Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA BUZADJI c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 23755/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 decembrie 2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Buzadji c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Luis López Guerra,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Kristina Pardalos,
Valeriu Griţco,
Iulia Antoanella Motoc, judecători,
şi Stephen Phillips, grefier al secţiunii,
Deliberând la 18 noiembrie 2014 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 23755/07) depusă la Curte la 29 mai 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Petru Buzadji („reclamantul”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de dl I. Cerga, avocat în Chişinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a susţinut, în particular, că a fost arestat ilegal şi că instanţele de judecată nu au adus temeiuri relevante şi suficiente pentru detenţia sa preventivă.
4. La 6 ianuarie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1947. El locuieşte în Comrat.
1. Contextul cauzei
6. În martie 2006, reclamantul, care era director al unei întreprinderi de stat (în continuare „B-G”), a recunoscut în instanţa de judecată că întreprinderea datorează unei companii private 594 067 dolari americani (USD) plus penalităţi (în total 842 404 USD) de pe urma achiziţionării de gaz lichefiat. La 26 mai 2006 el a fost concediat.
7. Potrivit reclamantului, în iulie 2006, organele de anchetă l-au citat pentru a face o declaraţie în legătură cu pretinsele fraude la B-G. El a mai fost chemat de câteva ori, prezentându-se de fiecare dată la organele de anchetă şi cooperând cu ele. Potrivit materialelor depuse de părţi, împotriva reclamantului şi a celor doi fii ai săi au fost pornite 13 cauze penale diferite, dintre care majoritatea la 5 aprilie 2007. La 25 mai 2007, cauzele au fost conexate.
Se poate observa din dosar că fii reclamantului au fost chemaţi şi ei la organele de anchetă în mai 2007, unde au fost audiaţi ca bănuiţi. Fii reclamantului nu au fost arestaţi. La 13 septembrie 2006, a fost sechestrată o factură care ar fi servit pentru fraudarea întreprinderii B-G. La 30 octombrie 2006, a fost sechestrat computerul personal al reclamantului şi au fost reconstituite diverse documente care ar dovedi fraudarea întreprinderii B-G de către reclamant.
8. La 26 octombrie 2006, Curtea de Apel Economică a admis acţiunea de deschidere a procedurii de insolvenţă a întreprinderii B-G.
9. La 21 decembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile instanţelor de judecată inferioare pe motiv că acestea au constatat că datoria la compania privată este fictivă. Instanţa s-a bazat pe rezultatului unui control al activităţilor economice şi financiare ale întreprinderii B-G. Cauza a fost remisă instanţelor inferioare spre rejudecare şi este pendinte în prezent.
10. La 23 martie 2007, a fost efectuat un alt control al activităţilor economice şi financiare a întreprinderii B-G.
2. Arestul reclamantului şi procedura de contestare a acestuia
11. La 2 mai 2007, reclamantul a fost reţinut. La 5 mai 2007, el a fost recunoscut oficial în calitate de învinuit pentru fraudarea întreprinderii B-G.
12. La 5 mai 2007, Judecătoria Buiucani a admis demersul procurorului şi a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru 15 zile. Instanţa a reţinut următoarele:
„... infracţiunea de care este acuzat reclamantul este excepţional de gravă; în cazul ei este permis arestul preventiv. Instanţa de judecată ia în considerare natura şi gravitatea infracţiunii şi complexitatea cauzei, şi consideră că în acest stadiul incipient al urmăririi penale existe o bănuială rezonabilă că învinuitul poate să se înţeleagă cu alte persoane (cu fii săi, care au nu au fost audiaţi) pentru a avea o poziţie comună.
Celelalte argumente ale procurorului privind posibilitatea ca învinuitul să se ascundă, pericolul ca acesta să influenţeze martorii sau să distrugă probele nu sunt întemeiate şi sunt puţin probabile.”
13. Reclamantul a contestat încheierea respectivă, făcând trimitere la procedurile civile pendinte privind datoria întreprinderii B-G la compania privată, precum şi la faptul că aceasta a fost confirmată de un administrator desemnat de instanţa de judecată. De asemenea, el a invocat că la dosar nu există documente care să sugereze că el s-ar putea ascunde sau s-ar putea amesteca în anchetă în vreun fel. După cum confirmă certificatele medicale, reclamantului (care avea şaizeci de ani la acea dată) suferea de mai multe boli care necesitau internarea în spital, iar acest lucru nu este posibil în timpul arestului preventiv. El era o persoană bine-cunoscută, cu familie, cu domiciliu stabil şi cu serviciu în Moldova; el s-a prezentat la organele de urmărire penală de fiecare dată când a fost citat în perioada iulie 2006 – mai 2007. De asemenea, el a invocat faptul că instanţa de judecată nu a avut la dispoziţie dosarul de urmărire penală atunci când a decis să aplice măsura arestului preventiv. Judecătorul a avut la dispoziţie doar câteva documente privind acuzaţiile împotriva reclamantului şi controlul activităţilor economice (menţionată mai sus). Reclamantul a adăugat că fii săi nu au fost puşi formal sub acuzare de nicio infracţiune şi că, chiar dacă ei ar fi vrut să conspire, ar fi avut suficient timp înainte de iulie 2006, când au aflat prima dată de urmărirea penală.
14. La 8 mai 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului, menţinând încheierea din 5 mai 2007. Curtea de apel a reiterat motivarea instanţei de judecată inferioare.
15. La 16 mai 2007, Judecătoria Buiucani a prelungit arestul preventiv al reclamantului cu 20 de zile. După recapitularea poziţiilor părţilor şi indicarea prevederilor legale aplicabile, instanţa de judecată a constatat că:
„... temeiurile care au stat la baza deciziei de aplicare a arestului preventiv rămân valabile; majoritatea acţiunilor de investigare au fost realizate deja, însă au rămas mai multe măsuri care impun prezenţa reclamantului şi care sunt necesare de finalizat înainte de expedierea cauzei în instanţa de judecată. Instanţa de judecată consideră că solicitarea apărării de a înlocui măsura arestului preventiv cu arestul la domiciliu este prematură, având în vedere gravitatea şi complexitatea cauzei şi nevoia de a proteja ordinea publică şi interesul public, precum şi de a asigura cursul liniştit şi obiectiv al urmării penale.”
Reclamantul a declarat recurs, invocând aceleaşi argumente ca şi mai înainte.
16. La 22 mai 2007, Curtea de Apel Chişinău a menţinut încheierea din 16 mai 2007, bazându-se în principal pe aceleaşi motive ca şi în decizia din 8 mai 2007, adăugând următoarele:
„riscul ca reclamantul să distrugă documentele persistă, întrucât procurorul a declarat că nu toate documentele privind activităţile financiare şi economice ale întreprinderii au fost ridicate pentru a face obiectul unei expertize.”
17. La 5 iunie 2007, Judecătoria Buiucani a prelungit arestul preventiv al reclamantului pentru alte 20 de zile, dând aceeaşi motivare ca şi mai înainte. Reclamantul a atacat încheierea cu recurs, invocând argumentele sale de mai înainte.
18. La 11 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul reclamantului, constatând că încheierea a fost adoptată în conformitate cu legislaţia. Instanţa de judecată a reţinut că reclamantul este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave care a cauzat prejudicii întreprinderii B-G în valoare de aproape 9 milioane de lei moldoveneşti (MDL, aproximativ 553 000 de euro (EUR) la acea vreme) şi care este pedepsită cu închisoarea de la 10 la 25 de ani; el a fost acuzat de săvârşirea a treisprezece infracţiuni diferite, iar urmărirea penală nu s-a finalizat încă. De asemenea, instanţa a adăugat că el ar putea să se ascundă sau să influenţeze martorii care erau angajaţii întreprinderii B-G asupra cărora el avea influenţă.
19. La 26 iunie 2007, Judecătoria Buiucani a respins următorul demers al procurorului de prelungire a arestului preventiv al reclamantului şi a admis cererea reclamantului de a fi plasat în arest la domiciliu pentru 30 de zile. Instanţa a constatat următoarele:
„... reclamantul a fost deţinut pentru 55 de zile şi a participat la toate acţiunile de anchetă necesare; ... Articolul 5 § 3 al Convenţiei impune o prezumţie ca acuzatul să fie eliberat în timp ce-şi aşteaptă procesul; ... unele probe, care se poate să fi fost suficiente pentru a justifica arestul sau pentru a constata că măsurile preventive alternative sunt inadecvate, au putut deveni mai puţin convingătoare odată cu trecerea timpului; ... procurorul trebuie să demonstreze existenţa riscului ca învinuitul să se ascundă, iar un asemenea risc nu dovedit doar prin severitatea pedepsei aplicabile; instanţa de judecată a făcut referinţă la problemele medicale ale reclamantului şi la vârsta sa, la faptul că nu are cazier judiciar, că are domiciliu stabil şi că este căsătorit; jurisprudenţa Curţii Europene prevede că arestul preventiv trebuie să fie aplicat cu titlu de excepţie, să fie întotdeauna motivat obiectiv şi să corespundă interesului public; instanţa de judecată consideră că este improbabil ca reclamantul să se ascundă, să influenţeze martorii sau să distrugă probele, şi că cursul normal al urmăririi penale este posibil şi în timpul aflării reclamantului în arest la domiciliu.”
Instanţa de judecată a impus următoarele condiţii pentru arestul la domiciliu: interdicţia de părăsire a casei; interdicţia de a da telefoane; interdicţia de a discuta despre cauza lui cu oricare altă persoană.
20. La 29 iunie 2007, Curtea de Apel Chişinău a casat încheierea din 27 iunie 2007 şi a emis o nouă decizie prin care a dispus aplicarea arestului preventiv pentru 20 de zile. Instanţa de judecată a constatat următoarele:
„...instanța inferioară nu a luat în considerare complexitatea cauzei și gravitatea infracțiunii de care [reclamantul] este învinuit; instanța consideră că, în arestul la domiciliu [reclamantul] ar putea comunica cu ceilalți complici, care nu sunt în stare de arest și care sunt, de altfel, fiii lui; el ar putea să se ascundă, fugind în [auto-proclamata și nerecunoscuta „Republică Moldovenească Nistreană”], care nu se află sub controlul autorităților moldovenești; ar putea influența martorii, care sunt foştii săi angajaţi, în scopul de a-i face să-şi schimbe declarațiile; reclamantul a fost vizitat de medici și poate obține asistență medicală în închisoare.”
21. La 16 iulie 2007, Judecătoria Buiucani a prelungit arestul preventiv al reclamantului pentru încă 20 de zile, invocând aceleaşi motive ca şi mai devreme. Reclamantul a depus recurs, bazându-se în principal pe aceleași argumente. Instanța de judecată a recapitulat poziția procurorului, inclusiv faptul că urmărirea penală a fost deja finalizată, iar dosarul este gata să fie prezentat reclamantului și avocaților săi, astfel încât aceştia să se poată pregăti pentru procesul de judecată. Instanţa de judecată a constatat, de asemenea, următoarele:
„măsura preventivă a arestului a fost aplicată din cauza gravităţii infracțiunii de care este învinuit [reclamantul], a necesităţii de a asigura buna desfășurare a procesului penal și de a asigura ordinea publică, precum și din cauza existenței unor motive de a crede că el ar putea exercita o influență negativă asupra cursului procedurii sau să se sustragă.”
Instanţa de judecată a invocat articolul 186 (3) al Codului de procedură penală, concluzionând că „temeiurile invocate de procuror sunt aplicabile”.
22. La 20 iulie 2007, Curtea de Apel Chişinău a casat încheierea instanţei inferioare şi a pronunţat o nouă decizie prin care modificat măsura preventivă în arest la domiciliu, reţinând că:
„procurorul nu a furnizat nicio dovadă care să confirme necesitatea de a prelungi arestul[reclamantului], nu a prezentat materiale suplimentare care să confirme probabilitatea ca el să exercite influență asupra martorilor care au fost deja audiaţi; [reclamantul] promite să se prezinte în fața organelor de urmărire penală ori de câte ori va fi citat; nu există informații specifice privind riscul ca el să se sustragă.”
23. Arestul la domiciliu a fost prelungit de Judecătoria Comrat la 14 septembrie şi 14 decembrie 2007. La 12 martie 2008, aceeaşi instanţă de judecată a decis liberarea provizorie a reclamantului pe cauţiune, constatând că el s-a aflat în arest prevenit, după care în arest la domiciliu timp de mai bine de 10 luni şi că în acest răstimp nu a încălcat niciodată obligaţiile sale.
II. DREPTUL NAŢIONAL RELEVANT
24. Codul de procedură penală prevede următoarele:
„Articolul 176
(1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei.
...
(3) La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vîrsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.”
„Articolul 186
...
(6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, inculpatului, procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei care judecă cauza un demers privind prelungirea acestui termen.”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI
25. Curtea notează că, deşi reclamantul nu a invocat expres articolul 5 § 3 al Convenţiei, el s-a plâns în cererea sa de faptul că instanţele de judecată naţionale nu au motivat suficient hotărârile lor care vizau arestul preventiv al reclamantului. Curtea va examina această plângere în conformitate cu articolul 5 § 3 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la audiere..”
A. Admisibilitatea
26. Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Prin urmare, ea notează în continuare că aceasta nu este inadmisibilă pe alte temeiuri. Aşadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B. În fond
1. Argumentele părţilor
27. Reclamantul s-a plâns de faptul că instanţele de judecată nu au adus „suficiente motive” pentru a-i aplica măsura arestului preventiv. În special, instanţele de judecată nu au identificat şi nu au dat detalii despre probele pe care se sprijineau constatările lor privind pericolul pe care îl prezenta punerea lui în libertate. Reclamantul a menţionat că el a invocat argumente specifice împotriva fiecărui temei pe care instanţele de judecată naţionale le-au invocat într-un mod general, însă ele nu s-au expus asupra lor.
28. Guvernul nu a fost de acord cu susţinerile reclamantului, susţinând că instanţele de judecată au adus motive suficiente în baza dosarului. Guvernul consideră că doar evenimentele începând din 2 mai 2007, când reclamantul a fost arestat, sunt relevante pentru examinarea cauzei. În opinia sa, instanţele de judecată naţionale au invocat în mod clar riscul ca reclamantul să se amestece în actul de justiţie şi complexitatea mare a cazului („infracţiune cu guler alb”), riscul ca reclamantul să se ascundă, riscul ca acesta să ajungă la o înţelegere cu alţi bănuiţi etc. Faptul că fiii reclamantului nu au fost puşi sub învinuire la vremea aceea nu dovedeşte absenţa necesităţii de a-l menţine pe reclamant în arest, scopul acestuia fiind de a împiedica posibilele înţelegeri. Guvernul a menţionat că copia rechizitoriului, prin care reclamantul şi fii săi au fost trimişi în judecată şi care a fost contestat de aceştia, demonstrează complexitatea cauzei; materialele dosarului au format 100 de volume.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
29. Curtea reaminteşte că, conform celui de-al doilea paragraf al articolului 5 § 3 al Convenţiei, o persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie „judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”. Cuvântul „sau” nu înseamnă că judecarea promptă este alternativa punerii în libertate (Neumeister c. Austriei, 27 iunie 1968, § 4, Seria A nr. 8; Wemhoff c. Germaniei, 27 iunie 1968, §§ 4-5, Seria A nr. 7). O persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, cu excepţia cazului când statul poate dovedi că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice detenţia continuă a persoanei (Yağcı şi Sargın c. Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, § 52, Seria A nr. 319‑A).
30. Justificarea oricărei perioade de detenţie, indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie, în mod convingător, demonstrată de autorităţi (a se vedea, printre alte autorităţi, Belchev c. Bulgariei, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004, Sarban c. Moldovei, nr. 3456/05, § 97, 4 octombrie 2005, Castravet c. Moldovei, nr. 23393/05, § 33, 13 martie 2007, şi Ignatenco c. Moldovei, nr. 36988/07, § 77, 8 februarie 2011).
31. Instanțele judecătorești naționale „trebuie să examineze toate faptele în favoarea sau defavoarea existenței unei necesităţi de interes public care justifică, cu respectarea principiului prezumției de nevinovăție, o abatere de la regula protecţiei libertăţii individuale și să le vizeze în deciziile lor cu privire la cererile de eliberare (Letellier c. Franţei, hotărâre din 26 iunie 1991, § 35, Seria A nr. 207).
32. Chiar dacă articolul 5 al Convenţiei „nu impune judecătorului care examinează un recurs împotriva detenţiei obligaţia de a răspunde fiecărui argument invocat de recurent, garanţiile sale ar fi lipsite de substanţă dacă judecătorul, bazându-se pe legislaţia şi practica naţionale, ar putea să trateze ca irelevante sau să nu ia în consideraţie fapte concrete invocate de deţinut şi capabile să pună la îndoială existenţa condiţiilor care asigură „legalitatea” privării de libertate, în sensul Convenţiei (Nikolova c. Bulgariei [GC], nr. 31195/96, § 61, ECHR 1999‑II). În acest context, „argumentele în favoarea şi defavoarea eliberării nu trebuie să fie „generale şi abstracte”” (Smirnova c. Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 63, ECHR 2003‑IX (extrase)).
(b) Aplicarea principiilor de mai sus în această cauză
33. Curtea notează că reclamantul în prezenta cauză a fost privat de libertate timp de mai bine de 10 luni în total, din care două luni jumătate el a stat în arest preventiv, iar restul în arest la domiciliu (a se vedea paragrafele 12, 22 şi 23 de mai sus). Ea aminteşte că arestul la domiciliu a fost calificat drept „privare de libertate” în sensul articolului 5 al Convenţiei (a se vedea Nikolova c. Bulgariei (nr. 2), nr. 40896/98, § 60, 30 septembrie 2004; Lavents c. Latviei, nr. 58442/00, § 63, 28 noiembrie 2002 şi Mancini c. Italiei, nr. 44955/98, § 17, ECHR 2001‑IX).
34. În acest context, Curtea observă că a constatat deja încălcări ale articolului 5 § 3 din Convenție în cauze în care reclamanții au fost deţinuţi pentru perioade scurte de timp: un total de treisprezece zile în Ţurcan c. Moldovei (nr. 39835/05, 23 octombrie 2007); patruzeci şi opt de zile în Musuc c. Moldovei (nr. 42440/06, 6 noiembrie 2007); trei luni şi patru zile în Sarban (citată mai sus), şi aproape patru luni jumătate în Becciev (citată mai sus) şi în Castravet c. Moldovei (nr. 23393/05, 13 martie 2007).
35. Reclamantul a invocat în fața instanțelor de judecată naționale argumente substanțiale care puneau sub semnul întrebării motivele detenției sale. El s-a referit la faptul că din 2006, de când a început urmărirea penală, el niciodată nu a obstrucționat în niciun fel ancheta și s-a prezentat în fața autorităților relevante ori de câte ori a fost chemat. El este o persoană de afaceri bine-cunoscut și are o familie, iar starea sa de sănătate necesita supraveghere medicală de specialitate. Mai mult decât atât, în recursul său el a argumentat că procurorul nu a prezentat în fața instanței de judecată și a apărării vreun document care să dovedească presupusele riscurilor legate de eliberarea lui până la proces.
36. Curtea notează că instanțele judecătorești naționale nu au luat în considerare niciunul din aceste argumente în cea mai mare parte a hotărârilor lor, tratându-le ca fiind irelevante pentru problema legalității detenției preventive a reclamantului, chiar dacă articolul 176 § 3 al Codului de procedură penală le obligă să ia în considerare astfel de factori (a se vedea paragraful 24 de mai sus). Ele fie nu au făcut nicio menţiune privind argumentele invocate de reclamant, fie le-au menţionat sumar, dar nu le-au examinat. Instanţele de judecată s-au limitat la a repeta într-un mod abstract și stereotipic în hotărârile lor motivele formale pentru arestul preventiv prevăzute de lege. Instanţele de judecată au citat aceste motive fără nicio încercare de a arăta modul în care acestea se aplică în cazul reclamantului, cu excepția pericolului de complicitate cu fiii săi.
37. Omisiunea de a analiza elementele pe care legislaţia naţională le cere a fi examinate este cu atât mai ciudată cu cât instanțele de judecată au constatat în două rânduri (încheierea din 26 iunie și decizia din 20 iulie 2007), că mai mulţi factori militau împotriva detenției reclamantului. Chiar și atunci când instanțele de judecată au constatat absenţa vreunui risc ca reclamantul să aducă atingere bunei desfăşurări a anchetei sau să se ascundă, ele au dispus arestul la domiciliu.
38. Trebuie remarcat faptul că hotărârile judecătorești adoptate de-a lungul perioadei de zece luni nu au făcut referire la vreun element nou la dosar. Prin urmare, se prezumă că de fiecare dată când au dispus arestarea preventivă a reclamantului instanțele de judecată au examinat, în esență, același dosar. Totuşi, în anumite dăţi instanțele de judecată au considerat că eliberarea reclamantului prezintă un risc, fără a invoca un temei anume, iar alte dăţi că un astfel de risc nu există.
39. Lipsa de temei al riscului de punere în libertate a reclamantului este deosebit de evidentă în încheierea din 16 mai 2007 (a se vedea paragraful 15 de mai sus), când instanța de judecată a constatat că cele mai multe din acțiunile de urmărire penală au fost deja finalizate, şi în încheierea din 16 iulie 2007 (a se vedea paragraful 21 de mai sus), când aceeași instanță a fost informată de către procuror că urmărirea penală a fost finalizată, iar dosarul a fost prezentat reclamantului pentru a-și pregăti apărarea. În opinia Curții, argumentul potrivit căruia reclamantul ar putea influența martorii sau ar putea să se înțeleagă cu fiii săi a pierdut mult din valoare din momentul în care urmărirea penală a fost finalizată iar probele relevante au fost adunate și examinate. Detenţia unei persoane după finalizarea anchetei numai pentru ca el să se familiarizeze cu dosarul de urmărire penală și să-şi pregătească apărarea este incompatibilă cu prezumția de libertate prevăzută de articolul 5 al Convenției.
40. În decizia din 22 mai 2007, Curtea de Apel a constatat că riscul de a distruge dovezile încă exista deoarece, așa cum a susținut procurorul, nu toate documentele relevante fuseseră ridicate și expertizate (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Totuşi, procurorul nu a invocat faptul că documentele relevante nu sunt disponibile din anumite motive sau că a fost împiedicat în vreun fel să obțină aceste documente și nici nu a precizat când intenționa să le obțină. Curtea consideră că menținerea unei persoane în detenție din cauza pasivităţii procurorului în obținerea probelor reprezintă o încălcare clară a prezumției de libertate menționate mai sus.
41. În cele din urmă, trebuie observat faptul că riscul de complicitate între reclamant și fiii lui a dispărut la 26 iunie 2007, când reclamantul a fost plasat sub arest la domiciliu, fără nici o interdicție de a se întâlni cu fiii săi care locuiau acolo (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Dacă reclamantul și fiii săi intenţionau să se înțeleagă, ei ar fi avut trei zile la dispoziţie pentru a face acest lucru înainte de 29 iunie 2007, atunci când instanța de judecată a dispus prelungirea arestului preventiv. Prin urmare, după aceste trei zile nu putea exista niciun temei serios pentru detenţia reclamantului pe motivul unei posibile înțelegeri.
42. Curtea consideră că instanțele judecătorești naționale s-au limitat la parafrazarea motivelor de detenție prevăzute de Codul de procedură penală al Republicii Moldova, fără a explica modul în care acestea se aplică în cauza reclamantului, cu excepția pericolului de complicitate cu fiii săi. Chiar și acest motiv, care este neconvingător din cauza faptului că reclamantul avea cunoştinţă de urmărirea penală încă din iulie 2006, a devenit irelevant după ce instanțele de judecată au permis reclamantului să stea acasă, împreună cu fiii săi; totuşi, ulterior au dispus din nou arestarea lui preventivă.
43. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului al 5 § 3 Convenţiei.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 §1 ŞI §4 AL CONVENŢIEI
44. Curtea notează că, deși reclamantul invocat încălcarea articolului 5 §1 și § 4, el nu a specificat nicio prevedere legală internă care a fost încălcată şi nu a furnizat alte detalii cu privire la motivul pentru care consideră că arestarea sa a fost ilegală sau că nu au fost respectate garanțiile articolului 5 §4. El a susținut, mai degrabă, la modul general, că arestarea sa a fost arbitrară, menţionând lipsa motivelor și a dovezilor care să sprijine hotărârile judecătorești prin care s-a dispus arestarea sa preventivă. Curtea consideră că dosarul nu ridică vreo problemă sub aspectul articolului 5 §1 sau §4 al Convenției.
Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat şi urmează a fi respins în conformitate cu articolul 35 §3(a) şi §4 al Convenţiei.
III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI
45. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în temeiul articolului 6 §1 și §2 că argumentele procurorului în favoarea arestării sale nu au fost susținute de probe relevante și că au fost încălcate mai multe principii, cum ar fi egalitatea armelor, prezumția de nevinovăție și independența și imparțialitatea instanței de judecată.
46. Curtea notează că părţile nu au depus nicio notificare privind adoptarea vreunei hotărâri în cauza penală împotriva reclamantului. În absența unei condamnări, plângerile în temeiul articolului 6 al Convenției privind viciile procedurale sunt, prin urmare, premature.
Astfel, plângerile formulate în temeiul articolului 6 §1 şi §2 al Convenţiei trebuie respinse în conformitate cu articolul 35 §1 şi §4 al Convenţiei.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
47. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul moral
48. Reclamantul a pretins 50 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, notând că este o persoană bine-cunoscută în regiunea Găgăuzia din Moldova şi că arestul său, care a fost pe larg reflectat în mass-media, i-a cauzat un stres considerabil şi pierderea reputaţiei. În plus, starea sa de sănătate s-a deteriorat în timpul detenţiei şi a avut nevoie de tratament medical.
49. Guvernul consideră că reclamantul nu poate pretinde vreo compensație în absența unei încălcări a drepturilor sale. În orice caz, acesta a susținut că cererea este excesivă în comparație cu jurisprudența anterioară a Curții în ceea ce privește Republica Moldova.
50. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi a suferit un anumit stres și anxietate ca urmare a încălcării drepturilor sale prevăzute de articolul 5 § 3 al Convenției. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 3 000 EUR.
B. Costuri şi cheltuieli
51. Reclamantul a pretins 30 130 MDL (aproximativ 1850 EUR) cu titlu de costuri și cheltuieli suportate în fața Curții, bazându-se pe un contract cu avocatul său. El a pretins, de asemenea 4 437 MDL (aproximativ 287 euro) cu titlu de taxe poştale.
52. Guvernul a contestat necesitatea de a utiliza serviciile de curierat rapid în comunicarea cu Curtea, care implică costuri mai mari. În plus, suma pretinsă pentru reprezentare juridică a inclus reprezentarea în fața instanțelor judecătorești naționale în mai multe probleme legate de cauza penală, nu numai în cele referitoare la plângerea depusă la Curte.
53. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care el a demonstrat că acestea au fost reale și necesare, și rezonabile ca şi cuantum. În cazul de față, având în vedere caracterul limitat al problemei și jurisprudența abundentă în această privință, Curtea consideră rezonabil să acorde 1 300 EUR pentru costuri și cheltuieli.
C. Dobânda de întârziere
54. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1. Declară admisibilă cu patru voturi la trei plângerea întemeiată pe articolul 5 § 3 al Convenţiei şi inadmisibilă restul cererii;
2. Hotărăşte, cu patru voturi la trei, că a avut loc încălcare articolului 5 § 3 al Convenţiei;
3. Hotărăşte, cu patru voturi la trei
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) 3 000 EUR (trei mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral; şi
(ii) 1 300 EUR (o mie trei sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4. Respinge unanim restul pretenţiilor reclamantului cu titlu de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 16 decembrie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Stephen PhillipsJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi cu articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:
(a) opinia concurentă a judecătorului Popović;
(b) opinia separată a judecătorului López Guerra, la care a aderat judecătorul Casadevall;
(c) opinia separată a judecătorului Motoc.
J.C.M.
J.S.P.
OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI POPOVIĆ
Deși se poate argumenta că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în ceea ce privește hotărârea instanțelor de judecată naționale de a-l plasa în arest la domiciliu (§§ 19-22 din hotărâre), am votat împreună cu majoritatea, constatarea unei încălcări în această cauză. Motivul acestui vot este că eu consider că menţinerea în arest preventiv pe o perioadă de două luni și jumătate (§ 33 din hotărâre), fără o motivare corespunzătoare din partea instanțelor judecătorești naționale, este suficientă pentru a constitui o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LÓPEZ GUERRA, LA CARE A ADERAT JUDECĂTORUL CASADEVALL
Nu sunt de acord cu constatarea unei încălcări a articolului 5 § 3 al Convenției în hotărârea Camerei. Reclamantul a fost supus privării de libertate în două rânduri diferite, dar consecutive: o perioadă inițială din 2 mai până în 20 iulie 2007, pe baza unui mandat de arestare preventivă, și o a doua perioadă din 21 iulie 2007 până în 12 martie 2008, în arest la domiciliu. Trebuie remarcat faptul că reclamantul a solicitat el însuşi instanțelor de judecată moldovenești să-l plaseze în arest la domiciliu și, destul de logic, reclamantul nu a atacat încheierea de punere sub arest la domiciliu. Acest fapt ridică întrebarea dacă reclamantul a epuizat de fapt căile de recurs disponibile, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenției, având în vedere că el nu a atacat încheierea de punere sub arest la domiciliu pe care el însuși o solicitase instanțelor din Republica Moldova. În orice caz, perioada în care el s-a aflat în arest – din 2 mai 2007 până în 12 martie 2008 nu reprezintă, având în vedere circumstanțele speței, o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. De fiecare dată când au aplicat măsurile preventive, instanțele de judecată din Republica Moldova au arătat în mod clar motivele pentru le-au aplicat, care nu au fost nici nerezonabile nici disproporționate, și care s-au bazat pe aprecierea lor dată circumstanțelor cauzei și pe etapa la care se aflau procedurilor de fiecare dată. Astfel, motivele pentru impunerea măsurile preventive au inclus, printre altele, riscul de complicitate a reclamantului cu alți învinuiţi care nu se aflau în arest la acel moment (05 mai 2007), faptul că documentele relevante urmau să fie ridicate (22 mai 2007), precum și riscul ca reclamantul să fugă în „Republica Moldovenească Nistreană” (29 iunie 2007). Faptul că arestul preventiv al reclamantului a fost înlocuit cu arestul la domiciliu (la cererea reclamantului și necontestat de el) este suficient pentru a demonstra că măsurile preventive dispuse de instanțele de judecată nu au fost rezultatul unui raționament stereotipic sau mecanic, ci mai degrabă rezultatul schimbării pe parcurs a situaţiei reclamantului. În consecință, nu cred că această Curte trebuie să substituie aprecierea efectuată de către instanțele de judecată naționale, care au avut cunoștință directă despre aspectele specifice ale cauzei, cu aprecierea sa cu privire la circumstanțele și necesitatea de a adopta măsuri preventive.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI MOTOC
Aplicarea articolului 5 § 3 în cauza Buzadji c. Republicii Moldova este vădit în contradicție cu Convenția.
1. Este clar că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, contrar cerințelor articolului 35 § 1 al Convenției. Reclamantul s-a aflat în arest preventiv timp de două luni și jumătate (2 mai - 20 iulie 2007), înainte de a fi plasat în arest la domiciliu pentru şapte luni şi jumătate (21 iulie 2007 - 12 martie 2008), măsură pe care el nu a contestat-o. Dimpotrivă, el însuși a cerut să fie pus sub arest la domiciliu și nu a făcut recurs la autoritățile din Republica Moldova împotriva acestei măsuri. În opinia mea, este clar că acest lucru ar fi trebuit să determine Curtea să declare partea din cererea privind arestul la domiciliu al reclamantului inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
2. Ca alternativă, lăsând la o parte argumentul inadmisibilităţii, Curtea nu a avut motive să constate o încălcare a articolului 5 § 3 al Convenției. Autoritățile moldovenești au furnizat în hotărârile lor de aplicare a arestului preventiv motive clare, în conformitate cu articolul 5 § 3 - care, de altfel, era cunoscut și a fost citat de ele. Ele au invocat, și au motivat, riscul de imixtiune în cursul justiției. Acest risc a existat incontestabil, deoarece autoritățile au demonstrat, în primul rând, prin relația dintre reclamant și fiii săi (încheierea din mai 2007), care urmau să fie puşi sub învinuire în aceeaşi cauză cu reclamantul (deși la momentul dat ei încă nu erau puşi sub învinuire), iar apoi prin relaţia cu subalternii reclamantului (iunie 2007). Autoritățile naționale au furnizat explicații de fapt și de drept cu privire la modul în care reclamantul, care era director de companie și fost politician implicat în infracțiuni de corupție, ar fi putut influența martorii, și, în general, investigarea unei infracțiuni de fraudă extrem de complexă. În plus, dosarul final cuprindea mai mult de 100 de volume, indicând complexitatea infracțiunii.
3. Mi se pare că hotărârea stabileşte un precedent negativ pentru autoritățile moldovenești și constituie un argument în favoarea ne-anchetării în mod corespunzător a infracțiunilor cu guler alb.
Full & Egal Universal Law Academy