CASE OF BUSUIOC v. MOLDOVA - (Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA BUSUIOC c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 61513/00)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

21 decembrie 2004

DEFINITIVĂ

21/03/2005

Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Busuioc c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

SirNicolas Bratza, Preşedinte,

DlM. Pellonpää,

DlJ. Casadevall,

DlR. Maruste,

DlS. Pavlovschi,

DlJ. Borrego Borrego,

DnaE. Fura-Sandström, judecători,

şi dl M. O’BOYLE, Grefier al Secţiunii,

Deliberând la 27 aprilie 2004 şi la 30 noiembrie 2004 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menţionată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea (nr. 61513/00) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Valeriu Busuioc („reclamantul”), la 31 ianuarie 2000.

2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl Sergiu Ostaf, avocat din Republica Moldova. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Pârlog.

3. Reclamantul a pretins, în special, că dreptul său la libertatea de exprimare a fost încălcat ca rezultat al hotărârilor judecătoreşti pronunţate în urma acţiunilor pentru defăimare înaintate împotriva sa.

4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii).

5. Printr-o decizie din 27 aprilie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă.

6. Reclamantul şi Guvernul au prezentat observaţii cu privire la fondul cererii (articolul 59 § 1 al Regulamentului Curţii).

ÎN FAPT

I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. Reclamantul s-a născut în anul 1956 şi locuieşte în Chişinău, Republica Moldova. El este jurnalist.

1.Contextul cauzei

8. La 14 august 1998, ziarul săptămânal de limbă rusă „Express” a publicat un articol intitulat „Micile afaceri ale marelui Aeroport”, semnat de reclamant. El a citat ca surse pentru articolul său rezultatele unei investigaţii efectuate de el şi materialele unei Comisii Parlamentare cu privire la vânzarea avioanelor. În articol se menţiona inter alia că:

„Scandalul vânzării avioanelor moldoveneşti la preţuri dumping a atras atenţia publică a societăţii moldoveneşti, care s-a obişnuit deja să nu fie surprinsă de asemenea evenimente. Totuşi, aceste evenimente care încă continuă au oferit ziarului nostru oportunitatea de a se concentra asupra acestui subiect (a se vedea, „Express” nr. 19 şi 20 din 19 şi 26 iunie 1998). Acest articol este o încercare de a da o explicaţie evenimentelor care au avut loc în cadrul Administraţiei de Stat a Aviaţiei Civile („ASAC”) în ultimii doi ani, în baza faptelor care au devenit cunoscute în urma unei investigaţii de presă.

În 1995, Aeroportul Internaţional Chişinău („AIC”) s-a separat de Compania Aeriană de Stat „Air Moldova” şi a devenit o întreprindere independentă. Directorul ASAC era L.P., în timp ce A.I. a fost numit director al AIC. Între ASAC şi A.I. a fost semnat un acord pentru o perioadă de trei ani. În 1996, acordul menţionat mai sus a fost reziliat pe motiv de neglijenţă a A.I. în îndeplinirea obligaţiilor sale. Acest fapt a constituit punctul de pornire al istoriei care urmează.

A.I. nu a fost de acord cu decizia ASAC cu privire la concedierea sa şi a înaintat o cerere de chemare în judecată, solicitând restabilirea sa în funcţie. Deoarece procedurile judecătoreşti în Republica Moldova durează atât de mult, A.I., care nu putea accepta concedierea sa, a întreprins paşi pentru a se adresa personalului AIC. În acest scop, el a organizat cu ajutorul susţinătorilor săi o demonstraţie în scuarul vechiului Aeroport. A.I. a luat cuvântul, iar esenţa discursului său a fost că el a fost singura persoană care, în calitate de director al AIC, a putut asigura creşterea economică a întreprinderii.

ASAC, de asemenea, a decis să ceară opinia personalului său şi, în acest scop, Directorul său General, L.P., a organizat o întâlnire a adjuncţilor săi şi a şefilor direcţiilor Aeroportului. Fiecare şi-a exprimat punctul de vedere, iar opinia comună a fost că A.I. nu era persoana potrivită pentru a fi director al AIC. Prin urmare, întâlnirea administraţiei Aeroportului a exprimat clar neîncrederea faţă de A.I.

Totuşi, un asemenea rezultat nu l-a descurajat pe pretendentul la conducere. El a scris chiar o foaie volantă intitulată „Apel către personalul Aeroportului”, în care se afirma: 1. ASAC l-a concediat pe nedrept pe A.I.; 2. A.I. va deveni inevitabil Director al AIC.

Aceasta s-a dovedit a fi adevărat când instanţa a declarat acţiunile ASAC ilegale şi a indicat restabilirea lui A.I. în funcţia sa anterioară. ...”

9. Următoarele pasaje s-au referit la evenimentele care au avut loc după restabilirea în funcţie a lui A.I.:

„...Epurarea şi transferarea de personal au marcat restabilirea în funcţie a lui A.I. Multora li s-a reamintit dezacordul lor faţă de candidatura lui A.I. pentru funcţia de Director al AIC, exprimat la întâlnirea cu directorii şi managerii. ... Odată ce el a devenit Director al Aeroportului Chişinău pentru a doua oară şi după ce a realizat cu succes prima epurare de personal, prin reorganizarea structurii întreprinderii, A.I. şi-a constituit „echipa” sa, care a fost creată între cele două directorate ale sale. ... actualul Director General, L.I., devotat politicii alese de către patronul său A.I. ...

...Te poţi convinge de acest lucru prin exemplul unui alt salariat promovat de A.I. Este vorba de I.V. Până nu demult, I.V. lucrase undeva în sistemul transportului rutier şi cunoştea despre avioane nu mai mult decât cunoaşte o persoană obişnuită, şi poate ceea ce i-a fost spus de către ruda sa A.I. Probabil I.V. a arătat un interes special faţă de problemele aeroportului, iar ideea de a-l angaja la Aeroport i-a venit rudei sale influente. În acest scop, el nici măcar nu a ezitat să inventeze o nouă funcţie - Director Adjunct al Administrării. ...

...Mai târziu, A.I. i-a concediat din funcţiile lor... În locul lor el i-a numit pe (a) K.V. (care cu ceva timp în urmă a absolvit Institutul de Comunicaţii din Odesa), (b) S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev).

...La drept vorbind, C.P. însuşi nu este un mare expert în aterizarea avioanelor...

...Una dintre cele mai colorate figuri din recrutarea lui A.I. a devenit şeful Direcţiei Cadre a Aeroportului, C.M. Într-adevăr, funcţia sa poate fi caracterizată în felul următor: şeful Direcţiei Cadre a Aeroportului ar lăsa perplex chiar şi un angajat al Direcţiei Cadre a oricărui penitenciar. Iată câteva extrase din rapoartele făcute de angajaţii Aeroportului:

„Vă aduc la cunoştinţă că de multe ori şeful Direcţiei Cadre a venit la Serviciul de Securitate cerând o maşină... pentru a-l duce acasă. De obicei, el era beat”.

...

„Nu am spus mult timp despre hărţuirea sexuală la care am fost supusă de către şeful Direcţiei Cadre, până recent, când el a venit în biroul meu şi m-a invitat la vila sa de vară. Eu am refuzat, însă el a început să mă atingă. Eu m-am luptat să mă eliberez din mâinile sale şi l-am ameninţat că-l voi lovi cu un telefon dacă nu va înceta... Odată, când am intrat în biroul lui C.M. în scopuri legate de serviciu, el a închis uşa şi m-a rugat să-i arăt sânii”.

...

... probabil nu este necesar de a descrie fiecare detaliu din aventurile acestui funcţionar desfrânat (распоясавшегося функционера)...

...Spusele că totul este posibil (не боги горшки обжигают) sunt susţinute de un alt exemplu, şi anume al fostului medic veterinar, actualmente Managerul Direcţiei Achiziţii de Servicii, C.V...

...A.I. l-a numit pe S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev)....

Totuşi, acum opinia publică din Moldova este concentrată, după cum am declarat deja, asupra afacerii dubioase a vânzării avioanelor. Afacerea dubioasă, în spatele căreia, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, au fost A.I. şi S.I.”

10. La o dată nespecificată în anul 1998, şase angajaţi ai AIC - I.V., C.P., C.M., C.V., S.I. şi A.I. (în continuare: „reclamanţi în acţiunea civilă pentru defăimare”) – au depus acţiuni civile separate pentru defăimare împotriva reclamantului şi a redacţiei ziarului la Judecătoria sectorului Centru. Bazându-se pe articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil, reclamanţii în acţiunea civilă pentru defăimare au pretins că articolul conţinea declaraţii care erau defăimătoare pentru ei. La 5 septembrie 1998, Judecătoria sectorului Centru a decis să conexeze toate cele şase acţiuni.

2. Constatările instanţei de fond

11. La 3 decembrie 1998, Judecătoria sectorului Centru a constatat că informaţia conţinută în articol era defăimătoare pentru fiecare din reclamanţii în acţiunea civilă pentru defăimare şi nu corespundea realităţii în ceea ce-i priveşte pe I.V., C.V., S.I. şi A.I.. În aceeaşi hotărâre, reclamanţilor în acţiunea civilă pentru defăimare le-au fost acordate prejudicii care trebuiau plătite de reclamant şi de ziar.

(i) În privinţa lui I.V.

12. Instanţa a constatat că următorul pasaj era defăimător pentru I.V. şi nu corespundea realităţii:

„...Te poţi convinge de acest lucru prin exemplul unui alt salariat promovat de A.I. Este vorba de I.V. Până nu demult, I.V. lucrase undeva în sistemul transportului rutier şi cunoştea despre avioane nu mai mult decât cunoaşte o persoană obişnuită, şi poate ceea ce i-a fost spus de către ruda sa A.I. Probabil I.V. a arătat un interes special faţă de problemele aeroportului, iar ideea de a-l angaja la Aeroport i-a venit rudei sale influente. În acest scop, el nici măcar nu a ezitat să inventeze o nouă funcţie - Director Adjunct al Administrării. ...”

13. Instanţa a constatat că I.V. nu era rudă cu A.I. şi că nu existau probe că A.I. a fost cel care l-a invitat pe I.V. să lucreze la Aeroport şi că a creat o nouă funcţie în acest scop. Instanţa, de asemenea, a constatat că I.V. avea studii tehnice complete şi că a absolvit Academia de Administrare Publică. Reclamantul şi ziarul au admis că informaţia despre legătura de rudenie dintre I.V. şi A.I. nu era corectă. Ziarul s-a oferit să publice o înştiinţare prin care s-o dezmintă.

14. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui I.V. prejudicii în mărime de 900 lei moldoveneşti (MDL) şi, respectiv, MDL 1,350.

(ii)În privinţa lui C.P.

15. Instanţa, în continuare, a hotărât că propoziţia:

„La drept vorbind, C.P. însuşi nu este un mare expert în aterizarea avioanelor”

era defăimătoare pentru C.P. Instanţa a fost de acord că C.P. a făcut odată o aterizare dură la Budapesta; totuşi, acel caz nu putea servi ca bază pentru a pune la îndoială întreaga sa experienţă. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui C.P. prejudicii în mărime de MDL 900 şi, respectiv, MDL 1,800.

 (iii) În privinţa lui C.M.

16. Instanţa a citat în hotărârea sa următoarele două pasaje, ca fiind defăimătoare pentru C.M.:

„Una dintre cele mai colorate figuri din recrutarea lui A.I. a devenit şeful Direcţiei Cadre a Aeroportului, C.M.. Într-adevăr, funcţia sa poate fi caracterizată în felul următor: şeful Direcţiei Cadre a Aeroportului ar lăsa perplex chiar şi un angajat al Direcţiei Cadre a oricărui penitenciar”.

şi

„probabil nu este necesar de a descrie fiecare detaliu din aventurile acestui funcţionar desfrânat (распоясавшегося функционера)”.

17. Reclamantul a explicat că cuvintele folosite pentru a-l descrie pe C.M. au fost justificate de comportamentul acestuia (a se vedea paragraful 9 de mai sus). În această privinţă, reclamantul a prezentat trei martori. Unul dintre ei a declarat că odată C.M. era beat şi că martorul a scris un raport despre acest lucru Directorului. Ceilalţi doi martori erau angajate (femei) care au declarat că în câteva ocazii C.M. le-a hărţuit sexual.

18. Instanţa a decis să nu admită declaraţiile primului martor, deoarece nicio sancţiune nu i-a fost aplicată lui C.M. ca consecinţă a raportului. În ceea ce priveşte declaraţiile celor două martore, instanţa nu le-a evaluat în niciun fel.

19. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească reclamantului în acţiunea civilă pentru defăimare prejudicii în mărime de MDL 900 şi, respectiv, MDL 1,350.

(iv) În privinţa lui C.V.

20. Instanţa a constatat că propoziţia:

„Spusele că totul este posibil (не боги горшки обжигают) sunt susţinute de un alt exemplu, şi anume al fostului medic veterinar, actualmente Managerul Direcţiei Achiziţii de Servicii, C.V.”

era defăimătoare pentru C.V. şi nu corespundea realităţii.

21. Reclamantul a admis că a fost făcută o greşeală, deoarece C.V. nu a absolvit o şcoală veterinară. Instanţa a constatat că C.V. avea o diplomă de la o şcoală de business.

22. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească reclamantului în acţiunea civilă pentru defăimare prejudicii în mărime de MDL 900 şi, respectiv, MDL 1,350.

(v) În privinţa lui S.I.

23. Instanţa a constatat că frazele:

„A.I. l-a numit pe S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev)....

... afacerea dubioasă, în spatele căreia, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, au fost A.I. şi S.I.”

erau defăimătoare pentru S.I. şi nu corespundeau realităţii.

24. Reclamantul a admis că a făcut o greşeală în ceea ce priveşte universitatea frecventată de S.I., instanţa stabilind că ea avea o diplomă de la o Şcoală de Comerţ. Referitor la „afacerea dubioasă”, reclamantul a argumentat că caracterul dubios al tranzacţiei cu avioanele-proprietate de stat era evident dintr-un raport oficial al unei Comisii Parlamentare şi că participarea lui S.I. la încheierea acelei tranzacţii nu a fost contestată nici de însăşi S.I. Bazându-se pe declaraţiile lui A.I. şi S.I., instanţa a constatat că, chiar dacă ei au fost implicaţi în tranzacţia cu privire la vânzarea avioanelor-proprietate de stat, ei au făcut parte dintr-o comisie specială creată de Guvern în scopul tranzacţiei şi că ei nu au fost persoanele cheie în acea tranzacţie. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui S.I. prejudicii în mărime de MDL 900 şi, respectiv, MDL 1,800.

(vi) În privinţa lui A.I.

25. Instanţa a identificat în hotărârea sa că următoarele extrase erau defăimătoare pentru A.I. şi că nu corespundeau realităţii:

„... A.I. [...] a organizat cu ajutorul susţinătorilor săi o demonstraţie în scuarul vechiului Aeroport. ... El a scris chiar o foaie volantă intitulată „Apel către personalul Aeroportului”. ... Epurarea şi transferarea de personal au marcat restabilirea în funcţie a lui A.I. Multora li s-a reamintit dezacordul lor faţă de candidatura lui A.I. pentru funcţia de Director al AIC, exprimat la întâlnirea cu directorii şi managerii. ... Odată ce el a devenit Director al Aeroportului Chişinău pentru a doua oară şi după ce a realizat cu succes prima epurare de personal, prin reorganizarea structurii întreprinderii, A.I. şi-a constituit „echipa” sa, care a fost creată între cele două directorate ale sale. ... actualul Director General L.I., devotat politicii alese de către patronul său A.I. ... Te poţi convinge de acest lucru prin exemplul unui alt salariat promovat de A.I. Este vorba de I.V. Până nu demult, I.V. lucrase undeva în sistemul transportului rutier şi cunoştea despre avioane nu mai mult decât cunoaşte o persoană obişnuită, şi poate ceea ce i-a fost spus de către ruda sa A.I. Probabil I.V. a arătat un interes special faţă de problemele aeroportului, iar ideea de a-l angaja la Aeroport i-a venit rudei sale influente. În acest scop, el nici măcar nu a ezitat să inventeze o nouă funcţie - Director Adjunct al Administrării. ... Mai târziu, A.I. i-a concediat din funcţiile lor... În locul lor el i-a numit pe (a) K.V. (care cu ceva timp în urmă a absolvit Institutul de Comunicaţii din Odesa), (b) S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev). ... Mai târziu, A.I. l-a numit pe S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev).... afacerea dubioasă, în spatele căreia, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, au fost A.I. şi S.I.”

26. Reclamantul a prezentat un martor, care a pretins că a auzit despre o întrunire care a avut loc în Scuarul Vechiului Aeroport. De asemenea, el s-a referit la cinci angajaţi ai Aeroportului, care au fost concediaţi imediat după restabilirea în funcţie a lui A.I., întru susţinerea declaraţiei sale cu privire la pretinsa epurare a personalului. Instanţa a considerat că nu au existat probe că A.I. a fost cel care a organizat întrunirea din Scuarul Vechiului Aeroport sau că el a fost cel care mai târziu a organizat epurarea personalului. Instanţa a constatat că, în conformitate cu procedurile existente, A.I. nu avea dreptul de a angaja sau concedia personalul. Bazându-se pe declaraţiile lui A.I. şi S.I., instanţa a constatat, de asemenea, că chiar dacă ei au fost implicaţi în vânzarea avioanelor-proprietate de stat, ei au făcut parte dintr-o comisie specială creată de Guvern cu scopul încheierii tranzacţiei şi că ei nu au fost persoanele cheie în acea tranzacţie.

27. Ziarul a susţinut că articolul nu intenţiona să-i defăimeze pe reclamanţii în acţiunea civilă pentru defăimare şi că el era dispus să publice o înştiinţare prin care să corecteze greşelile cu privire la fapte referitoare la legătura de rudenie dintre I.V. şi A.I., şi şcolile frecventate de C.V. şi S.I.

28. Instanţa a indicat ca reclamantul şi ziarul să-i plătească lui A.I. prejudicii în mărime de MDL 1,800 şi, respectiv, MDL 3,600 şi să publice o înştiinţare în care să corecteze toate declaraţiile cu privire la reclamanţii în acţiunea civilă pentru defăimare constatate ca fiind defăimătoare.

3. Apelul

29. Reclamantul şi ziarul au depus apel împotriva acestei hotărâri la Tribunalul Municipiului Chişinău. Reclamantul a solicitat casarea hotărârii, susţinând că el a prezentat suficiente probe care dovedeau corectitudinea declaraţiilor făcute în articolul publicat, în pofida unor anumite erori cu privire la fapte, care erau minore şi întâmplătoare.

30. În ceea ce-l priveşte pe I.V., reclamantul a prezentat copii ale carnetului de muncă al acestuia, care includea serviciul său anterior la o companie de asigurări specializată în asigurarea de automobile. Reclamantul, de asemenea, a argumentat că nu era nimic defăimător în declaraţia că I.V. era o rudă a lui A.I. şi că era adevărat că funcţia de Director Adjunct al Administrării nu a existat niciodată până la angajarea lui I.V.

31. Referitor la C.P., reclamantul a notat că corectitudinea declaraţiilor sale a fost susţinută de depoziţiile scrise ale reclamantului însuşi în acţiunea civilă pentru defăimare, care a stabilit că el a fost implicat într-un accident aviatic minor la Budapesta.

32. Referitor la C.M., reclamantul a subliniat că martorii prezentaţi de el (angajate ale Aeroportului) au confirmat acţiunile de hărţuire sexuală şi abuz (a se vedea paragrafele 9 şi 17 de mai sus) comise de C.M.

33. În privinţa lui C.V., reclamantul a recunoscut că a făcut o greşeală în ceea ce priveşte profilul de serviciu şi că C.V. nu a fost medic-veterinar, ci avea o diplomă de studii primare de infirmier. Reclamantul nu a considerat descrierea dată de el ca fiind defăimătoare.

34. Referitor la S.I., reclamantul a declarat că confuzia a apărut cu privire la instituţia pe care acesta a absolvit-o. El, de asemenea, a declarat că ea, într-adevăr, a lucrat la aspectele economice ale tranzacţiei privind vânzarea avioanelor-proprietate de stat şi că caracterul dubios al acelei afaceri a fost dovedit de un raport oficial publicat într-o ediţie a Monitorului Oficial.

35. În privinţa lui A.I., reclamantul a notat că corectitudinea învinuirilor a fost dovedită de depoziţiile martorilor şi de conţinutul foii volante anexate la cererea de apel.

4. Constatările instanţei de apel

36. La 5 iulie 1999, Tribunalul Municipiului Chişinău a admis parţial apelul reclamantului şi a modificat hotărârea judecătoriei, respingând cererea iniţială depusă de C.P., pe motiv că declaraţia conţinută în articol despre el (a se vedea paragraful 15 de mai sus) a reflectat adevărul şi, prin urmare, nu a fost defăimătoare. Instanţa, de asemenea, a redus mărimea prejudiciilor care trebuiau plătite de reclamant şi de ziar reclamanţilor în acţiunea civilă pentru defăimare. Instanţa a motivat reducerea prin faptul că circulaţia ziarului „Express” era limitată. Prin urmare, reclamantului şi ziarului le-a fost indicat să plătească MDL 450 şi, respectiv, MDL 1,350 lui I.V.; MDL 900 şi, respectiv, MDL 1,350 lui C.M.; MDL 180 şi, respectiv, MDL 1,350 lui C.V.; MDL 180 şi, respectiv, MDL 1,350 lui S.I. şi MDL 900 şi, respectiv, MDL 1,350 lui A.I.

5. Recursul

37. Reclamantul şi ziarul au înaintat recurs la Curtea de Apel, susţinând că în instanţa de fond şi cea de apel au fost aduse suficiente probe care au demonstrat adevărul declaraţiilor făcute în articolul contestat. În special, reclamantul a notat că informaţia relevantă, care susţinea declaraţiile din articol, se conţinea în raportul Comisiei Parlamentare cu privire la vânzarea ilegală a avioanelor publicată în Monitorul Oficial şi, de aceea, el trebuie să fie exonerat de orice răspundere civilă.

6. Constatările instanţei de recurs

38. La 7 septembrie 1999, Curtea de Apel a respins recursul ca nefondat, menţinând hotărârile tribunalului şi judecătoriei. Instanţa a conchis că articolul contestat a conţinut atât afirmaţii defăimătoare care nu corespundeau realităţii, cât şi afirmaţii care nu au fost de natură defăimătoare, dar care nu corespundeau realităţii. În continuare, instanţa a decis că plata prejudiciilor impuse ziarului nu a încălcat în niciun fel dreptul său la libertatea de exprimare garantat de Constituţie şi de Legea Presei.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

39. Prevederile relevante ale Codului civil în vigoare la acel moment erau următoarele:

Articolul 7. Apărarea onoarei şi demnităţii

„(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul să ceară prin judecată  dezminţirea afirmaţiilor care îi ponegresc onoarea şi demnitatea şi care nu corespund realităţii, precum şi a afirmaţiilor care nu ponegresc onoarea şi demnitatea, dar nu corespund realităţii.

(2) În cazul în care mijlocul de informare în masă ce a răspîndit afirmaţii contestabile nu poate dovedi că ele corespund realităţii, instanţa judecătorească îl obligă să publice, nu mai tîrziu decît peste 15 zile din ziua intrării în vigoare a hotărîrii instanţei judecătoreşti o dezminţire la aceeaşi rubrică, pe aceeaşi pagină, în aceeaşi programă sau ciclu de emisiuni.”

Articolul 7/1. Repararea prejudiciului moral

„(1) Prejudiciul moral, cauzat persoanei de mijloacele de informare în masă, de organizaţii sau de persoane în urma răspîndrii unor afirmaţii ce nu corespund realităţii, precum şi a unor afirmaţii despre viaţa ei personală sau familială fără consimţămîntul ei, se repară de către ele în folosul persoanei respective în expresie bănească.  Mărimea recompensei o stabileşte instanţa judecătorească.

(2) Mărimea compensaţiei se stabileşte de către instanţa de judecată, în fiecare caz aparte, de la şaptezeci şi cinci până la două sute de salarii minime, în cazul în care informaţiile au fost răspândite de o persoană juridică, şi de la zece până la o sută de salarii minime, în cazul în care acestea au fost răspândite de o persoană fizică”.

40. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 211-XIV din 9 decembrie 1998

„Audiind raportul Comisiei de anchetă pentru reexaminarea materialelor referitoare la raportul Curţii de Conturi şi modul de comercializare a avioanelor din patrimoniul statului, care a stabilit comiterea mai multor încălcări flagrante ale legii de către unele persoane cu funcţii de răspundere din Guvernul precedent şi cel actual, Parlamentul adoptă prezenta hotărâre: ...

Art. 2. – Comisia sus-numită îşi va continua activitatea şi în termen de o lună va stabili responsabilitatea Primului-ministru, membrilor Guvernului şi a celorlalte persoane cu funcţii de răspundere menţionate în raport înaintând Parlamentului propuneri corespunzătoare.

Art. 3. – Conducătorii instituţiilor vizate în raportul comisiei sus-numite, în termen de o lună, vor lua măsuri pentru sancţionarea persoanelor cu funcţii de răspundere vinovate de încălcarea legislaţiei şi vor comunica Parlamentului despre măsurile luate.

...”

ÎN DREPT

I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI

41. Reclamantul pretinde încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. ...

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru ... siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor ... protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora ... .”A.Argumentele părţilor

1. Reclamantul

42. Reclamantul a declarat că articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil nu sunt formulate cu suficientă precizie şi claritate şi că codul nu oferă o interpretare a termenilor „fapte”, „onoare”, „demnitate”, „judecată de valoare”, „apărarea disponibilă jurnaliştilor în fiecare caz” şi „sarcina probaţiunii”, astfel încât legea să fie clară şi previzibilă.

43. În continuare, reclamantul a declarat că ingerinţa în dreptul său la libertatea de exprimare nu a fost necesară într-o societate democratică. În opinia sa, articolul conţinea numai judecăţi de valoare în ceea ce priveşte anumiţi reclamanţi în acţiunea civilă pentru defăimare şi judecăţi de valoare bazate pe fapte în ceea ce priveşte alţi reclamanţi în acţiunea civilă pentru defăimare. Reclamantul a declarat că nu a existat nicio necesitate socială imperioasă pentru o ingerinţă în libertatea sa de exprimare, iar instanţele naţionale nu au prezentat argumente relevante şi suficiente care să justifice ingerinţa.

44. De asemenea, reclamantul a declarat că prejudiciile pe care a fost impus să le plătească au fost prea mari şi, astfel, disproporţionale în raport cu scopul legitim urmărit. Venitul său lunar la acel moment varia între MDL 180 şi MDL 220, în timp ce coşul minim de consum era MDL 600. Conform reclamantului, el a fost concediat de la săptămânalul „Express” după proces şi a plătit prejudiciile acordate în rate, pe parcursul unei perioade de peste trei ani.

2. Guvernul

45. Guvernul a fost de acord că faptele cauzei relevă o ingerinţă în libertatea de exprimare a reclamantului. Totuşi, această ingerinţă a fost justificată în conformitate cu articolul 10 § 2 al Convenţiei.

46. Reclamantului i s-a indicat de instanţă să plătească prejudicii morale pentru defăimare în baza articolelor 7 şi 7/1 ale Codului civil. Ingerinţa a fost astfel „prevăzută de lege”, iar legea a fost accesibilă şi previzibilă. Ea a servit scopului legitim de protecţie a demnităţii reclamanţilor în acţiunea civilă pentru defăimare; mai mult, măsura a fost necesară într-o societate democratică.

47. Bazându-se pe cauza Janowski v. Poland ([GC], nr. 25716/94, ECHR 1999-I), Guvernul a declarat că persoanele împotriva cărora a fost îndreptat articolul reclamantului erau funcţionari publici, iar funcţionarii publici trebuie să beneficieze de încredere publică, în condiţii lipsite de tulburări nepotrivite, ca ei să aibă succes în îndeplinirea sarcinilor lor, astfel, poate fi dovedit ca necesar de a-i proteja de atacuri verbale ofensatorii şi abuzive în timpul serviciului.

48. Guvernul a declarat că articolul publicat, ca rezultat al căruia reclamantul trebuia să plătească prejudicii, conţinea declaraţii de fapt, şi nu judecăţi de valoare.

49. El a făcut referire la marja de apreciere a autorităţilor naţionale, la evaluarea necesităţii ingerinţei şi a declarat că, unde Convenţia se referă la legislaţia naţională, este în primul rând sarcina autorităţilor naţionale de a aplica şi interpreta legislaţia naţională. El a declarat că în această cauză autorităţile naţionale nu au depăşit această marjă de apreciere.

50. Guvernul, în continuare, a declarat că plata prejudiciilor impuse reclamantului (MDL 2,610 pe care reclamantului i s-a indicat de instanţă să-i plătească reclamanţilor în acţiunea civilă pentru defăimare) nu a fost disproporţională în raport cu scopul legitim urmărit. În acest sens, Guvernul a declarat că, în decembrie 1998, salariul mediu lunar în Republica Moldova era de MDL 351.5, iar în iulie 1999 el era MDL 298.9 (echivalentul a aproximativ EUR 25.5 în acea perioadă).B.Aprecierea Curţii

51. Aşa cum au recunoscut ambele părţi, Curtea constată că hotărârile instanţelor naţionale şi plata prejudiciilor impuse reclamantului în ceea ce priveşte cinci reclamanţi în acţiunea civilă pentru defăimare la care s-a făcut referire în articolul relevant, au constituit un „amestec al autorităţilor publice” în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare în sensul primului paragraf al articolului 10. O astfel de ingerinţă ar constitui o violare a articolului 10, cu excepţia cazului când este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop sau scopuri care sunt legitime în conformitate cu paragraful 2 al articolului şi este „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge un astfel de scop sau scopuri.

1. „Prevăzută de lege”

52. Una din cerinţele care rezultă din expresia „prevăzută de lege” este previzibilitatea măsurii la care se referă. O normă nu poate fi considerată „lege” decât dacă ea este formulată cu suficientă precizie, astfel încât să permită persoanei să decidă comportamentul său: el sau ea trebuie să poată - în caz de necesitate cu consultanţă corespunzătoare - să prevadă, în mod rezonabil, în dependenţă de circumstanţele cauzei, consecinţele care pot să rezulte dintr-o acţiune concretă. Nu este necesar ca acele consecinţe să fie previzibile cu certitudine absolută: experienţa arată că acest lucru este nerealizabil. În timp ce certitudinea în lege este foarte dorită, ea poate duce la o rigiditate excesivă, atunci când legea trebuie să facă faţă circumstanţelor care se schimbă. Prin urmare, multe legi sunt inevitabil formulate în termeni care, în măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi şi a căror interpretare şi aplicare este pusă în sarcina practicii (a se vedea, spre exemplu, Rekvenyi v. Hungary [GC], nr. 25390/94, § 34, ECHR 1999-III).

53. Curtea notează că ingerinţa pretinsă a avut o bază legală, şi anume articolele 7 şi 7/1 ale Codului civil (a se vedea paragraful 39 de mai sus).

54. În această cauză, Curtea nu consideră că prevederile respective sunt atât de vagi încât consecinţele faptelor reclamantului să fie imprevizibile. Legile cu privire la defăimare, cu accentul lor pe onoare şi reputaţie, au, în mod inevitabil, un caracter vag (a se vedea, Rekvenyi v. Hungary, citat mai sus, § 34). Totuşi, acest lucru nu înlătură caracterul lor „legal” în sensul articolului 10 al Convenţiei. Ţine de autorităţile naţionale să aplice şi să interpreteze legislaţia naţională (a se vedea, spre exemplu, Otto-Preminger-Institut v. Austria, hotărâre din 20 septembrie 1994, Seria A nr. 295-A, p. 17, § 45). Prin urmare, Curtea consideră că ingerinţa a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 10 § 2 al Convenţiei.

2. „Scopul legitim”

55. Nu se contestă de către părţi şi Curtea este de acord că ingerinţa a urmărit scopul legitim de protecţie a reputaţiei reclamanţilor în acţiunea civilă pentru defăimare. Prin urmare, rămâne a fi examinat dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”.

3. „Necesară într-o societate democratică”

(a) Principii generale

56. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită. Chiar dacă presa nu trebuie să depăşească limitele stabilite inter alia în scopul „protecţiei reputaţiei sau drepturilor altor persoane”, este, totuşi, sarcina ei să comunice informaţii şi idei de interes public. Presa are nu doar sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul, de asemenea, are dreptul de a le primi. Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său vital de „câine de pază public” (a se vedea, spre exemplu, Observer and Guardian v. the United Kingdom, hotărâre din 26 noiembrie 1991, Seria A, nr. 216, pp. 29-30, § 59).

57. Cea mai atentă cercetare din partea Curţii este cerută atunci când măsurile luate sau sancţiunile impuse de autorităţile naţionale sunt capabile să descurajeze participarea presei la dezbateri asupra chestiunilor de interes public legitim (a se vedea, spre exemplu, Lingens v. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, § 44, Bladet Tromso and Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, § 64, ECHR 1999-III, Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, hotărâre din 25 iunie 1992, Seria A nr. 239, § 68).

58. Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai „informaţiei” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează, şochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunităţii. În plus, libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (a se vedea De Haes and Gijsels v. Belgium, hotărâre din 24 februarie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-I, p. 236, § 47).

59. Articolul 10 al Convenţiei nu garantează o libertate de exprimare nelimitată chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la chestiuni de interes public deosebit. Conform termenilor din paragraful 2 al articolului, exercitarea acestei libertăţi presupune „obligaţii şi responsabilităţi”, care, de asemenea, se aplică presei. Aceste „obligaţii şi responsabilităţi” pot avea însemnătate când, la fel ca şi în această cauză, există o întrebare cu privire la atacul asupra reputaţiei unor persoane private şi subminarea „drepturilor altor persoane”. Datorită „obligaţiilor şi responsabilităţilor” inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia acordată de articolul 10 jurnaliştilor în ceea ce priveşte relatarea cu privire la chestiunile de interes general, este supusă condiţiei ca ei să acţioneze cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii corecte şi credibile în conformitate cu etica jurnalistică (a se vedea Goodwin v. the United Kingdom, hotărâre din 27 martie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-II, p. 500, § 39, şi Fressoz and Roire v. France [GC], nr. 29183/95, § 54, ECHR 1999-I).

60. Funcţionarii publici trebuie să beneficieze de încredere publică, în condiţii lipsite de tulburări nepotrivite, ca ei să aibă succes în îndeplinirea sarcinilor lor şi, astfel, poate fi dovedit ca necesar de a-i proteja de atacuri verbale ofensatorii şi abuzive în timpul serviciului (a se vedea Janowski v. Poland [GC], nr. 25716/94, § 33, ECHR 1999-I). Cerinţele unei astfel de protecţii trebuie, totuşi, evaluate în comparaţie cu interesele libertăţii presei sau a discutării deschise a chestiunilor de interes public.

61. În practica sa, Curtea a făcut distincţie între declaraţiile de fapt şi judecăţile de valoare. Existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil probaţiunii. Cerinţa de a dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului garantat de articolul 10 (a se vedea Jerusalem v. Austria, nr. 26958/95, § 42, ECHR 2001-II). Totuşi, chiar atunci când o declaraţie constituie o judecată de valoare, proporţionalitatea unei ingerinţe poate depinde de faptul dacă există un substrat factologic suficient pentru declaraţia contestată, deoarece chiar şi o judecată de valoare fără niciun substrat factologic care s-o susţină poate fi excesivă (a se vedea De Haes and Gijsels v. Belgium, citată mai sus, § 47, Oberschlick v. Austria (nr. 2), hotărâre din 1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV, p. 1276, § 33).

62. În exercitarea jurisdicţiei sale de supraveghere, Curtea trebuie să analizeze ingerinţa în lumina cauzei în întregime, inclusiv conţinutul remarcilor reclamantului şi contextul în care el le-a făcut. În special, trebuie să se determine dacă ingerinţa în cauză a fost „proporţională în raport cu scopurile legitime urmărite” şi dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente” (a se vedea Janowski v. Poland, hotărâre citată mai sus, § 30, şi Barfod v. Denmark, hotărâre din 22 februarie 1989, Seria A nr. 149, § 28). Făcând acest lucru, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat standarde care sunt conforme cu principiile consfinţite de articolul 10 şi, mai mult, că ele s-au bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea Jersild v. Denmark, hotărâre din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, § 31).

(b)Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză

63. Guvernul a declarat că reclamanţii în acţiunea civilă pentru defăimare erau funcţionari publici şi, prin urmare, spre deosebire de politicieni, ei trebuie să beneficieze de un nivel mai înalt de protecţie împotriva criticii şi observaţiilor nepotrivite (Janowski v. Poland, citat mai sus).

64. Curtea a observat în câteva cauze (a se vedea, în special, hotărârea Janowski v. Poland, menţionată mai sus, şi Nikula v. Finland, nr. 31611/96, ECHR 2002-II, § 48) că poate fi necesar de a proteja funcţionarii publici de atacuri ofensatorii, abuzive şi defăimătoare, care au scopul de a-i afecta în îndeplinirea obligaţiilor lor şi de a prejudicia încrederea publică în ei şi funcţia pe care o deţin. Totuşi, Curtea consideră că această cauză trebuie distinsă de cauzele Janowski şi Nikula din următoarele motive: în primul rând, reclamanţii în acţiunea civilă pentru defăimare nu erau nici funcţionari ai organelor de ocrotire a normelor de drept şi nici procurori; ar fi exagerat de a extinde principiul Janowski asupra tuturor persoanelor care sunt angajate de stat sau de întreprinderi de stat; în al doilea rând, remarcile reclamantului au făcut parte dintr-o discuţie deschisă şi continuă a chestiunilor de interes public. În acest context, Curtea notează că, în perioada 19 iunie - 14 august 1998, săptămânalul „Express” a publicat trei articole cu privire la tema vânzării avioanelor - proprietate de stat şi la chestiunea mai largă a administraţiei de Stat a aviaţiei civile, ridicând, după cum a făcut-o, o chestiune importantă de interes public, şi anume administrarea şi pretinsa folosire abuzivă a fondurilor publice. Mai mult, contrar declaraţiilor făcute de reclamant în calitate de persoană privată în cauza Janowski, articolul contestat în această cauză a fost scris de reclamant în capacitatea sa de jurnalist, ceea ce ridică chestiuni cu privire la libertatea presei.

65. Prin urmare, conceptul folosit de Curte în cauza Janowski nu este aplicabil în această cauză. Dimpotrivă, Curtea consideră că deoarece este vorba de libertatea presei, autorităţile moldoveneşti au beneficiat de o marjă de apreciere mai puţin largă atunci când au decis dacă a existat o „necesitate socială impetuoasă” pentru ingerinţa în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.

66. Instanţele naţionale au examinat separat pasajele din articol referitoare la fiecare reclamant în acţiunea civilă pentru defăimare. Curtea, la fel, va examina separat justificarea ingerinţei ca rezultat al pasajelor contestate referitoare la fiecare reclamant în acţiunea civilă.

(i) În privinţa lui I.V.

67. Curtea notează că reclamantul a plătit prejudicii pentru declaraţia că I.V. a fost angajat la Aeroport numai datorită faptului că el era o rudă a Directorului, şi că o nouă funcţie a fost creată special pentru el (a se vedea paragraful 12 de mai sus).

68. Curtea este de opinia că pasajul contestat conţinea declaraţii de fapt, şi nu judecăţi de valoare.

69. Chiar dacă comentariile reclamantului au fost făcute ca parte a unei dezbateri a unei chestiuni de interes public, există limite ale dreptului la libertatea de exprimare în cazul în care este vorba de reputaţia unei persoane, reclamantul având obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă şi de a verifica orice informaţie înainte de a o publica.

70. Se pare că reclamantul nu a verificat informaţia înainte de publicare, lucru pe care, în calitate de jurnalist, trebuia să-l facă. Reclamantul însuşi a admis pe parcursul procedurilor naţionale că a publicat informaţii inexacte cu privire la legăturile de familie dintre primul şi cel de-al şaselea reclamant în acţiunea civilă pentru defăimare, fără a încerca măcar să convingă instanţele că el a făcut încercări rezonabile de a verifica informaţia.

71. În esenţă, prin publicarea declaraţiei contestate, reclamantul l-a acuzat pe I.V. de nepotism şi a determinat cititorii să creadă că el a fost angajat nu datorită calităţilor personale, ci numai deoarece era o rudă a Directorului. Acestea au fost acuzaţii grave, afectând reputaţia personală şi profesională a lui I.V.

72. Prin urmare, Curtea conchide că ingerinţa poate fi considerată ca fiind justificată în sensul articolului 10 al Convenţiei.

(ii)În privinţa lui C.M.

73. Curtea notează că reclamantul a inclus în articolul său câteva episoade ale pretinselor abuzuri comise de C.M. în calitatea sa de Şef al Direcţiei Cadre. În acest scop, reclamantul a citat plângeri formale depuse de angajaţi ai Aeroportului cu privire la pretinse acte de hărţuire sexuală, beţie şi abuz de automobilul de serviciu comise de C.M. (a se vedea paragraful 8 de mai sus). În continuare, Curtea notează că instanţele judecătoreşti nu au constatat niciuna din acele declaraţii, ca fiind inexactă sau neadevărată. Totuşi, ele au constatat că limbajul folosit pentru descrierea lui C.M., în lumina acelor pretinse abuzuri, a fost defăimător (a se vedea paragraful 16 de mai sus). În special, expresii precum „figură colorată”, „şeful Direcţiei Cadre a Aeroportului ar lăsa perplex chiar şi un angajat al Direcţiei Cadre a oricărui penitenciar” şi „aventurile acestui funcţionar desfrânat (распоясавшегося функционера)” au fost constatate ca fiind defăimătoare.

74. Curtea consideră că pasajele contestate au constituit exprimarea unei opinii sau a unei judecăţi de valoare a cărei adevăr, prin definiţie, nu este susceptibilă probaţiunii. În timp ce o astfel de opinie poate fi excesivă, în special în absenţa unui substrat factologic, aceasta nu este cazul prezentei cauze. Curtea consideră că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă şi în conformitate cu etica jurnalistică şi că s-a dovedit că a existat un substrat factologic rezonabil pentru opinia exprimată.

75. Luând în consideraţie faptul că declaraţiile contestate au fost făcute de un jurnalist în cadrul unei dezbateri cu privire la o chestiune de interes public şi luând în consideraţie limbajul folosit, Curtea conchide că ingerinţa nu a fost necesară într-o societate democratică.

(iii)În privinţa lui C.V.

76. Reclamantul a fost obligat să plătească prejudicii pentru declaraţia că C.V. nu era calificat pentru funcţia sa. În special, reclamantul a declarat că C.V. a fost numit Manager al Direcţiei Achiziţii de Servicii, deşi el avea doar calificarea unui medic veterinar. Instanţele naţionale au constatat că C.V. a absolvit, de fapt, o Şcoală de Business (a se vedea paragraful 21 de mai sus).

77. În opinia Curţii, pasajul contestat conţinea atât o declaraţie de fapte pretinse, cât şi o judecată de valoare.

78. Se pare că reclamantul nu a verificat informaţia înainte de a o publica, deşi, în calitate de jurnalist, el trebuia s-o facă şi că informaţia s-a dovedit a fi incorectă şi poate fi considerată ofensatoare, prejudiciind reputaţia lui C.V. În esenţă, prin publicarea declaraţiei contestate, reclamantul a încercat să comunice cititorilor că C.V. era incompetent datorită pregătirii sale profesionale inadecvate, şi anume de medic veterinar. În acest sens, reclamantul a făcut, de asemenea, o judecată de valoare bazată pe faptele în cauză, sugerând că numirea unei persoane totalmente necalificate a fost o ilustrare a faptului că într-un sistem corupt totul e posibil. Curtea notează că reclamantul însuşi a admis, pe parcursul procedurilor naţionale, că a publicat o informaţie incorectă cu privire la pregătirea profesională a lui C.V. şi nu a încercat să convingă instanţele că el a făcut încercări rezonabile de a verifica informaţia înainte de a o publica.

79. Prin urmare, Curtea conchide că ingerinţa poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică.

(iv)În privinţa lui S.I. 

80. În privinţa lui S.I., reclamantul a făcut două declaraţii care au fost considerate defăimătoare şi necorespunzând realităţii.

81. Mai întâi de toate, reclamantul a declarat că S.I. a absolvit un Institut de Industrie Alimentară, în timp ce instanţele naţionale au constatat că ea a absolvit o Şcoală de Comerţ (a se vedea paragraful 23).

82. Curtea consideră această situaţie similară cu cea a lui C.V. (a se vedea paragrafele 75-78) şi conchide că ingerinţa ca rezultat al declaraţiei „A.I. l-a numit pe S.I. (un absolvent al Institutului de Industrie Alimentară din Kiev)....” poate fi considerată ca justificată în sensul articolului 10 al Convenţiei.

83. În ceea ce priveşte a doua declaraţie contestată, Curtea notează că reclamantul a scris că, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, S.I. a fost implicat într-o „afacere dubioasă”, referindu-se la vânzarea avioanelor - proprietate de stat (a se vedea paragraful 23). În faţa instanţelor naţionale, reclamantul a argumentat că declaraţia s-a bazat pe un raport oficial al unei Comisii Parlamentare.

84. Curtea notează că tranzacţia la care s-a făcut referire în declaraţia contestată a fost suspectată ca fiind ilegală şi că o Comisie Parlamentară a făcut un raport în această privinţă (a se vedea paragraful 40 de mai sus). Prin urmare, a existat un anumit substrat factologic obiectiv pentru aprecierea pe care i-a dat-o reclamantul, şi anume de „afacere dubioasă”. În acelaşi timp, instanţele naţionale nu au stabilit că S.I. nu a fost implicat în tranzacţie. Dimpotrivă, S.I. a admis pe parcursul procedurilor că a făcut parte, împreună cu A.I., dintr-o Comisia Guvernamentală care a încheiat contractul de vânzare a avioanelor (a se vedea paragraful 24 de mai sus). În aceste circumstanţe, nu există aparenţe că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, cu scopul de a-l defăima pe S.I. Trebuie notat că reclamantul a făcut o cercetare rezonabilă pentru a stabili că vânzarea avioanelor a fost suspectată ca fiind ilegală şi că S.I. a avut un rol în această tranzacţie. Concluziile formulate de reclamant trebuie privite ca judecăţi de valoare, care au avut un substrat factologic.

În acest sens, Curtea reaminteşte că presa joacă un rol esenţial de „câine de pază public” într-o societate democratică (a se vedea Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, citat mai sus, § 63). În circumstanţe în care există motive obiective de a suspecta funcţionari publici de implicare în vânzări ilegale ale proprietăţii publice, presa trebuie să fie liberă, într-o manieră ce corespunde obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, de a comunica astfel de informaţii şi idei, iar publicul are dreptul să le primească.

85. Prin urmare, Curtea conchide că ingerinţa ca rezultat al declaraţiei „... afacerea dubioasă, în spatele căreia, în opinia multor angajaţi ai aviaţiei civile, au fost A.I. şi S.I.” nu a fost necesară într-o societate democratică.

(v) În privinţa lui A.I.

86. Curtea a identificat patru declaraţii principale făcute de reclamant în privinţa lui A.I. care au fost constatate de instanţele naţionale ca fiind defăimătoare.

87. Mai întâi de toate, instanţele au constatat că declaraţia reclamantului că A.I. a organizat o întrunire în Scuarul Vechiului Aeroport nu a fost adevărată (a se vedea paragraful 25 de mai sus). Se pare că reclamantul a încercat să aducă probe pentru susţinerea declaraţiei contestate, prin prezentarea unui martor şi a unei copii a unei foi volante pretins publicată de A.I. (a se vedea paragrafele 26 şi 35 de mai sus). Curtea notează că instanţele naţionale au ignorat proba prezentată de reclamant şi nu au făcut nicio evaluare a acesteia.

88. Curtea consideră că, cerând reclamantului să dovedească adevărul declaraţiilor sale, iar în acelaşi timp privându-l de o posibilitate efectivă de a aduce probe în susţinerea declaraţiilor sale şi dovedirea adevărului acestora, constatarea instanţelor moldoveneşti că declaraţia a fost defăimătoare nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică (a se vedea Jerusalem v. Austria, nr. 26958/95, § 45-46, ECHR 2001-II).

89. În al doilea pasaj contestat, reclamantul a declarat că, după restabilirea în funcţia de Director, A.I. a organizat o epurare a personalului. În acest sens, reclamantul s-a referit la cinci foşti angajaţi ai Aeroportului, care au fost concediaţi după restabilirea în funcţie a lui A.I. (a se vedea paragrafele 25 şi 26 de mai sus). Instanţele naţionale nu au constatat declaraţiile cu privire la pretinsele concedieri ca fiind neadevărate. Ele au constatat, totuşi, că pretinsa implicare a lui A.I. nu a corespuns realităţii, notând că, în conformitate cu procedura existentă, A.I. nu avea dreptul să angajeze sau să concedieze personalul.

90. Curtea observă că nu poate fi spus că descrierea evenimentelor date în declaraţia contestată a fost în întregime nefondată. Se pare că reclamantul a făcut o cercetare rezonabilă înainte de a publica informaţia contestată, deoarece el ştia numele celor care au fost concediaţi. Curtea consideră că, chiar dacă, în conformitate cu procedura existentă, Directorul nu avea dreptul să ia decizia cu privire la concedierea unui angajat, a fost rezonabil pentru un jurnalist să creadă că a existat o legătură între concedierea în masă a personalului şi schimbarea Directorului. În aceste circumstanţe, Curtea constată că ingerinţa nu a fost necesară într-o societate democratică.

91. În al treilea pasaj contestat, reclamantul a declarat că A.I. a angajat o rudă a sa, pe I.V. (a se vedea paragraful 25 de mai sus).

92. Curtea consideră această situaţie ca fiind similară celei referitoare la declaraţia cu privire la I.V. (a se vedea paragrafele 67-72), şi conchide că ingerinţa poate fi considerată ca justificată în sensul articolului 10 al Convenţiei.

93. Cu privire la a patra declaraţie contestată, şi anume că A.I. a fost implicat împreună cu S.I. într-o „afacere dubioasă”, Curtea reiterează constatările sale cu privire la plângerea lui S.I. (a se vedea paragrafele 80-85 de mai sus). Din motive similare, Curtea conchide că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost necesară într-o societate democratică.

94. Reclamantul a invocat, de asemenea, mărimea prejudiciilor impuse lui ca un capăt de plângere separat.

95. Natura şi severitatea pedepsei impuse sunt, de asemenea, factori care trebuie luaţi în consideraţie la evaluarea proporţionalităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare garantată de articolul 10 al Convenţiei (a se vedea spre exemplu, Ceylan v. Turkey [GC], nr. 23556/94, § 37, ECHR 1999-IV; Tammer v. Estonia, nr. 41205/98, § 69, ECHR 2001-I; şi Lesnik v. Slovakia, nr. 35640/97, § 63, ECHR 2003-IV).

96. Luând în consideraţie constatarea unei violări în ceea ce priveşte declaraţiile cu privire la C.M., S.I. şi A.I., nu este necesar de a examina mărimea prejudiciilor respective impuse reclamantului. În acelaşi timp, Curtea notează că reclamantul a fost obligat să plătească MDL 450 lui I.V. şi MDL 180 lui C.V. Luând în consideraţie salariul mediu lunar în acea perioadă în Republica Moldova şi faptul că prejudiciile impuse reclamantului au fost la cel mai jos nivel prevăzut de lege (a se vedea paragraful 39 de mai sus), Curtea este de opinia că sumele nu au fost excesive.

C.Concluzie

97. Luând în consideraţie cele expuse mai sus, Curtea conchide:

(1) Că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţiile reclamantului cu privire la I.V.;

(2) Că a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţiile reclamantului cu privire la C.M.;

(3) Că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţiile reclamantului cu privire la C.V.;

(4) Că a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţiile reclamantului cu privire la S.I.;

(5) Că a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţiile reclamantului cu privire la A.I.

II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

98. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.A.Prejudiciul material

99. Reclamantul a pretins EUR 2,460 cu titlu de prejudiciu material, suferit ca rezultat al încălcării dreptului său la libertatea de exprimare. El a pretins că nu a putut lucra ca jurnalist după ce a pierdut procesul, deoarece toţi îl considerau a fi un jurnalist rău. Prin urmare, el a trebuit să lucreze ca translator pentru bani mai puţini. Reclamantul a declarat că suma pretinsă ar acoperi prejudiciile plătite reclamanţilor, banii pe care el i-ar fi obţinut lucrând ca jurnalist şi pierderile cauzate de inflaţie.

100. Guvernul a contestat suma pretinsă de reclamant. În opinia sa, o compensaţie potrivită ar fi suma prejudiciilor plătite, şi anume MDL 2,610 (EUR 224). Potrivit Guvernului, reclamantul lucra ca translator şi până la pierderea procesului şi, prin urmare, nu poate fi stabilită nicio legătură cauzală între proces şi angajarea sa ulterioară.

101. Curtea este de acord cu Guvernul că reclamantul nu a dovedit existenţa unei legături între prejudiciile impuse lui şi angajarea sa ulterioară. Prin urmare, Curtea nu acordă nicio sumă în ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate a reclamantului de a lucra ca jurnalist după pierderea procesului cu privire la defăimare. Pe de altă parte, Curtea a constatat o violare a articolului 10 ca rezultat al deciziilor cu privire la toate sau unele declaraţii contestate făcute de reclamant în privinţa lui C.M., S.I. şi I.V. În lumina acestora şi hotărând în bază echitabilă, Curtea acordă suma de EUR 125 cu titlu de prejudiciu material în ceea ce priveşte sumele pe care reclamantului i-a fost ordonat de instanţă să le plătească reclamanţilor în acţiunea civilă pentru defăimare.

B.Prejudiciul moral

102. Reclamantul a pretins EUR 30,000 cu titlu de prejudiciu moral, suferit ca rezultat al stresului şi frustrării cauzate de prejudiciile impuse lui. Ca şi în cazul prejudiciului material, reclamantul a declarat că procesul cu privire la defăimare şi prejudiciile impuse lui au jucat un rol foarte negativ în cariera sa şi au însemnat faptul că el nu a putut găsi de lucru la niciun ziar serios. El a declarat că nu numai cariera sa a avut de suferit, dar şi relaţiile sale de familie.

103. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, declarând că ea este excesivă în lumina jurisprudenţei Curţii. El a statuat că în unele cauze simpla constatare a unei violări a fost considerată a fi satisfacţie echitabilă. Guvernul, în continuare, a declarat că în orice caz, orice sumă cu titlu de prejudiciu moral nu poate depăşi suma prejudiciului material, adică MDL 2,610.

104. Considerând constatările de mai sus, Curtea este de opinie că reclamantului i-a fost cauzat un anumit stres şi frustrare ca rezultat al încălcării dreptului său la libertatea de exprimare. Hotărând în bază echitabilă, ea acordă reclamantului suma totală de EUR 4,000 cu titlu de prejudiciu moral.

C.Costuri şi cheltuieli

105. Reclamantul a pretins, de asemenea, EUR 1,800 cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii, dintre care EUR 1,600 au fost taxe de reprezentare, iar restul cheltuieli de transport şi comunicare.

106. Guvernul nu a fost de acord cu sumele pretinse, declarând că reclamantul nu a dovedit pretinsele cheltuieli de reprezentare. Potrivit Guvernului, suma pretinsă de reclamant a fost prea mare în raport cu salariul mediu lunar în Republica Moldova şi onorariile plătite de stat avocaţilor din oficiu. Guvernul, de asemenea, a contestat numărul de ore petrecute de reprezentantul reclamantului lucrând asupra cauzei, în general, şi cercetând jurisprudenţa Curţii, în special, argumentând că o persoană cu o diplomă de drept a Universităţii de Stat din Republica Moldova nu a avut nevoie să studieze jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece se prezumă că el sau ea a studiat-o pe parcursul celui de-al doilea şi al patrulea an de studiu. În opinia Guvernului, acordarea unei sume în acest scop ar echivala cu o bursă de studii.

107. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr.23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).

108. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată de reclamant, criteriile de mai sus şi complexitatea cauzei, Curtea acordă reclamantului EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

D.Dobânda de întârziere

109. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Hotărăşte că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţiile cu privire la I.V.;

2. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţiile cu privire la C.M.;

3. Hotărăşte că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţiile cu privire la C.V.;

4. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţiile cu privire la S.I.;

5. Hotărăşte că a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei în ceea ce priveşte declaraţiile cu privire la A.I.;

6. Hotărăşte

(a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantuluiîn termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 125 (o sută douăzeci şi cinci euro) cu titlu de prejudiciu material, EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,500 (o mie cinci sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;

(b)că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.

7.Respinge unanim restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 21 decembrie 2004, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Michael O’BoyleNicolas Bratza
GrefierPreşedinte

 

Full & Egal Universal Law Academy