CASE OF BUZADJI v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

MAREA CAMERĂ

CAUZA BUZADJI ÎMPOTRIVA REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr.23755/07)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

5 Iulie 2016

Această hotărâre este definitivă, dar poate fi supusă unor modificări de formă

În cauza Buzadji contra Republicii Moldova,

Curtea Europeană A Drepturilor Omului (Marea Cameră), întrunită în Marea Cameră compusă din:

Guido Raimondi, Preşedinte,
András Sajó,
Işıl Karakaş,
Angelika Nußberger,
Dmitry Dedov,
Ledi Bianku,
Nona Tsotsoria,
Nebojša Vučinić,
Vincent A. De Gaetano,
Erik Møse,
Paul Mahoney,
Krzysztof Wojtyczek,
Valeriu Griţco,
Faris Vehabović,
Robert Spano,
Branko Lubarda,
Yonko Grozev, judecători,
şi Søren Prebensen, Grefier Marea Cameră,

Deliberând în data de 7 Octombrie 2015 şi 4 Mai 2016, în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această din urmă dată:

PROCEDURA

1.  La originea cauzei se află o cerere (nr. 23755/07) îndeptată împotriva Republicii Moldova, prin care un cetățean moldovean, domnul Petru Buzadji („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 29 mai 2007 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).

2.  Reclamantul a fost reprezentat de domnul M. Nagacevschi, avocat în Chişinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, domnul L.Apostol.

3.  Reclamantul a susţinut, în particular, că arestarea sa preventivă nu s-a bazat pe motive relevante şi suficiente astfel cum este prevăzut în Articolul 5 §3 din Convenție.

4. Cererea a fost înaintată Secției a Treia a Curții (Articolul 52 § 1 din Regulamentul Curții). În hotărârea pronunțată în data de 16 decembrie 2014 una din Camerele acelei Secții a delarat cererea admisibilă şi a decis cu majoritate de voturi că a existat o încălcare a Articolului 5 § 3 din Convenție. Camera a fost compusă din: Josep Casadevall, Preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Valeriu Griţco şi Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi de asemenea Stephen Phillips, Grefierul Secției. Patru judecători (Josep Casadevall, Luis López Guerra, Dragoljub Popović şi Iulia Antoanella Motoc) au exprimat opinii separate. La data de 16 martie 2015, Guvernul a solicitat atribuirea cauzei Marii Camere. Colegiul Marii Camere a dat curs solicitării la 20 aprilie 2015.

5.  Compunerea Marii Camere a fost stabilită conform Articolelor 26 §§ 4 şi 5 din Convenție şi conform Articolului 24. La deliberările finale, Dmitry Dedov şi Robert Spano, i-au înlocuit pe Dean Spielmann şi George Nicolaou, care nu au mai putut să participe la examinarea cauzei. (Articolul 24 § 3).

6.  Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei. (Articolul 59 § 1).

7.  O audiere publică a avut loc în clădirea Palatul Drepturilor Omului, din Strasbourg, în data de 7 otobmbrie 2015 (Articolul 59 § 3).

În fața Curții s-au prezentat:

(a)  din partea Guvernului
Domnul L. Apostol, Agent;
 

(b)  din partea reclamantului
Domnul  F. Nagacevschi, Avocat
 

Curtea le-a audiat declarațiile, precum şi răspunsurile la întrebările puse de judecători.

ÎN FAPT

I.  ÎMPREJURĂRILE CAUZEI

8.  Reclamantul s-a născut în 1947 şi locuieşte în Comrat, Republica Moldova.

A.  Acțiunea penală împotriva reclamantului

9.  Reclamatul era acționar minoritar şi director al unei întreprinderi din sudul Moldovei care furnizează gaz lichefiat, şi în care Statul deținea 82% din acțiuni. În iulie 2006 a început cercetarea penală în legătură cu o presupusă tentativă eşuată a reclamantului de a comite fraudă în legătură cu activitatea sa din cadrul companiei. A fost acuzat, în special, de elaborarea unei sistem privind importul de gaz lichefiat din Kazakhstan şi Ucraina, între anii 2000 şi 2006, şi în urma căruia compania a suportat pierderi financiare majore. A fost acuzat că a apelat la serviciile întreprinderilor intermediare, în loc să procure gazul direct de la producători, fapt ce a condus la o creştere semnificativă a prețului gazului. Acele întreprinderi intermediare aveau, de asemenea, legături cu fiii celui în cauză. Ulterior, în contextul acționării în justiție a întreprinderii de către companiile intermediare pentru suma de 594,067 dolari americani plus penalități, reclamantul a recunoscut în fața instanței existența datoriei.

10.  În acest context, în iulie 2006 organele de cercetare l-au citat pentru a da o declaraţie. Reclamantul a susținut în apărarea sa că întreprinderea nu putea să procure gazul direct de la producători, deoarece cantitatea minimă pe care aceştia au fost de acord să o vândă depăşea nevoile întreprinderii sale pentru o perioadă de 5 ani. Prin urmare, era imposibil ca întreprinderea să procure cantitatea de gaz direct de la producători. În plus, producătorii acceptau plata completă în avans, iar întreprinderea nu dispunea de toate fondurile necesare. A susținut că toți importatorii nationali de gaz foloseau acceaşi metodă de importare a gazului şi că prețul pe care compania sa l-a plătit a fost mai scăzut decat cel practicat pe piața liberă națională. A mai susținut şi că diferența dintre prețul producătorilor şi cel plătit de întreprinderea sa se explică prin costurile de transport, certificare, manevrare, asigurare şi alți factori. De asemenea, a negat că fiii săi erau implicați în vreo formă cu întreprinderile intermediare.

11.  Reclamantul a fost citat de mai multe ori şi de fiecare dată s-a prezentat în fața anchetatorilor şi a cooperat cu aceştia. În octombrie 2006 a fost percheziționată casa reclamantului şi i s-a confiscat computerul din care s-au descărcat mai multe fişiere. Din datele dosarului nu rezultă existența vreunei situații în care reclamantul nu s-a conformat idicațiilor anchetatorilor şi/ sau în care să fi fost acuzat de obstrucționarea anchetei.

 12.  Fiii reclamantului, care erau şi ei suspecți în ancheta penală, au fost ulterior puşi sub acuzare şi chemați în fața anchetatorilor, dar fără a fi arestați. Ulterior, au fost deschise 14 anchete diferite în ceea ce îl priveşte pe reclamant, toate fiind reunite într-o singură procedură.

B.  Procedura în cazul arestării reclamantului

1.   Arestarea preventivă

13.  În data de 2 mai 2007, reclamantul a fost arestat şi la 5 mai 2007 a fost oficial pus sub acuzarea de tentativă de deturnare de fonduri aparținând companiei la care lucra, având în vedere faptele descrise în paragraful 9. La aceeaşi dată, procurorul de caz a solicitat Judecătoriei Buiucani să dispună emiterea unui mandat de arestare preventivă pentru o perioadă de 30 de zile, având în vedere: gravitatea faptei, riscul de a influența martorii şi de a recidiva.

14.  Reclamantul a contestat măsura propusă, susținând că nu există nicio suspiciune rezonabilă privind comiterea vreunei infracțiuni. În special, a susținut că ancheta penală desfăşurată împotriva lui nu era decât un mijloc de a influența rezultatul procedurilor civile aflate în desfăşurare, legate de datoria companiei de stat şi a companiilor intermediare. În orice caz, temeiurile invocate de procuror nu erau unele concrete, nefiind oferită vreo explicație privind suspiciunea acestuia asupra încercării reclamantului de a influența martorii şi asupra pericolului de a recidiva. A pus în vdere faptul că era o persoană cunoscută în zonă şi că lucrase la acea întreprindere pentru mai bine de 30 de ani. Avea domiciliu permanent, a cooperat cu anchetatorii încă din iulie 2006 şi niciodată nu a încercat să se sustragă procedurii sau să împiedice derularea anchetei. Mai mult, a invocat ca motive şi vârsta şi starea proastă de sănătate, susținând că a suferit un atac de cord şi un accident vascular cerebral.

 15.  La 5 mai 2007, Judecătoria Buiucani a admis în parte propunerea procurorului şi a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru 15 zile. Instanţa a reţinut următoarele:

„... infracţiunea de care este acuzat reclamantul este excepţional de gravă; în cazul ei este permis arestul preventiv. Instanţa de judecată ia în considerare natura şi gravitatea infracţiunii şi complexitatea cauzei, şi consideră că în acest stadiul incipient al urmăririi penale există o suspiciune rezonabilă că învinuitul poate să se înţeleagă cu alte persoane (cu fii săi, care au nu au fost audiaţi) pentru a avea o poziţie comună.

Celelalte argumente ale procurorului privind posibilitatea ca învinuitul să se ascundă, pericolul ca acesta să influenţeze martorii sau să distrugă probele nu sunt întemeiate şi sunt puţin probabile.”

16.  Reclamantul a contestat încheiera, invocând inexistența unei suspiciuni rezonabile privind comiterea unei infracțiuni. A reiterat cele spuse în declarația anterioară, susținând în continuare că ancheta penală avea ca scop influențarea rezultatului procedurilor civile pendinte dintre compania la care acesta lucra şi o companie terță. În plus, a pus în vedere faptul că procurorul nu a invocat drept motiv pentru arestarea sa preventivă riscul de a realiza o înțelegere frauduloasă cu fiii săi. Totodată, a invocat lipsa unei acuzații oficiale împotriva fiilor săi care, de altfel, ar fi avut destul timp să pună la cale o înțelegere frauduloasă în perioada cuprinsă între iulie 2006, când au aflat de derularea anchetei, şi mai 2007, dacă aceasta ar fi fost într-adevăr intenția lor. Reclamantul a invocat de asemenea şi starea sa gravă de săntătate, faptul că era cunoscut ca fiind o persoană cu familie, domiciliu şi slujbă în Moldova, prezentându-se în fața autorităților de fiecare dată când î-au solicitat aceasta, în perioada cuprinsă între iulie 2006 şi mai 2007.

17. La 8 mai 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului, menţinând încheierea din 5 mai 2007. Curtea de apel a reiterat motivarea instanţei de judecată inferioare, fără a oferi motive pentru respingerea argumentelor oferite de reclamant.

18. La 11 mai 2007, procurorul de caz a solicitat instanței prelungirea arestării preventive a reclamantului pentru 30 de zile. Şi-a întemeiat cererea pe motive precum gravitatea infracțiunii,pericolul de a influența martorii, pericolul de a recidiva şi cel de a se sustrage urmăririi penale.

19. Reclamantul a contestat cele susținute de procuror, susținând lipsa unei suspiciuni rezonabile privind comiterea unei infracțiuni şi influențarea martorilor care fuseseră deja interogați. A subliniat, de asemenea, faptul că a avut o colaborare ireproşabilă cu anchetatorii şi că avea stabilit domiciliu permanent. Drept urmare, a solicitat instanței înlocuiea arestului preventiv cu o măsură mai puțin severă. Unul dintre avocații săi a solicitat instanței înlocuirea cu o măsură mai uşoară cum ar fi, de exemplu, arestul la domiciliu.

20. La 16 mai 2007, Judecătoria Buiucani a prelungit arestul preventiv al reclamantului cu 20 de zile. După recapitularea poziţiilor părţilor şi indicarea prevederilor legale aplicabile, instanţa de judecată a constatat că:

 „... temeiurile care au stat la baza deciziei de aplicare a arestului preventiv rămân valabile; majoritatea acţiunilor de investigare au fost realizate deja, însă au rămas mai multe măsuri care impun prezenţa reclamantului şi care sunt necesare de finalizat înainte de expedierea cauzei în instanţa de judecată. Instanţa de judecată consideră că solicitarea apărării de a înlocui măsura arestului preventiv cu arestul la domiciliu este prematură, având în vedere gravitatea şi complexitatea cauzei şi nevoia de a proteja ordinea publică şi interesul public, precum şi de a asigura cursul liniştit şi obiectiv al urmării penale.”

21.  Reclamantul a atacat decizia instanței, invocând aceleaşi argumente ca şi mai înainte.

22.   La 22 mai 2007, Curtea de Apel Chişinău a menţinut încheierea din 16 mai 2007, bazându-se în principal pe aceleaşi motive ca şi în decizia din 8 mai 2007 şi anume, gravitatea şi complexitatea cauzei, pericolul sustragerii sau influențării martorilor şi pericolul distrugerii documentelor probatorii care nu au fost încă ridicate de către procurori.

23. La 1 iunie 2007, procurorul de caz a solicitat prelungirea arestului preventiv pentru încă 30 de zile. A avut în vedere complexitatea cauzei şi faptul că reclamantului i s-au adus noi acuzații: a fost acuzat că a abuzat de poziția sa şi că şi-a depăşit atribuțiile. Ca şi în cazurile anterioare, procurorul şi-a fundamentat solicitarea de prelungire a detenției pe necesitatea de a evita pericolul influențării martorilor şi pericolul recidivei.

24.  Reclamantul a obiectat şi a cerut instanței înlocuirea măsurii arestului preventiv cu o altă măsură. A invocat aceleaşi motive şi a adăugat că starea de sănătate i s-a deteriorat considerabil pe parcursul detenției, având nevoie de îngrijiri medicale.

25.  La 5 iunie 2007, Judecătoria Buiucani a prelungit arestul preventiv al reclamantului pentru alte 20 de zile, invocând aceleaşi motive ca şi mai înainte.

26. Reclamantul a atacat hotărârea instanței, invocând, printre altele, faptul că refuzul deliberat al procurorului de a efectua auditul asupra companiei sau de a interoga martorii propuşi de reclamant a condus la creşterea complexității cauzei. A mai susținut că a fost acuzat de tentativă la infracțiune şi nu de comiterea propriu-zisă a infracțiunii. Totodată, nicio pierdere reală nu a fost cauzată companiei, instanța neluând în considerare circumstanțele individuale ale acuzatului.

  .

27.  La 11 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a menținut hotărârea instanței inferioare, constatând că a fost adoptată în conformitate cu dispozițiile legale. Instanţa de judecată a reţinut că reclamantul este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave, pedepsită cu închisoarea de la 10 la 25 de ani şi că ancheta este în desfăşurare. A reținut şi că există posibilitatea ca acuzatul să se sustragă de la procedură sau să influențeze martorii, în cazul în care acesta ar fi eliberat.

28.  La 21 iunie 2007 procurorul de caz a solicitat o nouă prelungire a arestului preventiv, cu încă 30 de zile.

29.  Reclamantul a obiectat, susținând că nu existau motive de a se crede că s-ar sustrage sau ar influența martorii. A pus accentul pe faptul că procurorul nu a întreprins nicio măsură de investigare pentru o lungă perioadă de timp şi că ancheta nu a fost practic finalizată. A reiterat existența domiciliului permanent şi faptul că a fost de acord să se prezinte în fața anchetatorilor ori de câte ori era nevoie. A prezentat un raport medical din data de 18 iunie, conform căruia s-a stabilit, printre altele, că avea hipertensiune arterială şi o semipareză a piciorului drept, cauzată de un atac vascular cerebral. Doctorul i-a recomandat tratament într-o clinică de neurologie. Reclamantul a solicitat instanței respingerea cererii procurorului şi aplicarea unei măsuri mai puțin severe, cum ar fi liberarea provizorie sau arestul la domiciliu.

30.  La 26 iunie 2007, Judecătoria Buiucani a respins propunerea procurorului de prelungire a arestului preventiv şi a admis cererea reclamantului de a fi plasat în arest la domiciliu pentru 30 de zile. Instanţa a constatat următoarele:

„... reclamantul a fost deţinut pentru 55 de zile şi a participat la toate acţiunile de anchetă necesare; ... Articolul 5 § 3 al Convenţiei impune o prezumţie ca acuzatul să fie eliberat în timp ce aşteaptă să fie judecat; ... unele probe, care se poate să fi fost suficiente pentru a justifica arestul sau pentru a constata că măsurile preventive alternative sunt inadecvate, au putut deveni mai puţin convingătoare odată cu trecerea timpului; ... procurorul trebuie să demonstreze existenţa riscului ca învinuitul să se sutragă, iar un asemenea risc nu poate fi dovedit doar prin severitatea potențialei pedepse; instanţa de judecată a făcut referinţă la problemele medicale ale reclamantului şi la vârsta sa, la faptul că nu are cazier judiciar, că are domiciliu stabil şi că este căsătorit; jurisprudenţa Curţii Europene prevede că arestul preventiv trebuie să fie aplicat cu titlu de excepţie, să fie întotdeauna motivat obiectiv şi să corespundă interesului public; instanţa de judecată consideră că este improbabil ca reclamantul să se sustragă, să influenţeze martorii sau să distrugă probele, şi că desfăşurarea normală a urmăririi penale este posibilă şi în timpul aflării reclamantului în arest la domiciliu.”

Instanţa de judecată a impus următoarele condiţii pentru arestul la domiciliu: interdicţia de părăsire a casei; interdicţia de a da telefoane; interdicţia de a discuta despre caz cu oricare altă persoană.

31.  Reclamantul a fost de îndată condus spre casă, unde a rămas pentru 3 zile. Cu toate acestea, procurorul a atacat hotărârea instanței şi a invocat ca motiv lipsa unei confensiuni din partea reclamantului privind comiterea infracțiunii.

32.  La 29 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a casat încheierea din 27 iunie 2007 şi a emis o nouă hotărâre prin care a dispus aplicarea arestului preventiv pentru 20 de zile. Instanţa de judecată a constatat următoarele:

„...instanța inferioară nu a luat în considerare complexitatea cauzei și gravitatea infracțiunii de care [reclamantul] este învinuit; instanța consideră că, în arestul la domiciliu [reclamantul] ar putea comunica cu ceilalți complici, care nu sunt în stare de arest și care sunt, de altfel, fiii lui; el ar putea să se sustragă, fugind în [auto-proclamata și nerecunoscuta „Republică Moldovenească a Transnistriei”], care nu se află sub controlul autorităților moldovenești; ar putea influența martorii, în scopul de a-i face să-şi schimbe declarațiile; reclamantul a fost vizitat de medici și poate beenficia de asistență medicală în închisoare.”

33.  La 11 iulie 2007, procurorul de caz a solicitat din nou prelungirea arestului preventiv, invocând aceleaşi motive ca şi în cazurile anterioare.

34.  La 16 iulie 2007, Judecătoria Buiucani a prelungit arestul preventiv al reclamantului pentru încă 20 de zile, invocând gravitatea infracțiunii de care era acuzat şi psoibilitatea de a se sustrage sau îngreuna efectuarea anchetei.

35. Reclamantul a atacat hotărârea, punând în vedere aceleaşi argumente ca şi anterior.

2.  Arestul la domiciliu

36.  La 20 iulie 2007, Curtea de Apel Chişinău a casat încheierea instanţei inferioare şi a pronunţat o nouă încheiere prin care modificat măsura preventivă în arest la domiciliu, reţinând că:

„procurorul nu a furnizat nicio dovadă care să confirme necesitatea de a prelungi arestul[reclamantului], nu a prezentat materiale suplimentare care să confirme probabilitatea ca el să exercite influență asupra martorilor care au fost deja audiaţi; [reclamantul] promite să se prezinte în fața organelor de urmărire penală ori de câte ori va fi citat; nu există informații specifice privind riscul ca el să se sustragă.”

Curtea i-a interzis şi să ia legătura cu persoane care au avut vreo legătură cu cauza penală în care este implicat şi să părăsească locuința, obligându-l, totodată, să sune la parchet în fiecare zi.

37.  La 14 septembrie 2007 Judecătoria Comrat a analizat cererea procurorului de prelungire a arestului la domiciliu până la 90 de zile, prelungire față de care reclamantul nu a obiectat, cu condiția ca măsurile privind limitarea comunicării cu rudele să înceteze. Instanța a admis cererea procurorului, dispunând prelungirea arestului la domiciliu pentru 90 de zile şi a încuviințat, de asemenea, cererea reclamantului de întrerupere a limitării privind comunicarea cu rudele sale. Singurul temei invocat de instanță a fost gravitatea infracțiunii de care reclamantul era acuzat.

 38. La 14 decembrie 2007 Judecătoria Comrat a prelungit încă o dată arestul la domiciliu pentru 90 de zile. Singurul temei invocat a fost gravitatea infracțiunii de care reclamantul era acuzat. Acesta nu a avut obiecții, solicitând însă să i se permită să meargă la spital şi la instanță, pentru a studia dosarul cauzei.

 39.  La o dată nespecificată, reclamantul a înaintat către Judecătoria Comrat o cerere habeas corpus, solicitând înlocuirea arestului la domiciliu cu controlul judiciar sau pe cauțiune. A pus în vedere faptul că nu a încălcat niciodată regulile arestului la domiciliu şi că s-a angajat să respecte toate indicațiile date de organele de urmărire penală.

40. La 12 martie 2008, Judecătoria Comrat, ținând cont de faptul că reclamantul fusese reținut pentru mai mult de 10 luni şi că nu a încălcat niciodată restricțiile impuse, a dispus liberarea pe cauțiune.

C.  Încetarea acțiunii penale împotriva reclamantului

41. La 9 iunie 2011 reclamantul a fost achitat de acuzațiile pentru care fusese arestat în perioada dintre 2 mai 2007 şî 12 martie 2008. Instanța a decis că nu se poate reține comiterea vreunei infracțiuni cu privire la faptele care îi sunt imputate. A fost de asemenea achitat de alte 13 acuzații care îi erau aduse, dar a fost găsit vinovat pentru vânzarea ilegală de gaz lichefiat care fusese confiscată de un executor judecătoresc, fiind astfel condamnat la plata unei amenzi de 20000 de lei molodoveneşti (aproximativ 1000 euro). Hotărârea a rămas defintiivă, nici reclamantul şi nici procurorul neintroducând cale de atac. Fiii reclamantului au fost achitați.

II. DREPTUL NAŢIONAL RELEVANT ŞI JURISPRUDENȚĂ

42.  Codul de procedură penală în vigoare în acea perioadă prevedea următoarele:

Articolul 166. Motive de arestare a unei personae suspectate de comiterea unei infracțiuni

(1)  Organele de cercetare penală au dreptul de a aresta o persoană dacă există suspiciunea rezonabilă că a comis o infracțiune “pentru care se prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 1 an, doar în următoarele cazuri:

1)  persoana este prinsă în flagrant delict;

2) un martor sau o victimă indică persoana care a comis infracțiunea;

3) urme evidente ale infracțiunii sunt găsite pe coprul sau pe hainele suspectului sau în casa sau maşina sa;

...

(5)  Arestarea unei persoane în condițiile prezentului articol nu poate depăşi 72 de ore.

...

(7)  Persoana arestată în condițiile prezentului articol trebuie adusă de îndată, dar înainte de expirarea termenului indicat în paragaful 5...., în fața unui judecător care să decidă asupra menținerii arestării sau eliberării sale.

Articolul 175. Definiții şi diferite categorii de măsuri preventive

(1) Măsurile preventive sunt măsuri de contrângere prin care persoana suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni este împiedicată să îngreuneze urmărirea penală.

 ...

(3)  Măsurile preventive post consta în’;

1)  obligația de a nu părăsi localitatea;

2)  obligația de a nu părăsi țara;

3)  constituirea unei garanții personale;

4)  constituirea unei garanții reale;

5)  retragerea temporară a permisului de conducere;

...

8)  liberarea provizorie sub control judiciar;

9)  liberarea provizorie pe cauțiune;

10)  arestul la domiciliu;

11)  arestarea preventivă.

Articolul 176. Motive de aplicare a măsurilor preventive

(1)  Măsurile preventive pot fi aplicate de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente indicii rezonabile de a presupune că învinuitul sau inculpatul ar putea să se sustragă de la urmărirea penală sau judecată, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni sau pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti.

..

(3)  Criteriile de care trebuie să țină cont organele de urmărire penală sau instanța de judecată atunci când decid asupra necesității aplicării măsurilor preventive sunt următoarele:

1) natura şi gravitatea faptei

2) conduita învinuitului sau inculpatului

 3)  vârsta sau starea de sănătate;

4)  ocupația;

5) situația familială şi existența persoanelor aflate în întreținere;

6)  situația economică;

7)  reşedința permanentă;

8)  alte circumstante esențiale”.

Articolul 185. Arestarea preventivă

(1)  Arestarea preventivă constă în deținerea suspectului în locurile şi în condițiile prevăzute de lege....

43. Conform articolului 188 din Codul de Procedură Penală, arestul la domiciliu poate fi dispus doar dacă sunt îndeplinite condițiile pentru dispunerea arestării preventive, regulile fiind aplicabile în mod corespunzător. Astfel, durata şi modalitatea de aplicare, prelungire şi executare a arestului la domiciliu sunt aceleaşi cu cele din cazul arestării preventive. Măsura arestului la domiciliu este însoțită de una sau mai multe interdicții, cum ar fi interzicerea părăsirii locuinței, interzicerea folosirii telefonului, mailului sau a altor mijloace de comunicare, şi interzicerea de a lua legătura cu anumite persoane sau de a primi vizite de la acestea. Suspectul poate fi suspus unor condiții precum purtarea unor dispozitive electronice de control, primirea sau efectuarea de apeluri telefonice menite a-l verifica şi înfățisarea în persoană în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată ori de câte ori este necesar. În cazul în care suspectul nu respectă interdicțiile sau condițiile impuse, măsua arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu cea a arestării preventive.

44.  Conform articolului 88 din Codul Penal şi articolului 395 din Codul de procedură Penală, durata arestului la domiciliu se deduce din sentința finală în aceeaşi modalitate ca în cazul arestării preventive.

III.  LEGEA APLICABILĂ ŞI PRACTICA ÎN STATELE MEMBRE ALE CONSILIULUI EUROPEI

45.  Curtea a examninat practicile privind motivele care justifică arestarea preventivă din 31 de State Membre ale Consiliului Europei, şi anume Armenia, Austria, Azerbaijan, Belgia, Bulgaria, Croatia, Republica Cehă, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Lituania, Luxembourg, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Monaco, Muntenegru, Olanda, Polonia, Portugalia, Romania, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spaia, Elveția, Turcia, Ucraina şi Regatul Unit.

46.  În urma studiului de drept comparat realizat de Curte reiese că arestarea şi reținerea inițială, anterioare intervenției instanței, sunt reglementate expres şi strict limitate în timp în legislația tuturor celor 31 de State Membre chestionate.

47.  Doar cinci din Statele Membre (Armenia, Bulgaria, Italia, Lituania şi Elveția) permit arestarea inițială doar pe temeiul existenței unei “suspiciuni rezonabile” privind comiterea unei infracțiuni. În aceste State Membre, autoritățile au între 24 şi 96 de ore la dispoziție pentru a motiva prelungirea arestării inițiale.

48. Celelalte 26 de State Membre prevăd existența încă de la început a cel puțin unui temei relevant şi suficient suplimentar.

  49.  Cele mai frecvente condiții (în 17 State Membre) prevăd riscul sustragerii sau ascunderii şi nevoia de a se asigura prezența suspectului pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, urmate de riscul de a recidiva (13 State Membre) şi nevoia de a stopa săvăşirea de infracțiuni (2 State Membre). Riscul obstrucționării justiției este prevăzut expres de către 14 State Membre.

50. În plus, în 12 State Membre arestarea inițială este justificată dacă suspectul a fost suprins în timpul comiterii unei infracțiuni sau a unei alte fapte penale (în flagrant delict) sau imediat după acest moment (în 3 din aceste 12 State Membre).

  51. Durata maximă a arestării inițiale variază între 24 de ore (8 State Membre) şi 96 de ore (3 State Membre). Majoritatea Statelor Membre stabilesc o limită de 48 de ore (12 State Membre).

 52.  În ceea ce priveşte arestarea preventivă după momentul intervenției instanței de judecată, în toate Statele Membre în discuție (31) existența unei “suspiciuni rezonabile”privind comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non privind legalitatea acestei măsuri. Cu toate acestea, toate Statele Membre în cauză consideră că, în general, “suspiciunea rezonabilă”, prin ea însaşi, nu este suficientă pentru a justifica arestarea preventivă. Există o excepție limitată în 6 State (Austria, Belgia, Germania, Serbia, Elveția şi Turcia) unde “suspiciunea rezonabilă” este, prin ea însăşi şi în mod excepțional, un motiv temeinic pentru dispunerea arestării în cazul unei infracțiuni grave.

 53.  Cu excepția acestor 6 țări, o “suspiciune rezonabilă” nu este suficientă pentru dispunerea arestării.

54.  Legislația tuturor Statelor Membre chestionate (31) prevede că autoritățile pot supune o persoană arestării preventive numai atunci când există motive suplimentare, cu excepția cazului avut în vedere la paragraful 52. În toate Statele, aceste motive suplimentare trebuie stabilite la momentul în care persoana în cauză este pentru prima dată adusă în fața unui judecător. Prin urmare, se poate spune că încă de la prima arestare a unei persoane autoritățile judiciare naționale trebuie să stabilească cu certitudine motivele suplimentare care o justifică.

55. Motivele invocate cel mai des în legislația națională sunt riscul dustragerii (în toate Statele chestionate), riscul de a săvârşi o nouă infracțiune (30 din 31) şi riscul de a obstrucționa desfăşurarea procesului penal. (28 din 31).

56.  În plus, majoritatea Statelor membre (18 din 31) prevăd că arestarea preventivă poate fi dispusă doar atunci când infracțiunea comisă atinge un anumit nivel de gravitate. Unele State Membre (10 din 31) impun autorităților naționale să ia în considerare circumstanțele personale ale celui în cauză (cum ar fi personalitatea, vârsta, starea de sănătate, ocupația şi orice activitate anterioară cu caracter penal, precum şi relațiile sociale, familiale şi de muncă). Un număr de State Membre (6 din 31) prevăd ca şi condiție relevantă şi nevoia de a menține ordinea publică.

57.  Pentru a evalua relevanța motivelor suplimentare, legislația Statelor Membre chestionate stabileşte un număr de factori specifici care trebuie luați în considerare.

58.  Toate Statele membre chestionate (31) prevăd obligația autorităților naționale de a oferi motive relevante şi suficiente atunci când dispun atât luarea, cât şi prelungirea arestării preventive.

59.  Prin urmare, prelungirea arestării preventive presupune existența aceloraşi temeiuri stabilite cu ocazia dispunerii inițiale a acestei măsuri. Însă, motivele invocate de instanțele naționale pentru a dispune luarea măsurii şi prelungirea acesteia nu pot urma acelaşi tipar şi nu pot fi unele abstarcte.

 60.  Legislațiile naționale a aproape jumătate din Statele Membre chestionate (15 din 31) stabilesc duratele maxime de prelungire a arestării preventive şi/ sau un termen fix pentru întreaga sa aplicare. Cu toate acestea, nu există standarde comune în ceea ce priveşte durata prelungirilor sau durata maximă a acestora.

ÎN DREPT

61.  Invocând încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns de insuficiența temeiurilor pentru arestarea sa preventivă, oferite de instanțele naționale. Curtea consideră relevantă examinarea acestei cereri în temeiul articlului 5 § 3 din Convenție, care prevede următoarele:

“. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere..”

I.  Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului

A. Neepuizarea căilor interne de atac

62. Guvernul a invocat înaintea Marii Camere faptul că prin neatacarea hotărârii instanței privind dispunerea percheziției domiciliare reclamantul nu a epuizat toate căile interne de atac, aşa cum este prevăzut în Articolul 35 § 1 din Convenție. În plus, a susținut că nu a fost posibil să pună în vedere acest aspect înaintea Camerei, deoarece expunerea faptelor în fața Curții la momentul comunicării nu viza şi faptele petrecute după data de 29 iunie 2007. Prin urmare, nu se poate considera că, în stadiul actual, a decăzut din dreptul de a ridica această excepție.

63.  Reclamantul a invocat lipsa dreptului Guvernului de a ridica această excepție înaintea Marii Camere. În subsidiar, a invocat că excepția era nefondată.

64.  Curtea reaminteşte că, în conformitate cu Articolul 55 din Regulamentul Curții, dacă Partea contractantă pârâtă intenţionează să ridice o excepţie de inadmisibilitate, ea trebuie să o facă, în măsura în care natura excepţiei şi circumstanţele cauzei o permit, în observaţiile scrise sau orale privitoare la admisibilitatea cererii, prezentate de ea. (a se vedea Svinarenko şi Slyadnev împotriva Rusiei [GC], nr. 32541/08 şi 43441/08, § 79, CEDO 2014 (extracte)).

65. Este adevărat că prin situația de fapt reținută de Grefa Curții, pe care Curtea a transmis-o prin scrisoarea sa din data de 18 ianuarie 2010 Guvernului pârât, odată cu comunicarea către Guvern a cererii reclamantului conform Articolului 54 §2(b) din regulamentul Curții se făcea trimitere la documente care se aflau în posesia Curții la acea dată, care menționau astfel evenimente ce s-au derulat inainte de 29 iunie 2007. Scrisoarea Curții din 18 ianuarie 2010 menționa că ”în cazul care Guvernul decide să înainteze observații, trebuie să aibă în vedere doar plângerile privind motivele de arestare preventivă. (Articolul 5 § 3 din Convenție)”. Prevalându-se de posibilitatea de a înainta observații, Guvernul a încercat să limiteze domeniul de aplicare a cauzei prin susținerea faptului că faptele petrecute înainte de 2 mai 2007, înainte de arestarea reclamantului, şi cele după 29 iunie 2007 nu trebuie luate în considerare de Curte. Cu toate acestea, a precizat că “este necesar să se menționeze anumite acte procedurale ce au fost efectuate ulterior perioadei sus-menționate [2 mai-29 iunie 2007]. Asemenea trimiteri sunt indispensabile poziției Guvernului asupra admisibilității şi fondului cauzei”.

66.  Prin urmare, Curtea consideră că, în contextul dat, ar fi trebuit să rezulte suficient de clar din natura şi contextul împrejurărilor “plângerilor” că în analiza Articolului 5 § 3 din Convenție Curtea nu ar putea să nu aibă în vedere faptele anterioare arestării reclamantului, din data de 2 mai 2007, şi că plângerile vizau o situație continuă, respectiv pretinsa lipsă a vreunei justificări pentru “detenția pe parcursul procesului” în integralitatea sa şi nu s-au limitat în maniera sugerată de Guvern. Este rezonabil să se considere că, atunci când i s-a adus la cunoştință cererea reclamantului, Guvernul era pe deplin conştient de situația ulterioară datei de 29 iunie 2007, fiind astfel în poziția de a invoca excepția de inadmisibilitate în conformitate cu prevederile Articolului 55.

67.  Totuşi, problema neepuizării căilor interne de atac a fost ridicată pentru prima dată de Guvern în observațiile scrise înaintate Marii Camere. Curtea consideră că nu au existat circumstanțe excepționale care ar fi putut să îl exonereze de obligația de a ridica excepția preliminară anterior adoptării deciziei Camerei asupra admisibiliății. Prin urmare, Curtea respinge excepția şi constată că în acest stadiu al procedurii Guvernul este decăzut din dreptul de a ridica excepția preliminară privind neepuizarea căilor interne de atac.

B.  Statutul de victimă

68. În cazul în care Curtea respingea excepția sus-menționată privind neepuizarea căilor interne de atac, Guvernul a susținut, în subsidiar, că reclamantul nu putea să fie considerat “victimă” în sensul Articolului 34 din Convenție, aspect invocat în plângerea acestuia în temeiul Articolului 5 § 3, privind arestul său la domiciliu. El însuşi a solicitat să fie supus acestei măsuri, decizia în acest sens constituind compensație pentru orice posibilă încălcare a Articolului 5 § 3, anterioară luării măsurii. Dispunerea arestului la domiciliu a echivalat cu eliberarea reclamantului din starea inițială de detenție. Astfel, s-a acordat o formă de compensație pentru orice posibilă încălcare a drepturilor sale garantate în baza Articolului 5 § 3 din Convenție.

69.  Poziția reclamantului față de această excepție a fost similiară cu cea exprimată în cazul excepției privind neepuizarea căilor interne de atac. (a se vedea paragraful 63).

70.  Curtea consideră că nu este nevoită să analizeze în ce măsură este Guvernul decăzut din dreptul de a ridica excepția sus-menționată, având în vedere că vizează o chestiune ce cade în competența Curții şi pe care aceasta o poate examina din oficiu (a se vedea, spre exemplu, R.P. şi Alții vs. Regatul Unit, nr. 38245/08, § 47, 9 octombrie 2012).Ținând cont de împrejurările cauzei, Curtea arată că acest aspect este atât de strâns legat de conținutul cererii reclamantului, încât ar trebui să fie unit cu fondul cauzei (a se vedea paragrafele 106-111 de mai jos).

C. Concluzii

71.  Guvernul este decăzut din dreptul de a ridica excepția preliminară privind neepuizarea căilor interne de atac. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară. Pe de altă parte, decide unirea excepției privind lipsa calității de victimă cu fondul cauzei.

II. ÎN FOND

A.  Hotărârea Camerei

72.  Analizând jurisprudența aplicabilă în cazul obligației de “a oferi motive relevante şi suficiente” pentru dispunerea arestării, Camera a constatat încălcarea Articolului 5 § 3 din Convenție, întrucât instanța nu şi-a motivat îndeajuns decizia asupra dispunerii arestării. Şi-a întemeiat poziția pe jurisprudența Curții care stabileşte că arestul la domiciliu constituie privare de libertate.

73. Camera a observat că, deşi în temeiul dreptului național instanțele erau obligate să verifice anumite împrejurări, acestea s-au limitat la repetarea în deciziii, într-o manieră abstractă şi apelând la stereotipuri, a temeiurilor formale prevăzute de lege privind detenția, fără a motiva aplicarea în concret acestor temeiuri în situația reclamantului. În plus, examinând acelaşi dosar, acestea au ajuns la concluzii contrare în diferite ocazii (§§ 35-38 din hotărârea Camerei).

74.  În ultimul rând, Camera a avut în vedere lipsa de acțiune a procurorului în obținerea anumitor documente, pentru mai mult de 1 an, cu toate că lipsa acestor documente a fost invocată în fața instanței ca şi motiv pentru prelungirea detenției reclamantului, precum şi faptul că în cele trei zile de arest la domiciliu, ulterioare datei de 26 iunie 2007, reclamantul ar fi avut posibilitatea de a realiza o înțelegere frauduloasă cu fiii săi, dacă ar fi dorit acest lucru (§§ 40-41 din hotărârea Camerei).

B.  Argumentele părților

1. Reclamantul

75.  Reclamantul a suținut că la momentul respectiv exista o practică de a dispune arestarea preventivă în mod automat, fără nicio justificare şi doar în baza unor motive stereotipe şi prestabilite. Totodată, a precizat că Agentul Guvernului de la acea vreme a recunoscut că arestarea preventivă era mai degrabă o regulă, decât o excepție.

76.  Cu privire la motivele necesare dispunerii arestului la domiciliu, reclamantul a pus în vedere faptul că dreptul național nu prevedea o cerință mai puțin strictă aplicabilă arestului la domiciliu şi că instanța era obligată să aplice exact aceleaşi reguli şi în baza aceloraşi temeiuri atât în situația arestului la domiciliu, cât şi a arestării preventive. Prin acceptarea poziției Guvernului de a se permite dispunerea arestului la domiciliu în baza unor cerințe mai puțin stricte s-ar crea riscul unul abuz din partea statului, care ar putea dispune luarea acestei măsuri într-un mod arbitrar. În plus, acceptarea unei asemenea poziții în situația de față ar duce la nerespectarea dreptului național.

77.  Reclamantul a susținut că nu au existat argumente în favoarea privării sale de liberate şi că nici arestarea preventivă, nici arestul la domiciliu nu au avut la bază motive suficiente şi relevante. În plus, a susținut că absența temeiurilor pentru privarea sa de libertate a fost confirmată de achitarea sa subsecventă şi de faptul că Parchetul nu a atacat hotărârea de achitare.

78. În ceea ce priveşte susținerea Guvernului conform căreia reclamantul însuşi a solicitat plasarea sa în arest la domiciliu, reclamantul a invocat faptul că instanțele naționale aveau totuşi obligația de a verifica dacă existau suficiente motive pentru dispunerea măsurii. A susținut, de asemenea, că statul avea la dispoziție mijloace alternative de a-i asigura înfățişarea la proces şi de a asigura integritatea probelor.

2.  Guvernul

79. În opinia Guvernului, reclamantul nu a motivat îndeajuns cererile sale de habeas corpus nici în cadrul procedurilor naționale, şi nici în cele în fața Curții. Referindu-se la argumentul reclamantului privind problemele sale de sănătate, a evidențiat că în jurisprudența Curții nu exista obligația generală de a elibera deținuții pe temei de boală. Instanțele naționale nu au reținut motivele invocate de reclamant, deoarece nu le-a găsit pertinente.

80.  Guvernul a mai susținut că hotărârile de arestare şi de prelungire a arestării s-au fundamentat pe temeiuri suficiente şi relevante. Deşi acestea puteau fi considerate vagi şi abstracte, în realitate au fost concrete şi succinte. Hotărârile s-au bazat pe motive precum complexitatea cauzei şi riscul ca reclamantul să îngreuneze urmărirea penală şi să realizeze o înțelegere frauduloasă cu fiii săi. În opinia Guvernului, faptul că reclamantul şi fiii săi erau complici constituia prin sine însuşi o ingerință în desfăşurarea normală a anchetei, fiind necesară izolarea unuia față de celălalt.

81.Guvernul a considerat că această cauză era similară cu W. împotriva Elveției (26 ianuarie 1993, Seria A nr. 254‑A), Curtea trebuind astfel să constate aceeaşi neîncălcare ca şi în cauza menționată.

82.Guvernul a pus accent pe faptul că însuşi reclamantul a solicitat să fie arestat la domiciliu şi că nu a atacat hotărârile instanței prin care s-a dispus luarea sau prelungirea arestului la domiciliu.

  83. Guvernul a fost de acord cu faptul că arestul la domiciliu reprezintă privare de libertate în sensul Articolului 5 din Convenție. Cu toate acestea, a considerat că pentru justificarea dispunerii arestului la domiciliu era nevoie de mai puține motive, întrucât această măsură era mai blândă decât arestarea preventivă, cu atât mai mult cu cât în cauză chiar reclamantul a solicitat arestarea sa la domiciliu.

C.  Aprecierea Curții

1.  Principii generale

84.  Articolul 5 din Convenție reprezintă, alături de Articolele 2, 3 şi 4, unul din drepturile fundamentale care protejează integritatea fizică a individului ( a se vedea, spre exemplu , legătura sa cu Articolele 2 şi 3 în cauze precum Kurt împotriva Turciei, 25 mai 1998, § 123, Rapoarte de Hotărâri şi Decizii 1998-III), importanța sa fiind astfel primordială. Scopul său esențial este de a preveni privările de libertate arbitrare sau nejustificate.A se vedea, spre exemplu, Lukanov împotriva Bulgariei, 20 martie 1997, § 41, Rapoarte 1997‑II; Assanidze împotriva Georgiei [GC], nr. 71503/01, § 171, CEDO 2004‑II; şi Ilaşcu şi Alții împotriva Moldovei şi Rusiei [GC], nr. 48787/99, § 461, CEDO 2004‑VII). În jurisprudența Curții se pot identifica trei direcții de motivare: natura exhaustivă a excepțiilor, care trebuie interpretate în mod strict (a se vedea Ciulla împotriva Italiei, 22 februarie1989, § 41, Seria A nr. 148) şi care nu permit o motivare in extenso, invocând alte dispoziții (Articolele 8-11 din Convenție, în special); accentul repetat asupra legalității detenției, atât în plan procedural, cât şi material, care presupune respectarea riguroasă a dispozițiilor legale (a se vedea Winterwerp împotriva Olandei, 24 octombrie 1979, § 39, Seria A no. 33); şi importanța promptitudinii sau a celerității controalelor judiciare în temeiul Articolului5 §§ 3 şi 4) (a se vedea McKay împotriva Regatului Unit [GC], nr. 543/03, § 34, CEDO 2006‑X).

85. Arestarea preventivă reprezintă una din cele mai des aplicate forme ale privării de libertate. O astfel de măsură constituie una din excepțiile de la regula generală stipulată în Articolul 5 § 1, conform căreia orice persoană are dreptul la libertate şi este prevăzută în sub-paragraful (c) a Articolul 5 § 1 din Convenție. Perioada care trebuie avută în vedere începe la momentul reținerii persoanei ( a se vedea  Tomasi împotriva Franței, 27 August 1992, § 83, Seria A nr. 241‑A) sau când aceasta este arestată preventiv (a se vedea Letellier v. Franța, 26 iunie 1991, § 34, Seria A nr. 207) şi se termină la momentul eliberării persoanei sau atunci când acuzația este determinată, chiar şi în fața primei instanțe (a se vedea, printre altele, , Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, p. 23, § 9, Seria A nr. 7; Labita împotriva Italiei [GC], nr. 26772/95, § 147, CEDO 2000‑IV; Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, § 110, CEDO 2002‑VI; şi Solmaz împotriva Turciei, nr. 27561/02, §§ 23-24, 16 ianuarie 2007).

86. În timp ce paragraful 1 (c) a Articolului 5 stabileşte temeiurile în baza cărora poate fi permisă dispunerea inițială a arestării preventive (a se vedea De Jong, Baljet and Van den Brink împotriva Olandei, 22 mai 1984, § 44, Seria A nr. 77), paragraful 3, care formează un întreg cu prevederea anterioară, reglementează anumite garanții procedurale, inclusiv principiul conform căruia durata arestării preventive nu trebuie să depăşească un termen rezonabil.

87.  Conform jurisprudenței Curții în temeiul Articolului Article 5 § 3, existența suspiciunii rezonabile este o condiție sine qua non a validității menținerii în starea de arest, dar, după o anumită perioadă de timp, aceasta nu mai este suficientă: Curtea trebuie să stabilească (1) în ce măsură motivele invocate de autoritățile judiciare continuă să justifice privarea de libertate şi (2) dacă aceste motive au fost “relevante “şi “suficiente”, dacă autoritățile naționale au dat dovadă de “diligență” în derularea procedurilor (a se vedea, printre altele Letellier, sus-menționată, § 35, şi Idalov împotriva Rusiei [GC], nr. 5826/03, § 140, 22 mai 2012). Curtea a statuat că orice perioadă de detenție, indiferent de lungimea sa, trebuie să fie argumentată în mod temeinic de către autorități. Atunci când hotărăsc asupra eliberării sau arestării unei persoane, autoritățile sunt obligate să identifice mijloace alternative de a-i asigura înfățişarea la proces.

88. Motivele considerate ca fiind “relevante”şi “suficiente” (pe lângă existența suspiciunii rezonabile) în jurisprudența Curții vizează pericolul sustragerii, pericolul exercitării de presiuni asupra martorilor sau cel al alterării probelor, pericolul de a forma întelegeri frauduloase, pericolul de a recidiva, pricolul punerii în pericol a ordinii publice şi nevoia de a proteja deținutul (a se vedea, spre exemplu, Stögmüller împotriva Austriei, 10 noiembrie 1969, § 15, Seria A nr. 9; Wemhoff, sus-menționată, § 14; Tomasi, sus-menționată, § 95; Toth împotriva Austriei, 12 decembrie 1991, § 70, Seria A nr. 224; Letellier, sus-menționată, § 51; şi I.A. împotriva Franței, 23 septembrie 1998, § 108, Rapoarte de Hotărâri şi Decizii 1998‑VII).

89. Prezumția este întotdeauna în favoarea eliberării. Cum s-a stabilit în Neumeister împotriva Austriei (hotărârea din 27 iunie 1968, Seria A nr. 8, p. 37, § 4), teza a doua a Articolului 5 § 3- care vizează punerea în libertate în cazul arestării preventive- nu oferă autorităților dreptul de a alege între aducerea inculpatului înaintea unui judecător sau a unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare într-un termen rezonabil şi eliberarea sa condiționată. Arestarea preventivă a inculpatului nu trebuie prelungită dincolo de un termen rezonabil (a se vedea Wemhoff, sus-menționată, § 5); deşi durata cercetării prealabile nu este deschisă criticii, durata detenției nu trebuie să depăşească un termen rezonabil (a se vedea Stögmüller, sus-menționată, § 5). Până la momentul condamnării, persoana este prezumată nevinovată, scopul prevederii legale în discuție fiind, în principal, de a se asigura eliberarea sa condiționată de îndată ce durata arestarea sa preventivă încetează să mai fie rezonabilă (a se vedea McKay, sus-menționată, § 41).

90.  Problema privind măsura în care durata petrecută în arest preventiv este una rezonabilă nu poate fi evaluată în abstract. Pentru a stabili dacă este rezonabil ca un acuzat să rămână în stare de arest preventiv este necesară evaluarea faptelor fiecărui caz în parte şi în conformitate cu caracteristicile sale specifice. Detenția continuă poate fi justificată într-un anumit sens doar dacă există indicii reale privind cerința interesului public care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, prevalează asupra principiului respectării libertății individuale, prevăzut în Articolul 5 din Convenție (a se vedea, printre altele, Labita, sus-menționată, § 152, şi Kudła împotriva Poloniei [GC], nr. 30210/96, §§ 110., CEDO 2000‑XI). În special în ceea ce priveşte riscul sustragerii, trebuie acordată atenție caracterului persoanei, conduitei sale, bunurilor acesteia, legăturilor cu statul în care este urmărită penal şi contactelelor sale internaționale (a se vedea Neumeister, sus-menționată, § 10).

 91. Revine în primul autorităților judiciare naționale să se asigure că, în caz concret, arestarea preventivă a unui inculpat nu depăşeşte un termen rezonabil. În consecință, acestea trebuie, cu respectarea principului prezumției de nevinovăție, să examineze toate faptele care militează pentru sau împotriva existenței cerinței privind interesului public sau care justifică o derogare de la principiul prevăzut în Articolul 5, fapte pe care trebuie să le aibă în vedere în hotărârile lor asupra cererilor de eliberare. Curtea este chemată să decidă cu privire la încălcarea Articolului 5 § 3, în special pe baza argumentelor oferite în aceste decizii şi a faptelor bine documentate susținute de reclamant în cererile sale (a se vedea, printre altele, Kudła, citată anterior, § 110, şi Idalov, citată anterior, § 141).

2. Cu privire la necesitatea de a dezvolta jurisprudența Curții

(a)  Perioada inițială de detenție şi problema privind “o anumită perioadă de timp”

92. Astfel cum a fost menționat anterior (a se vedea paragraful 87), menținerea suspiciunii rezonabile este o condiție sine qua non pentru o detenție continuă legală, dar nu este suficientă pentru a justifica prelungirea detenției după un anumit interval de timp. Acest dicton a fost enunțat pentru prima dată în Stögmüller (citată anterior, § 4). Ulterior a devenit mai bine cunoscut ca unul din cele mai cuprinzătoare „ Principii Letellier”, care au fost reafirmate într-un număr de hotărâri succesive ale Marii Camere (a se vedea, în special, Labita, citată anterior, § 153; Kudła, citată anterior, § 111; McKay, citată anterior, § 44; Bykov v. Rusia [GC], nr. 4378/02, § 64, 10 martie 2009; şi cel mai recent în Idalov, citată anterior, § 140). Principiul menționat făcea distincția între prima etapă, în care existența suspiciunii rezonabile constituie temei suficient pentru arestare, şi etapa ulterioară “unei anumite perioade de timp”, în care suspiciunea rezonabilă nu mai este de ajuns, fiind necesare alte motive “relevante şi suficiente”.

93.  Având în vedere că reclamantul nu a invocat în procedura desfăşurată înaintea Curții lipsa unei suspiciuni rezonabile privind comiterea de către acesta a unei infracțiuni, Curtea nu consideră necesar să examineze acest aspect. Cu toate acestea, având în vedere punctele slabe ale motivelor suplimentare (altele decât caracterul rezonabil al suspiciunii) invocate de instanțele naționale, se pune întrebarea cu privire la momentul de la care au fost solicitate astfel de motive suplimentare. Răspunsul la această întrebare depinde de înțelesul sintagmei “o anumită perioadă de timp”.

94.  Curtea nu a definit până acum în jurisprudența sa domeniul de aplicare al sintagmei “o anumită perioadă de timp”şi nici nu a prevăzut vreun criteriu general în această privință. În cauza recentă Magee şi Alții împotriva Regatului Unit, nr. 26289/12, 29062/12 şi 29891/12, 12 mai 2015, Curtea a recunoscut că nu exista niciun interval fix de timp aplicabil “unei anumite perioade de timp”.

A stabilit:

“ 88. Menținerea suspiciunii rezonabile privind comiterea unei infracțiuni de către persoana arestată este o condiție sine qua non a legalității detenției continue, dar după o perioadă de timp acest fapt nu mai este suficient pentru a justifica detenția continuă. Curtea nu a încercat să traducă acest concept într-un număr fix de zile, săptămâni, luni sau ani sau în diverse perioade ce depend de gravitatea infracțiunii.”(Stögmüller împotriva Austria, nr. 1602/62, § 4, 10 noiembrie 1969).”

95.  Se constată, totuși, că într-un număr de cazuri (a se vedea, spre exemplu, Ţurcan şi Ţurcan împotriva Moldovei, nr. 39835/05, § 54, 23 octombrie 2007; Patsuria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, § 67, 6 noiembrie 2007; Osmanović împotriva Croației, nr. 67604/10, §§ 40-41, 6 noiembrie 2012; şi Zayidov împotriva Azerbaijanului, nr. 11948/08, § 62, 20 februarie 2014) Curtea a considerat că, chiar și după o perioadă relativ scurtă de câteva zile, existența unei suspiciuni rezonabile nu poate ca atare justifica arestarea preventivă și trebuie să fie susținută de motive suplimentare.

96.  Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că ar fi necesar să îşi dezvolte jurisprudența cu privire la cerința ca autoritățile judiciare naționale să justifice detenția continuă, în conformitate cu teza a doua a Articolului 5 § 3.

97.  Ca punct de plecare, ar trebui reiterat că, astfel cum a fost deja menționat în paragraful 85, perioada care trebuie luată în considerare pentru evaluarea caracterului rezonabil al detenției în temeiul tezei a doua începe în momentul în care persoana este privată de libertate.

98. Începând cu acelaşi moment, persoana în cauză are de asemenea dreptul prevăzut în prima teză a paragrafului 3 de a a fi adusă “de îndată înaintea unui judecător sau a unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”, care oferă garanțiile necesare de independență față de executiv și părți. Dispoziția include şi o cerință de ordin procedural, privind audierea de către “judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege”a persoanei adusă înaintea sa, precum şi o cerință de ordin material pentru acelaşi magistrat de a analiza circumstanțele care militează pentru sau împotriva detenției, cu alte cuvinte, dacă există temeiuri care să justifice detenția, iar în cazul în care acestea lipsesc, de a dispune eliberarea (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, § 199, Seria A nr. 25; Schiesser împotriva Elevției, 4 decembrie 1979, § 31, Seria A nr. 34; şi McKay, citată anterior, § 35). Cu alte cuvinte, Articolul 5 § 3 presupune ca judecătorul sau magistratul împuternicit prin lege să analizeze temeinicia detenției (a se vedea T.W. v. Malta [GC], nr. 25644/94, § 41, 29 aprilie 1999; Aquilina împotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, § 47, CEDO 1999‑III; şiMcKay, citată anterior, § 35).

99.  Examinarea inițială automată a arestării şi a detenției trebuie să aibă în vedere apectele de legalitate şi dacă se menține suspiciunea rezonabilă privind comiterea unei infracțiuni de către persoana arestată, sau cu alte cuvinte, această examinare trebuie să stabilească dacă detenția intră sub incidența excepției prevăzute în Articolul 5 § 1 (c). Judecătorul sau magistratul împuternicit prin lege trebuie să dispună eliberarea dacă se consideră că detenția nu cade sub incidența excepției permise de mai sus (McKay, citată anterior, § 40). Nu paragraful 1(c), ci paragraful 3 analizează dacă simpla menținere a suspiciunii este suficientă pentru a justifica prelungirea unei arestări preventive dispuse în mod legal: scopul paragrafului 3, care formează un ansamblu cu paragraful 1(c) , este, în esență, de a asigura eliberarea provizorie de îndată ce detenția încetează să mai fie rezonabilă (a se vedea De Jong, Baljet şi Van den Brink, citată anterior, § 44, cu precizări ulterioare).

100.  Necesitatea de a dezvolta jurisprudența pare să rezulte din faptul că perioada în care menținerea unei suspiciuni rezonabile poate constitui temei suficient pentru detenție continuă în baza tezei a doua este supusă unei cerințe temporale diferite și mult mai puțin precisă –“o anumită perioadă de timp” (astfel cum s-a stabilit în jurisprudența Curții)- decât în baza primei teze- “de îndată”(astfel cum se prevede în textul Convenției)- şi doar după “acea anumită perioadă de timp” este necesar ca detenția să fie justificată de motive suplimentare relevante şi suficiente. Într-adevăr, Curtea a statuat în câteva cazuri că “aceste două teze conferă drepturi dstincte care nu sunt temporar sau logic în mod direct legate” (a se vedea, în special, McKay, citată anterior, § 31; şi Medvedyev şi Alții împotriva Franței [GC], nr. 3394/03, § 119,CEDO 2010 – cea din urmă având legătură doar cu prima teză). Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în fiecare context, perioada va începe să curgă din momentul arestării şi că autoritățile judiciare care autorizează detenția trebuie să determine în ce măsură există temeiuri pentru a justifica detenția, iar în cazul în care acestea nu există, să dispună eliberarea. Astfel, în practică, garanțiile aplicate în conformitate cu teza a doua deseori se pot suprapune într-o anumită măsură cu cele prevăzute în teza întâi, de obicei în situațiile în care autoritatea judiciară care dispune detenția în temeiul tezei întâi decide în acelaşi timp luarea arestării preventive, în conformitate cu garanțiile prevăzute în teza a doua. În astfel de situații, prima apariție a suspectului în fața judecătorului constituie "intersecția" celor două seturi de garanții, cel de-al doilea set prevalând asupra primului. Şi cu toate acestea, problema aplicării în intregralitate a celui de-al doilea set de garanții, în sensul necesității unor motive relevante și suficiente suplimentare pentru o suspiciune rezonabilă, depinde de noțiunea destul de vagă de“o anumită perioadă de timp”.

101.  Curtea observă în continuare că, în conformitate cu legislațiile naționale ale marii majorități a celor 31 de Înalte Părți Contractante ale Convenției, analizate în studiul de drept comparat la care se face referire în paragraful 54, autoritățile judiciare competente au obligația de a oferi motive “relevante şi suficiente” dacă nu imediat, atunci doar la maximum câteva zile după arestare, şi anume, atunci când un judecător se pronunță pentru prima dată asupra necesității de a dispune arestarea preventivă a suspectului. O asemenea arbordare, dacă ar fi transpusă în cadrul Articolului 5 § 3 din Convenție, nu numai că ar simplifica şi ar aduce mai multă claritate şi certitudine în jurisprudența Curții în acest domeniu, dar ar consolida, de asemenea, protecția împotriva arestării ce depăşeşte un termen rezonabil.

102.  Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea consideră că există argumente incontestabile pentru “sincronizarea” celor două seturi de garanții. Aceasta înseamnă că cerința ca judecătorul sau magistratul împuternicit prin lege să ofere temeiuri relevante şi suficiente pentru detenție – în plus față de menținerea suspiciunii rezonabile- se aplică deja la momentul în care a fost dată prima decizie privind dispunerea arestării preventive, ceea ce înseamnă “de îndată”după arestare.

(b) Probleme specifice privind arestul la domiciliu

 (i)  Dacă arestul la domiciliu reprezintă privare de libertate şi dacă reclamantul renunțase la dreptul său la libertate

103.  Astfel cum procedează în multe alte domenii, Curtea insistă în jurisprudența sa asupra unei interpretări autonome a noțiunii de privare de libertate. O interpretare sistematică a dispozițiilor Convenției arată că simplele restricții ale libertății de mişcare nu cad sub incidența Articolului 5, ci a Articolului 2 § 1 din Protocolul Nr. 4. Cu toate acestea, diferența dintre restrcția libertății de mişcare şi privarea de libertate este una mai degrabă de grad sau intensitate, şi nu una de natură sau conținut. Pentru a stabili dacă o persoană a fost “lipsită de libertate” în sensul Articolului 5, punctul de plecare trebuie să fie situația concretă, fiind necesar să se țină cont de o serie întreagă de criterii cum ar fi felul, durata, efectele şi modalitate de punere în aplicare a măsurii în cauză (a se vedea Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, §§ 92-93, Seria A nr. 39).

104. În conformitate cu jurisprudența Curții (a se vedea, printre altele, Mancini împotriva Italiei, nr. 44955/98, §17, CEDO 2001‑IX; Lavents împotriva Letoniei nr. 58442/00, §§ 64-66, 28 noiembrie 2002; Nikolova împotriva Bulgariei (nr. 2), nr. 40896/98, § 60, 30 septembrie 2004; Ninescu împotriva Republicii Moldova, nr. 47306/07, § 53, 15 iulie 2014; şi Delijorgji împotriva Albaniei, nr. 6858/11, § 75, 28 aprilie 2015), arestul la domiciliu este considerat, din cauza gradului şi intensității sale, a se încadra în noțiunea de privare de libertate, în înțelesul Articolului 5 din Convenție.

105. Curtea nu găseşte întemeiată îndepărtarea de la această practică. Având în vedere modalitățile arestului la domiciliu a reclamantului, astfel cum au fost descrise în paragrafele 30 şi 36-40, se consideră că supunerea sa acestei măsuri între 26 şi 29 iunie 2007 şî între 20 iulie 2007 şi 12 martie 2008, adică pentru o perioadă de 7 luni şi jumătate, a reprezentat privare de libertate în sensul Articolului 5 din Convenție. În acest context, este interesant de remarcat faptul că, în cazul de față, arestul la domiciliu este considerat ca fiind privare de libertate şi în conformitate cu dreptul național şi că însuşi Guvernul a considerat că arestul la domiciliu al reclamantului a reprezentat privare de libertate (a se vedea paragrafele 43, 44 şi 8).

106. Unul din aspectele puse în discuție de Guvern (şi care a fost unit cu fondul cauzei, a se vedea paragraful 71) se referea la faptul că însuşi reclamantul a solictat să fie arestat la domiciliu şi că acesta nu a atacat deciziile instanței privind dispunerea măsurii. Acest lucru ridică o problemă, şi anume, dacă reclamantul a renunțat la dreptul său la libertate.

 107.  În Storck împotriva Germaniei (nr. 61603/00, § 75, CEDO 2005‑V) Curtea a reținut că dreptul la libertate este mult prea important într-o “societate democratică” în sensul Convenției pentru ca o persoană să piardă beneficiul protecției asigurate de Convenție doar pentru motivul de a nu fi obiectat împotriva arestării sale. Această măsură poate încălca Articolul 5, deşi persoana în cauză ar fi fost de acord cu dispunerea sa (a se vedea De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, § 65, Seria A nr. 12).

108.  În legătură cu aprecierea Guvernului că însuşi reclamantul a solicitat să fie arestat la domiciliu, (a se vedea paragraful 82), Curtea constată că în prezenta cauză a existat un element clar de constrângere în aplicarea acestui tip de măsură. În special, reiese în mod clar din datele cauzei că ideea din spatele solicitării reclamantului de a fi plasat sub arest la domiciliu a fost aceea de a evita continuarea arestării sale preventive după ce instanța îi refuzase cererile de habeas corpus în numeroase ocazii. Reiese de asemenea că starea sa de sănătate s-a deteriorat considerabil pe perioada arestării sale preventive şi că era dispus să facă concesii pentru a-i pune capăt (a se vedea pragrafele 14, 24 şi 29). Este un comportament de înțeles pentru o persoană care suferise anterior un atac de cord şi un accident vascular şi a cărei stare de sănătate se deteriora. În opinia Curții, reclamantul se afla constrâns de circumstanțe în momentul punerii sale în arest la domiciliu. În asemenea împrejurări, nu se putea aştepta în mod rezonabil ca reclamantul să atace deciziile instanței privind arestarea sa la domiciliu.

109.  Având în vedere cele expuse, Curtea nu consideră că atitudinea reclamantului față de arestul său la domiciliu şi omisiunea unei căi de atac putea să echivaleze cu o renunțare la dreptul său la libertate.

110.  Chiar dacă s-ar presupune că reclamantul ar fi consimțit să fie arestat la domiciliu, această stare de fapt nu poate echivala cu o eliberare din stare de detenție, astfel cum a susținut Guvernul. De asemenea, nu ar putea fi considerată, astfel cum Guvernul încearcă să sugereze, o formă de reparație care respectă cerința acordării dreptului la despăgubiri, prevăzută de Articolul 5 § 5. Prin urmare, excepția lipsei calității de victimă a reclamantului, invocată de Guvern, trebuie respinsă.

(ii) Motive pentru dispunerea arestului la domiciliu

111.  Guvernul a susținut că se cereau mai puține motive care să justifice arestul la domiciliu decât în cazul arestării preventive, deoarece aceasta din urmă are un caracter mai sever decât prima măsură menționată.

112.  Este adevărat că, în majoritatea cazurilor, arestul la domiciliu presupune mai puține restricții şi un grad mai scăzut de suferințe sau neplăceri pentru un deținut decât detenția în cadrul unei închisori. Aceasta deoarece arestarea preventivă presupune integrarea individului într-un mediu nou şi uneori ostil, împărțirea activităților şi resurselor cu ceilalți deținuți, respectarea disciplinei şi supunerea la mai multe grade supraveghere din partea autorităților 24 de ore pe zi. Spre exemplu, deținuții nu au libertatea de a alege orele de somn, de masă, de îngrijire a igienei personale sau cele de desfăşurare a activităților în aer liber sau a altor activități. Prin urmare, puse în fața alegerii între detenția într-o închisoare şi arestul la domiciliu, ca în cazul de față, cele mai multe persoane ar opta, în mod normal, pentru ultima variantă.

113.  Cu toate acestea, Curtea observă că în principiile Letellier nu s-a făcut nicio diferență de regim între diferitele tipuri de detenție (a se vedea paragraful 92). În continuare, a reiterat că în Lavents (citată anterior), unde Curții i s-a solicitat să se pronunte asupra relevanței şi suficienței motivelor de privare de libertate a reclamantului pentru o perioadă considerabilă de timp, Guvernul pârât a susținut fără success că ar fi trebuit să se aplice diferite criterii atunci când s-au evaluat motivele privind restrângerea de libertate atacată, întrucât reclamantul nu fusese deținut doar în închisoare, ci şi în arest la domiciliu şi în spital. Curtea a respins acest argument, stabilind că Articolul 5 nu reglementează condițiile de detenție şi a făcut referire la abordarea adoptată anterior în Mancini (citată anterior), precum şi în alte cauze anterior menționate. Curtea a continuat să precizeze că noțiunile de “grad” şi “intensitate” din jurisprudența sa, ca şi criterii de aplicabilitate a Articolului 5, se referă doar la gradul de restrângere a libertății de mişcare, nu şi la diferențele de comfort sau de regim intern în diverse locuri de detenție. Astfel, Curtea a aplicat aceleaşi criterii pentru întreaga perioadă de privare de libertate, indiferent de locul deținerii reclamantului.

114. Curtea nu consideră că ar trebui să adopte o poziție diferită în prezenta cauză. Din punctul său de vedere, ar fi dificil să se pună în practică, dacă arestarea preventivă s-ar justifica în funcție de criterii diferite, în funcție de diferențele între condițiile de detenție şi de nivelul de (dis)comfort al deținutului. Asemenea justificări ar trebui, dimpotrivă, să fie evaluate în funcție de criterii practice şi eficiente, capabile să mențină un nivel adecvat de protecție în temeiul Articolului 5, fără a exista riscul de a slăbi acea protecție. Pe scurt, Curtea consideră că este oportun să urmeze aceeaşi abordare ca şi în Lavents în examinarea prezentei cauze.

3. Dacă în cauză au existat motive relevante şi suficiente

115. Analizând justificările pentru detenția provizorie a reclamantului în prezenta cauză, Curtea observă că instanța națională, care la 5 mai 2007 a emis mandatul inițial de arestare preventivă a reclamantului, s-a bazat în decizia sa doar pe riscul formării unei înțelegeri frauduloase cu fiii săi şi pe gravitatea infracțiunii imputate. Deşi acest din urmă motiv este în mod normal invocat în contextul pericolului sustragerii, instanța națională a considerat că pericolul sustragerii împreună cu cel al influențării martorilor şi cel al alterării probelor de către reclamant nu au fost susținute de procuror şi nu erau plauzibile.

116. Reclamantul a atacat hotărârea invocând, inter alia, că pericolul de a forma o înțelegere frauduloasă nu a fost invocat de către procuror şi că, în orice caz, ar fi avut destul timp la dispoziție pentru aceasta, dacă ar fi avut o astfel de intenție. Cu toate acestea, Curtea de Apel a respins calea de atac, fără a da nicio motivare în acest sens.

117. În acest context, Curtea constată, astfel cum a indicat reclamantul, că procurorul nu a invocat motivul pericolului de a forma o înțelegere frauduloasă cu fiii săi. Mai mult, din situația de fapt reiese în mod clar că ancheta împotriva reclamantului şi a fiilor săi a început în iulie 2006, deci cu aproximativ 10 luni înainte ca reclamantul să fie arestat şi că într-adevăr ar fi avut suficient timp să pună la cale o asemenea înțelegere, dacă ar fi intenționat (a se vedea paragrafele 9-12). În aceste împrejurări, Curtea nu găseşte întemeiată această susținere. În plus, constată lipsa unui răspuns al Curții de Apel la excepția ridicată de reclamant. Nu există niciun indiciu în hotărâri privind luarea în considerare de către instanțe a unui factor atât de important precum comportamentul reclamantului, în perioada cuprinsă între începutul anchetei penale în iulie 2006 şi dispunerea inițială a arestării sale preventive.

118.  Atunci când au dispus pentru prima şi a doua oară prelungirea duratei arestării reclamantului, la 16 mai şi 5 iunie 2007, instanțele nu au mai invocat pericolul formării unei ințelegeri frauduloase, care era, în esență, singurul motiv suplimentar avut în vedere pentru dispunerea inițială a arestării sale preventive. De această dată instanța a invocat alte motive, precum pericolul sustragerii şi riscul influențării martorilor şi alterării probelor (a se vedea paragrafele 20 şi 25). În această privință, Curtea observă că acestea au fost acelaşi motive invocate de procuror în propunerea inițială de arestare preventivă, dar pe care atât prima instanță, cât şi Curtea de Apel le-au respins ca fiind nesusținute şi nefondate (a se vedea paragrafele 5 şi 17). Nu există o motivare în hotărârile judecătoreşti de prelungire a arestării reclamantului cu privire la modalitatea în care acele motive au devenit relevante şi suficiente abia mai târziu ( a se vedea, spre exemplu, Koutalidis v. Grecia, nr. 18785/13, § 51, 27 noiembrie 2014), de exemplu, dacă s-a schimbat ceva în comportamentul deținutului care să justifice această schimbare. Ca şi în cazul dispunerii inițiale a detenției, instanțele nu au făcut nicio evaluare a caracterului, a conduitei, a bunurilor şi a legăturilor reclamantului cu țara şi a comportamentului său în primele 10 luni ale cercetării penale.

119.  Examinând propunerea procurorului pentru a treia prelungire, la 26 iunie 2007, prima instanță a respins argumentele procurorului în favoarea detenției şi a decis că nu existau motive pentru ca aceasta să continue. Cu toate acestea, instanța a dispus ca reclamantul să îşi continue starea de detenție în arest la domiciliu (a se vedea paragraful 30).

120.  După 3 zile de arest la domiciliu, la 29 iunie 2007, Curtea de Apel a casat hotărârea privind detenția, considerând din nou că, dacă ar rămâne în arest la domiciliu, reclamantul ar putea să se sustragă, să influențeze martorii, să altereze probele şi să pună la cale o înțelegere frauduloasă cu fiii săi. Prin urmare, a stabilit ca detenția sa să continue într-un centru de deținere. Instanța nu a motivat de ce nu a fost de acord cu prima instanță cu privire la absența motivelor de a-l deține şi nici care a fost cauza pentru a considera că acesta se poate sustrage, influența martorii şi altera probele ( a se vedea paragraful 32).

121.Analizând cea de-a patra propunere a procurorului de prelungire, Curtea de Apel a respins toate motivele invocate de acesta şi a decis că nu existau motive pentru a se considera că reclamantul s-ar sustrage sau ar pune în pericol ancheta. Cu toate acestea, deşi astfel de motive nu mai existau, instanța a dispus arestul său la domiciliu, care a fost ulterior prelungit până în martie 2008 (a se vedea paragraful 32). Deciziile privind dispunerea şi prelungirea arestului său la domiciliu nu s-au bazat pe niciun motiv care să fundamenteze o asemenea măsură, în afară de gravitatea infracțiunii imputate. (a se vedea paragrafele 37 şi 38)

122. Pe lângă problemele sus-menționate, Curtea consideră că motivele invocate de instanțele naționale pentru a dispune luarea şi prelungirea detenției reclamantului urmai stereotipuri şi erau abstracte. Hotărârile acestora invocau temeiuri pentru arestare fără nicio încercare de a arăta modul în care acestea se aplicau concret împrejurărilor specifice ale cazului. În plus, nu se poate susține că instanțele naționale au acționat consecvent. În special, în unele ocazii, acestea au respins ca nesusținute şi nefondate susținerile procurorului în legătură cu pericolul sustragerii reclamantului, pericolul influențării martorilor şi cel al alterării probelor. Cu alte ocazii, instanțele au acceptat aceleaşi motive fără să se fi produs vreo aparentă schimbare şi fără a da vreo explicație în acest sens. Curtea consideră că atunci când un aspect atât de important precum dreptul la libertate este în joc, autorităților naționale le incumbă obligația de a demonstra că arestarea este necesară. Cu siguranță aici nu a fost cazul de aşa ceva.

123. În lumina celor expuse mai sus, Curtea consideră că nu au existat motive relevante şi suficiente pentru a dispune şi prelungi arestarea preventivă a reclamantului. Rezultă că în prezenta cauză a avut loc o încălcare a Articolului 5 § 3 din Convenție.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

 124. Articolului 41 din Convenție prevede:

„ Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A.  Prejudiciul moral

125. Reclamantul a pretins 50 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, susținând că arestarea sa nejustificată i-a cauzat un stres considerabil şi i-a afectat în mod considerabil reputația. A mai invocat de asemenea şi faptul că starea sa de sănătate s-a deteriorat.

126.  Guvernul nu a făcut niciun comentariu cuu privire la daunele morale solicitate de reclamant.

127.  Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un anumit stres și anxietate ca urmare a încălcării drepturilor sale prevăzute de articolul 5 § 3 al Convenției. Hotărând în echitate, Curtea acordă reclamantului 3000 EUR.

B.  Costuri şi cheltuieli de judecată

128.  Reclamantul a pretins, de asemenea, 4,837 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli de judecată. Suma a inclus onorariile avocatului atât în fața Camerei, cât şi a Marii Camere, costurile de transport şi cele de cazare pentru participarea sa la audiere înaintea Marii Camere şi, de asemenea, anumite cheltuieli poştale.

129. Guvernul nu a făcut niciun comentariu cu privire la costurile solicitate de reclamant.

130. Curtea, conform jurisprudenţei sale, trebuie să cerceteze dacă cheltuielile de judecată a căror rambursare se solicită au fost angajate în mod real, dacă corespund unei necesităţi şi dacă sunt într-un cuantum rezonabil. În cauză, ținând cont de documentele aflate în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde întreaga sumă pretinsă pentru costuri și cheltuieli pentru procedura derulată în fața acesteia.

C.  Dobânda de întârziere

131. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii de întârziere să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEARespinge, cu cincisprezece voturi la două, excepția preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor interne de atac;Uneşte cu fondul cauzei, în unanimitate, excepția preliminară a Guvernului privind statutul de victimă, pe care o respinge;

3.  Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a Articolului 5 § 3 din Convenție;

4.   Hotărăşte, în unanimitate,

(a)  că statul pârât trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii conform Articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;

(i)  3000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;

(ii)  4,837 EUR (patru mii opt sute treizeci şi şapte euro), plus orice sumă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli de judecată;

(b)  că, începând de la expirarea termenului de trei luni menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii aceste sume să se majoreze cu o dobândă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5.  Respinge, în unanimitate, restul pretențiilor reclamantului privind satisfacția echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunțată în şedință publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 5 iulie 2016.

Guido Raimondi
grefierPreşedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre sunt anexate următoarele opiniii separate:

 (a)  opinia concordantă a judecătorilor Nuβberger şi Mahoney;

 (b) opinia concordantă a judecătorului Spano la care se adaugă cea a judecătorului Dedov;

 (c) opinia separată a judecătorilor Sajó şi Wojtyczek.

G.R.A.
S.C.P.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORILOR NUSSΒERGER ŞI MAHONEY

Împărtăşim punctul de vedere al judecătorilor Sajó şi Wojtyczek exprimat în opinia parțial separată a acestora conform căreia Guvernul pârât nu a fost decăzut din dreptul de a a ridica excepția preliminară privind neepuizarea căilor interne de atac căci, la momentul la care i-a fost comunicată cererea în ianuarie 2010, nicio perioadă de detenție ulterioară datei de 29 iunie 2007 nu fusese inclusă în situația de fapt întocmită de Grefă şi nici nu i se solicitase să facă comentarii în legătură cu această perioadă (a se vedea paragraful 65 din hotărâre). Guvernele ar trebui să poată se baza cu bună-credință pe indicațiile clare ale Curții cu privire la problemele ridicate de acestea în temeiul Convenției, fără teama de a fi împiedicate în ridicarea unor argumente relevante dacă şi când aspecte referitoare la Convenție, altele decât indicațiile Curții, sunt ulterior introduse în cauză.

În acelaşi timp, având în vedere împrejurările specifice ale cauzei, nu s-ar fi putut aştepta în mod rezonabil ca reclamantul să atace hotărârile instanței de dispunere a arestului la domiciliu în locul arestării preventive, care este o măsură mai severă, având în vedere că s-ar fi expus riscului de a-şi înrăutăți situația. Suntem de acord cu majoritatea că în această privință reclamantul s-a aflat într-o “evidentă stare de constrângere” (a se vedea paragraful 108 din hotărâre). Prin urmare, în opinia noastră, deşi Guvernul pârât nu ar trebui, din considerente de echitate, să fie decăzut din dreptul de a ridica excepția de neepuizare a căilor interne de atac, respectiva excepție este nefondată în raport cu circumstanțele cauzei şi trebuie să fie respinsă. Ajungem astfel la aceeaşi concluzie asupra acestui aspect ca şi majoritatea, dar din considerente diferite.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI SPANO LA CARE SE ADAUGĂ CEA A JUDECĂTORULUI DEDOV

I.

1. Hotărârea de astăzi a Marii Camere oferă o clarificare binevenită a jurisprudenței cu privire la Articolul 5 § 3 din Convenție în legătură cu cerința ca privarea de libertate să se bazeze pe motive relevante şi suficiente pentru a-şi menține legalitatea. Sunt întrutotul de acord cu hotărârea.

2. Cu toate acestea, consider că este necesar să îmi exprim separat opinia pentru a evidenția un aspect analizat în paragrafele 106-110 ale hotărârii, care vizează un argument invocat de Guvern privind arestul la domiciliu al reclamantului. Guvernul susține că însuşi reclamantul a solicitat să fie arestat la domiciliu şi că acesta nu a atacat hotărârile instanței privind dispunerea măsurii. Curtea examinează acest aspect prin a spune că “se ridică o importantă problemă, anume dacă reclamantul a renunțat la dreptul său la libertate”şi concluzionează în paragraful 109 că nu poate reține, în baza faptelor, faptul că punerea reclamantului în arest la domiciliu şi omisiunea de a ataca măsura a echivalat cu renunțarea de către acesta a drepturilor sale prevăzute în Articolul 5 din Convenție.

3.  Cu toate că motivarea nu este pe deplin clară cu privire la acest aspect, pare a sugera că se pleacă de la prezumția că, în principiu, cei arestați în sensul Articolului 5§ 1 din Convenție pot, prin faptele lor, să renunțe la dreptul lor la libertate. Din motivele ce urmează, această prezumție nu se bazează nici pe principii doctrinare sau legale solide şi nici nu are vreo bază în jurisprudența existentă a Curții. Cu alte cuvinte, natura şi conținutul dreptului fundamental la libertate nu sunt, în opinia mea, supuse limitărilor pe baza faptului că o persoană care a fost privată de libertate este considerată a fi renunțat la drepturile sale prevăzute de Articolul 5.

II.

4.  Pentru început, câteva observații conceptuale. În ceea ce priveşte întrebarea dacă este posibil pentru o persoană să renunte la dreptul său la libertate, trebuie excluse acele situații în care persoana în cauză nu este, de facto, deținută în sensul Articolului 5 § 1. O persoană fără adăpost sau un vagabond care intră într-o secție de poliție cerând un loc pentru a dormi, fiindu-i îndeplinite dorințele prin plasarea sa într-o celulă de închisoare, nu este privată de libertate dacă poate pleca după bunul său plac. Astfel, prin definiție, este vorba despre privare de libertate atunci când o autoritate publică impune forțat o asemenea măsură, de exemplu detenția în închisoare sau arestul la domiciliu, unei persoane, limitându-i astfel autonomia personală şi integritatea fizică. Doar acelea sunt cazurile în care se pune întrebarea privind posibilul consimțământ al persoanei şi, prin urmare, dacă şi în ce măsură consimțământul de a fi deținut poate avea incidență asupra preotecțiilor oferite de Articolul 5 din Convenție.

5.  Pentru o clarificare suplimentară, să ne imaginăm o situație în care o persoană suspectată de comiterea unei infracțiuni este informată de către un procuror că acesta consideră că sunt îndeplinite toate condițiile legale privind arestarea sa preventivă. Cu toate acestea, pentru a scuti timp, procurorul îl întreabă pe suspect dacă acceptă să fie reținut pentru 30 de zile, fără ca procurorul să solicite aprobarea instanței, astfel cum este prevăzut în dreptul național. Suspectul acceptă şi este arestat.

6. Are vreo influență asupra dreptului său la libertate consimțământul suspectului la dispunerea măsuri preventive? Cu alte cuvinte, este posibil ca achiesarea suspectului, în baza consimțământului clar şi liber exprimat, la arestarea sa să îi limiteze protecțiile oferite de Articolul 5 din Convenție, respectiv cerința ca deținerea sa să fie “legală”, conform paragrafului 1 şi poate fi legală şi permisă doar în condițiile unuia din sub-paragrafele aceluiaşi paragraf?  Sau acest lucru înseamnă că statul nu mai are obligația de a aduce suspectul de îndată înaintea unui judecător în temeiul Articolului 5 § 3 sau de a-i asigura deținutului garanțiile procedurale privind examinarea detenției sale de către instanță, în sensul dacă mai este fundamentată pe motive relevante şi suficiente, în temeiul Articolului Article 5 § 4?

7.  Din punctul meu de vedere, răspunsul este în sens negativ. Natura şi conținutul dreptului la libertate garantat de Convenție nu pot face obiectul niciunui fel de analize a “renunțării la drepturi” ca cea acceptată de Curte în virtutea Articolului 6 din Convenție. De asemenea, şi nu în mod surprinzător, aceasta a fost poziția constantă a Curții până în momentul actual. În jurisprudența sa constantă, Curtea a stabilit că dreptul la libertate este prea important într-o “societate democratică”, în sensul Convenției, pentru ca o persoană să piardă beneficiul protecției oferite de Convenție doar pentru motivul că aceasta consimte la reținerea sa. Detenția poate încălca Articolul 5, deşi persoana a consimțit la aceasta (a se vedea Venskutė împotriva  Lituaniei, nr. 10645/08, § 72, 11 decembrie 2012, şi Storck împotriva Germaniei, nr. 61603/00, § 75, CEDO 2005-V). De asemenea, în ceea ce priveşte sarcina importantă de supraveghere a Curții în această privință, Curtea a statuat în cauza din 1971-De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, § 65, Seria A nr. 12- că “atunci când o anumită problemă priveşte ordinea publică în cadrul Consiliului Europei, este necesar un control riguros din partea organismelor Convenției cu privire la toate măsurile apte să încalce drepturile şi libertățile garantate de aceasta.”

8.  În concluzie, sunt respectuos de părere că Marea Cameră a săvârşit o eroare în prezenta cauză prin presupunerea că este posibilă, în principiu, în temeiul Articolului 5 din Convenție, o renunțare la dreptul la libertate.Argumentele Guvernului privind achiesarea reclamantului la asrestul său la domiciliu ar fi trebuit considerate, în esență, ca fiind un argument privind neepuizarea căilor interne de atac în sensul Articolului 35 § 1 din Convenție. Având în vedere conceptul flexibil de epuizare a căilor interne de atac în jurisprudența Curții, acel argument ar fi trebuit să fie respins, Curtea acceptând că în împrejurările date reclamantul nu era obligat să atace hotărârea instanței privind dispunerea măsurii.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORILOR
SAJÓ ŞI WOJTYCZEK

1. Nu suntem de accord cu majoritatea în ceea ce priveşte problema dacă excepția de neepuizare a căilor interne de atac ridicată de Guvern ar fi trebuit respinsă.

I

               Cauza de față ridică o problemă serioasă de echitate procedurală. Protecția eficientă a drepturilor reglementate de Convenție presupune nu doar respectul pentru drepturile procedurale ale părților în procedura în fața Curții, ci şi încredere reciprocă între Curte şi părți. Prin urmare, dacă părțile primesc indicații din partea Curții, acestea ar trebui să aibă siguranța că nu sunt prinse într-o capcană juridică, care le afectează interesele legitime procedurale.

  3.  În această cauză, Curtea, la momentul comunicării, a pregătit o declarație a situației de fapt privind evoluțiile îngregistrate până la decizia Curții de Apel Chişinău din 29 iunie 2007. De asemenea, Curtea a informat părțile în legătură cu nemulțumirile reclamantului în baza Articolului 5, precizând:

 “Reclamantul se plânge în temeiul Articolelor 5 §§ 1 şi 4 din Convenție că instanțele au dispus luarea şi apoi prelungirea arestării sale preventive fără a da o motivare relevantă şi suficientă în acest sens”.

În scrisoarea din data de 18 ianuarie 2010, emisă de Grefă, a fost inclusă următoarea indicație:

 “În cazul în care Guernul dumneavoastră decidă să depună observații, ar trebui să aibă în vedere doar plângerile privind motivele de arestare preventivă (Articolul 5 § 3 din Convenție) prevăzute în documentul anexat acestei scrisori”.

După cum s-a menționat mai sus, documentul anexat expunea doar faptele petrecute înainte de 29 iunie 2007. Problema legată de arestul la domiciliu nu a fost inclusă în situatia de fapt. Guvernul nu a primit niciodată o invitație expresă de a comenta asupra acestui aspect al cauzei.            Guvernul moldovean a oferit în scrisoarea din 16 iunie 2011 o detaliere completă a faptelor petrecute după 29 iunie 2007. A afirmat, de asemenea, că nu au în vedere faptele “privind plângerile reclamantului şi limitele notificării (oferite de Curte). Aşadar, în observațiile sale Guvernul nu a menționat aspectul legat de problema epuizării căilor de atac în ceea ce priveşte arestul la domiciliu. Este adevărat că într-o cauză care presupune o situație continuă, Guvernul pârât ar trebuie să adopte o poziție față de toate faptele relevante, petrecute după informare, ce au legătură cu această situație. Cu toate acestea, este mai mult decât evident faptul că arestarea preventivă şi arestul la domiciliu sunt elemente ale unei situații continue. Aceasta este tocmai esența prezentei cauze. În prezenta cauză, reclamantul a fost eliberat din starea de arest preventiv şi plasat în arest la domiciliu printr-o hotarâre din 20 iulie 2007. Nu există nicio îndoială privind faptul că arestul la domiciliu reprezintă privare de libertate în sensul Articolului 5. În acelaşi timp, condițiile privind arestul la domiciliu diferă în mod substantial de cele ale arestării preventive. Prin urmare, problema dacă arestul la domiciliu face parte dintr-o situație continuă care debutează cu arestarea preventivă în scopul examinării epuizării căilor interne de atac este un aspect asupra căruia doi avocați rezonabili se pot contrazice. Nu există niciun motiv privind nerespectarea strictă şi cu bună-credință a indicațiilor Curții de către Guvern, atunci când a răspuns comunicării primite de la Curte. În acest context, este imposibil de a-l acuza pentru neinvocarea excepției de neepuizare a căilor interne de atac în ceea ce priveşte arestul la domiciliu înainte ca hotărârea Camerei să fie pronunțată.

Având în vedere conținutul instrucțiunilor adresate Guvernului în momentul comunicării, Curtea a fost împiedicată de a invoca argumentul tardivității.

5.  În ciuda acestor fapte, majoritatea a decis să respingă excepția Guvernului de neepuizare a căilor interne de atac ca tardiv introdusă. La etapa procedurilor desfăşurate în fața Marii Camere, nu este corect să fie acuzat Guvernul – care doar încerca să respecte indicațiile primate- de a nu fi invocat mai devreme excepția neeepuizării căilor de atac. Din punctul nostru de vedere, respingerea excepției Guvernului de neepuizare a căilor interne de atac este o încălcare a echității procedurale.

II

6.  Suntem pe deplin de acord cu majoritatea că atitudinea reclamantului față de arestul său la domiciliu şi omisiunea de a ataca măsura nu a echivalat cu o renunțare la dreptul său la libertate ( a se vedea paragraful 109 din hotărâre). Cu toate acestea, nu suntem convinşi că nu s-ar fi putut aştepta în mod rezonabil de la reclamant să atace decizia instantei privind dispunerea arestului să la domiciliu (a se vedea paragraful 108). Această afirmație a majorității pare să se bazeze pe prezumția unei greşeli structurale în sistemul judiciar molovenesc şi a unei hărțuiri a reclamantului din partea autorităților competente. Cu toate acestea, nimic nu sugerează că atacarea măsurii arestului la domiciliu l-ar fi supus pe reclamant la riscul de a fi din nou arestat preventiv.

III

7. Ținând cont de motivele sus-menționate, am votat împotriva respingerii excepției Guvernului de neepuizare a căilor interne de atac.

 

Full & Egal Universal Law Academy