Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA BUZILO c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 52643/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
21 februarie 2012
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Buzilo c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al Secţiei,
Deliberând la 31 ianuarie 2012 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 52643/07) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Serghei Buzilo („reclamantul”), la 15 noiembrie 2007.
2. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că a fost supus unei brutalităţi severe din partea poliţiei şi că autorităţile nu au efectuat o cercetare adecvată a incidentului, contrar articolului 3 al Convenţiei.
4. La 27 august 2008, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1972 şi locuieşte în Chişinău.
6. La 20 noiembrie 2006, reclamantul fiind suspectat de furt, a pretins că a fost bătut de către ofiţerii de poliţie la secţia de poliţie nr. 7 din Chişinău. Mai târziu, el a fost transportat la Comisariatul de poliţie Botanica, unde el pretinde că câţiva ofiţeri de poliţie l-au încătuşat, i-au pus masca de gaz pe faţă şi l-au bătut cu bastoanele şi un scaun de metal timp de câteva ore.
7. În dimineaţa zilei de 21 noiembrie 2006, reclamantul a fost plasat într-o celulă unde şi-a petrecut întreaga zi. Pe parcursul zilei, el şi-a pierdut cunoştinţa de câteva ori şi a solicitat să i se acorde asistenţă medicală. La ora 16.00, reclamantul a fost transportat la spital unde el a fost diagnosticat cu multiple vânătăi pe faţă, o fractură la fluierul piciorului stâng şi o traumă craniană urmată de comoţie cerebrală.
8. La 23 noiembrie 2006, reclamantul a fost transportat la o instituţie medico-legală pentru a fi examinat. El a fost diagnosticat cu multiple vânătăi pe faţă, piept, picioare şi fese, o fractură a fluierului piciorului stâng şi o traumă cerebrală urmată de comoţie cerebrală. Expertiza medicală a constatat următoarele:
“Leziunile de pe corpul [reclamantului] au fost cauzate în rezultatul acţiunii traumatice de un corp contondent cu suprafaţa limitată de interacţiune...
Nu este exclus faptul că fractura [fluierului piciorului stâng] ... a fost cauzată de căderea [reclamantului] de la o înălţime.”
9. În aceeaşi zi, reclamantul s-a plâns procuraturii de relele-tratamente la care el a fost supus şi a solicitat pedepsirea ofiţerilor de poliţie care l-au maltratat.
10. La 6 decembrie 2006, Procuratura sectorului Botanica a respins plângerea reclamantului ca vădit nefondată. Procurorul a interogat reclamantul, care a reiterat cele menţionate în plângerile sale. De asemenea, acesta a interogat doi poliţişti acuzaţi de faptul că l-au maltratat, care au declarat că la 20 noiembrie 2006 reclamantul a încercat să evadeze de la secţia de poliţie, sărind de pe geamul veceului de la etajul doi. Procurorul a concluzionat că toate leziunile de pe corpul reclamantului au apărut în rezultatul căderii sale.
11. Reclamantul a atacat decizia procurorului la Judecătoria Botanica invocând, inter alia, că el niciodată nu a sărit de pe geamul veceului de la secţia de poliţie şi că în general în acel veceu nu exista geam. Mai mult, în raportul medico-legal era menţionat faptul că doar fractura de la fluierul piciorului său putea fi cauzată de o cădere.
12. La 31 octombrie 2007, Judecătoria Botanica a admis recursul reclamantului. Instanţa s-a bazat pe raportul medico-legal, în care a fost constatat faptul că majoritatea leziunilor de pe corpul reclamantului puteau fi cauzate de lovituri, şi pe declaraţiile reclamantului, potrivit cărora în veceul din secţia respectivă de poliţie nu exista geam.
13. La 21 noiembrie 2007, procurorul R.D. de la Procuratura sectorului Botanica a respins din nou plângerea reclamantului privind relele-tratamente. Procurorul a interogat din nou ofiţerii de poliţie acuzaţi de maltratare, care din nou au invocat faptul că reclamantul a sărit de pe geamul veceului. Totuşi, de această dată, ofiţerii de poliţie au mai adăugat că, după săritura de pe geam şi fracturarea fluierului piciorului, reclamantul a încercat să evadeze şi a opus rezistenţa la reţinerea lui şi că ei au fost nevoiţi să aplice forţa şi tehnici speciale, astfel cauzându-i celelalte leziuni corporale. Procurorul, de asemenea, a interogat o terţă persoană, care lucra în cadrul secţiei de poliţie şi care a confirmat cele declarate de ofiţerii de poliţie. Terţa persoană a mai adăugat că el a auzit strigătul reclamantului care ameninţa că s-ar automutila pentru a-i acuza ulterior pe poliţişti de maltratarea sa. În final, procurorul a declarat că el a verificat veceul de la secţia de poliţie de la etajul doi şi a constatat că acesta avea într-adevăr un geam mare.
14. Reclamantul a contestat ordonanţa procurorului la Procuratura Generală şi urmărirea penală a fost reîncepută. A fost întocmit un alt raport medico-legal la 12 martie 2008, care a exclus posibilitatea că leziunile de pe corpul reclamantului au apărut în urma unei sărituri de la înălţimea etajului doi sau a căderii reclamantului de la propria înălţime.
15. La 11 iulie 2008, procuratura i-a pus sub acuzare pe cei doi poliţişti pentru maltratarea reclamantului, iar o săptămână mai târziu a trimis cauza în instanţa de judecată.
16. La 10 martie 2009, Judecătoria Botanica i-a găsit pe ofiţerii de poliţie acuzaţi, vinovaţi de actele de tortură în privinţa reclamantului. Instanţa a făcut referire la rapoartele medico-legale, care veneau în contradicţie cu versiunea evenimentelor declarată de ofiţerii de poliţie în ceea ce priveşte originea leziunilor de pe corpul reclamantului şi s-a bazat pe declaraţiile martorilor care au auzit tortura şi strigătele din birou, unde reclamantul era interogat, şi care l-au văzut pe reclamant întins pe podea când uşa era deschisă. Poliţiştii au fost condamnaţi la 5 ani privaţiune de libertate, cu suspendarea din funcţie în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pentru o perioadă de 3 ani.
17. La 9 noiembrie 2009, Curtea de Apel Chişinău a respins apelurile declarate de procuratura, reclamant şi cei doi poliţişti acuzaţi, menţinând hotărârea Judecătoriei Botanica.
18. La 25 mai 2010, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul procurorului şi a trimis cauza la rejudecare la Curtea de Apel Chişinău. Ea a constatat, inter alia, că sentinţa aplicată ofiţerilor de poliţie acuzaţi era prea indulgentă.
19. La 21 decembrie 2010, Curtea de Apel Chişinău a re-examinat apelul împotriva hotărârii din 10 martie 2009 şi i-a achitat pe cei doi poliţişti acuzaţi. Curţii nu i-a fost prezentată copia deciziei Curţii de Apel Chişinău. Procurorul a depus recurs împotriva acestei decizii şi, la o dată nespecificată, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia din 21 decembrie 2010 şi a dispus reexaminarea de către Curtea de Apel Chişinău a apelului împotriva hotărârii din 10 martie 2009. Procedurile respective sunt încă pendinte la Curtea de Apel.II.DREPTUL INTERN RELEVANT
20. Prevederile relevante ale Codului penal sunt următoarele:
Articolul 309 Constrângerea de a face declaraţii
“(1) Constrângerea persoanei, prin ameninţare sau prin alte acte ilegale, de a face declaraţii la interogatoriu ... se pedepsesc cu închisoare de până la 3 ani ...
(2) Aceeaşi acţiune însoţită:
a) de aplicarea violenţei;
b) de tratamente crude, inumane sau degradante;
...
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 8 ani ...”
Articolul 309 § 1 Tortura
“(1) Provocarea, în mod intenţionat, a unei dureri sau suferinţe puternice, fizice ori psihice unei persoane, în special cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri ... se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani. ...
(3) Acţiunile prevăzute la alin. (1) ..., săvârşite:
c) de două sau mai multe persoane;
e) cu folosirea unor instrumente speciale de tortură sau a altor obiecte adaptate în acest scop;
f) de o persoană cu funcţie de demnitate publică,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani ...”
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
21. Reclamantul s-a plâns de maltratarea sa în custodia poliţiei şi de lipsa unei investigaţii eficiente în această privinţă. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
22. Guvernul a declarat că investigaţia evenimentelor acestei cauze continuă şi că nu a fost luată nici o decizia finală la nivel naţional. Din acest motiv, acesta susţine că depunerea cererii era prematură şi că reclamantul nu a epuizat căile interne de recurs care îi erau disponibile.
23. Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 al Convenţiei este de a acorda statelor contractante posibilitatea de a preveni sau a repara încălcările pretinse împotriva lor înainte ca aceste pretenţii să fie depuse la Curte. În consecinţă, statele nu sunt obligate să răspundă pentru acţiunile lor în faţa unui organ internaţional înainte ca ei să aibă posibilitatea de a soluţiona chestiunile pretinse în baza sistemelor lor legale (a se vedea, spre exemplu, Remli v. France, 23 aprilie 1996, § 33, Reports of Judgments and Decisions 1996-II; şi Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V).
24. Este adevărat că instanţele naţionale continuă procesul pe marginea acestei cauze. Cu toate acestea, Curtea constată că chestiunea epuizării căilor interne de recurs este legată în mod inextricabil de fondul pretenţiei formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei, şi anume, de problema eficienţei investigaţiei efectuate pe marginea acuzaţiilor de maltratare aduse de către reclamant. Prin urmare, ea consideră că ambele chestiuni trebuie comasate şi examinate împreună (a se vedea Mikheyev v. Russia, nr. 77617/01, § 88, 26 ianuarie 2006).
25. În continuare, Curtea notează că pretenţiile nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Nici un alt temei pentru a declara cererea inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.
B. Fondul
26. Reclamantul a declarat că el a fost torturat în timpul detenţiei sale şi că autorităţile nu au investigat în mod corespunzător plângerea sa.
27. Guvernul a ales să nu facă nici o declaraţie pe marginea fondului cauzei şi a declarat că va fi gata să-şi exprime opinia doar după finisarea procedurilor la nivel naţional.
28. După cum a notat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor materiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 nici o derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea, Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93, Reports of Judgements and Decisions 1998-VIII).
29. Atunci când o persoană are o pretenţie serioasă şi legitimă că a fost torturată în timp ce se afla sub controlul agenţilor statului, noţiunea de „recurs efectiv” presupune, pe lângă plata compensaţiilor atunci când este cazul şi fără a prejudicia orice alt recurs disponibil în legislaţia naţională, efectuarea unei investigaţii detaliate şi efective. Tipul de investigaţie care va atinge aceste scopuri poate varia în funcţie de circumstanţe. Totuşi, indiferent de metoda de investigaţie, autorităţile trebuie să acţioneze cât mai curând atunci când a fost depusă o plângere oficială. Chiar şi atunci când strict vorbind nu a fost făcută o plângere, o investigaţie trebuie pornită dacă există indicii suficient de clare că a fost folosită tortura sau maltratarea (a se vedea, printre altele, Özbey v. Turkey (dec.), nr. 31883/96, 8 martie 2001). Autorităţile trebuie să ia în consideraţie situaţia deosebit de vulnerabilă a victimelor torturii şi faptul că persoanele care au fost supuse unei maltratări grave vor fi deseori mai puţin pregătite sau dispuse să facă o plângere (a se vedea Aksoy v. Turkey, 18 decembrie 1996, §§ 97-98, Reports 1996‑VI).
30. Fără îndoială că cerinţa de promptitudine şi durată rezonabilă este implicită în acest context. Un răspuns prompt din partea autorităţilor în investigarea acuzaţiilor de maltratare ar putea fi privit, în general, ca fiind esenţial pentru menţinerea încrederii publice cu privire la respectarea de către acestea a supremaţiei legii şi pentru prevenirea oricărei aparenţe de implicare în sau de tolerare a actelor ilegale (a se vedea, printre altele, Indelicato v. Italy, nr. 31143/96, § 37, 18 octombrie 2001, şi Özgür Kılıç v. Turkey (dec.), nr. 42591/98, 24 septembrie 2002). În timp ce pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică obţinerea unui progres într-o investigaţie într-o anumită situaţie, în general poate fi considerat ca fiind esenţial pentru autorităţi să pornească o investigaţie în mod prompt pentru a menţine încrederea publică cu privire la respectarea de către acestea a supremaţiei legii şi pentru prevenirea oricărei aparenţe de implicare în sau de tolerare a actelor ilegale (a se vedea, mutatis mutandis, Paul and Audrey Edwards v. the United Kingdom, nr. 46477/99, § 72, ECHR 2002‑II).
31. Întorcându-ne la faptele acestei cauze, Curtea observă că procedurile naţionale sunt pendinte. În circumstanţele acestei cauze, ea consideră că este necesar să se abţină de la atingerea unei concluzii în privinţa pretinsei violări substanţiale a articolului 3 al Convenţiei. Acestea fiind spuse, Curtea nu poate decât să noteze că procedurile în privinţa plângerii reclamantului s-au aflat la examinarea autorităţilor naţionale timp de aproape 5 ani. Procuratura a fost foarte lentă în iniţierea procedurilor şi a respins de două ori plângerea reclamantului, pe motive care aparent s-au bazat pe o investigaţie superficială. În special, la respingerea plângerii pentru prima dată, se pare că procuratura s-a bazat în mod exclusiv pe declaraţiile poliţiştilor acuzaţi şi a neglijat dovezile medicale, care nu corespundeau cu versiunea evenimentelor prezentată de către poliţiştii acuzaţi. Respingând plângerea a doua oară, se pare că procuratura din nou a trecut cu vedere necorespunderea declaraţiilor poliţiştilor acuzaţi cu rapoartele medicale privind unele leziuni ale reclamantului. Mai mult, se pare că nu au apărut întrebări în ceea ce priveşte schimbarea bruscă a declaraţiilor poliţiştilor acuzaţi pentru a le adapta mai bine la constatările rapoartelor medicale. Abia în luna august 2008, procuratura a remis cauza în instanţa de judecată. Se pare că situaţia nu s-a îmbunătăţit în procedurile în faţa instanţelor de judecată, unde cauza se află la examinare deja mai mult de trei ani şi unde Curtea Supremă a remis cauza la rejudecare deja de două ori.
32. Având în vedere materialele aflate în posesia sa, Curtea nu este convinsă că această cauză prezintă o complexitate care ar cere un termen aşa de lung pentru a fi soluţionată. În lumina deficienţelor identificate mai sus, în special pe durata urmăririi penale, şi durata tuturor procedurilor penale împotriva poliţiştilor acuzaţi, Curtea conchide că investigaţia plângerii reclamantului privind pretinsele rele tratamente nu a fost adecvată şi suficient de eficientă. Prin urmare, Curtea respinge obiecţia Guvernului, privind neepuizarea căilor interne de recurs, şi decide că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei.
II.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
33. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A.Prejudiciul
34. Reclamantul a pretins 500,000 euro (EUR), cu titlu de prejudiciu material, moral, precum şi costuri şi cheltuieli, în calitate de compensaţie pentru încălcarea drepturilor lui garantate de articolul 3 al Convenţiei. El nu a specificat care parte din această sumă se referă la fiecare capăt al satisfacţiei echitabile. Potrivit reclamantului, suma pretinsă avea scopul de a-l compensa pentru pierderile materiale, psihice, precum şi cheltuielile angajate în cadrul procedurilor în faţa instanţelor naţionale şi ale Curţii.
35. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant şi a susţinut că acesta nu a justificat prejudiciul material şi costurile şi cheltuielile pretinse. În privinţa pretenţiei legate de prejudiciul moral, Guvernul a declarat că suma pretinsă era mult prea mare în lumina jurisprudenţei anterioare a Curţii în cazurile bazate pe articolul 3 al Convenţiei.
36. Având în vedere violarea constatată mai sus şi gravitatea acesteia, Curtea consideră că acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea îi acordă EUR 10,000. În privinţa pretenţiilor privind prejudiciul material, precum şi costurile şi cheltuieli, Curtea le respinge din cauza lipsei detaliilor prezentate de către reclamant.
B.Dobânda de întârziere
37. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata dobânzii la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1. Comasează obiecţia preliminară a Guvernului privind epuizarea căilor interne de recurs de către reclamant cu fondul cererii şi o respinge în unanimitate;
2. Declară, cu majoritate, cererea admisibilă;
3. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare procedurală a articolului 3 al Convenţiei;
4. Hotărăşte, în unanimitate,
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 10,000 (zece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;
b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 21 februarie 2012, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy