apărate în mod corespunzător la nivel intern, prevenind astfel un număr excesiv de cereri similare adresate Curţii;
4. invită autorităţile competente să continue consultările bilaterale cu Secretariatul în vederea stabilirii unei strategii corespunzătoare pentru adoptarea măsurilor necesare, inclusiv instituirea unor căi de atac interne efective; [...]”
40. În documentele M/Inf/DH(2006)45 (1 decembrie 2006) şi CM/Inf/DH(2006)19rev3 (4 iunie 2007), Comitetul de Miniştri a analizat în detaliu problemele aflate la originea neexecutării hotărârilor judecătoreşti în Rusia şi diversele măsuri luate sau preconizate de autorităţi în cadrul executării hotărârilor Curţii. Cel de al doilea document indică progresul realizat până la acea dată de autorităţile ruse, subliniază un număr de chestiuni pendinte şi propune alte măsuri pentru găsirea unei soluţii generale la această problemă. Principalele direcţii de gândire propuse sunt rezumate astfel [CM/Inf/DH(2006)19rev3, citat anterior, p. 1]:
„ – îmbunătăţirea procedurilor bugetare şi aplicarea în practică a deciziilor bugetare;
– identificarea unei anumite autorităţi publice în calitate de pârâtă;
– garanţii pentru o despăgubire efectivă în caz de întârziere (indexare, dobânzi moratorii, reparaţie pentru prejudicii specifice, penalităţi în caz de întârziere);
– creşterea eficienţei căilor de atac interne vizând executarea hotărârilor judecătoreşti;
– îmbunătăţirea cadrului legal aplicabil executării silite împotriva autorităţilor publice;
– consolidarea garanţiilor la angajarea răspunderii funcţionarilor în caz de neexecutare.
O analiză specială este consacrată posibilităţilor de a asigura coerenţa mecanismelor de executare instituite deja, permiţând Trezoreriei şi executorilor judecătoreşti să acţioneze în mod complementar în domeniile lor de competenţă respective şi sub un control judecătoresc adecvat. De asemenea, se acordă o mare importanţă mijloacelor eventuale pentru prevenirea litigiului cu statul graţie îmbunătăţirii procedurilor bugetare care să permită statului să se achite la timp de obligaţiile lui pecuniare.”
41. În Recomandarea Rec(2004)6 adresată statelor membre cu privire la îmbunătăţirea recursurilor interne, adoptată la 12 mai 2004, Comitetul de Miniştri preconiza în special:
II. să reexamineze, ca urmare a hotărârilor Curţii care relevă deficienţe structurale sau generale în dreptul sau practica statului, eficienţa remediilor interne existente şi, în măsura în care este necesar, să creeze remedii efective pentru a evita prezentarea la Curte a cauzelor repetitive; [...]”
42. Anexa la recomandare adaugă în special:
„Recursuri în urma unei hotărâri «pilot»
13. După ce o hotărâre a Curţii care relevă deficienţe structurale sau generale în dreptul sau practica statului («hotărâre-pilot») a fost pronunţată, iar un număr mare de cereri privitoare la aceeaşi problemă («cauze repetitive») sunt pe rol sau susceptibile de a fi introduse în faţa Curţii, statul pârât trebuie să se asigure că potenţialii reclamanţi dispun de un recurs efectiv care să le permită să se adreseze unei autorităţi naţionale competente, recurs care ar putea fi, în egală măsură, utilizat de reclamanţii actuali. Un astfel de recurs rapid şi eficient le-ar permite să obţină o reparaţie la nivel intern, în conformitate cu principiul subsidiarităţii din cadrul Convenţiei.
14. Introducerea unui astfel de recurs intern ar putea contribui, în egală măsură, în mod semnificativ, la reducerea volumului de muncă al Curţii. În vreme ce executarea rapidă a hotărârii-pilot rămâne esenţială pentru soluţionarea problemei structurale şi prevenirea în acest fel a cererilor viitoare privind aceeaşi problemă, poate exista o categorie de persoane care au fost deja afectate de această problemă înainte de rezolvarea sa. [...]
16. În special, în urma unei hotărâri-pilot care a relevat o problemă structurală specifică, ar putea fi, de exemplu, adoptată o abordare ad hoc, prin care statul în cauză să examineze oportunitatea introducerii unui recurs specific sau a extinderii unui recurs existent pe cale legislativă sau jurisprudenţială. [...]
18. În cazul în care astfel de recursuri specifice au fost create ca urmare a unei hotărâri‑pilot, guvernele ar trebui să informeze rapid Curtea, pentru ca aceasta să le poată lua în considerare în examinarea cauzelor repetitive subsecvente.”
2. Adunarea Parlamentară
43. În Rezoluţia 1516 (2006) privind punerea în aplicare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, adoptată la 2 octombrie 2006, Adunarea Parlamentară evidenţia cu mare preocupare persistenţa, în mai multe state, a unor deficienţe structurale majore ce cauzează numeroase constatări de încălcări repetitive ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi constituie o ameninţare gravă pentru principiul supremaţiei dreptului în ţările respective. Printre cazurile de deficienţe enumerate se numărau insuficienţele majore care afectează organizarea şi procedurile judiciare din Federaţia Rusă, în special problema cronică a neexecutării hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate împotriva statului (pct. 10.2). Adunarea Parlamentară solicita autorităţilor statelor respective, printre care se număra şi Federaţia Rusă, să pună pe primul loc în cadrul priorităţilor lor politice reglementarea problemelor de executare ce prezintă o importanţă deosebită, menţionate în rezoluţie.
44. În raportul Comisiei pentru probleme juridice şi drepturile omului, raportorul, domnul Erik Jurgens, preciza că Federaţia Rusă trebuia să se angajeze de urgenţă în rezolvarea acestor probleme, care afectau un mare număr de persoane în ţară. De asemenea, acesta semnala că numărul masiv de cereri similare adresate Curţii risca să compromită eficacitatea mecanismului convenţiei (Doc. 11020). Acesta a adăugat:
„58. Raportorul salută atitudinea sinceră şi deschisă a majorităţii interlocutorilor săi ruşi, care înţeleg bine faptul că problemele sus-menţionate împiedică buna funcţionare a sistemului judiciar şi chiar a statului în ansamblu. Trebuie menţionat în mod special spiritul foarte constructiv care îi animă pe preşedintele Curţii Constituţionale şi preşedintele Curţii Supreme; astfel, ambii au recunoscut existenţa acestor probleme şi încurajează raportorul să participe în continuare la căutarea unor soluţii.
59. Autorităţile l-au asigurat pe raportor că ele considerau tratamentul problemelor majore ca o sarcină prioritară şi că vor lua măsurile necesare pentru adoptarea rapidă a reformelor impuse de hotărârile Curţii Europene.
60. Voinţa evidentă a responsabililor ruşi de a se dedica problemelor mari enumerate mai sus merită să fie salutată. Raportorul ţine totuşi să sublinieze că aceste probleme sunt de o asemenea complexitate încât nu vor putea fi rezolvate decât dacă toţi actorii din sistemul judiciar rus îşi intensifică şi unesc eforturile.
61. Cu toate acestea, mai rămân de stabilit strategii de reformă riguroase. Ţinând seama de problemele constatate deja şi de cele care vor fi puse în evidenţă în hotărârile viitoare, raportorul a recomandat cu căldură autorităţilor să instituie un mecanism special de cooperare interinstituţională în vederea executării hotărârilor Curţii de la Strasbourg. În plus, Parlamentul şi delegaţia rusă pe lângă Adunare ar trebui în mod sistematic să se asocieze procesului de punere în practică. Raportorul este convins că colegii săi din delegaţia rusă vor studia cu atenţie recomandarea sa de a institui un mecanism şi o procedură de control parlamentar asupra executării hotărârilor, precum şi celelalte propuneri incluse în proiectul de rezoluţie. De asemenea, raportorul contează pe faptul că colegii săi ruşi vor încuraja adoptarea măsurilor specifice dispuse în anumite hotărâri şi vor monitoriza aplicarea acestor măsuri (pentru mai multe detalii, a se vedea Anexa III partea III).”
B. Organizaţia Naţiunilor Unite
45. În observaţiile preliminare prezentate în urma vizitei sale în Rusia în perioada 19–29 mai 2008, raportorul special al ONU pe probleme legate de independenţa judecătorilor şi avocaţilor, domnul Leandro Despouy, considera „subiect important de îngrijorare” „numărul mare de hotărâri judecătoreşti neexecutate, în special cele pronunţate împotriva funcţionarilor publici”. Acesta a adăugat că „problemele executării hotărârilor judecătoreşti în Rusia [sunt] parţial responsabile de imaginea nefavorabilă a judecătorilor în rândul populaţiei”.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1
46. Reclamantul consideră că persistenţa autorităţilor ruse în a nu se conforma unor hotărâri cu caracter obligatoriu şi cu titlu executoriu pronunţate în favoarea lui constituie o încălcare a dreptului său de a apela la o instanţă, aşa cum este garantat de art. 6 din Convenţie, precum şi a dreptului său la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Părţile relevante din cele două articole menţionate sunt redactate după cum urmează:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. [...]”
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
47. În observaţiile iniţiale, Guvernul susţinea că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. În observaţiile suplimentare formulate în răspunsul la cele formulate de reclamant, Guvernul nu mai ridică această excepţie.
48. În plus, Guvernul consideră că prejudiciul cauzat reclamantului de întârzierea executării hotărârilor în litigiu a fost reparat prin indexarea indemnizaţiilor, dispusă ulterior de judecător în temeiul art. 208 din Codul de procedură civilă şi că, prin urmare, reclamantul nu mai poate pretinde că este victima încălcărilor pe care le invocă. În sprijinul acestei excepţii, Guvernul invocă anumite decizii ale Curţii [Nemakina împotriva Rusiei (dec.), nr. 14217/04, 10 iulie 2007 şi Derkatch împotriva Rusiei (dec.), nr. 3352/05, 3 mai 2007].
49. De asemenea, Guvernul susţine că aceste capete de cerere ale reclamantului sunt în mod vădit nefondate. Variind de la 30 de zile la 9 luni, termenele scurse între primirea documentelor necesare de către autorităţile competente şi plata efectivă a indemnizaţiilor acordate de judecător ar fi rezonabile în raport cu jurisprudenţa Curţii. Guvernul impută reclamantului că de mai multe ori a retras de la autorităţile pe care le sesizase, pentru a-l transmite altor autorităţi, titlul executoriu aferent hotărârii din 17 aprilie 2003. Hotărârea din 4 decembrie 2003 ar fi fost astfel executată abia la 6 luni de la rectificarea ei, efectuată la 9 martie 2006. În cele din urmă, hotărârea din 24 martie 2006 ar fi fost executată în două etape: întâi partea principală a acesteia la 2 noiembrie 2006, iar restul la 17 august 2007, adică la 9 luni de la executarea ei parţială.
50. Guvernul invocă, în ultimul rând, complexitatea procedurilor executării în prezenta speţă, fiind vorba despre mai multe hotărâri. De asemenea, acesta invocă anumite circumstanţe obiective, ca de exemplu complexitatea sistemului bugetar federal pe mai multe niveluri şi reformele legislative, care ar fi determinat întârzierea executării hotărârilor de care Guvernul nu este responsabil.
2. Reclamantul
51. Reclamantul declară că s-a plâns mai multor autorităţi ale statului, inclusiv Ministerul Finanţelor, Trezoreria Publică Federală, Parchetul şi serviciul de executori, despre insuficienţa sumelor care îi erau acordate periodic şi/sau întârzierea executării hotărârilor pronunţate în favoarea sa. Acesta consideră că autorităţile statului ar fi trebuit să dea dovadă de diligenţă în acest sens, dar nu au luat măsurile care se impuneau. Termenele de executare surprinzător de scurte ale hotărârilor din 22 mai şi 21 august 2007 se explică, în aparenţă, prin decizia Curţii de a comunica Guvernului cererea sa.
52. În ceea ce priveşte celelalte trei hotărâri, reclamantul nu acceptă modul cum au fost calculate termenele de către Guvern. Termenul de executare a hotărârii din 17 aprilie 2003, cu o durată totală de 31 de luni, este imputabil mai multor autorităţi. Referitor la hotărârea din 4 decembrie 2003, Direcţia Muncii şi Dezvoltării Sociale din Chakhty a fost sesizată cu privire la titlul executoriu timp de 21 de luni fără să ia nicio măsură, înainte de a solicita instanţei să rectifice o eroare de calcul. În fine, hotărârea din 24 martie 2006 a rămas neexecutată parţial până în august 2007. Reclamantul a dedus astfel că încă se poate declara victimă a încălcării art. 6 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
B. Motivarea Curţii
1. Cu privire la admisibilitate
53. Curtea ia act de renunţarea explicită a Guvernului la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, pe care nu o va mai examina în consecinţă.
54. Referitor la problema calităţii de victimă a reclamantului, Curtea aminteşte că, în conformitate cu art. 34 din convenţie, „poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică [...] care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în convenţie sau în protocoalele sale [...]”.
55. Este, în primul rând, sarcina autorităţilor naţionale să repare, după caz, o pretinsă încălcare a convenţiei. În această privinţă, întrebarea dacă un reclamant se poate declara victima pretinsei încălcări se pune în toate etapele procedurii desfăşurate în temeiul convenţiei (Bourdov, citată anterior, pct. 30).
56. Curtea reaminteşte că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului, ca de exemplu executarea unei hotărâri după o întârziere considerabilă, nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage acestuia calitatea de „victimă” decât în cazul în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau în esenţă, iar apoi au reparat încălcarea convenţiei (Petrouchko împotriva Rusiei, nr. 36494/02, pct. 14-16, 24 februarie 2005, cu celelalte trimiteri). Reparaţia acordată astfel trebuie să fie corespunzătoare şi suficientă, altminteri partea afectată se va putea pretinde în continuare victimă în sensul art. 34 din convenţie [Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 181, CEDO 2006‑V şi Cocchiarella împotriva Italiei (MC), nr. 64886/01, pct. 72, CEDO 2006‑V].
57. Guvernul susţine că prin indexarea, în temeiul art. 208 din Codul de procedură civilă, a sumelor acordate iniţial reclamantului, instanţele interne l-au despăgubit pe acesta pentru întârzierea executării hotărârilor pronunţate în favoarea sa. Fără a contesta faptul că indemnizaţiile sale au fost indexate, reclamantul consideră totuşi că şi-a păstrat calitatea de victimă. Curtea trebuie să verifice aşadar dacă indexările în litigiu echivalează cu recunoaşterea încălcărilor convenţiei şi constituie o reparaţie corespunzătoare şi suficientă a acestora.
58. Cu privire la întrebarea dacă indexarea indemnizaţiilor echivalează cu recunoaşterea încălcării convenţiei, Curtea constată mai întâi că din hotărârile invocate de Guvern lipseşte recunoaşterea explicită a unei încălcări a convenţiei. Hotărârile respective au acordat anumite sume în baza unui element obiectiv, şi anume scurgerea unui interval de timp determinat între data de la care sumele iniţiale erau datorate şi data plăţii acestora. Astfel, trebuie verificat dacă actele respective au recunoscut în esenţă încălcările invocate. Totuşi, având în vedere concluzia sa de mai jos la întrebarea dacă reparaţia acordată a fost corespunzătoare şi suficientă, Curtea nu consideră necesar să se pronunţe asupra acestei chestiuni.
59. Referitor la acest ultim aspect, Curtea constată că art. 208 din Codul de procedură civilă nu permite instanţei decât să majoreze cuantumul indemnizaţiilor în funcţie de indicele oficial al preţurilor, astfel încât să compenseze o eventuală depreciere a monedei naţionale. Sumele acordate pe această bază reclamantului nu includ aşadar decât pierderile cauzate de inflaţie, însă nu repară celelalte prejudicii, material sau moral, suferite de acesta. Guvernul nu formulează niciun argument împotrivă. Curtea a examinat deja această chestiune în alte cauze împotriva Rusiei şi a constatat că reparaţia doar a pierderilor cauzate de inflaţie, oricât de accesibilă şi efectivă ar fi această măsură în drept şi în practică, nu echivalează cu reparaţia corespunzătoare şi suficientă impusă de convenţie (Moroko împotriva Rusiei, nr. 20937/07, pct. 27, 12 iunie 2008). Referitor la deciziile anterioare invocate de Guvern (supra, pct. 48), Curtea aminteşte că acestea au fost pronunţate în raport cu circumstanţele specifice fiecărei cauze în parte (Moroko, citată anterior, pct. 26) şi că nu pot fi interpretate ca stabilind vreun principiu general care ar contrazice constatarea de mai sus.
60. Curtea concluzionează astfel că reclamantul nu a obţinut o reparaţie corespunzătoare şi suficientă pentru încălcările constatate şi că acesta încă se poate pretinde victima unei încălcări, în sensul art. 34 din convenţie. Prin urmare, este necesar să se respingă excepţia ridicată de Guvern în acest sens.
61. Referitor la celelalte argumente formulate de părţi, Curtea constată că acestea ridică probleme grave, care necesită o examinare pe fond. De asemenea, Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea o declară admisibilă.
2. Cu privire la fond
62. Niciuna dintre părţi nu contestă faptul că cele cinci hotărâri în litigiu în prezenta cauză au fost executate integral, însă cu diverse întârzieri. Singura chestiune care trebuie soluţionată de Curte este aşadar aceea dacă întârzierile respective au implicat sau nu o încălcare a convenţiei.
63. Această chestiune divizează opiniile părţilor în legătură cu cel puţin trei dintre cele cinci hotărâri: Guvernul consideră că termenele de executare ale celor trei hotărâri au fost de 10 luni şi nu au implicat aşadar o încălcare a convenţiei, în vreme ce reclamantul consideră că termenele au fost mult mai lungi şi, prin urmare, nu au respectat convenţia.
64. Având în vedere divergenţele de opinie, Curtea consideră oportun să amintească şi să clarifice principiile fundamentale din jurisprudenţa sa, în baza cărora trebuie să soluţioneze problemele ridicate în prezenta cauză din perspectiva convenţiei.
a) Principii generale
65. Dreptul de a apela la o instanţă garantat de art. 6 ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi. Executarea unei hotărâri sau decizii, a oricărei instanţe, trebuie aşadar să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II).
66. Un termen de executare nerezonabil de lung al unei hotărârii obligatorii poate implica aşadar o încălcare a convenţiei (Bourdov, citată anterior). Caracterul rezonabil al unei astfel de întârzieri se apreciază ţinând seama în special de complexitatea procedurii executării, de comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi de cuantumul şi tipul sumei acordate de instanţă (Raïlian împotriva Rusiei, nr. 22000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).
67. Deşi Curtea ia în considerare, în mod corespunzător, termenele legale prevăzute de dreptul intern pentru procedurile de executare, nerespectarea acestor termene nu implică automat încălcarea convenţiei. O întârziere poate fi justificată în împrejurări speciale dar, în niciun caz, nu poate avea drept efect o atingere adusă însuşi fondului dreptului protejat prin art. 6 § 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 35). Astfel, într-o cauză recentă împotriva Rusiei, Curtea a hotărât că un termen general de 9 luni pentru executarea unei hotărâri de către administraţie nu este a priori nerezonabil în raport cu convenţia (Moroko, citată anterior, pct. 43). Aceste considerente nu exclud însă necesitatea examinării în lumina criteriilor menţionate anterior (supra, pct. 66) şi a altor circumstanţe relevante (Moroko, citată anterior, pct. 44-45).
68. O persoană în favoarea căreia s-a pronunţat o hotărâre împotriva statului nu trebuie în mod normal să iniţieze o procedură diferită pentru a obţine executarea silită a hotărârii (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, pct. 19, 27 mai 2004). O astfel de hotărâre trebuie notificată în mod corespunzător autorităţii în cauză a statului pârât, care în consecinţă este în măsură să facă toate demersurile necesare pentru a se conforma hotărârii sau pentru a o comunica altei autorităţi a statului, competente pentru chestiunile legate de executarea hotărârilor judecătoreşti. Este vorba despre un element deosebit de important într-o situaţie în care, ca urmare a complexităţii şi suprapunerii posibile a procedurilor de aplicare voluntară sau de executare silită, justiţiabilul poate în mod rezonabil să aibă îndoieli legate de autoritatea care este responsabilă în materie (Akachev împotriva Rusiei, nr. 30616/05, pct. 21, 12 iunie 2008).
69. O persoană faţă de care statul are o creanţă în temeiul unei hotărâri poate fi nevoită să efectueze anumite demersuri procedurale pentru a obţine recuperarea acesteia, fie în cadrul aplicării voluntare a hotărârii, fie în cadrul procedurii executării silite (Chvedov împotriva Rusiei, nr. 69306/01, pct. 29-37, 20 octombrie 2005). Nu este nerezonabil aşadar ca administraţia să ceară persoanelor în cauză documente suplimentare, de exemplu datele lor bancare, pentru a permite accelerarea executării unei hotărâri (Kosmidis şi Kosmidou împotriva Greciei, nr. 32141/04, pct. 24, 8 noiembrie 2007). Obligaţia de cooperare care le revine creditorilor nu trebuie să depăşească totuşi strictul necesar şi, în orice caz, nu exonerează administraţia de obligaţia pe care i-o impune convenţia – de a acţiona din iniţiativă proprie şi în termenele prevăzute, bazându-se pe informaţiile de care dispune, pentru a onora hotărârea pronunţată împotriva statului (Akachev, citată anterior, pct. 22). Prin urmare, Curtea consideră că autorităţile statului sunt cele cărora le revine în primul rând sarcina de a garanta executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva statului, începând cu data la care hotărârea devine obligatorie şi executorie.
70. Indiferent de complexitatea procedurilor de executare sau a sistemului bugetar, statul este în continuare obligat de convenţie să garanteze oricărei persoane dreptul la executarea, într-un termen rezonabil, a hotărârilor obligatorii şi executorii pronunţate în favoarea acesteia. De asemenea, o autoritate a statului nu poate pretexta lipsa de fonduri sau alte resurse (de exemplu locuinţe) ca să nu onoreze o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească (Bourdov, citată anterior, pct. 35, şi Koukalo împotriva Rusiei, nr. 63995/00, pct. 49, 3 noiembrie 2005). Statelor contractante le revine sarcina de a-şi organiza sistemul juridic astfel încât autorităţile competente să se poată achita de obligaţiile lor în materie [a se vedea, mutatis mutandis, Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei (MC), nr. 35382/97, pct. 24, CEDO 2000‑IV, şi Frydlender împotriva Franţei (MC), nr. 30979/96, pct. 45, CEDO 2000‑VII].
b) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
71. Curtea va examina, în baza principiilor sus-menţionate, termenele de executare ale celor cinci hotărâri judecătoreşti menţionate anterior.
i. Hotărârea din 17 aprilie 2003
72. Hotărârea pronunţată de tribunalul municipal la 17 aprilie 2003 a devenit obligatorie şi executorie la 9 iulie 2003, dată de la care autoritatea pârâtă ştia sau era prezumată a şti că trebuie să îi plătească reclamantului suma care i-a fost acordată. Situaţia că persoana în cauză a comunicat titlul executoriu abia o lună mai târziu nu schimbă cu nimic faptul că obligaţia autorităţii respective de a se conforma hotărârii şi-a început efectele la 9 iulie 2003. Într-adevăr, persoana în cauză nu trebuia în mod normal să declanşeze procedura executării, silite sau nu (supra, pct. 68). De la data menţionată, autoritatea pârâtă era obligată aşadar să ia, pe cont propriu sau în cooperare cu alte organe competente - federale şi/sau locale, toate măsurile necesare pentru a obţine fondurile necesare achitării datoriei statului. În acest sens, se pare că autoritatea pârâtă dispunea de toate elementele necesare, de exemplu adresa şi datele bancare ale reclamantului, pentru a proceda la plată în orice moment.
73. Prin urmare, termenul în care autorităţile au executat hotărârea se calculează de la data la care aceasta a devenit definitivă şi executorie – în cazul de faţă, 9 iulie 2003 – până la data plăţii indemnizaţiei acordate de instanţă – în cazul de faţă, 19 august 2005. Termenul de executare a hotărârii din 17 aprilie 2003 a fost aşadar de 2 ani şi o lună.
74. Un termen aşa de lung pentru plata unei sume acordate în instanţă este a priori incompatibil cu cerinţele convenţiei prezentate mai sus, iar Curtea nu constată nicio împrejurare care să îl justifice.
75. Trebuie observat în special că, întrucât hotărârea respectivă prevedea numai plata unei sume de bani, executarea acesteia nu ridica probleme deosebite, iar reclamantul nu a împiedicat acest lucru. Dat fiind că a aşteptat în zadar mai mult de 9 luni ca statul pârât să aplice voluntar hotărârea, reclamantului nu i se poate imputa nici faptul că a sesizat executorii judecătoreşti şi Trezoreria Publică Federală pentru a obţine câştig de cauză. Din contră, Curtea observă că diverse autorităţi au păstrat titlul executoriu pe parcursul unor perioade lungi fără să acţioneze: autoritatea pârâtă timp de 9 luni, serviciul executorilor timp de 4 luni, iar Trezoreria Publică Federală timp de 11 luni. Curtea nu găseşte niciun motiv care să poată justifica inactivitatea acestora. Complexitatea sistemului bugetar pe mai multe niveluri, invocată de Guvern, nu poate justifica nici lipsa de coordonare corespunzătoare între autorităţi, nici inacţiunea de care au dat dovadă în perioadele menţionate anterior.
76. Elementele de mai sus sunt suficiente pentru a conduce Curtea la concluzia că statul nu a executat hotărârea din 17 aprilie 2003 într-un termen rezonabil.
ii. Hotărârea din 4 decembrie 2003
77. Hotărârea din 4 decembrie 2003 a rămas definitivă la 15 decembrie 2003 şi a fost executată la 18 octombrie 2006. Autorităţile au avut nevoie aşadar de 2 ani şi 10 luni pentru onorarea ei. Este adevărat că, aşa cum a menţionat Guvernul, tribunalul municipal a făcut două rectificări la hotărârea sa. Prima a fost efectuată la 14 noiembrie 2005 în urma unei cereri, formulate de autoritatea pârâtă, pentru a reduce suma acordată iniţial cu 155 RUB, adică 4 EUR. Astfel, necesitatea efectuării acestei rectificări nu poate justifica decât o parte foarte mică din întârzierea totală. Guvernul nu a oferit nicio explicaţie pentru întârzierea de aproape 2 ani scursă între 15 decembrie 2003 şi 14 noiembrie 2005. De asemenea, Curţii nu i se menţionează vreo măsură pe care autoritatea pârâtă ar fi luat-o pentru executarea hotărârii în această perioadă. Presupunând că autoritatea respectivă ar fi acţionat cu mai multă diligenţă într-un stadiu ulterior, o durată atât de mare este suficientă pentru a conduce Curtea la constatarea încălcării dreptului la executarea hotărârii într-un termen rezonabil pe care îl avea reclamantul.
iii. Hotărârea din 24 martie 2006
78. Părţile nu contestă faptul că, rămasă definitivă la 22 mai 2006, hotărârea din 24 martie 2006 a fost executată parţial la 2 noiembrie 2006 şi a fost onorată integral abia la 17 august 2007.
79. Deşi ia act de faptul că autorităţile au plătit cea mai mare parte din suma acordată prin hotărârea menţionată cu oarecare diligenţă, Curtea consideră că art. 6 obligă la executarea integrală a hotărârilor obligatorii şi executorii. Astfel va aprecia Curtea caracterul rezonabil sau nu al perioadei – 1 an şi 3 luni – necesar autorităţilor pentru a asigura executarea integrală a hotărârii din 24 martie 2006.
80. Astfel cum reiese în special din observaţiile Guvernului şi scrisoarea procurorului adjunct din Chakhty din data de 29 aprilie 2007, prezentată de reclamant, lipsa la nivel federal a unor dispoziţii legale sau proceduri corespunzătoare este factorul care a împiedicat executarea integrală şi de îndată a hotărârii în cauză. De altfel, majorările dispuse de tribunalul municipal nu i-au fost acordate reclamantului decât după adoptarea, de către Ministerul Finanţelor, a unei proceduri speciale în materie (supra, pct. 19).
81. Însă Curtea nu a găsit în observaţiile Guvernului nimic care să justifice faptul că Ministerul Finanţelor a avut nevoie de peste un an pentru punerea în aplicare a noii proceduri. Curtea nu poate pune această întârziere pe seama dificultăţilor obiective menţionate de Guvern: situaţia se afla exclusiv sub controlul acestuia. În orice caz, lipsa la nivel federal a unei legislaţii sau proceduri generale nu poate justifica, în sine, o întârziere a executării atât de mare pentru o hotărâre obligatorie şi executorie. Pentru Curte, dreptul de a apela la o instanţă nu ar fi efectiv dacă executarea unei hotărâri de acest fel într-un caz dat ar depinde de adoptarea de către administraţie a unor proceduri sau reglementări similare în domeniul respectiv.
82. În cele din urmă, referitor la natura despăgubirii acordate de instanţă, Guvernul susţine că indemnizaţiile în litigiu nu erau singura sursă de venit a reclamantului şi că nu aveau aşadar o importanţă crucială. Curtea nu poate reţine acest argument. Cel puţin unele dintre aceste indemnizaţii reprezentau sume importante care i-au fost acordate cu titlu de reparaţie pentru vătămarea sănătăţii reclamantului la locul catastrofei centralei nucleare de la Cernobîl, în urma căreia a rămas cu un handicap pe viaţă. Sumele respective nu pot fi considerate neglijabile sau nesemnificative.
83. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că neexecutarea de către autorităţi, timp de aproape 1 an şi 3 luni, a hotărârii pronunţate la 24 martie 2006 în totalitatea ei a constituit, de asemenea, o încălcare a dreptului reclamantului de a apela la o instanţă.
iv. Hotărârile pronunţate la 22 mai şi 21 august 2007
84. Curtea constată că hotărârile pronunţate de tribunalul municipal la 22 mai şi 21 august 2007 au rămas definitive la 4 iunie şi 3 septembrie 2007 şi au fost executate de către autorităţi la 5 şi 3 decembrie 2007. Autorităţile au avut aşadar nevoie de 6 luni şi, respectiv, 3 luni pentru a le executa.
85. Reclamantul susţine că s-a confruntat cu anumite dificultăţi la obţinerea executării primei hotărâri, care ar fi fost soluţionate rapid după ce cererea sa a fost comunicată Guvernului de către Curte. În orice caz, Curtea consideră că întârzierea executării celor două hotărâri – 6 luni şi, respectiv, 3 luni – nu sunt nerezonabile în sine. De asemenea, Curtea nu constată nicio împrejurare de natură să o conducă la concluzia că întârzierile respective au adus atingere chiar esenţei dreptului reclamantului de a apela la o instanţă.
v. Concluzii
86. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că prin întârzierea executării hotărârilor pronunţate de tribunalul municipal la 17 aprilie 2003, 4 decembrie 2003 şi 24 martie 2006, autorităţile au încălcat dreptul reclamantului de a apela la o instanţă. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 din convenţie în această privinţă.
87. Întrucât hotărârile în litigiu au dat naştere pentru reclamant unei creanţe care trebuie considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Vasilopoulou împotriva Greciei, nr. 47541/99, pct. 22, 21 martie 2002), persistenţa administraţiei în a nu se conforma acestora au adus totodată o atingere dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale (Bourdov, citată anterior, pct. 41). În consecinţă, a fost încălcat totodată art. 1 din Protocolul nr. 1 în acest sens.
88. Ţinând seama de cele stabilite la pct. 84 şi 85 de mai sus, Curtea constată că nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte executarea hotărârilor pronunţate la 22 mai şi 21 august 2007.
II. Cu privire la existenţa unor recursuri interne efective în sensul art. 13 din Convenţie
89. Reclamantul nu invocă lipsa unor recursuri interne efective în legătură cu capetele sale de cerere întemeiate pe întârzierea prelungită a executării de către administraţie a hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate în favoarea sa. Cu toate acestea, Curtea constată că, în cauzele intentate Rusiei pentru neexecutarea sau executarea tardivă a hotărârilor interne în privinţa cărora a fost sesizată, lipsa efectivităţii recursurilor interne este invocată tot mai des. Astfel, Curtea a hotărât în prezenta speţă să examineze din oficiu această chestiune din perspectiva art. 13 şi a solicitat părţilor să prezinte observaţii pe această temă. Art. 13 este redactat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
A. Argumentele părţilor
90. Reclamantul nu formulează argumente clare cu privire la existenţa unor recursuri interne sau la efectivitatea acestora. În observaţiile sale anterioare, acesta preciza că şi-a prezentat doleanţele, în zadar, mai multor autorităţi, ca de exemplu Ministerul Finanţelor, Trezoreria Publică Federală, Parchetul şi serviciul de executori.
91. Guvernul susţine că, pentru remedierea problemei neexecutării, reclamantul avea la dispoziţie mai multe recursuri interne efective, dar nu le-a folosit. În primul rând, Constituţia garantează fiecărei persoane protecţie din partea instanţelor şi dreptul de a contesta în faţa instanţei acţiunea sau inacţiunea administraţiei. Legea nr. 4866-1 din 27 aprilie 1993 şi capitolul 25 din Codul de procedură civilă ar prevedeau posibilitatea de a obţine condamnarea unei asemenea acţiuni sau inacţiuni în faţa instanţelor, ceea ce ar permite, în temeiul art. 315 din Codul penal, ca responsabilii pentru întârzierea executării să fie daţi în judecată pentru despăgubiri şi să fie urmăriţi penal. Guvernul prezintă un exemplu din jurisprudenţă: prin decizia din 13 iulie 2007, Tribunalul Districtului Léninski din Tcherboksari (Republica Ciuvașia) a declarat ilegală inacţiunea Trezoreriei Publice Regionale şi a dispus plata unei indemnizaţii în termen de o zi lucrătoare.
92. În al doilea rând, capitolul 59 din Codul civil ar admite cereri pentru repararea prejudiciului, material sau moral, cauzat de întârzierea executării. Procedura s-a dovedit efectivă în practică. Sunt invocate sau citate patru exemple din jurisprudenţă în care s-au acordat indemnizaţii pe această bază: decizia pronunţată la 23 octombrie 2006 în cauza Khakimovy de Tribunalul Districtului Novo-Savinovski din Kazan (Republica Tatarstan), deciziile pronunţate la date nespecificate în cauza Akouguinova şi alţii de Tribunalul municipal Elista (Republica Calmîchia), decizia pronunţată la 3 august 2004 în cauza Boutko de Tribunalul Districtului Kirovski din Astrakhan şi decizia pronunţată la 28 martie 2008 în cauza Choubine de Tribunalul municipal Beloretsk (Republica Başkiria).
93. În al treilea rând, prejudiciul material este reparabil în temeiul art. 208 din Codul de procedură civilă şi al art. 395 din Codul civil. Art. 208 permite indexarea indemnizaţiilor acordate de instanţă şi nu s-a stabilit nicio eroare la aplicarea acestuia. Guvernul prezintă câteva exemple în care articolul menţionat a fost invocat cu succes. Art. 395, la rândul său, permite să se solicite plata unor dobânzi moratorii şi a altor sume compensatorii pentru orice prejudiciu material suplimentar cauzat de întârzierea executării. Guvernul citează în acest sens două decizii pe care le-a pronunţat Curtea Supremă în perioada 2002–2006 şi în care articolul respectiv ar fi fost aplicat în cazuri de neexecutare.
94. În cele din urmă, Curtea Supremă a redactat un proiect de lege constituţională pentru instituirea unui recurs intern împotriva duratelor excesive ale procedurilor judiciare şi a întârzierilor la executarea hotărârilor judecătoreşti, proiect pe care Guvernul ar urma să îl examineze în curând.
95. În concluzie, dreptul rus ar oferi un set de recursuri diferite, care ar trebui luat în considerare în ansamblu. Instituite prin texte clare, aceste recursuri ar fi folosite efectiv în practică şi ar îndeplini astfel cerinţele art. 13.
B. Motivarea Curţii
1. Principii generale
96. Curtea aminteşte că art. 13 formulează explicit obligaţia statelor, consacrată la art. 1 din convenţie, de a apăra drepturile omului în primul rând în cadrul propriei ordini juridice. Prin urmare, această dispoziţie impune ca statul să instituie un recurs intern care permite examinarea conţinutului unei „plângeri credibile” întemeiate pe convenţie şi existenţa unei reparaţii corespunzătoare [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 152-157, CEDO 2000‑XI].
97. Întinderea obligaţiilor care decurg din art. 13 pentru statele contractante variază în funcţie de natura plângerii reclamantului: „efectivitatea” unui „recurs” în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant. Un astfel de recurs trebuie totuşi să fie „efectiv”, în practică dar şi în drept, adică să fie în măsură să împiedice apariţia sau continuarea unei încălcări sau să ofere o reparaţie corespunzătoare pentru orice încălcare deja produsă. De asemenea, toate recursurile oferite de dreptul intern pot răspunde cerinţelor de la art. 13, chiar dacă niciunul dintre acestea nu corespunde în întregime acestor cerinţe [Kudła, citată anterior, pct. 157-158, şi Wasserman împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 21071/05, pct. 45, 10 aprilie 2008].
98. În ceea ce priveşte în special cauzele având ca obiect durata procedurii, un recurs pentru accelerarea procedurii în vederea evitării unei durate excesive constituie soluţia cea mai eficientă [Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), citată anterior, pct. 183]. Totodată, orice mijloc care permite, la nivel naţional, prevenirea unei încălcări garantând executarea hotărârilor judecătoreşti în termenul corespunzător este în principiu foarte util. Totuşi, o persoană în favoarea căreia s-a pronunţat o hotărâre împotriva statului nu trebuie în mod normal să apeleze la o astfel de procedură (a se vedea, mutatis mutandis, Metaxas, citată anterior, pct. 19): executarea deciziei revine în primul rând instanţelor statului, care trebuie să facă uz de toate căile deschise în dreptul naţional pentru accelerarea executării şi astfel să împiedice încălcarea convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Metaxas, citată anterior, pct. 21–22).
99. De asemenea, statele pot opta să instituie doar o acţiune în despăgubiri, fără ca aceasta să poată fi considerată lipsită de efectivitate. Din moment ce se instituie un astfel de sistem în ordinea juridică internă, Curtea trebuie să lase statului o amplă marjă de apreciere pentru organizarea recursului în concordanţă cu propriul sistem juridic, cu tradiţiile acestuia şi cu nivelul de trai din ţară. Curtea este totuşi nevoită să verifice dacă modul în care dreptul intern este interpretat şi aplicat produce efecte conforme principiilor convenţiei aşa cum au fost interpretate în jurisprudenţa sa (Scordino, citată anterior, pct. 187-191). Aceasta a stabilit anumite criterii fundamentale pentru a putea verifica efectivitatea acţiunilor în despăgubiri în materie de durată excesivă a procedurilor judiciare. Aceste criterii, valabile şi în cazurile de neexecutare [Wasserman (nr. 2), citată anterior, pct. 49 şi 51], sunt următoarele:
– acţiunea în despăgubire trebuie soluţionată într-un termen rezonabil (Scordino, citată anterior, pct. 194);
– despăgubirea trebuie acordată cu promptitudine, în principiu în termen de cel mult 6 luni de la data la care a devenit executorie decizia de acordare a sumei (ibid., pct. 198);
– normele procedurale privind acţiunea în despăgubire trebuie să fie în conformitate cu principiile echităţii, astfel cum sunt garantate prin art. 6 din convenţie (ibid., pct. 200);
– normele în materie de cheltuieli de judecată nu trebuie să constituie o sarcina excesivă pentru reclamanţii a căror acţiune este întemeiată (ibid., pct. 201);
– cuantumul despăgubirilor nu trebuie să fie insuficient în raport cu sumele acordate de Curte în cauze similare (ibid., pct. 202-206 şi 213).
100. Referitor la acest ultim criteriu, Curtea a precizat că instanţa naţională este în mod vădit cel mai bine situată pentru a se pronunţa asupra existenţei şi amplorii prejudiciului material pretins. Totuşi, acest lucru nu este valabil în cazul prejudiciului moral. Există o prezumţie solidă, deşi contestabilă, conform căreia durata excesivă a unei proceduri cauzează un prejudiciu moral [Scordino, citată anterior, pct. 203-204 şi Wasserman (nr. 2), citată anterior, pct. 50]. Curtea consideră că această prezumţie este deosebit de solidă în cazul unei întârzieri excesive la executarea de către stat a unei hotărâri pronunţate împotriva lui, având în vedere sentimentul de neputinţă pe care îl generează inevitabil nerespectarea de către acesta a obligaţiei lui de a-şi onora datoriile şi faptul că reclamantul a fost deja constrâns să sesizeze instanţa pentru a obţine câştig de cauză.
2. Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
a) Căile de atac preventive
101. Curtea aminteşte că a constatat deja în diverse cauze că în dreptul rus nu există nicio cale de atac preventivă care să permită accelerarea executării unei hotărâri pronunţate împotriva unei autorităţi a statului (Lositski împotriva Rusiei, nr. 24395/02, pct. 29-31, 14 decembrie 2006, precum şi Issakov împotriva Rusiei, nr. 20745/04, pct. 21-22, 19 iunie 2008). Curtea a indicat în special că executorii nu au competenţa de a obliga statul să plătească o sumă pe care instanţa îl obligă să o plătească.
102. Prezenta cauză demonstrează că, în acest caz, executorii judecătoreşti nu puteau avea nici cea mică influenţă asupra executării hotărârilor pronunţate în favoarea reclamantului, şi, cu atât mai puţin, nu puteau să îi ofere o reparaţie. În aprilie şi iunie 2004, aceştia au declanşat procedurile pentru executarea silită a hotărârilor din 14 aprilie şi 4 decembrie 2003. În iulie 2004, procedurile au fost încheiate fără cel mai mic rezultat. Prin scrisoarea din 12 iulie 2004, direcţia din cadrul Ministerului Justiţiei pentru regiunea Rostov l-a informat pe reclamant că executorii nu aveau competenţa de a popri fonduri din contul bancar principal (лицевой счет) al autorităţii debitoare, iar contul curent (расчетный счет) al acesteia, care putea fi poprit, era lipsit de fonduri.
103. În plus, Guvernul susţine că o altă cale de atc, cea prevăzută de capitolul 25 din Codul de procedură civilă, ar putea avea un efect preventiv. Curtea a examinat deja efectivitatea acestei căi de atac şi a ajuns la concluzia că atacarea în justiţie a inacţiunii autorităţii debitoare nu poate conduce decât la o decizie declarativă care reaminteşte ceea ce, oricum, reiese în mod evident din hotărârea iniţială, şi anume că statul trebuie să îşi onoreze datoria (Moroko, citată anterior, pct. 25). Referitor la capacitatea instanţelor de a oferi o reparaţie prin intermediul art. 258 din Codul de procedură civilă, o nouă hotărâre pronunţată în baza acesteia nu ar apropia justiţiabilul de rezultatul dorit de acesta, şi anume plata concretă a sumei pe care i-a acordat-o instanţa [Jasiūnienė împotriva Lituaniei (dec.), nr. 41510/98, 24 octombrie 2000, şi Plotnikovy împotriva Rusiei, nr. 43883/02, pct. 16, 24 februarie 2005]. Este grăitor faptul că, în singurul exemplu de aplicare a acestei dispoziţii pe care îl prezintă Curţii (supra, pct. 91), Guvernul nu precizează dacă autoritatea pârâtă s-a conformat într-adevăr hotărârii instanţei naţionale care o obliga la plata unei indemnizaţii în termen de o zi lucrătoare. Prin urmare, Curtea consideră că respectiva cale de atac nu permite prevenirea efectivă a unei încălcări ce presupune neexecutarea unei hotărâri pronunţate împotriva statului.
104. Referitor la art. 315 din Codul penal, invocat de Guvern, şi la setul amplu de sancţiuni prevăzute de această dispoziţie, Curtea nu exclude faptul că o acţiune represivă de această natură poate contribui la modificarea atitudinii persoanelor care, în mod inacceptabil, întârzie executarea hotărârilor. Cu toate acestea, nimic nu îi demonstrează Curţii că acest mijloc este efectiv în practică. Într-adevăr, în pofida numeroaselor doleanţe adresate de reclamant autorităţilor competente, inclusiv Parchetul (supra, pct. 91), nu s-a făcut uz de această dispoziţie. În aceste condiţii, Curtea nu o poate considera ca având, în teorie sau în practică, efectivitatea cerută de art. 13 din convenţie.
b) Căi de atac compensatorii
i. Prejudiciu material
105. De asemenea, Curtea a examinat deja de mai multe ori efectivitatea anumitor căi de atac compensatorii invocate de Guvern.
106. În ceea ce priveşte problema reparării prejudiciului material cauzat de întârzierea executării, Guvernul a menţionat posibilităţile oferite de art. 395 din Codul civil şi de art. 208 din Codul de procedură civilă. Referitor la art. 395, Curţii i-au fost prezentate puţine elemente care să demonstreze eficacitatea căii legale la care îi dă dreptul această dispoziţie. Cele două hotărâri citate de Guvern sunt departe de a demonstra existenţa, în acest sens, a unei jurisprudenţe generalizate şi constante. Din contră, în una dintre cele două cauze, instanţele de grad inferior au respins de trei ori cererea unei despăgubiri introdusă în temeiul art. 395 motivând că creditorul nu demonstrase că organismul debitor folosise suma neplătită în scop propriu, condiţie necesară pentru angajarea răspunderii acestuia în temeiul acestei dispoziţii. În această privinţă, Curtea aminteşte că a stabilit că o cale de atac în constatarea culpei debitorului este nerealistă în cazurile de neexecutare a hotărârilor pronunţate împotriva statului (Moroko, citată anterior, pct. 29 şi infra, pct. 111-113).
107. Nu acelaşi lucru se întâmplă pentru calea de atac la care dă dreptul art. 208 din Codul de procedură civilă, care face posibilă indexarea indemnizaţiilor obţinute pe cale judiciară. Curtea constată că justiţiabilii aflaţi într-o situaţie similară cu cea a reclamantului sunt adeseori despăgubiţi în temeiul acestei dispoziţii pentru pierderile cauzate de inflaţie. Este foarte important de remarcat faptul că, aşa cum subliniază Guvernul şi cum demonstrează exemplele concrete, indemnizaţia se calculează şi se acordă în cadrul unei proceduri simple, în cursul căreia reclamantul nu este obligat să demonstreze nici cea mai mică culpă sau acţiune ilicită a administraţiei. În plus, Curtea observă că această indemnizaţie se calculează în baza unui index oficial şi obiectiv al preţurilor de consum care, în practică, ţine seama de deprecierea monedei naţionale (a se vedea, comparativ, Akkuş împotriva Turciei, 9 iulie 1997, pct. 30-31, Culegere 1997‑IV, precum şi Aka împotriva Turciei, 23 septembrie 1998, pct. 48-51, Culegere 1998‑VI). Această cale de atac este aşadar în măsură să repare în mod corespunzător pierderile cauzate de inflaţie. Faptul că reclamantul a primit indemnizaţii pe această bază de mai multe ori pare să confirme totodată că instanţele pot aplica această dispoziţie în cauzele având ca obiect neexecutarea hotărârilor.
108. Prin urmare, plata indemnizaţiilor acordate în cazul de faţă a fost întârziată, reducând astfel în mod serios efectivitatea practică a căii de atac respective. Curtea poate admite faptul că administraţia are nevoie de un termen de plată. Însă reaminteşte că acest termen nu ar trebui în general să depăşească 6 luni de la data la care decizia privind indemnizaţia a devenit executorie (Scordino, citată anterior, pct. 198). Având în vedere setul de elemente de care dispune, Curtea nu este convinsă că această cerinţă de celeritate este respectată întotdeauna în ceea ce priveşte plata indemnizaţiilor acordate de instanţele interne în temeiul art. 208 din Codul de procedură civilă. Totuşi, presupunând că ar avea această convingere, respectiva cale de atac nu oferă, în sine, o reparaţie suficientă deoarece nu permite decât reparaţia prejudiciilor cauzate de deprecierea monedei (supra, pct. 59).
ii. Prejudiciu moral
109. În continuare, Curtea trebuie să examineze în ce măsură capitolul 59 din Codul civil, invocat de Guvern, constituie o cale de recurs efectivă care permite repararea prejudiciului moral cauzat de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti. Curtea aminteşte că a examinat deja, în alte cauze recente, efectivitatea acestei căi de recurs, atât din perspectiva art. 35 § 1, cât şi a art. 13 din convenţie.
110. Curtea a hotărât că, deşi nu este complet exclus ca aceasta să permită o asemenea reparaţie, totuşi această cale de recurs nu oferă perspective rezonabile de succes, mai ales din cauza faptului că necesită demonstrarea culpei administraţiei (Moroko, citată anterior, pct. 28-29). Guvernul nu contestă în speţă că, spre deosebire de indexarea prevăzută la art. 208 din Codul de procedură civilă (supra, pct. 107), indemnizaţia prevăzută de capitolul 59 este subordonată acestei condiţii.
111. În această privinţă, Curtea aminteşte prezumţia foarte solidă, deşi contestabilă, că o întârziere excesivă a executării unei hotărâri obligatorii şi executorii cauzează un prejudiciu moral (supra, pct. 100). Faptul că reparaţia prejudiciului moral în cauzele având ca obiect neexecutarea hotărârilor este condiţionată de demonstrarea culpei autorităţii pârâte este greu de conciliat cu această prezumţie. Astfel, întârzierile la executarea hotărârilor constatate de Curte nu sunt în mod necesar urmarea unor nereguli comise de administraţie, ci pot fi imputate unor deficienţe ale sistemului la nivel naţional şi/sau local, mai ales exceselor de complexitate şi formalitate care pot afecta procedurile bugetare şi financiare şi să întârzie considerabil transferurile de fonduri între autorităţile responsabile, apoi plata acestora către beneficiarii finali.
112. Curtea constată că Codul civil prevede doar în foarte puţine cazuri, în special cele menţionate la art. 1070 § 1 şi art. 1100, repararea prejudiciului moral în absenţa vinovăţiei autorului acestuia. Nici durata excesivă a unei proceduri şi nici întârzierea executării unei hotărâri judecătoreşti nu se numără printre aceste cazuri. În plus, Codul civil condiţionează repararea unui prejudiciu cauzat în cadrul administrării justiţiei de stabilirea culpei magistratului printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare (art. 1070 § 2).
113. În această situaţie, Curtea Constituţională a hotărât în 2001 că dreptul constituţional de a fi despăgubit de către stat pentru prejudiciile cauzate de o acţiune a justiţiei, inclusiv în caz de durată excesivă a unei proceduri, nu este condiţionat de culpa personală a judecătorului. Având ca temei în special art. 6 din convenţie, Curtea a considerat că era necesar ca Parlamentul să dea o lege pentru a stabili condiţiile şi procedura de acordare a acestui tip de despăgubire. Curtea constată că încă nu a fost adoptată nicio lege în acest sens.
114. Cu toate acestea, Guvernul susţine, citând patru exemple din jurisprudenţa rusă în sprijinul său, că în practica instanţelor capitolul 59 a fost aplicat cu succes. Curtea observă că acesta a citat aceleaşi exemple în alte cauze similare şi confirmă ceea ce a declarat la data soluţionării acestora, şi anume că hotărârile în litigiu păreau a fi cazuri excepţionale şi izolate mai degrabă decât proba unei jurisprudenţe consacrate şi constante. Aceste exemple nu pot face Curtea să revină asupra concluziei sale anterioare, conform căreia calea de atac respectivă nu este efectivă nici în teorie, nici în practică.
115. Pe de altă parte, Curtea observă că, chiar şi în cazurile excepţionale în care a fost aplicat capitolul 59, suma acordată pentru prejudiciul moral era uneori excesiv de mică în raport cu sumele pe care le-a acordat în cauze similare având ca obiect neexecutarea. Astfel, în cauza Boutko, citată de Guvern, reclamantul a primit 2 000 RUB, însemnând 55 EUR, pentru prejudiciul moral (decizia din 3 august 2004). Aceeaşi sumă a fost acordată cu acest titlu lui V. Mukhlynova în cauza Akouginova şi alţii, invocată de asemenea de Guvern (decizia din 22 ianuarie 2006). Curtea aminteşte mai ales că a constatat deja în alte două cauze că sumele acordate reclamanţilor cu titlu de prejudiciu moral cauzat de întârzierea excesivă a executării hotărârilor sunt în mod vădit insuficiente în raport cu jurisprudenţa sa [Wasserman (nr. 2), citată anterior, pct. 56, şi Gaïvoronski împotriva Rusiei, nr. 13519/02, pct. 39, 25 martie 2008]. Mai mult, în primul caz, despăgubirea a fost acordată în cadrul unei proceduri excesiv de îndelungate, iar în al doilea caz – a fost acordată cu o întârziere considerabilă.
116. Ţinând seama de neregulile astfel constatate, Curtea consideră că, nici la nivel teoretic şi nici la nivel practic, capitolul 59 din Codul civil nu poate fi considerat un recurs efectiv în sensul art. 13 din convenţie.
c) Concluzie
117. Curtea constată, din cele de mai sus, concluzia că în dreptul rus nu exista niciun recurs efectiv – nici preventiv, nici compensatoriu – în măsură să ofere o reparaţie corespunzătoare şi suficientă pentru încălcările convenţiei determinate de prelungita neexecutare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva statului sau a organismelor acestuia. Prin urmare, a fost încălcat art. 13 din convenţie în această privinţă.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din convenţie
118. De asemenea, reclamantul invocă încălcarea art. 14 din Convenţie. Acesta impută administraţiei că nu a aplicat Legea din 1998 (nr. 125-Ф3) privind asigurările sociale obligatorii personalului de curăţenie de la locul catastrofei de la Cernobîl la fel ca şi celorlalte grupe profesionale. În special, acesta se plânge de faptul că nu a încasat dobânzile moratorii prevăzute de lege. La rândul său, Guvernul consideră că această chestiune ţine de aplicarea dreptului intern şi este de competenţa exclusivă a instanţelor naţionale.
119. Curtea constată că tribunalul municipal a admis, în hotărârea din 4 decembrie 2003, cererea formulată de reclamant în temeiul legii menţionate anterior (supra, pct. 14). Aceasta observă că, în orice caz, în temeiul art. 35 § 1 din convenţie, capătul de cerere întemeiat pe discriminare ar fi trebuit formulat mai întâi în faţa instanţelor naţionale. Aceasta consideră că reclamantul nu a demonstrat epuizarea căilor de atac interne în această privinţă şi că nu şi-a justificat acuzaţiile în faţa Curţii. Prin urmare, neconstatând nicio aparentă încălcare a art. 14, Curtea respinge capătul de cerere întemeiat pe această dispoziţie.
IV. Cu privire la pretinsa insuficienţă a sumei acordate cu titlu de reparaţie echitabilă datorată în temeiul hotărârii pronunţate de Curte la 7 mai 2002
120. De asemenea, reclamantul afirmă că autorităţile nu i-au plătit integral suma pe care Curtea i-a acordat-o cu titlu de reparaţie echitabilă prin hotărârea din 7 mai 2002. După calculele sale, suma respectivă (3 000 EUR) echivala, la data plăţii, cu 94 981,50 RUB. Însă el a primit doar 92 724,60 RUB. Acesta solicită aşadar plata restului sumei, de 2 256,90 RUB.
121. Curtea aminteşte că art. 46 § 2 din convenţie însărcinează Comitetul de Miniştri cu supravegherea executării hotărârilor Curţii (supra, pct. 10 şi 11). Aceasta nu are aşadar competenţă să examineze acest capăt de cerere, care ar fi trebuit să fie sesizat Comitetului de Miniştri [Haase şi alţii împotriva Germaniei (dec.), nr. 34499/04, 7 februarie 2008].
V. Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
122. Pentru început, Curtea subliniază că neexecutarea sau executarea tardivă a hotărârilor judecătoreşti interne constituie, în Rusia, o problemă cronică ce a condus la numeroase constatări de încălcare a convenţiei de către autorităţile din Strasbourg. Prima, efectuată în 2002 în cauza Bourdov, a fost urmată de peste alte 200. Astfel, Curtea consideră oportună examinarea, în raport cu art. 46 din convenţie, a celei de-a doua cauze pe care reclamantul i-a sesizat-o. Art. 46 este redactat după cum urmează:
Art. 46
Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor
„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii se transmite Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea acesteia.”
A. Argumentele părţilor
123. Reclamantul susţine că, aşa cum o demonstrează neexecutarea, în mod repetat, a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea sa, incapacitatea cronică a autorităţilor ruse de a onora hotărârile interne pronunţate împotriva acestora constituie o problemă sistemică.
124. Guvernul nu vede nicio problemă de acest tip, fie că este vorba despre executarea hotărârilor sau de existenţa unor căi de atac interne. În hotărârea din 14 iulie 2005, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţională existenţa unei proceduri speciale pentru executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva statului. Alte acte normative speciale prevăd plata unor despăgubiri pentru victimele de la Cernobîl. În 2007, s-au alocat credite bugetare suplimentare de o valoare considerabilă pentru plata restanţelor la datoriile stabilite prin hotărâri judecătoreşti interne pronunţate împotriva statului, iar bugetul pe 2008 a ţinut seama de necesitatea reală a acestor credite. În concluzie, ar exista mecanisme bine definite care să permită executarea acestui tip de hotărâri, mai ales în favoarea victimelor de la Cernobîl. Complexitatea acestor mecanisme este imputabilă structurii pe mai multe niveluri a sistemului bugetar şi necesităţii coordonării acţiunilor autorităţilor federale şi locale. Iar Guvernul trebuie să prezinte informaţii statistice, comunicate de ministerele federale şi executorii judecătoreşti, cu privire la executarea hotărârilor.
B. Motivarea Curţii
1. Principii generale
125. Curtea aminteşte că, interpretat în lumina art. 1 din convenţie, art. 46 impune statului pârât obligaţia legală de a pune în aplicare, sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau individuale care se impun pentru apărarea dreptului reclamantului a cărui încălcare a fost constatată de Curte. Măsuri de acest tip trebuie luate şi în privinţa altor persoane aflate în aceeaşi situaţie cu a reclamantului, statul fiind preconizat să pună capăt problemelor aflate la originea constatărilor făcute de Curte [Scozzari şi Giunta împotriva Italiei (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 249, CEDO 2000‑VIII; Christine Goodwin împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 120, CEDO 2002‑VI; Lukenda împotriva Sloveniei, nr. 23032/02, pct. 94, CEDO 2005‑X, precum şi S. şi Marper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 30562/04 şi 30566/04, pct. 134, CEDO 2008-.../ 4 decembrie 2008]. În cadrul executării hotărârilor Curţii, Comitetul de Miniştri subliniază mereu această obligaţie [a se vedea, printre altele, rezoluţiile interimare DH(97)336 în cauzele privind durata procedurii în Italia, DH(99)434 în cauzele privind acţiunile forţelor de securitate în Turcia, ResDH(2001)65 în cauza Scozzari şi Giunta, precum şi ResDH(2006)1 în cauzele Ryabykh şi Volkova].
126. Pentru a facilita executarea efectivă a hotărârilor sale conform principiului de mai sus, Curtea poate adopta procedura hotărârii-pilot pentru a-i permite să scoată în evidenţă, în hotărârea sa, existenţa unor probleme structurale aflate la originea încălcărilor şi să precizeze măsurile sau acţiunile speciale pe care statul pârât va trebui să le ia pentru remedierea lor [Broniowski împotriva Poloniei (MC), citată anterior, pct. 189-194 şi dispozitivul acesteia, precum şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), citată anterior, pct. 231-239 şi dispozitivul acesteia, CEDO 2006‑VIII]. Atunci când adoptă un astfel de demers, Curtea ţine totuşi seama în mod corespunzător de atribuţiile corespunzătoare organelor convenţiei: în temeiul art. 46 § 2 din convenţie, Comitetul de Miniştri este cel căruia îi revine sarcina de a evalua punerea în aplicare a măsurilor individuale sau generale luate pentru executarea hotărârii Curţii [a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei (rezolvare pe cale amiabilă) (MC), nr. 31443/96, pct. 42, CEDO 2005‑IX, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (rezolvare pe cale amiabilă) (MC), nr. 35014/97, pct. ..., 28 aprilie 2008].
127. Un alt obiectiv important urmărit de procedura hotărârii-pilot este de a determina statul pârât să găsească, la nivel naţional, o soluţie la numeroasele cauze individuale cauzate de aceeaşi problemă structurală, dând astfel efect principiului subsidiarităţii care stă la baza sistemului convenţiei. Astfel, Curtea nu se achită incontestabil în mod optim de sarcina sa, care este, conform art. 19 din convenţie, aceea de „a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părţi contractante [...] convenţie şi din protocoalele sale”, reiterând aceleaşi concluzii într-un număr mare de cazuri [a se vedea, mutatis mutandis, E.G. împotriva Poloniei (dec.), nr. 50425/99, pct. 27, CEDO 2008‑... (extrase)]. Obiectul acestei proceduri este de a facilita soluţionarea cât mai rapidă şi mai eficace a unei nereguli care afectează apărarea dreptului respectiv prevăzut de convenţie în ordinea juridică internă [Wolkenberg şi alţii împotriva Poloniei (dec.), nr. 50003/99, pct. 34, CEDO 2007‑... (extrase)]. Deşi trebuie să se ocupe în principal de reglementarea neregulilor respective şi de instituirea, după caz, a unor recursuri interne efective ce permit denunţarea încălcărilor comise, acţiunea statului pârât poate include totodată adoptarea unor soluţii ad hoc precum rezolvări pe cale amiabilă cu reclamanţii sau oferte unilaterale de despăgubire, în conformitate cu cerinţele convenţiei. Curtea poate decide aşadar amânarea examinării tuturor cauzelor similare, dând astfel statului pârât posibilitatea de a le soluţiona în funcţie de aceste modalităţi (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski, citată anterior, pct. 198, şi Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46347/99, pct. 50, 22 decembrie 2005).
128. Dacă totuşi statul pârât nu adoptă astfel de măsuri în urma hotărârii-pilot şi dacă încalcă în continuare convenţia, Curtea nu are de ales decât să reia examinarea tuturor cauzelor similare în privinţa cărora a fost sesizată şi să le soluţioneze pentru a garanta respectarea efectivă a convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea E.G., citată anterior, pct. 28).
2. Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
a) Aplicarea procedurii hotărârii-pilot
129. Curtea precizează că prezenta cauză se poate deosebi în anumite privinţe de unele „hotărâri-pilot” anterioare, ca de exemplu Broniowski şi Hutten-Czapska. Astfel, persoanele aflate în aceeaşi situaţie ca şi reclamantul nu intră în mod necesar într-o „categorie anume de cetăţeni” (a se vedea, comparativ, hotărârea Broniowski, citată anterior, pct. 189 şi hotărârea Hutten-Czapska, citată anterior, pct. 229). Mai mult, cele două hotărâri sus-menţionate erau primele în care se constata existenţa unor probleme structurale aflate de asemenea la originea a numeroase cereri introduse ulterior celor la care se raportau, în vreme ce aproape 200 de hotărâri care evidenţiau pe larg problema neexecutării hotărârilor în Rusia au precedat examinarea prezentei cauze.
130. În pofida acestor diferenţe, Curtea consideră că este necesar să se aplice în prezenta speţă procedura hotărârii-pilot, ţinând seama în special de caracterul cronic şi persistent al problemelor în litigiu, de numărul mare de persoane pe care le afectează în Rusia şi de nevoia urgentă de a le oferi o reparaţie rapidă şi corespunzătoare la nivel naţional.
b) Existenţa unei practici incompatibile cu Convenţia
131. Curtea observă, pentru început, că încălcările constatate în prezenta hotărâre nu sunt nici urmarea unui incident izolat, nici fapte imputabile turnurii speciale pe care au luat-o evenimentele din prezenta speţă: acestea au la origine lacune normative şi/sau o practică administrativă a autorităţilor privind executarea hotărârilor judecătoreşti obligatorii şi executorii prin care autorităţile statului sunt obligate să acorde sume de bani (a se vedea, comparativ, hotărârea Broniowski, citată anterior, pct. 189 şi hotărârea Hutten-Czapska, citată anterior, pct. 229).
132. Deşi Guvernul a negat, în observaţiile sale suplimentare, existenţa unor probleme structurale în acest domeniu, concluziile acestuia în prezenta speţă par să contrazică ceea ce pare să fi fost recunoscut aproape în unanimitate, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional (supra, pct. 25 şi 38-45). În plus, autorităţile ruse competente par să fi recunoscut ele însele existenţa acestor probleme [a se vedea în special CM/Inf/DH(2006)45, citată anterior], care au fost evidenţiate în repetate rânduri de către Comitetul de Miniştri. Acesta din urmă a remarcat, în deciziile recente, în special faptul că, prin natura şi amploarea lor, problemele structurale în sistemul juridic rus afectează grav eficacitatea acestuia şi cauzează numeroase încălcări ale convenţiei (supra, pct. 39).
133. Preocupările intense ale diverselor autorităţi şi instituţii, ca şi constatările acestora, sunt în concordanţă cu cele aproximativ 200 de hotărâri ale Curţii în care au fost subliniate, sub aspectele lor multiple, problemele structurale în cauză, care afectează nu numai victimele de la Cernobîl, precum în prezenta speţă, ci şi alte grupe importante numeric din populaţia rusă, dintre care unele sunt deosebit de vulnerabile. Astfel, s-a constatat foarte des că statul a întârziat considerabil executarea hotărârilor prin care se dispunea plata unor prestaţii sociale, de exemplu pensii de retragere sau alocaţii pentru copii, ori a indemnizaţiilor acordate pentru prejudiciul suferit în cursul serviciului militar sau pentru urmăriri penale nelegale. Curtea nu poate face abstracţie de faptul că circa 700 de cereri îndreptate împotriva Rusiei şi referitoare la fapte similare sunt pendinte în prezent în faţa Curţii şi că, în unele dintre aceste cauze, precum în prezenta cauză, ajunge să constate o a doua serie de încălcări ale convenţiei faţă de aceiaşi reclamanţi [a se vedea, de exemplu, Wasserman (nr. 2), citată anterior, precum şi Koukalo împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 11319/04, 24 iulie 2008]. De asemenea, victimele neexecutărilor sau executărilor tardive nu dispun de niciun recurs efectiv, preventiv sau compensatoriu, care să le permită să obţină la nivel naţional o reparaţie corespunzătoare şi suficientă (supra, pct. 101-117).f
134. Constatările Curţii, coroborate cu celelalte elemente de care dispune, arată aşadar în mod clar că încălcările evidenţiate în prezenta hotărâre sunt consecinţa unei disfuncţionalităţi structurale persistente. Curtea subliniază, cu mare îngrijorare, că aceste încălcări au fost comise la câţiva ani de la pronunţarea primei sale hotărâri din 7 mai 2002, cu toate că art. 46 impunea Rusiei obligaţia de a lua, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile reparatorii şi preventive care se impuneau, atât la nivel general, cât şi la nivel individual. În special, una dintre hotărârile pronunţate în favoarea reclamantului a rămas în aşteptarea executării până în august 2007, mai ales din cauză că autorităţile competente nu au adoptat procedurile necesare (supra, pct. 80 şi 81).
135. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că situaţia constatată în prezenta speţă trebuie considerată ca reflectând o practică incompatibilă cu convenţia [Bottazzi împotriva Italiei (MC), nr. 34884/97, pct. 22, CEDO 1999‑V].
c) Măsuri cu caracter general
136. Problemele aflate la originea încălcării art. 6 din convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, constatate în speţă, sunt ample şi complexe prin natura lor. Într-adevăr, acestea nu sunt urmarea unei prevederi legale sau normative exacte şi nici a unei anumite lacune a dreptului rus. Acestea necesită aşadar punerea în aplicare a unor măsuri considerabile şi complexe, eventual de natură legislativă sau administrativă, care să implice diverse autorităţi atât la nivel federal, cât şi la nivel local. Statul pârât este liber, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, să îşi aleagă mijloacele pentru îndeplinirea obligaţiei sale legale pe care i-o impune art. 46 din convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile desprinse de Curte în hotărârea sa (Scozzari şi Giunta, citată anterior, pct. 249).
137. Curtea constată că problema adoptării unor măsuri de acest fel a fost examinată în detaliu de către Comitetul de Miniştri, în colaborare cu autorităţile ruse competente (a se vedea deciziile şi documentele citate supra, pct. 39-40). Din activităţile Comitetului de Miniştri reiese că punerea în aplicare a măsurilor necesare este departe de a fi încheiată, altele fiind preconizate sau luate în acest sens (a se vedea principalele direcţii de gândire descrise la pct. 40 supra). Curtea observă că acest proces ridică un număr de întrebări complexe de natură juridică şi practică ce, în principiu, depăşesc funcţia judiciară a Curţii. Astfel, Curtea se va abţine de la indicarea măsurilor generale exacte ce trebuie luate. Comitetul de Miniştri este mai bine situat şi echipat pentru a supraveghea reformele pe care Federaţia Rusă trebuie să le întreprindă neapărat în acest sens. Curtea îi lasă aşadar sarcina de a se asigura că acest stat, în conformitate cu obligaţiile pe care i le impune convenţia, adoptă măsurile corective necesare în lumina concluziilor formulate în prezenta hotărâre.
138. Curtea precizează însă că alta este situaţia referitoare la încălcarea art. 13 prin lipsa unor recursuri interne efective. Conform art. 46 din convenţie, constatările Curţii de la pct. 101-117 supra necesită în mod evident instituirea unui recurs sau a unui ansamblu de căi de atac interne care să permită unui număr mare de justiţiabili afectaţi de acest tip de încălcări să obţină o reparaţie corespunzătoare şi suficientă. Având în vedere aceste constatări, nu pare deloc posibil să se instituie un astfel de recurs fără modificarea anumitor dispoziţii din legislaţia internă.
139. În această privinţă, Curtea acordă o pondere considerabilă concluziilor Curţii Constituţionale a Federaţiei Ruse care, încă din ianuarie 2001, a invitat Parlamentul să creeze o procedură de despăgubire, mai ales pentru prejudiciul cauzat de durata excesivă a procedurilor. În opinia Curţii, este deosebit de importantă concluzia, întemeiată mai ales pe art. 6 din convenţie, că o astfel de despăgubire nu trebuie să fie condiţionată de stabilirea existenţei unei culpe (supra, pct. 32 şi 33). În plus, Curtea salută iniţiativa legislativă luată recent de Curtea Supremă în acest domeniu şi constată că proiecte de legi pentru înfiinţarea recursurilor referitoare la încălcările în cauză au fost depuse la Duma de Stat la 30 septembrie 2008 (supra, pct. 34-36). Aceasta observă, cu interes, că normele convenţiei sunt menţionate în acele proiecte ca o obligaţie de a sta la baza aprecierii cererilor de despăgubiri şi că valoarea medie a despăgubirilor pentru întârzierea executării se calculează în raport cu jurisprudenţa Curţii (supra, pct. 35 şi 36).
140. Însă Curtea nu are sarcina de a aprecia eficacitatea globală a reformei în curs şi nici de a preciza care ar fi cea mai bună metodă de a înfiinţa căile de atac interne necesare (Hutten-Czapska, citată anterior, pct. 239). Statul poate fie să modifice setul actual de recursuri, fie să creeze unele noi astfel încât încălcările drepturilor prevăzute în convenţie să poată fi remediate într-un mod cu adevărat efectiv (Lukenda, citată anterior, pct. 98, şi Xenides-Arestis, citată anterior, pct. 40). Acesta are totodată sarcina ca, sub controlul Comitetului de Miniştri, să garanteze că recursul sau setul de recursuri nou-înfiinţate respectă, teoretic, dar şi practic, cerinţele convenţiei astfel cum au fost menţionate în prezenta hotărâre (în special la pct. 96-100). Astfel, statul poate să se inspire şi din Recomandarea Rec(2004)6 a Comitetului de Miniştri adresată statelor membre cu privire la îmbunătăţirea recursurilor interne.
141. Curtea deduce de aici că statul pârât trebuie să instituie un recurs care să garanteze realmente o reparaţie efectivă a încălcărilor convenţiei rezultate din întârzierea cu care autorităţile statului se conformează hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia sau a organismelor sale. Acest recurs va trebui să se conformeze principiilor convenţiei, astfel cum au fost amintite mai ales în prezenta hotărâre, şi să poată fi exercitat în termen de 6 luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă (a se vedea, comparativ, Xenides-Arestis, citată anterior, pct. 40 şi pct. 5 din dispozitiv).
d) Reparaţia care se acordă în cauzele similare
142. Curtea aminteşte că unul dintre obiectivele procedurii hotărârii-pilot este de a oferi, în termene optime, o reparaţie la nivel naţional numeroaselor persoane afectate de problema structurală evidenţiată în hotărârea-pilot (supra, pct. 127). Aceasta poate decide aşadar într-o hotărâre de acest fel să amâne procedura în toate cauzele generate de aceeaşi problemă structurală cât timp statul pârât pune în aplicare măsurile care se impun. Aceasta consideră indicat să procedeze la fel în ceea ce priveşte direcţia de urmat în prezenta hotărâre, făcând însă deosebire între cauzele pendinte deja în faţa Curţii şi cele cu care va fi eventual sesizată în viitor.
i. Cererile introduse ulterior pronunţării prezentei hotărâri
143. Curtea va amâna procedura aferentă tuturor cererilor care vor fi introduse ulterior pronunţării prezentei hotărâri şi în care reclamanţii vor formula plângeri credibile întemeiate exclusiv pe neexecutarea şi/sau executarea tardivă a unor hotărâri interne prin care autorităţile statului sunt obligate să plătească diverse sume de bani. Amânarea va rămâne în vigoare timp de 1 an de la data la care prezenta hotărâre rămâne definitivă. Reclamanţii vizaţi vor fi informaţi în acest sens.
ii. Cererile introduse anterior pronunţării prezentei hotărâri
144. Curtea decide în schimb să procedeze diferit faţă de cererile introduse anterior pronunţării prezentei hotărâri. În opinia sa, ar fi inechitabil ca reclamanţii din aceste cauze, care de mai mulţi ani se consideră victime ale unor încălcări continue ale dreptului lor de a apela la o instanţă şi încearcă să obţină o reparaţie în faţa Curţii, să fie constrânşi să adreseze încă o dată plângerile lor instanţelor naţionale, fie prin intermediul unei noi căi de atac, fie prin alte mijloace.
145. Astfel, Curtea consideră că, în termen de 1 an de la data la care prezenta hotărâre rămâne definitivă, statul pârât va trebui să acorde o reparaţie corespunzătoare şi suficientă tuturor victimelor neexecutării sau executării cu întârziere excesivă de către autorităţile statului a hotărârilor prin care acesta este obligat să aloce sume de bani – victime care au sesizat Curtea anterior pronunţării prezentei hotărâri şi ale căror cereri au fost comunicate Guvernului conform art. 54 § 2 lit. b) din regulament. Se reaminteşte că termenele de executare a hotărârilor se calculează şi se evaluează în baza criteriilor care decurg din convenţie, în special cele formulate în prezenta hotărâre (în special la pct. 66-67 şi 73 supra). Curtea consideră că reparaţia necesară poate lua forma instituirii, din proprie iniţiativă a autorităţilor, a unui recurs intern efectiv în cazurile respective sau forma unor soluţii ad hoc, precum rezolvări pe cale amiabilă cu reclamanţii sau oferte unilaterale de despăgubiri, în conformitate cu cerinţele convenţiei (supra, pct. 127).
146. Până la adoptarea, de către autorităţile ruse, a unor măsuri compensatorii la nivel naţional, Curtea decide să amâne procedurile contradictorii în toate aceste cauze pe o perioadă de 1 an de la data la care prezenta hotărâre rămâne definitivă, cu rezerva că Curtea are dreptul, în orice moment, să declare inadmisibilă o cauză de acest fel sau să o scoată de pe rol în urma unui acord amiabil între părţi sau a soluţionării litigiului prin alte mijloace, în conformitate cu art. 37 şi 39 din convenţie.
VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
147. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
148. Reclamantul solicită o sumă totală de 40 000 EUR pentru toate prejudiciile. Acesta afirmă că a avut de suferit când a constatat că statul nu se conformează, în mod persistent şi repetat, deciziilor pronunţate de instanţele interne în pofida aprobării primei sale cereri de către Curte. Acesta justifică suma solicitată cu titlu de prejudiciu material explicând că autorităţile nu i-au plătit dobânzile moratorii la care avea dreptul, în opinia sa, în temeiul Legii din 1998 privind asigurările sociale obligatorii (supra, pct. 118).
149. Potrivit Guvernului, reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu material şi constatarea unei încălcări ar constitui o reparaţie echitabilă pentru toate prejudiciile pe care le-ar fi putut suferi. Guvernul invocă anumite cauze care nu au ca obiect executarea hotărârilor judecătoreşti şi în care Curtea a acordat sume modeste pentru prejudiciul moral (Plotnikovy împotriva Rusiei, citată anterior, pct. 34) sau a dispus că este suficientă constatarea încălcării (Poznakhirina împotriva Rusiei, nr. 25964/02, 24 februarie 2005; Chapovalova împotriva Rusiei, nr. 2047/03, 5 octombrie 2006; Chestopalova şi alţii împotriva Rusiei, nr. 39866/02, 17 noiembrie 2005, precum şi Bobrova împotriva Rusiei, nr. 24654/03, 17 noiembrie 2005).
150. Curtea aminteşte că a respins capătul de cerere formulat de reclamant privind neplata dobânzilor moratorii la care avea dreptul, potrivit acestuia, în temeiul Legii din 1998 privind asigurările sociale obligatorii (supra, pct. 119). Curtea respinge aşadar şi cererea pentru prejudiciul material având ca temei acelaşi capăt de cerere.
151. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul moral, Curtea admite că încălcările constatate au constituit pentru reclamant o sursă de suferinţe psihologice şi de frustrare. Aceasta consideră, de asemenea, că problema persistă şi poate fi examinată în prezenta hotărâre fără a mai aştepta adoptarea măsurilor generale menţionate la pct. 141 supra.
152. Curtea nu poate subscrie la argumentul Guvernului, conform căruia constatarea unei încălcări ar constitui o reparaţie suficientă pentru reclamant. În această privinţă, Curtea aminteşte prezumţia foarte solidă că neexecutarea sau executarea tardivă, de către administraţie, a unei hotărâri obligatorii şi executorii cauzează un prejudiciu moral (supra, pct. 100 şi 111). Reiese clar din marea majoritate a hotărârilor Curţii că, în principiu, asemenea încălcări ale convenţiei cauzează suferinţe şi frustrări pe care simpla constatare a unei încălcări nu le poate repara.
153. În aceste condiţii, cauzele indicate de Guvern par oarecum excepţionale. Poziţia adoptată de Curte în acele cauze poate fi explicată într-adevăr prin circumstanţele foarte speciale care le caracterizau, în special valoarea redusă a sumelor acordate de instanţa naţională (sub 100 EUR în majoritatea cazurilor) şi caracterul lor neglijabil în raport cu veniturile reclamanţilor (Poznakhirina, citată anterior, pct. 35).
154. Curtea aminteşte că, în cauzele de acest tip, stabileşte nivelul sumelor acordate pentru prejudiciul moral ţinând seama de factori precum vârsta reclamantului, veniturile personale, natura despăgubirilor acordate de instanţa naţională, durata procedurii executării şi alte elemente relevante (Plotnikovy, citată anterior, pct. 34). Se ia în considerare, de asemenea, starea de sănătate a reclamantului, ca şi numărul de hotărâri care nu au fost executate conform legii şi/sau în termenele prevăzute. Toţi aceşti factori pot avea un efect mai mare sau mai mic asupra sumei acordate de Curte cu acest titlu, ba chiar, în mod excepţional, pot justifica neacordarea unei sume. În aceste condiţii, jurisprudenţa Curţii demonstrează destul de clar că o astfel de sumă este, în principiu, direct proporţională cu durata perioadei în care hotărârile obligatorii şi executorii nu au fost executate.
155. Revenind la circumstanţele prezentei cauze, Curtea aminteşte că, în hotărârea pronunţată la 7 mai 2002, i-a acordat aceluiaşi reclamant 3 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care i l-au cauzat întârzierile, cu o durată de 1 la 3 ani, la executarea celor trei decizii ale instanţei naţionale (Bourdov, citată anterior, pct. 36 şi 47).
156. În prezenta speţă, acelaşi reclamant a fost victima unor întârzieri comparabile la plata sumelor acordate prin alte trei hotărâri judecătoreşti. Astfel, încălcările constatate de Curte ar necesita, în principiu, acordarea unei reparaţii echitabile cu o valoare egală sau aproape egală cu cea acordată prin hotărârea din 7 mai 2002. Pe de altă parte, Curtea ţine seama de faptul că suferinţa şi frustrarea ce pot rezulta în urma neexecutării hotărârilor judecătoreşti la nivel intern se pot amplifica dacă neexecutarea reflectă o practică incompatibilă cu convenţia, o astfel de practică fiind de natură, în principiu, să submineze grav încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar naţional. Totuşi, acest element trebuie pus atent în balanţă cu atitudinea statului pârât şi eforturile depuse de acesta pentru a combate asemenea practici şi, astfel, pentru a se achita de obligaţiile pe care i le impune convenţia (supra, pct. 137). De asemenea, Curtea trebuie să ia în considerare în prezenta cauză circumstanţele specifice acesteia. Astfel, trebuie recunoscut faptul că suferinţa şi frustrarea reclamantului au fost în mod cert agravate de persistenţa autorităţilor în a nu-şi onora datoriile rezultate în urma hotărârilor interne ulterior primelor constatări de încălcare făcute de Curte în hotărârea pronunţată la 7 mai 2002 în prima cauză introdusă de domnul Bourdov. Astfel, acesta nu a avut altă cale decât să încerce încă o dată să obţină soluţionarea plângerilor sale adresând Curţii o cerere, cu termenele pe care aceasta le implică. Având în vedere acest element important, Curtea consideră că este necesar în prezenta speţă să acorde reclamantului o sumă mai mare pentru prejudiciul moral.
157. Ţinând seama de cele de mai sus şi pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantului suma de 6 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
158. Întrucât reclamantul nu a formulat nicio cerere pentru cheltuielile de judecată, Curtea nu îi acordă nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
159. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară admisibil capătul de cerere întemeiat pe neexecutarea prelungită, de către administraţie, a hotărârilor obligatorii şi executorii pronunţate în favoarea reclamantului şi inadmisibile celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a neexecutării prelungite, de către stat, a trei hotărâri interne care obligau administraţia să plătească anumite sume de bani reclamantului;
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte executarea hotărârilor pronunţate la 22 mai 2007 şi 21 august 2007;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 13 din Convenţie ca urmare a lipsei căilor de recurs interne efective în ceea ce priveşte neexecutarea sau executarea tardivă a hotărârilor pronunţate în favoarea reclamantului;
5. Hotărăşte că încălcările sus-menţionate au la origine o practică incompatibilă cu Convenţia, constând în faptul că statul pârât nu onorează, în mod recurent, hotărârile prin care este obligat la plata unor sume de bani, justiţiabilii vătămaţi nedispunând în acest sens de niciun recurs efectiv la nivel naţional;
6. Hotărăşte că statul pârât va trebui, în termen de 6 luni de la data la care prezenta hotărâre rămâne definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie, să instituie un recurs sau un set de recursuri interne efective în măsură să ofere o reparaţie corespunzătoare şi suficientă în cazurile de neexecutare sau de executare tardivă a hotărârilor judecătoreşti interne, în conformitate cu principiile Convenţiei astfel cum au fost consacrate în jurisprudenţa Curţii;
7. Hotărăşte că, în termen de 1 an de la data la care prezenta hotărâre rămâne definitivă, statul pârât va trebui să acorde o astfel de reparaţie tuturor victimelor neexecutării sau executării tardive, de către autorităţile statului, a hotărârilor prin care acesta este obligat să le aloce sume de bani – victime care au sesizat Curtea anterior pronunţării prezentei hotărâri şi ale căror cereri au fost comunicate Guvernului conform art. 54 § 2 lit. b) din Regulamentul Curţii;
8. Hotărăşte că, până la adoptarea măsurilor sus-menţionate, Curtea va amâna - pe o perioadă de 1 an de la data la care prezenta hotărâre rămâne definitivă - procedura în toate cauzele având ca obiect exclusiv neexecutarea şi/sau executarea tardivă a unor hotărâri interne prin care autorităţile statului sunt obligate să plătească diverse sume de bani, Curtea rezervându-şi dreptul, în orice moment, să declare inadmisibilă o cauză de acest fel sau să o scoată de pe rol în urma unui acord amiabil între părţi sau a soluţionării litigiului prin alte mijloace, în sensul art. 37 şi, respectiv, art. 39 din Convenţie;
9. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, suma de 6 000 EUR (şase mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în ruble ruseşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
10. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 15 ianuarie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.
André WampachChristos Rozakis
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy