©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi R.A. „Monitorul Oficial” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and R.A. „Monitorul Oficial” (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 415 din 3 iunie 2008
Emitent
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 7 februarie 2008
în Cauza Buttu şi Bobulescu împotriva României (nr. 2)
(Cererea nr. 20.532/02)
Strasbourg
În cauza Buttu şi Bobulescu împotriva României (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din:Boštjan M. Zupančič, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thór Björgvinsson, Ineta Ziemele, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 20.532/02) îndreptată împotriva României şi prin care 2 cetăţeni ai acestui stat, domnul Dimitrie Nicolaie Constantin Buttu şi doamna Maria Ana Teodora Bobulescu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 22 aprilie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 27 februarie 2006 Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În temeiul prevederilor art. 29 alin. 3, aceasta a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii, frate şi soră, s-au născut în anul 1935 şi, respectiv, în anul 1940 şi locuiesc la Bucureşti.
5. În anul 1950, bunul imobil situat în Bucureşti, str. Dăniceni (fosta stradă Kogălniceanu) nr. 22, format dintr-o casă cu mai multe camere şi terenul aferent în suprafaţă de 400 m2, a făcut obiectul naţionalizării. După naţionalizare casa a fost împărţită în patru unităţi locative.
6. La data de 23 ianuarie 1997, în conformitate cu Legea nr.112/1995, statul a vândut apartamentul nr. 2, situat la primul etaj al casei, lui R.T. La data de 21 martie 1997 statul a vândut apartamentul nr. 2, situat la parter, lui E.F.E., apartamentul nr. 4, situat la primul etaj, lui S.D, şi apartamentul nr. 1, situat la parter, lui B.A. Cumpărătorii apartamentelor erau foşti chiriaşi ai statului.
7. La data de 8 iulie 1997, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară introdusă la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, reclamanţii au obţinut o sentinţă prin care s-a constatat ilegalitatea naţionalizării imobilului şi s-a dispus restituirea acestuia de către autorităţi. Această sentinţă a rămas definitivă prin nerecurare.
8. În anul 2000 reclamanţii au formulat o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea lui S.D., privind apartamentul nr. 4 situat la primul etaj. La finalul procedurii, prin Decizia din 9 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, a confirmat hotărârea Tribunalului Bucureşti, care a constatat legalitatea contractului de vânzare-cumpărare şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
9. În acelaşi an, reclamanţii au sesizat instanţele cu o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea lui R.T., privind apartamentul nr. 2, situat la primul etaj. Din elementele aflate la dosar reiese că la data de 3 aprilie 2001 procedura a fost suspendată de către Curtea de Apel Bucureşti pentru ca reclamanţii să poată să îşi continue demersurile în vederea restituirii bunului lor pe calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
10. În anul 2001 reclamanţii au sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în favoarea lui B.A. şi E.F.E., privind apartamentele nr. 1 şi 2 situate la parter. La finalul procedurii, prin Decizia din 18 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul formulat de cumpărători şi a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând buna-credinţă a părţilor contractante.
11. Conform afirmaţiilor Guvernului, reclamanţii au depus în anul 2001 o cerere de restituire a bunului lor imobil în temeiul Legii nr. 10/2001. Conform aceloraşi informaţii, această cerere nu a fost soluţionată din cauza lipsei anumitor documente justificative.
II. Dreptul şi practica internă pertinente
12. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([MC], nr.28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§19-26) şi Păduraru împotriva României (nr. 63.252/00, §§38-53, 1 decembrie 2005).
13. Legea nr. 10/2001 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, ParteaI, nr. 653 din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire, permiţându-le beneficiarilor să aleagă între o despăgubire sub formă de bunuri şi servicii şi o despăgubire sub formă de bani, echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.
14. Prevederile relevante din Legea nr. 10/2001 (republicată), aşa cum au fost ele modificate prin Legea nr.247/2005, sunt următoarele:
ARTICOLUL 1
„(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat (...) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi.
(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. (...)”
ARTICOLUL 10
„ (1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. (...)
(8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
(9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.”
ARTICOLUL 20
”(1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut [unor terţi] până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...), persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului. (...). ”
15. Art. 13 şi 16 din titlul VII din Legea nr. 247/2005, de asemenea relevante în cauza de faţă, prevăd următoarele:
ARTICOLUL 13
„(1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală (...).”
ARTICOLUL 16
„(1) Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu (...) soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire (...) se predau (...) Secretariatului Comisiei Centrale (...) nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(2) Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (...) care nu au fost soluţionate (...) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau (...) Secretariatului Comisiei Centrale (...) în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor. (...)
(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
(6) (...) evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
(7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”
16. Funcţionarea Societăţii pe acţiuni „Proprietatea“ este descrisă în Cauza Radu împotriva României (nr. 13.309/03, §§18-20, 20 iulie 2006).
17. Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima oară prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007, care se referă la accelerarea procedurii de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv de stat.
18. Conform art. 181 din titlul I al ordonanţei de urgenţă, atunci când Comisia Centrală a decis acordarea de despăgubiri în cuantum ce nu depăşeşte 500.000 lei noi (RON), beneficiarii pot opta între acţiuni la „Proprietatea“ şi acordarea de despăgubiri băneşti. Pentru sume mai mari de 500.000 RON, părţile interesate pot solicita despăgubiri băneşti până la valoarea de 500.000 RON şi li se vor acorda acţiuni la „Proprietatea“ pentru diferenţă.
19. Conform art. 7 din titlul II al ordonanţei de urgenţă, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acesteia, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societăţii administrator al „Proprietatea“.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
20. Reclamanţii susţin că vânzarea apartamentului nr. 4, situat la primul etaj, către chiriaşul S.D., validată prin Decizia din 9 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi vânzarea apartamentelor nr. 1 şi 2, situate la parter, către chiriaşii E.F.E. şi B.A., validată prin Decizia din 18 noiembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De asemenea, ei se plâng de imposibilitatea de a se bucura de dreptul lor de proprietate asupra apartamentului nr. 2, situat la primul etaj, vândut lui R.T., cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
21. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este incident niciun motiv de inadmisibilitate şi prin urmare îl declară admisibil.
B. Asupra fondului
22. Guvernul arată că reclamanţii au depus o cerere de restituire în natură a bunului lor, în temeiul Legii nr. 10/2001, dar că aceasta nu a fost încă soluţionată din cauza lipsei anumitor documente justificative. Acesta consideră că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emisiunea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română corespunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor către reclamanţi nu nesocoteşte justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele de faţă.
23. Reclamanţii contestă argumentul Guvernului. Ei afirmă că autorităţile au încălcat sentinţa definitivă pronunţată în favoarea lor şi au vândut în mod ilegal apartamentele ce compun imobilul către terţe persoane care le ocupau în calitate de chiriaşi. Ei consideră că Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată de legile ulterioare, nu face decât să confirme vânzarea bunului lor imobil, fără a le oferi posibilitatea de a-şi recupera proprietatea.
24. Curtea a soluţionat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare celor din cazul de faţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Cauza Porteanu, menţionată mai sus, §§ 32-35).
25. În ceea ce priveşte apartamentul nr. 2, situat la primul etaj, vândut lui R.T., Curtea observă că reclamanţii continuă să se afle în imposibilitatea de a se bucura de bunul lor, pe care autorităţile ar fi trebuit să li-l restituie, din cauza vânzării sale de către stat unor terţi. Curtea observă că, deşi procedura în anulare a contractului de vânzare-cumpărare a fost suspendată în faţa instanţelor interne, o astfel de acţiune nu constituia, în speţă, un recurs ce prezenta perspective rezonabile de succes (cf. mutatis mutandis, Popescu şi Dasoveanu împotriva României, nr. 24.681/02, §§ 26-29, 19 iulie 2007).
26. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de faţă. Curtea reaminteşte în special că, în contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă ea a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acestuia, reprezintă o privare de bunul respectiv. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Cauza Străin menţionată mai sus, §§ 39, 43 şi 59).
27. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, nesocotirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra apartamentelor nr. 2 şi 4 (situate la primul etaj), şi nr. 1 şi 2 (situate la parter), precum şi asupra terenului aferent, vândute chiriaşilor R.T., S.D., B.A. şi E.F.E., combinată cu lipsa totală de despăgubire timp de aproape 10 ani, le-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
28. Conform art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
29. Reclamanţii solicită restituirea în natură a apartamentelor lor. Ei nu precizează nicio sumă corespunzătoare valorii de piaţă a bunurilor lor şi nu depun nicio expertiză tehnică imobiliară. Fără a indica suma, reclamanţii solicită repararea prejudiciului moral suferit din cauza procedurilor interne destinate recuperării proprietăţii asupra apartamentelor lor.
30. Guvernul atrage atenţia asupra faptului că reclamanţii nu au depus nicio expertiză tehnică imobiliară pentru a-şi evalua bunurile. În opinia Guvernului, valoarea de piaţă totală a apartamentelor în litigiu este de 371.658 euro (EUR) şi depune un raport de expertiză în acest sens. În ceea ce priveşte cererea de reparaţie a prejudiciului moral, Guvernul reaminteşte că reclamanţii nu şi-au cuantificat pretenţiile şi că prejudiciul pretins ar fi suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării.
31. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie din cauza vânzării de către stat a celor patru apartamente ce compun bunul imobil situat în Bucureşti, str. Dăniceni (fosta stradă Kogălniceanu) nr. 22, combinată cu lipsa totală de despăgubire.
32. Curtea apreciază, faţă de circumstanţele cauzei, că restituirea apartamentelor nr. 2 şi 4 (situate la primul etaj) şi nr.1 şi 2 (situate la parter), ce compun bunul imobil menţionat mai sus, precum şi terenurile aferente i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate.
33. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire, Curtea decide că el va trebui să le plătească reclamanţilor, cu titlul de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de Guvern, Curtea apreciază că valoarea actuală a bunului este de 371.658 EUR.
34. Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut să le inducă reclamanţilor o stare de incertitudine şi suferinţe ce nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 2.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamanţi.
B. Cheltuieli de judecată
35. Reclamanţii solicită rambursarea cheltuielilor de judecată angajate în faţa instanţelor interne, fără a preciza valoarea lor şi fără a prezenta documente justificative în acest sens.
36. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, acordarea cheltuielilor de judecată în baza art. 41 din Convenţie presupune să se fi stabilit realitatea, necesitatea şi, în plus, caracterul rezonabil al cuantumului lor (Hotărârea Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [MC], nr. 31.107/96, § 54, CEDO 2000-XI).
37. Curtea observă că pretenţiile reclamanţilor cu titlul de cheltuieli de judecată nu sunt nici cuantificate, nici susţinute de documentele justificative necesare. Aşadar, cererea lor trebuie respinsă.
C. Dobânzi moratorii
38. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le restituie reclamanţilor apartamentele nr. 2 şi 4 (situate la primul etaj) şi nr. 1 şi 2 (situate la parter), precum şi terenul aferent, ce compun imobilul situat în Bucureşti, str. Dăniceni (fosta stradă Kogălniceanu) nr. 22;
b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, 371.658EUR (trei sute şaptezeci şi una mii şase sute cincizeci şi opt euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, în orice caz, statul pârât să le plătească reclamanţilor suma de 2.000 EUR (două mii euro) cu titlu de daune morale;
d) ca, la sumele de mai sus, să fie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit şi ca aceste sume să fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 februarie 2008, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Boštjan M. Zupančič,
Santiago Quesada,
preşedinte
grefier
Full & Egal Universal Law Academy