©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 14 februarie 2008
în Cauza Butan şi Dragomir împotriva României
(Cererea nr. 40067/06)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Butan şi Dragomir împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 24 ianuarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 40067/06, introdusă împotriva României, prin care cetăţenii acestui stat, domnul Traian Nicolae Butan şi doamna Constanţa Dragomir (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 15 mai 2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent guvernamental pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. La 2 mai 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. În acelaşi timp, Curtea a decis să soluţioneze cererea cu prioritate, în temeiul art. 41 din Regulamentul său.
ÎN FAPT
Circumstanţele cauzei
A. Originea cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anul 1977 şi respectiv 1946 şi locuiesc în Bucureşti. Reclamantul Traian Nicolae Butan este fiul reclamantei Constanţa Dragomir.
5. Reclamanta este proprietara apartamentului nr. 4 pe care îl ocupă împreună cu fiul său. Apartamentul respectiv este situat la ultimul etaj al unui imobil în care se află alte trei apartamente. Distribuţia apei potabile, a reţelei publice de distribuţie, se face pe baza unui contract unic încheiat de asociaţia de proprietari ai imobilului cu societatea care oferă serviciul public respectiv, şi anume Apanova S.A.
6. Accesul reclamanţilor la apa potabilă a fost întrerupt începând cu 20 octombrie 2001, vecinii care locuiesc la etajele inferioare ale aceluiaşi imobil tăind apa oprind conductele de alimentare a apartamentului ocupat de reclamanţi.
7. Certurile cu vecinii au continuat astfel încât reclamanţii au cerut societăţii furnizoare Apanova SA să încheie cu ei un contract de furnizare de apă.
8. La 11 aprilie 2002 reclamanţii au sesizat primăria plângându-se de piedicile suferite în alimentarea cu apă. Primăria a trimis scrisoarea lor la societatea furnizoare pentru verificarea faptelor semnalate.
9. Societatea furnizoare a refuzat să încheie un contract cu reclamanţii şi, printr-o scrisoare din 21 august 2003, le-a comunicat refuzul de a autoriza executarea branşamentului pentru uz exclusiv în afara celui ce deserveşte imobilul în ansamblu.
10. În urma unei acţiuni formulate de reclamanţi, printr-o sentinţă din 11 septembrie 2003 devenită definitivă, Judecătoria Bucureşti a ordonat vecinilor reclamanţilor să redeschidă robinetul pentru a le permite din nou accesul la apa potabilă.
11. Conform procesului-verbal din 9 iulie 2004, încheiat de proprietarii celorlaltor apartamente ale imobilului locuit de reclamanţi, primii au decis că începând de la data de 10 iulie 2004, orele 10, robinetul de alimentare cu apă a băii şi bucătăriei apartamentului nr. 4, aparţinând lui Constanţa Dragomir şi fiului său, să fie redeschis.
12. În timpul perioadei cuprinsă între 15 noiembrie 2003 şi 15 noiembrie 2004 reclamantul a fost obligat să închirieze o altă locuinţă din cauza lipsei apei curente la reşedinţa sa iniţială. Mama sa a continuat să locuiască în respectivul apartament.
B. Acţiune împotriva societăţii furnizoare a serviciului public de distribuţie a apei potabile
13. La 26 ianuarie 2003 reclamanţii au sesizat Judecătoria sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Apanova SA, vizând obligarea acesteia de a încheia un contract de furnizare de apă potabilă.
14. La 16 martie 2004 Judecătoria şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
15. Pretenţiile reclamanţilor au fost respinse prin sentinţa din 26 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, pe motiv că societatea asigura alimentarea cu apă potabilă întregului imobil locuit de reclamanţi şi că nu putea fi considerată vinovată pentru faptul că vecinii lor întrerupseseră accesul la apă. Tribunalul a constatat de asemenea că instalaţia tehnică existentă, şi anume branşamentul care lega imobilul de reţeaua publică de distribuţie, deservea întreg imobilul şi că trebuie mai întâi instalat un nou branşament mai înainte ca societatea să furnizeze apa pe baza unui contract încheiat numai cu reclamanţii.
16. Această sentinţă a fost menţinută prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti pronunţată la 18 mai 2005. Curtea de apel a considerat că regulamentul serviciului de distribuţie a apei potabile adoptat de Consiliul local Bucureşti impunea furnizorului obligaţia de a asigura branşamentul fiecărui imobil nu şi al fiecărui apartament. Instalarea unui branşament suplimentar era supusă anumitor obligaţii în sarcina beneficiarului, printre care cea de a obţine avizele şi autorizaţiile, inclusiv din partea societăţii furnizoare, beneficiarul fiind răspunzător de cheltuieli. Curtea de Apel a concluzionat că în lipsa unui nou branşament societatea furnizoare nu putea fi obligată să încheie un contract de furnizare cu reclamanţii.
17. Prin hotărârea definitivă din 22 noiembrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul celor doi reclamanţi, le-a admis acţiunea şi a dispus ca societatea furnizoare să încheie un contract de furnizare de apă potabilă cu reclamanta Constanţa Dragomir, în calitate de proprietar al apartamentului. Înalta Curte a considerat că prestaţia servicului public de alimentare cu apă se materializa, în primul rând, prin încheierea unui contract de furnizare de apă.
18. La o dată neprecizată hotărârea a fost investită cu formulă executorie.
19. Printr-o notificare datând din 4 mai 2006, reclamanţii au cerut societăţii furnizoare să dea curs hotărârii din 22 noiembrie 2005.
20. Prin scrisoarea din 15 mai 2006 societatea furnizoare a răspuns reclamanţilor că intenţiona să dea curs hotărârii Înaltei Curţi, arătându-se dispusă să încheie contractul pentru apartamentul nr. 4, dar numai după instalarea unui nou branşament, pe cheltuiala reclamanţilor. Prin urmare, a refuzat să încheie contractul imediat.
21. Ulterior reclamanţii au sesizat Tribunalul Bucureşti cu o cerere întemeiată pe art. 580³ din codul de procedură civilă, privind aplicarea unei amenzi societăţii furnizoare debitoare pentru refuzul de a executa hotărârea din 22 noiembrie 2005.
22. Prin decizia definitivă din 14 mai 2007 Tribunalul a admis cererea interesaţilor şi a impus societăţii furnizoare să plătească în folosul statului o amendă de 20 lei româneşti (RON) pe zi de întârziere până la executarea hotărârii din 22 noiembrie 2005.
23. Din elementele dosarului reiese că hotărârea din 22 noiembrie 2005 a rămas neexecutată până astăzi.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
Reclamanţii invocă faptul că neexecutarea hotărârii din 22 noiembrie 2005 le-a împiedicat accesul la o instanţă, aşa cum prevede art. 6 alin. 1 din Convenţie, care dispune următoarele:
Articolul 6 alin. 1
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
A. Asupra admisibilităţii
24. Considerând că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie şi că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Susţinerile părţilor
25. Guvernul constată că debitorul obligaţiei neexecutate este o societate privată, deci un terţ. De aceea el relevă că numai statul este obligat să se doteze cu un arsenal adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin în materie de executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie civilă între particulari. El afirmă, de asemenea, că statul nu poate fi considerat responsabil să execute fiecare sentinţă cu caracter civil indiferent de împrejurări. Cu acest titlu Guvernul remarcă faptul că divergenţele dintre reclamanţi şi debitorul lor privind executarea hotărârii din 22 noiembrie 2005 au fost soluţionate prin decizia din 14 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, care a aplicat o amendă debitorului. În opinia Guvernului, aici este vorba despre un mecanism juridic eficient deschis reclamanţilor, de care s-au folosit de altfel pentru a asigura executarea unei obligaţii civile revenind unui particular. De aceea Guvernul consideră că şi-a respectat obligaţiile din punct de vedere al art. 6 din Convenţie.
26. În fine, ţinând cont de data recentă a deciziei din 14 mai 2007, Guvernul estimează că ar fi prematur să se considere că este vorba despre o neexecutare. Astfel, Guvernul menţionează că, chiar dacă cererea de executare a reclamanţilor era datată 4 mai 2006, recursul lor privind executarea silită a hotărârii din 22 noiembrie 2005 a necesitat o anumită perioadă de timp.
27. Reclamanţii se opun acestei susţineri. Ei menţionează că au folosit toate căile legale pentru a obţine executarea silită a hotărârii definitive pronunţate în favoarea lor, dar că aceasta a acţionat în detrimentul lor, din cauza neonorării din partea autorităţilor de stat a obligaţiei de a asigura respectarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi executorii.
28. Ei remarcă, de asemenea, că în lipsa asistenţei din partea autorităţilor de stat pentru încetarea piedicilor ilegale ale vecinilor în alimentarea cu apă a locuinţei lor, ei au fost obligaţi să ceară ca aprovizionarea lor cu apă să se facă pe baza unui contract separat de cel încheiat de asociaţia de proprietari a imobilului.
29. Ei relevă că hotărârea din 22 noiembrie 2005 nu condiţionează încheierea contractului de aprovizionare cu apă de instalarea în prealabil a unui branşament separat. În această privinţă, ei menţionează că în 2003 au cerut fără succes furnizorului autorizaţia de instalare a unui branşament separat.
30. În privinţa argumentului Guvernului privind caracterul prematur al plângerii lor, ei menţionează că hotărârea definitivă a cărui executare o cer datează din 22 noiembrie 2005, adică de peste doi ani, în condiţiile în care nu au fost aprovizionaţi cu apă din 2001, ducând din acest motiv condiţii de viaţă foarte grele.
31. Reclamanţii relevă că autorităţile fiscale trebuie să asigure executarea deciziei din 14 mai 2007 în ceea ce priveşte aplicarea amenzii societăţii furnizoare pentru neîndeplinirea obligaţiei de a da curs hotărârii definitive din 22 noiembrie 2005. În această privinţă ei menţionează că suma mică a amenzii nu s-a dovedit eficientă pentru a asigura executarea hotărârii.
32. De asemenea reclamanţii relevă că în baza regulamentului referitor la serviciul public de aprovizionare cu apă potabilă adoptat prin decizia Consiliului general al municipiului Bucureşti nr. 157 din 14 iulie 2005, agenţii publici sunt însărcinaţi să sancţioneze orice piedică ilicită la accesul la apa reţelei publice de alimentare. Or agenţii statului nu au aplicat nici o sancţiune împotriva societăţii furnizoare debitoare.
2. Aprecierea Curţii
33. Curtea constată că în ciuda hotărârii definitive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 22 noiembrie 2005 care ordona societăţii furnizoare a serviciului public de distribuţie a apei să încheie un contract de aprovizionare cu reclamanţii şi în ciuda demersurilor efectuate ulterior în vederea executării sale, această hotărâre judecătorească nu a fost executată.
34. Curtea constată că în cazul în speţă obligaţia a fost impusă unui particular, şi anume unei societăţi private. Ea acordă totuşi o importanţă deosebită faptului că societatea respectivă, în calitate de furnizor al serviciului public de distribuţie a apei, era legată de municipalitate printr-un contract de drept administrativ, a cărui executare trebuia controlată de autorităţile publice.
35. Ea va examina, în consecinţă, dacă în cazul în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente pentru a asigura executarea hotărârii definitive favorabile reclamanţilor (Ruianu, citat anterior, par. 66).
36. Ea constată că în ciuda tuturor eforturilor depuse de reclamanţi debitorul s-a opus permanent executării. Or, în ciuda legăturii de autoritate existentă între debitor, în calitatea sa de furnizor al unui serviciu public, şi stat, refuzul primului de a respecta o hotărâre definitivă nu a fost deloc sancţionată. În plus, Guvernul nu a demonstrat că sancţiunea amenzii de 20 RON pe zi de întârziere, impusă de hotărârea din 14 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, a fost efectiv aplicată.
37. În fond, niciun argument de natură să justifice o imposibilitate obiectivă de executare nu a fost niciodată adus la cunoştinţa reclamanţilor prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti sau administrative formale (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, par. 72, 2 martie 2004).
38. În privinţa argumentului opus de debitor referitor la necesitatea de a instala un nou branşament la reţeaua publică de distribuţie a apei, prealabil închierii unui contract, Curtea constată mai întâi că nu a fost impusă nicio condiţie prealabilă de acest gen prin hotărârea din 22 noiembrie 2005 şi, în al doilea rând, că societatea furnizoare a prezentat deja reclamanţilor refuzul de a autoriza o asemenea construcţie (a se vedea paragraful 9 de mai sus).
39. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze care au ridicat chestiuni similare celei a cazului speţei şi a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie. Ea a considerat că statul, în calitatea sa de deţinător al forţei publice, era invitat să aibă un comportament prompt şi să asiste creditorii în executarea hotărârii judecătoreşti definitive ce le era favorabilă (a se vedea, între altele, Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, par. 72, 17 iunie 2003).
40. În lumina elementelor de mai sus, Curtea consideră că în cazul în speţă autorităţile naţionale nu au luat toate măsurile rezonabile care s-ar fi putut aştepta din partea lor pentru a pune în executare hotărârea definitivă favorabilă reclamanţilor.
41. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că în prezenta cauză, prin pasivitatea lor, autorităţile naţionale au privat reclamanţii de un acces efectiv la o instanţă.
42. În consecinţă, în speţă s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra altor încălcări invocate
43. Invocând articolele 8, 3 şi 13 din Convenţie, reclamanţii se plâng de inacţiunea autorităţilor pentru a pune capăt atingerilor aduse dreptului la respectarea domiciliului lor şi pentru a remedia condiţiile inumane pe care au trebuit să le suporte din cauza lipsei apei în instalaţiile sanitare ale locuinţei lor.
44. Invocând art.1 din Protocolul nr.1 ei consideră că imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii din 22 noiembrie 2005 implică încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor. În plus, ei se consideră discriminaţi de lipsa de asistenţă din partea autorităţilor şi denunţă o încălcare a art. 14 din Convenţie combinat cu dispoziţiile citate anterior.
45. În măsura în care aceste plângeri vizează în principal aceleaşi aspecte ca cele examinate deja din punctul de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenţie, pe baza concluziilor ce figurează la paragraful 42 de mai sus, Curtea concluzionează că această parte din cerere trebuie declarată admisibilă, dar că nu trebuie statuat asupra temeiniciei (a se vedea Ruianu citat anterior, par. 75).
46. În ceea ce priveşte restul cererii, ţinând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, şi în măsura în care este competentă să cunoască invocările formulate, Curtea nu a constatat nicio aparenţă a încălcării drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau Protocoalele sale.
47. Reiese că această parte a cererii este în mod manifest neîntemeiată şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
48. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
49. Reclamanţii invocă un prejudiciu material şi moral.
În ceea ce priveşte prejudiciul material, care ar consta în nebeneficierea de locuinţa lor, ei cer 32.800 euro adică de optzeci şi două de ori suma lunară de 400 euro a unei chirii pentru un apartament de 60 m² situat în acelaşi cartier.
În privinţa prejudiciului moral, reclamanţii cer fiecare 90.000 euro. Ei susţin că au suferit grav fizic şi psihologic din cauza lipsei apei la domiciliul lor timp de mai mulţi ani, fapt ce i-a împiedicat să locuiască acolo normal, în ciuda hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea lor.
50. Guvernul se opune acestor pretenţii şi consideră că estimarea prejudiciului material de reclamanţi are un caracter speculativ. În plus, Guvernul susţine că eventuala constatare a unei încălcări a art. 6 alin 1 din Convenţie ar oferi în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.
51. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Metaxas, citat anterior, par. 35 şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, par. 32, CEDO 2000-XI).
52. Curtea consideră, în plus, că reclamanţii au suferit un prejudiciu material datorită neexecutării hotărârilor judecătoreşti în cauză şi un prejudiciu moral constând în special într-un sentiment profund de nedreptate datorat imposibilităţii de executare a hotărârii pronunţate în favoarea lor pentru a beneficia de o protecţie efectivă a drepturilor lor. Ea consideră că acest prejudiciu nu este suficient compensat de o constatare a încălcării.
53. Ţinând cont de aceste consideraţii, Curtea, statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, acordă împreună reclamanţilor 10.000 euro pentru toate prejudiciile.
B. Costuri şi cheltuieli
54. Reclamanţii nu cer rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în faţa instanţelor interne sau în faţa Curţii.
55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea nu alocă reclamanţilor nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
56. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a capetelor de cerere întemeiate pe articolele 3, 8, 13 şi 14 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în măsura în care reprezintă o reiterare a plângerii întemeiate pe art. 6 alin. 1 şi inadmisibilă pentru restul;
2. hotărăşte că a fost încălcat art.6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu trebuie examinate capetele de cerere întemeiate pe art. 3, 8, 13 şi 14 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, în măsura în care reprezintă o reiterare a plângerii întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor împreună, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 10.000 euro (zece mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
c) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 februarie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy